Naţiunea reprezintă o comunitate formată pe baza unor

elemente economice (existent unei pieţe commune); lingvistice (o limbă

comună , deşi există şi naţiuni care vorbesc mai multe limbi, precum cea
elveţiană ); legislative (legi aplicate pe întreg teritoriu al
ţă rii), culturale (cultură şi trecut istoric proprii, sistem de învă ţă mâ nt unic).
Dezvoltarea conştiinţelor naţionale, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, a dus
la intensificarea luptei pentru formarea de state naţionale proprii,
independente. Aceasta s-a desfă şurat sub diferite forme: războiul de
independenţă (S.U.A.); luptă pentru eliberarea de sub dominaţia imperiilor
multinaţionale (grecii, sâ rbii, alte popoare sud-est europene); luptă a
popoarelor de sub dominaţia colonială (în America Latină , Asia, Africa), luptă
pentru unificarea politică naţională (Italia, Germania, Româ nia).
Unificarea Moldovei şi a Ţării Româneşti s-a realizat în 1859, prin dubla
alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor. Statul a fost unificat deplin în
1862, proclamâ ndu-şi independenţa faţă de Imperiul Otoman în 1877. Prin
tratatele de pace din 1878, aceasta a fost recunoscută pe plan internaţional,
iar Dobrogea şi Delta Dună rii au revenit Româ niei.
Studiu de caz. Italia, Germania şi Statele Unite ale Americii
Unificarea politică a Italiei, desfă şurată în etape, s-a realizat în jurul Regatului
Piemontului şi a Sardiniei: acesta a eliberat Lombardia de sub stă pâ nirea
Austriei, cu ajutorul Franţei (1859); Modena, Regatul Neapolelui, Parma şi
Toscana s-au unit cu Piemontul în 1860; Victor Emanuel al II-lea a fost
proclamat rege al Italiei în 1861; Veneţia a fost eliberată de sub stă pâ nirea
austriacă , revenind statului italian în 1866; Roma, eliberată , a devenit capitala
Italiei. În procesul de unificare a Italiei s-au remarcat regele Victor Emanuel
al II-lea, Camillo Cavour şi Giuseppe Garibaldi.
Germania s-a unificat tot în etape, în jurul Prusiei. În 1864, Prusia a înfrâ nt
Danemarca şi a alipit ducatul Schleswig. Victorioasă în ră zboiul cu Austria, în
1866, Prusia a fost Conferaţia Germană de Nord, pe care o domina şi din care
Austria era exclusă . Prin victoria asupra Franţei, în ră zboiul din 1870-1871, au
fost anexate Alsacia şi Lorena, iar Wilhelm I a fost încoronat împă rat al
Imperiului German. În procesul de unificare, un rol însemnat l-a avut
cancelarul prusac Otto von Bismarck.

După cucerirea independenţei, Statele Unite ale Americii s-au extins

territorial: diferite state au fost admise în uniune (Missouri, California, Utah);
în 1803, Louisiana a fost cumpă rată de la Franţa; Florida a fost cumpă rată de
la Spania, în 1819; Texasul a intrat în component S.U.A. după ră zboiul cu
Mexicul, în 1845; Alaska a fost cumpă rată de la Rusia, în 1867.
Formarea statelor naționale
În secolul al XIX-lea este definitivat procesul de constituire a naţiunilor
europene moderne, apar noi state naţionale unitare şi independente.
Acest proces are profunde premise istorice, condiţionate de
factori diverşi economici, politici, etnici, spirituali. Datorită interacţiunii
lor au apărut naţiunile moderne, care reprezintă o formă istorică de
organizare socială a unor mari comunităţi umane, bazate
pe mai multe elemente constitutive.
Naţiunea nu este doar o asociere economică, nu doar un grup de oameni
cu interese commune subiective. O naţiune este o mare solidaritate
constituită pe baza sentimentului de sacrificiu.
Naţiunea este o comunitate etnică omogenă, vorbind aceeaşi limbă,
locuind în limitele aceluiaşi teritoriu, având legături economice
permanente, comunitate de cultură şi identitate religioasă. Ceea ce
deosebeşte poporul de naţiune este conştiinţa naţională. Conştiinţa
naţionale s-a format şi dezvoltat pe baze lingvistice, culturale,
economice şi politice.
Diferite naţiuni s-au format în diverse circumstanţe, unele condiţii
necesare pentru acestea (unitatea vieţii economice, unitatea teritorială,
politică şi lingvistică) lipsind complet. Rolul determinant i-a
revenit nu unui grup de factori, ci numai unei sau două condiţii care au
întărit conştiinţa naţională.
Astfel, pentru naţiunea română, elementele conştiinţei de bază au fost
originea şi limba comună.La polonezi, rolul determinant în cimentarea
naţiunii moderne poloneze l-a jucat trecutul istoric glorios şi
lupta pentru recăpătarea independenţei.
Ultimele 2 mari popoare vest-europene care şi-au finisat procesul de
consolidare naţională şi teritorial-statală, au fost italienii şi germanii. Ele
nu aveau încă un stat naţional unitar, existând în
condiţiile fărâmiţării statale, moştenite din evul mediu: 7 state în Italia şi
38 în Germania. Aceasta frâna dezvoltarea lor economică, social-
politică, culturală şi cauza rămânerea lor în urma altorpopoare.
Impactul unificării ar fi fost definitoriu, unificarea naţională era o
necesitate vitală, realizarea ei fiind inevitabilă, însă formele acestui
proces sunt diferite. Astfel, unificarea acestor ţări putea fi
înfăptuită pe calea „de sus” – când procesul este condus de un stat
puternic de aceeaşi origine etnică (de Prusia în Germania, de Piemont –
în Italia) din cadrul ţării ce se unifică. Naţiunea în acest caz se uneşte în
jurul statului cel mai puternic din cele existente.
Încercarea de unificare a Germaniei şi Italiei pe această cale s-a
întreprins în anii revoluţiei din 1848-1849 dar fără succes. Mişcările
naţionale s-au manifestat la început pe plan cultural, iar ulterior, şi pe
cel politic.
Ambele ţări au fost unificate mai târziu pe calea „de sus”. Unificarea
Germaniei şi a Italiei a constituit unul din cele mai importante
evenimente din istoria secolului al XIX-lea. În Europa au apărut 2 state
mari, care au schimbat complet echilibrul de forţe pe continent, 2 state
puternice, cu o pronunţată doctrină naţională şi cu o tendinţă clară de a
depăşi, de a deposeda de colonii marile puteri. Germania
devine cea mai mare putere pe continentul european.
Cele 2 procese unificatoare – italian şi german – i-au avut în frunte pe
doi oameni de stat – Cavour şi Bismarck, care au fost la înălţimea
exigenţelor timpului. Ambii au ştiut să-şi pună în serviciul cauzei
naţionale întreg arsenalul de abilităţi de lideri politici şi erudiţi
diplomaţi, asigurând astfel, în mare măsură, succesul unificării Italiei şi
Germaniei