Unificarea Italiei și a Germaniei: 

Asemănări și Deosebiri 

​Secolul al XIX-lea s-a evidențiat în istorie ca veacul formării națiunilor, în

această perioadă realizându-și uniunea mai multe state din Europa Centrală.
Ultimele două mari popoare vest europene care și-au încheiat procesul de
consolidare națională și teritorial statală, au fost italienii și germanii.
În procesul de unificare, Italia, atât cât și Germania, întâlnesc mai multe
premise comune. După reprimarea revoluției de la 1848-1849, ambele state
rămân fărâmițate. Cu toate acestea, economia progresa, creștea rolul
burgheziei și a conștiinței de neam, conducând la perceperea necesității de a
forma un stat unitar.
​Revoluţia de la 1848 cuprindea şi spaţiul peninsular, însă Austria deţinea
suficiente resurse pentru a înăbuşi visul italian de unificare. Înfrângerea regelui
Piemontului, Carol Robert, şi victoria trupelor austriece aveau să amâne
realizarea unirii. În timpul revoluţiei avea să se facă remarcată activitatea tot
mai frecventă a publicistului Camillo Benso, conte di Cavour, care prin ziarul
său „Risorgimento” avea să însufleţească lupta pentru unitate.
Însă, în așa condiții critice, economia continuă să evolueze. Sporesc numărul
întreprinderilor textile și metalurgice, cu deosebire al filaturilor de mătase, se
intensifică procesul de construcție a căilor ferate și a porturilor. Astfel se
formează premisele economice ale Unificarii Italiei.
După înfrângerea revoluției din 1848, în Germania au rămas 34 de monarhii
și 4 orașe libere. În statele germane s-a început o puternică mișcare națională
care insista ca regele Prusiei să se amestece în conflictul franco-italo-austriac
din 1859. În țară se formau organizații patriotice, care revendicau unificarea
Germaniei. Cele mai puternice state germane, Prusia și Austria, își reclamau
exclusivitatea în realizarea acestei sarcini.
​Cele 2 procese unificatoare - italian și german - au avut în frunte trei oameni
de stat: ​Camillo Benso Conte di Cavour, Giuseppe Garibaldi și Otto Eduard
Leopold von Bismarck. Toți au știut să-și pună în serviciul cauzei naționale
întreg arsenalul de abilități, de lideri politici și erudiți diplomați, asigurând astfel,
succesul unificării celor două state europene.
Din perspectiva lui Cavour, singurul mijloc de a nu se lăsa înconjurați de
Garibaldi era lupta îndrăzneață cu el, de a nu-i lăsa monopolul ideii (de
unificare a Italiei), care exercita o fascinație irezistibilă asupra maselor
populare, și citez ,, ...evenimentele sunt mai puternice decât oamenii”.
 Însă, Otto Eduard Leopold von Bismarck vedea întreaga situație într-o
metodă mult mai diferită decât cea a politicianului italian. Acesta era de părere
că ,, ...problemele mari ale epocii nu se mai decid prin discursuri și prin
hotărârea majorității… ci prin foc și sabie”.
Spre deosebire de căile unificării aplicate în spațiul Italian, este destul de
vizibilă existența unei diferențe majore. În timp ce italienii încercau sa înfăptuie
unificarea în mod pașnic, Bismarck și-a propus să facă unirea sub egida
Prusiei, prin foc și sabie. Chiar dacă metodele folosite au fost diferite, au reușit
să-și atingă scopul propus de la început.
Etapele unificării celor două state europene, sunt unele destul de
asemănătoare, fiind faptul că au fost realizate în aceeași perioadă de timp. În
Italia, procesul începe cu trei ani mai devreme decât cel de unificare a
Germaniei (care înaintează în 1862). Cu toate acestea, unificarea Germaniei
cunoaște mai multe etape în realizarea sa:
● 1862 - Bismarck devine prim-ministru al Prusiei;
● 1864 - Războiul cu Danemarca;
● 1866 - Războiul cu Austria;
● 1870 - Războiul cu Franța;
● 1871 - Proclamarea Imperiului German.
În același timp, Italia întâlnește mai puține stadii de unificare, dintre care
putem observa că a fost realizată mai mult pe cale diplomatică în comparație
cu cea a Germaniei:
● 1859 - Războiul franco-sardo-austriac;
● 1860 - Campania ,,Miei“ lui Garibaldi;
● 1861 - Victor Emanuel al ​II​-lea a proclamat la Torino Regatul Italian;
● 1871 - Roma devine capitala Italiei.
Cu privire la forma de organizare a celor două state, Italia a devenit un regat
care a existat până în 1946, și ​a fost primul stat italian care a inclus întreaga
Peninsulă Italică de la căderea Imperiului Roman. La rândul său Germania
devine un imperiu, desființându-se la 11 august 1919.
În concluzie pot menționa că statele Italiene și Germane din Europa
Centrală au trecut prin etape asemănătoare, dar și deosebiri. Astfel Italia se
proclamă un regat, iar Germania un imperiu, care va reuși să schimbe raportul
de forțe în Europa, și mai apoi în lume.