Asemănări și deosebiri în procesul de unificare a statelor național moderne

Secolul al XIX-lea este cunoscut și ca „secolul națiunilor” datorită

mișcărilor naționaliste care au cuprins Europa în această perioadă. În unele
cazuri, acest curent naționalist a culminat prin crearea noilor state naționale
prin procese de unificare. În cele ce urmează vor fi analizate comparativ
aceste procese de unificare pe modelul României, Italiei și Germaniei.
Toate procesele de unificare au avut la bază mișcări naționaliste și
dorința poporului de a crea un stat unitar. La începutul secolului al XIX-
lea, toate cele trei națiuni, românii, italienii și germanii erau împărțite pe
teritoriul mai multor state, iar în unele din aceste state locuitorii erau
asupriți de alte popoare, cum ar fi italienii din Lombardia și Veneția
asupriți de germanii din Imperiul Habsburgic sau românii aflați sub
dominație otomană și influență țaristă. Ca consecință a „primăverii
popoarelor” din 1848, este deșteptată conștiința națională în aceste state și
ia amploare ideea constituirii unui stat unitar, care să conțină întreaga
națiune. Specificul naționalist al proceselor de unificare este demonstrat de
valorile naționale promovat în presa timpului, precum revista „Dacia
Literară” pentru poporul român.
Procesele de unificare se deosebesc după modalitățile de realizare,
unele fiind pașnice, realizate pe cale diplomatică, unele violente, realizate
pe care militară, iar altele îmbinând cu iscusință aceste două căi. Pe cale
pașnică s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române, în care rolul principal l-
au avut diplomația românească și politicienii locali. Diplomația a mediat cu
marile puteri întregul proces al unirii, de la semnarea Tratatului de la Paris
în care marile puteri au permis convocarea adunărilor ad-hoc cu scopul
afirmării poziției cu referire la unire, până la recunoașterea oficială a unirii
în 1859. Politicienii români locali au asigurat dubla alegere a lui Alexandru
Ioan Cuza în calitate de domn al celor două state în ianuarie 1859.Pe cale
violentă a avut loc unificarea Germaniei, care s-a realizat pe baza
activităților militare. Ea cuprinde trei războie: cel cu Danemarca, în urma
căruia Prusia și Austira anexează unele provincii din sudul Danemarcei;
Războiul dintre Prusia și Austria, din care prima iese învingătoare și ca
consecință construiește în jurul său Confederația Germană de Nord care
cuprinde toate teritoriile germane de la nord de râul Main; Războiul franco-
prusian în care Franța este înfrântă și este nevoită să permită unificarea
Germaniei prin declararea la Versailles în 1871 a Imperiului German
condus de Wilhelm I. Poporul italian a a ales o cale de mijloc. Provincia
Lombardia a fost anexată de Piemont în urma Războiului franco-italo-
austriac, în timp ce Parma, Toscana, Modena și o parte din Romagna au
fost alipite pașnic prin plebiscit, iar Regatul Neapolelui a fost alipit violent
în urma Expediției celor O Mie condusă de Giuseppe Garibaldi, care a fost,
în esență, o revoltă.
O altă asemănare între procesele de unificare din secolul XIX este
împotrivirea unor mari puteri. Cum a fost menționat și în argumentul
anterior, majoritatea statelor care mai târziu participă la unificare, la
începutul secolului al XIX-lea se aflau sub influența unora dintre marile
puteri care aveau interese în aceste state și care vor opune rezistență
procesului de unificare. Pentru Principatele Române, Imperiul Otoman și
Imperiul Habsburgic au fost categoric împotriva recunoașterii dublei
alageri a lui Al. I. Cuza în cadrul Conferinței de la Paris din 1859. În cazul
Germaniei și Italiei, Franța a fost cea care s-a împotrivit, ducând un război
direct cu Prusia și încheind armistițiul de la Villafranca în cadrul Războiuui
franco-italo-austriac fără a se consulta cu Piemont, aliatul său, pentru a nu
permite ca acel război să capete un caracter național pentru italieni.
Reieșind din cele de mai sus, se poate concluziona că procesele de
unificare a statelor naționale în perioada modernă au fost complexe, având
atât trăsături comune, cât și elemente specifice. Ele au fost punctul
culminant al mișcărilor naționaliste în Europa secolului XIX și au creat un
precedent pentru multe alte națiuni care își vor crea propriile state în viitor,
precum Iugoslavia și unele state din Asia și Africa.