Unificarea Italiei (1859 – 1870)

1
 Unificarea Italiei s-a încadrat în procesul de constituire a naţiunilor europene moderne,
finalizat cu apariţia a noi state naţionale unitare şi independente în Europa Apuseană (Belgia,
Italia, Germania) şi în Balcani (Grecia, România, Serbia, Bulgaria, Muntenegru, iar la începutul
sec. al XX-lea-Albania). Unificarea ţării pentru poporul italian a avut o importantă istorică
deosebită, grăbind dezvoltarea economică şi culturală, Italia transformându-se într-un stat
modern. Astfel a fost suprimată dominaţia austriacă şi Italia a întregit rândurile marilor puteri
europene1.

Pe data de 14 ianuarie 1858, un naționalist de origine italiană pe nume Felice Orsini a

încercat să-l asasineze pe Împăratul francez Napoleon al III-lea. Scriind din celula sa din
închisoare, Orsini nu a pledat pentru viața sa, acceptându-și moartea pentru rolul său în
încercarea eșuată de asasinat, ci mai degrabă a făcut apel către Napoleon al III-lea pentru a-și
îndeplini destinul oferind sprijin forțelor naționaliste italiene. În vara anului 1858, Contele de
Cavour s-a întâlnit cu Napoleon al III-lea la Plombieres iar cei doi au semnat un acord secret,
care a fost cunoscut sub denumirea de Patto di Plombieres. Cavour și Napoleon al III-lea au fost
de acord să se unească împotriva Austriei.

La început, planurile nu au decurs așa cum se dorise. Austriecii, neștiutori de acordul

secret semnat la Plombieres, au fost surprinzător de răbdători în gestionarea insurecțiilor
Piemonteze. Mobilizarea Piemonteză din Martie 1859 a fost atunci ca o recunoaștere a
înfrângerii, strategia de provocare a austriecilor fiind un real eșec. Fără agresiunea austriecilor,
Franța nu putea interveni, iar fără support din partea acesteia, Cavour nu era dispus să riște
izbucnirea unui război. În acest timp, austriecii au convenit să ușureze sarcina inamicilor
trimițând un ultimatum Piemontului, cerând demobilizarea. Piemontul a respins această cerere,
făcând Austria să pară ca fiind agresoare și permițând trupelor franceze să atace2.

După două sângeroase bătălii la Magenta şi Solferino (iunie 1859) austriecii s-au retras.
Dar factorul decisiv a fost intervenţia Franţei care a ocupat Lombardia şi a cerut Austriei să facă
pace3.

1
https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/cum-s-a-realizat-unificarea-italiei
2
https://ro.wikipedia.org/wiki/Utilizator:Firilacroco/Unificarea_Italiei
3
https://www.rotalianul.com/18-martie-1861-victor-emmanuel-al-iii-lea-proclama-regatul-italiei/
2
 Pe data de 11 iulie, Napoleon al III-lea s-a întâlnit în privat cu Franz Joseph la
Villafranca, fără cunoștința aliaților săi piemontezi. Împreună, cei doi au fost de acord asupra
factorilor de soluționare a conflictului4.

Prin armistiţiul de la Villafranca (iulie 1859), Franţa primea Lombardia dar permitea
Austriei să păstreze Veneţia. Ulterior, în noiembrie 1859 s-a semnat Pacea de la Zurich prin care
ceda Piemontului Lombardia dar era recompensată cu Savoia şi Nisa. Pacea de la Zurich a atras
demisia temporară a lui Cavour, nemulţumit de compromisul cu francezii şi a dat naştere unui
sentiment de frustrare şi deziluzie în rândul radicalilor italieni, mai ales a mazziniştilor din care
se va ridica figura lui Giuseppe Garibaldi5.

Este momentul în care în micile ducate din centrul Italiei se produc o serie de revolte.
„Răsculaţii” obţin puterea şi cer unirea cu Piemontului. În primăvara lui 1860, printr-o serie de
plebiscite, se vor alipi la Piemont, regatul Toscanei, Parmei, Modenei şi a Romagniei6.

Francesco al II-lea al Celor Două Sicilii, fiul și succesorul lui Ferdinand al II-lea (josnicul
Rege Bomba), avea o armată bine organizată compusă din 150.000 de oameni. Dar tirania tatălui
său a inspirat multe societăți secrete.

În aprilie 1860, insurecții separate începute în Messina și Palermo în Sicilia, ambele

demonstrând o istorie a nerespectării legii Neapolitane. Aceste rebeliuni au fost suprimate cu
ușurință de către trupele loiale.

Între timp, Giuseppe Garibaldi, un nativ din Nice, era profund revoltat din cauza anexării
franceze a orașului său. El a sperat să-și folosească susținătorii pentru a-și recâștiga teritoriul.
Cavour, terifiat de faptul că Garibaldi ar putea provoca un război cu Franța, l-a convins pe acesta
să-și concentreze forțele către rebeliunile siciliene7.

În primăvara lui 1860, Garibaldi încurajat de emigranţii sicilieni, recrutează o mică

armată de voluntari numită „Cei o mie” (în realitatea era formată din ceva mai mult de 1200 de
oameni), pe care o îmbracă în cămăşi roşii şi o adună la Genova.

4
ibidem
5
ibidem
6
ibidem
7
ibidem

3
 La 11 mai, „cămăşile roşii”  debarcă la Marsala, în Scillia, înfrâng trupele lui Francisc al
II-lea şi ocupă Palermo iar Garibaldi se proclamă dictator al Siciliei în numele lui Vittorio
Emanuele. Trei luni mai târziu, Garibaldi trece cu „cămăşile roşii”  pe continent şi ocupă
Neapole, devenind „dictator al celor Două Sicilii”. Garibaldi decide să îşi continue marşul cu
direcţia Roma, dar Vittorio Emanuele îi blochează iniţiativa şi anexează provinciile cucerite de
acesta, apoi intră şi ocupă ducatele rămase libere din jurul Romei8.

În apropiere de Salemi, armata lui Garibaldi a atras bande de rebeli, iar combinarea
forțelor a învis armata adverse la Calatafimi pe 13 mai. În timp de trei zile, forța invadatoare
ajunsese la nu mai puțin de 4.000 de oameni. Pe data de 14 mai, Garibaldi s-a autoproclamat
dictator al Siciliei, în numele lui Vittorio Emmanuel. Cu Palermo declarant insurgent, generalul
neapolitan Ferdinando Lanza, ajuns în Sicilia cu 25.000 de trupe, a bombardat furios Palermo,
reducându-l la ruine. Cu intervenția unui amiral britanic, un armistițiu a fost declarant,
conducând la plecarea trupelor neapolitane și cu predarea orașului lui Garibaldi și a armatei sale.

La șase săptămâni după renunțarea la Palermo, Garibaldi a atacat Messina. În termen de o

săptămână cetatea s-a predat. Având cucerită Sicilia, Garibaldi s-a îndreptat spre continent,
traversând strâmtoarea Messina cu flota napolitană la îndemână. Garnizoana de la Reggio
Calabria a fost restituită. La înaintarea spre nord, tot poporul l-a salutat. La 18 August,21 de
persoane din Basilicata și Puglia, două regiuni ale Regatului Napoli, au declarat anexarea cu
autonomie ale acestora la Regatul Italiei. La sfârșitul lunii august Garibaldi a fost la Cosenza, iar
pe 5 septembrie la Eboli, lângă Salerno. Regele și-a adunat trupele cu încă câțiva credincioși și s-
au retras peste râul Volturno. Ziua următoare, Garibaldi , cu câteva adepți, a intrat cu trenul în
Napoli, în cazul în care oamenii l-au primit în mod deschis.

În războiul austro-prusac din 1866, Austria și Prusia s-au certat în legătură cu poziția de
lider în rândul statelor germane. Regatul Italiei a profitat de oportunitatea de a captura Veneția de
statul austriac și s-a aliat cu Prusia. Austria a încercat să convingă guvernul italian să accepte
Veneția în schimbul non-intervenției. Cu toate acestea, pe 8 aprilie, Italia și Prusia au semnat un
acord care a sprijinit achiziționarea Veneției de către Italia ,și pe 20 iunie, Italia a declarat război

8
Ibidem

4
Austriei. Vittorio Emmanuel grăbit să conducă o armată peste Mincio la invazia din Veneția, in
timp ce Garibaldi a invadat Tirolul cu voluntarii săi. Întreprinderea s-a încheiat cu un dezastru.
Armata italiană întâlnește austriecii de la Custoza pe 24 iunie și suferă o înfrângere. La 20
iulie Marina Regia a fost învinsă în bătălia de la Lissa în cazul în care austriecii au distrus
complet navele italiene. În ziua următoare, totuși , voluntarii lui Garibaldi au învins o forță
austriacă în bătălia de la Bezzecca și s-au mutat spre Trento.

Între timp, prim-ministrul prusac Bismarck a văzut că scopurile sale proprii în război au
fost realizate, și a semnat un armistițiu cu Austria pe 27 iulie. Italia oficial și-a depus armele pe
12 august. Garibaldi a fost rechemat de la marșul său de succes și a demisionat cu o telegramă
scurtă numită "Obbedisco" ("I asculta"). În ciuda slabei performanțe a Italiei, succesul Prusiei pe
frontul de nord a obligat Austria să cedeze Veneția. În conformitate cu termenii unui tratat de
pace semnat la Viena la 12 octombrie, împăratul Frantz Joseph căzuse deja de acord să cedeze
Veneția lui Napoleon al III-în schimbul non-intervenției în războiul austro-prusac și, astfel,
Napoleon al III-cedase Veneția Italiei pe 19 octombrie, în schimbul consimțământului anterior al
anexării Savoniei și Nisei. În tratatul de pace de la Viena, a fost scris că anexarea Veneției ar fi
devenit eficientă numai după un referendum - desfășurat în 21 octombrie și 22 octombrie - să
lase poporul venețian să-și exprime voința despre a fi sau nu anexați Regatului Italiei .

Istoricii sugerează că referendumul din Veneția a avut loc sub presiune militară, cam în
jur de 0,01% din alegători au votat împotriva anexării9.

În iulie 1870 a început războiul franco-prusac. La începutul lunii august, împăratul

francez Napoleon al III-lea a rechemat garnizoana franceză din Roma, și prin urmare, nu mai
oferea protecție statului papal. Demonstrațiile pe scară largă publice ilustrează faptul că guvernul
italian cere să preia Roma. Guvernul italian nu a luat nici o acțiune directă până la
prăbușirea Imperiului Francez, după Bătălia de la Sedan. Regele Vittorio Emmanuel al II-lea a
trimis soli la Papa Pius al IX cu o scrisoare personală, oferind o propunere față de economisire,
care ar fi permis intrarea pașnică a armatei italiene în Roma, sub pretextul de a oferi protecție
papei.

La primirea solilor, la San Martino, Papa a fost neprietenos. Papa Pius al IX-a și-a permis
chiar izbucniri violente. A aruncat scrisoarea regelui pe masă și a exclamat, "Loialitate Fină Ești!

9
Ibidem

5
Toți un cuib de vipere, de morminte văruite, care doresc și credință." După care, devenind mai
calm,a exclamat: "Eu nu sunt proroc, nici fiu al vreunui profet, dar eu vă spun, nu veți intra la
Roma!"

Oficial, capitala nu a fost mutată de la Florența la Roma până în iulie 1871.

Bibliografie

1. https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/cum-s-a-realizat-
unificarea-italiei
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Utilizator:Firilacroco/Unificarea_Italiei
3. https://www.rotalianul.com/18-martie-1861-victor-emmanuel-al-iii-lea-
proclama-regatul-italiei/

6
7