Formarea statelor naţionale: general şi particular

Constituirea naţiunilor europene s-a produs în contexte politice diferite. În Europa Centrală, Sudică şi
Răsăriteană, naţiunile s-au aflat fie separate din punct de vedere politic –gemanii, italienii, românii; fie sub
stăpînire străină-polonezii, cehii, slovacii, grecii, o parte a românilor. În cazul acestora, formarea statelor
naţionale s-a realizat prin acţiuni de unificare, revoluţii şi războaie de independenţă.
La nivel european, formarea statelor naţionale a corespuns stadiului de evoluţie a societăţii. Yele au tradus în
plan instituţional gradul de coeziune culturală şi economică la care ajunseseră comunităţile etnice.
În 1707, prin Actul de unire, s-a decis intrarea parlamentarilor scoţieni în Parlamentul englez, formîndu-se
Regatul Unit al Marii Britanii, iar includerea administrativă a Irlandei în cadrul M.Br. (1800) a făcut ca problema
irlandeză să devină factor de instabilitate internă a regatului.
În urma revoltei din 1821 în Grecia se începe procesul de obţinere a independenţei de sub jucul otoman. Ptin
tratatul de la Adrianopol, Poarta a acceptat autonomia Greciei, iar în 1830, I.O.,I.R.,M.Br. şi Fr. Au cinvenit
asupra independenţei Greciei.
Spre deosebire de celelalte naţiuni, germanii, românii şi italienii, trăiau împărţiţi în mai multe state. Aceştia
şi-au realizat statele naţionale pe două căi: cea a luptelor armate- gremanii şi italienii; şi pe calea demersurilor
politico-diplomatice paşnice- românii.
Statul naţional român modern s-a constituit iniţial ca uniune personală, prin dubla alegere a lui Al.I.Cuza ca
domn al ŢM (05.01.1859) şi al ŢR (24.01.1859). Noua formaţiune statlă a fost consolidată prin înfăptuirea unirii
depline în 01.1862, cînd s-a format primul guvern unic şi s-a reunit prima Adunare Legislativă unică.Venirea lui
Carol I de Hohenzolern-Sigmaringen la tronul României a însemnat consolidarea statului naţional român, iar prin
adoptarea Constituţiei (1866) s-a pus bazele monarhiei constituţionale, la fel fiind consacrată denumirea noului
stat – România. La 9.05.1877 România şi-a proclamat independenţa, iar prin participarea la războiul ruso-
româno-turc din 1877-1878 şi-a cucerit independenţa, oficial recunoscută la Congresul de pace de la Berlin. La
acest Congres a fost recunoscută independenţa Serbiei şi Muntenegrului.
Statul naţional italian s-a realizat în jurul Piemontului, care era singurul stat din peninsulă suficient de puternic
pentru a conduce această acţiune. Principalul obstacol în calea unificării era Austria, care stăpînea Lombardia şi
Veneţia. În 1859, Piemontul şi Franţa au semnat un tratat secret împotriva Austriei, în acelaşi an a izbucnit
războiul dintre cele 3 ţări. Piemontul a primit Lombardia, Austria este înfrîntă. În 1860 ducatele Parma, Modena,
Toscana, Romagna au decis să se alipească Piemontului. Tot în 1860, în Sicilia a început expediţia celor „o mie
de cămăşi roşii” condusă de Giuseppe Garibaldi, care a înlăturat dinastia Burbonilor din Regatul cel Două Sicilii,
ulterior împreună cu Statul Papal unindu-se cu Piemont.
În 1861 regele Piemontului – Victor Emanuel al II devine rege al Italiei. În 1849 Roma fusese ocupată de o
garnizoană franceză. În 1870, în condiţiile declanşării războiului franco-prusiac, garnizoana a fost retrasă, iar
Roma ocupată de o armată italiană, devenind capitala Italiei.
La înc.sec.XIX, sub presiunea epansiunii franceze, s-a dezvoltat naţionalismul german, s-a dezvoltat
naţionalismul german. Congresul de la Viena, 1815 a recunoscut existenţa Confederaţiei Germane- ansamblu de
state cu propria individualitate. În 1834, prin crearea Uniunii Vamale s-a contribuit la crearea pieţei unice în
spaţiul greman. Eşecul tentativei de unificare paşnică, de la 1848-1849 l-a determinat pe cancelarul prusac Otto
von Bismarck a evitat o confruntare prematură cu Austria, chiar o s-a aliat în 1864 într-o acţiune împotriva
Danemarcei, obţinînd, supă o victorie rapidă Schleswigul, iar Austria – Holsteinul. În urma înfruntării directe din
1866 cu Austria, Prusia ieşind învingătoare, ocupă Holsteinul şi or.Frankfurt pe Main. Vechea Confederaţie a
fost desfiinţată şi înlocuită cu Confederaţia Germaniei de Nord, din care Austria nu mai făcea parte. Astfel,
Prusia şi-a asigurat supremaţia. În urma războiului franco-prusiac din 1870-1871, satele sud-germane au intrat în
Confederaţia germaniei de Nord. În aceste condiţii, la 18.01.1871, în Sala Oglinzilor din Palatul de la Versailles,
a fost proclamat Imperiul Federal German, iar Wilhelm I, regele Prusiei, a devenit împărat al Germaniei(1871-
1888).
După părerea mea, formarea statelor naţionale a dus la schimbarea coraportului de forţe în Europa, generînd
noi conflicte pentru teritorii.