Unificarea Italiei

Unificarea Italiei s-a încadrat în procesul de constituire a naţiunilor europene

moderne, finalizat cu apariţia a noi state naţionale unitare şi independente în Europa
Apuseană (Belgia, Italia, Germania) şi în Balcani (Grecia, România, Serbia, Bulgaria,
Muntenegru, iar la începutul sec. al XX-lea-Albania). Unificarea ţării pentru poporul
italian a avut o importantă istorică deosebită, grăbind dezvoltarea economică şi
culturală, Italia transformându-se într-un stat modern. Astfel a fost suprimată
dominaţia austriacă şi Italia a întregit rândurile marilor puteri europene.

Lecţia 1848

După înfrângerea lui Napoleon Bonaparte, Congresul de la Viena a înlocuit harta

simplificată a Italiei realizată de conducătorul francez, cu o fragmentare în şapte state
a teritoriului italian, fără nicio legătură între ele. Sudul peninsulei şi Sicilia formau
Regatul Neapolelui, în centru statele se întindeau la nord din Ramagna până în
Câmpia romană, tăind în două peninsula. În sfârşit, cea mai mare parte a regiunilor
din nord se aflau în raport de dependenţă faţă de Austria.

Autoritatea Vienei se manifesta direct în statul milanez şi în Veneţia, care formau

Regatul lombardo-veneţian, şi în mod indirect asupra micilor state din jur, care intrau
în marele ducat al Toscanei şi ducatele de Parma şi Modena. Numai regatul de
Piemont şi Sardinia scăpaseră de controlul Habsburgilor. În aceste condiţii în preajma
anului revoluţionar 1848 se dezvoltă în regatele din centru şi nordul spaţiul italian o
mişcare de unificare a acestui spaţiu denumită Rissorgimento.

Revoluţia de la 1848 cuprinde, poate inevitabil, şi spaţiul peninsular, însă Austria

deţinea suficiente resurse pentru a înăbuşi visul italian de unificare. Înfrângerea
regelui Piemontului, Carol Robert, şi victoria trupelor austriece aveau să amâne
realizarea unirii. În timpul revoluţiei avea să se facă remarcată activitatea tot mai
frecventă a publicistului Camillo Besso, conte de Cavour, care prin ziarul său
„Rissorgimento” avea să însufleţească lupta pentru unitate.

Înfrângerea şi abdicarea lui Carol Albert, regele Piemontului, a creat o reacţie de

bumerang ce se va întoarce, zece ani mai târziu, împotriva austriecilor. Noul rege al
Piemontului, Victor Emmanuel al III-lea îşi va pregăti ţara pentru o nouă cruciadă de
unificare, trăgând învăţămintele din eşecurile anilor '48 şi '49.

Victor Emmanuel îl va numi, în 1852, prim-ministru pe Cavour. Acesta va mobiliza

resursele regatului Piemontului, pentru momentul în care o nouă confruntare cu
austrieci va devenii inevitabilă. Cavou va fortifica atât puterea militară a regatului, cât
şi pe cea economică, atrăgând în regat, toţi patrioţii italieni care visau la unirea Italiei.