FORMAREA NATIUNILOR SI A STATELOR NATIONALE

Premisele istorice ale formarii natiunilor, in sec. al XIX-lea este definitivat procesul de constituire a natiunilor europene moderne, apar noi
state nationale unitare si independente in Europa Apuseana (Belgia, Italia, Germania) si in Balcani (Grecia, Romania, Serbia, Bulgaria,
Muntenegru, iar la inceputul sec. al XX-lea - Albania). Acest proces are profunde premise istorice, conditionate de factori diversi - economici,
politici, etnici, spirituali. Datorita interactiunii lor, au aparut natiunile moderne, care reprezinta o forma istorica de organizare sociala a unor
mari comunitati umane, bazate pe mai multe elemente constitutive.
In latina, in urma cu cea doua milenii, termenul 'natio' insemna nastere, rasa, soi, dar si popor, neam. Apoi cu acest termen au fost numite
popoarele barbare, iar in evul mediu grupurile privelegiate, elitele recunoscute (de exemplu, natiunile maghiara, sasa, secuiasca in
Transilvania), in istoriografia moderna se disting doua viziuni asupra esentei notiunii de natiune. Conform unei opinii, natiunea este
identi-ficata cu un popor, constituit intr-un stat. Aceasta este viziunea juridica sau legala asupra natiunii. De fapt, un individ sau un grup de
indivizi pot sa faca parte dintr-un stat si sa se considere membri ai unei natiuni situate in afara statului respectiv. Rezulta ca natiunea nu
trebuie confundata cu statul, desi intre ele exista o legatura indispensabila, deoarece natiunile tind sa-si creeze un stat propriu national.
O alta viziune presupune prin natiune o comunitate cu baze etnice - cu origine, limba, credinta, obiceiuri comune, care are radacini adanci in
epoca medie-vala. Comunitatea etnica medievala (numita de unii istorici si 'natiune medievala') se deosebeste de natiunea moderna nu prin
esenta, ci prin gradul de manifestare, de amploare, de pondere in societate al unor elemente constitutive ale acestei comu-nitati, in epoca
moderna se consolideaza unitatea vietii economice, social-politice, de limba, cultura, spiritualitate si teritoriala a spatiului in care locuieste
comunitatea respectiva. De regula, majoritatea natiunilor au la baza o etnie, formata in evul mediu (mai rar din doua sau mai multe etnii). O
exceptie reprezinta natiunea moder-na americana, care s-a constituit in baza unui aliaj al diferitelor comunitati etnice si nationale. Unele
natiuni s-au format neavand o comunitate economica unica, teri-toriul lor national fiind impartit (complet - Polonia sau partial - Romania)
intre tari straine. Procesul de constituire a natiunilor italiana si germana a decurs in conditiile faramitarii statale a teritoriului lor national, iar al
multor altor natiuni - in circum-stantele incorporarii totale a teritoriului lor in componenta altor state. Chiar si limba nu intotdeauna a fost acel
element comun consolidator in procesul formarii natiu-nilor. Un exemplu in acest sens serveste natiunea franceza - limba ei nationala unica s-
a constituit abia in sec. al XVI-lea.
Dupa cum vedem, diferite natiuni s-au format in diverse circumstante, unele conditii necesare pentru aceasta (unitatea vietii economice,
unitatea teritoriala, poli-tica, lingvistica) lipsind complet. Aceasta ne duce la concluzia ca in anumite impreju-rari'rolul determinant i-a revenit
nu unui grup de factori, ci numai unei sau doua conditii, care au intarit constiinta nationala. Astfel, pentru natiunea romana elemen-tele
constitutive de baza au fost originea si limba comuna. In conditiile extreme in care marile state vecine intentionau sa imparteasca intreg
spatiul romanesc, limba si originea, impreuna cu alti factori (religie, obicee, relatii economice traditionale etc.), i-au consolidat pe romani intr-
o natiune moderna. La polonezi rolul determinant in cimentarea natiunii moderne poloneze I-au jucat trecutul istoric glorios si lupta pent-ru
recapatarea independentei.
Principalul element generalizator pentru natiunea moderna este constiinta nationala, care vine sa inlocuiasca solidaritatea etnica a oamenilor
de origine comuna, in majoritatea tarilor europene (Anglia, Franta, Spania si Portugalia) con-stiinta nationala s-a, format in urma centralizarii
lor si crearii unei piete si teritoriu national unice, precum si a unei limbi nationale unice. O mare importanta in reali-zarea unui grad inalt de
omogenizare interioara a societatii in cadrul statului national I-au avut revolutiile moderne de la mijlocul sec. al XIX-lea. Ele au consolidat
poporul in lupta pentru cauza progresului, bunastarii si libertatii, au cimentat constiinta lui colectiva. Revolutiile burgheze au desavarsit sau au
creat conditii pentru infaptuirea procesului de constituire a natiunilor moderne cu o comunitate a vietii economice si constiinta unica
nationala.
Ultimele doua mari popoare vest-europene, care si-au finisat procesul de con-solidare nationala si teritorial-statala, au fost italienii si
germanii. Catre mijlocul sec. al XIX-lea ele nu aveau inca un stat national unitar, existand in conditiile faramitarii statale, mostenite din evul
mediu: 7 state in Italia si 38 in Germania. Aceasta frana dezvoltarea lor economica, social-politica, culturala si cauza ramanerea lor in urma de
alte popoare. Deci unificarea nationala era o necesitate vitala, realizarea ei fiind inevitabila, insa formele acestui proces sunt diferite. Astfel,
unificarea acestor tari putea fi infaptuita pe calea 'de sus' - cand procesul este condus de un stat puternic de aceeasi origine etnica (de Prusia -
in Germania, de Piemont - in Italia) din cadrul tarii ce se unifica. Natiunea in acest caz se uneste in jurul statului cel mai puternic din toate cele
existente, in cazul Germaniei, existau doua variante: 'mica' - unirea in jurul Prusiei - si 'mare' - in jurul Austriei. A doua cale - de 'jos' -
presupunea infaptuirea unificarii de masele populare prin metode si mijloace revolutionare si putea duce la instaurarea in tara a unei
oranduiri democratice, republicane, incercarea de unificare a Germaniei si Italiei pe aceasta cale s-a intreprins in anii evolutiei din 1848-1849,
dar fara succes. Ambele tari au fost unificate mai tarziu pe calea 'de sus', de fapt, in Italia aceste cai s-au imbinat.
Ca rezultat al unificarii pe calea 'de sus', in aceste tari au fost instaurate regimuri monarhice, in frunte cu dinastiile statelor unificatoare: in
Italia - Savoia, in Germania - Hohentolern.
Unificarea Italiei, in prima jumatate a sec. al XIX-lea in fata poporului italian statea o sarcina foarte complicata, care consta in lichidarea
faramitarii politice, inlaturarea absolutismului si izgonirea asupritorilor straini. Poporul italian a izbutit pe parcursul a catorva decenii sa-si
edifice statul unitar national, acest proces avand urmatoarele etape:
- revolutia din 1848-1849, care s-a terminat cu infrangere, dar a trezit con-stiinta nationala a italienilor;
- razboiul franco-italo-austriac din 1859 si alipirea Lombardiei la Piemont;
- miscarea maselor populare din 1860, in urma careia au fost rasturnate monarhiile reactionare din Modena, Parma si Toscana. Aceste regiuni,
impreuna ci regiunea papala Romania, sunt alipite la Piemont. Tot atunci in sudul Italiei izbuc-neste o puternica rascoala populara, condusa de
Garibaldi, ce rastoarna vechea mo-narhie feudala din regatul Neapol, care, de asemenea, este alipit la Piemont. Astfel a fost creat Regatul
Italian;
- razboiul in alianta cu Prusia din 1866 contra Austriei si alipirea regiunii Venetia;
- alipirea la Regatul Italian, in 1870, a Romei si proclamarea 'orasului etern' drept capitala a tarii.
Trebuie mentionat ca un rol deosebit in procesul de unificare a Italiei I-a jucat primul ministru al Piemontului K. Cavour.
Cauzele reusitei procesului de creare a statului unitar italian au fost urma-toarele: folosirea de italieni in interesele lor a contradictiilor intre
asupritorii straini ai tarii; lupta fortelor democratice-revolutionare conduse de asa oameni talentati ca Mazzini si Garibaldi; slabiciunea
nobilimii conservatoare si izolarea ei in interiorul societatii italiene.
Unificarea tarii pentru poporul italian a avut o importanta istorica deosebita, grabind dezvoltarea ei economica si culturala, Italia
transformandu-se intr-un stat modern. Astfel a fost suprimata dominatia austriaca si Italia a intregit randurile ma-rilor puteri europene. Dar
unificarea n-a solutionat toate sarcinile inaintate de revo-lutia burgheza. Puterea politica a ramas in mainile nobilimii, a fost pastrata
proprie-tatea funciara asupra pamantului, ceea ce frana dezvoltarea capitalismului.
Unificarea Germaniei, infrangerea revolutiei din 1848-1849 a amanat pent-ru un timp unificarea Germaniei. Catre sfarsitul anilor '50, datorita
progresului econo-mic, din nou este inaintata problema unirii statale a tarii. Succesele liberalilor italieni in frunte cu Cavour i-au insufletit si pe
liberalii germani - partasi ai unificarii Germa-niei sub conducerea Hohentolernilor prusaci. Acest curs este promovat de Otto von Bismarck,
care, in septembrie 1862, devine prim-ministru al Prusiei. El si-a pus drept scop 'prin fier si sange' sa creeze un mare imperiu.
In calea infaptuirii scopului scontat existau multe piedici, in primul rand, trebuia de tinut cont de pozitia Austriei. Pe de alta parte, Franta se
temea de aparitia la hotarele ei estice a unui stat puternic si sustinea separatismul micilor statulete germane (mai ales, al celor din sud).
Francezii doreau sa alipeasca la Franta tot malul stang al Rinului. Anglia si Rusia tarista traditional sustineau independenta statelor germane.
Bismarck intentiona mai intai sa obtina neutralitatea Rusiei. Realizarea acestei sarcini se usura datorita faptului ca dupa razboiul din Crimeea
relatiile Rusiei cu Austria si Anglia au ramas foarte incordate, ele complicandu-se si mai mult dupa izbucnirea rascoalei poloneze din 1863.
Franta, Anglia si Austria, sub pretextul apa-rarii polonezilor, au incercat sa slabeasca pozitiile Rusiei in Europa. Bismarck s-a folo-sit de izolarea
Rusiei pentru a se apropia de ea.
Primul pas in procesul de unificare a Germaniei a fost razboiul Prusiei contra Danemarcei, pentru ducatele Slezvig si Holstein, locuite de nemti,
dar aflate sub stapanerea coroanei daneze. Considerentele lui Bismarck ca nici una din marile puteri nu va interveni in sprijinul Danemarcei s-
au adeverit. Conform tratatului de pace incheiat, ducatele treceau sub guvernarea comuna a Prusiei si Austriei.
Urmatoarea sarcina a lui Bismarck era supunerea Austriei, in conditiile situatiei neclare in legatura cu carmuirea in comun a ducatelor,
conflictul intre Prusia si Austria devenea inevitabil.
Pentru a obtine neutralitatea Frantei, Bismarck l-a asigurat pe imparatul ei, Napoleon III, ca nu-l va impiedica sa alipseasca la Franta o parte a
Belgiei si malul stang al Rinului, imparatul francez considera ca razboiul ii va slabi pe ambii inamici si-i va permite sa le dicteze conditiile sale
Prusiei si Austriei.
Razboiul austro-prusac (1866) s-a soldat cu zdrobirea Austriei. Dupa infrangerea ei, sub hegemonia prusaca s-a constituit Uniunea nord-
germana alcatuita din 22 de state. Teritoriul propriu-zis al Prusiei, datorita anexarii a catorva statulete germane, a crescut cu 1500 mile2,
populatia ei - cu 4,5 mln oameni. Patru state sud-germane - Bavaria, Viurtemberg, Baden si Hessen-Darmstadt - provizoriu si-au pastrat
independenta.
Si de aceasta data nici una din marile puteri nu s-a incumetat sa-i impiedice Prusiei sa-si realizeze planurile. Anglia considera ca Prusia va putea
sa se opuna Frantei si Rusiei. Napoleon III spera sa primeasca 'compensatia' fagaduita de Bismarck. Pe tar guvernul prusac l-a calmat,
fagaduindu-i ajutor in revizuirea Trata-tului de pace de la Paris din 1856.
Ultimele bariere in calea crearii Imperiului German, sub conducerea Prusiei, au fost inlaturate in urma razboiului victorios din anii 1870-1871
contra Frantei. Statele sud-germane sunt incluse in componenta Imperiului German, proclamat la 18 ianuarie 1871 in Sala de Oglinzi a
palatului de la Versailles.
Unificarea Germaniei a fost un act progresist si a constituit premisa principala, care a permis accelerarea dezvoltarii ei economice, politice si
culturale. Germania a incetat sa fie obiect al politicii internationale, transformandu-se in subiect al ei. Totodata, in tara a fost instaurat un
regim conservator semiautocratic. Stabilirea in centrul Europei a unui puternic stat german militarist a pus in primejdie securitatea statelor de
aici.
Formarea statelor naionale
n secolul al XIX-lea este definitivat procesul de constituire a naiunilor europene moderne, apar noi state naionale unitare i independente.
Acest proces are profunde premise istorice, condiionate de factori diveri economici, politici, etnici, spirituali. Datorit interaciunii lor au
aprut naiunile moderne, care reprezint o form istoric de organizare social a unor mari comuniti umane, bazate pe mai multe
elemente constitutive.
Naiunea nu este doar o asociere economic, nu doar un grup de oameni cu interese comune subiective. O naiune este o mare solidaritate
constituit pe baza sentimentului de sacrificiu.
Naiunea este o comunitate etnic omogen, vorbind aceeai limb, locuind n limitele aceluiai teritoriu, avnd legturi economice
permanente, comunitate de cultur i identitate religioas. Ceea ce deosebete poporul de naiune este contiina naional. Contiina
naionale s-a format i dezvoltat pe baze lingvistice, culturale, economice i politice.
Diferite naiuni s-au format n diverse circumstane, unele condiii necesare pentru acestea (unitatea vieii economice, unitatea teritorial,
politic i lingvistic) lipsind complet. Rolul determinant i-a revenit nu unui grup de factori, ci numai unei sau dou condiii care au ntrit
contiina naional.
Astfel, pentru naiunea romn, elementele contiinei de baz au fost originea i limba comun. n condiiile n care marile state vecine
intenionau s mpart ntreg spaiul romnesc, limba i originea, mpreun cu ali factori (religia, obiceiurile, relaiile economice tradiionale)
i-au consolidat pe romni ntr-o naiune modern. La polonezi, rolul determinant n cimentarea naiunii moderne poloneze l-a jucat trecutul
istoric glorios i lupta pentru recptarea independenei.
Ultimele 2 mari popoare vest-europene care i-au finisat procesul de consolidare naional i teritorial-statal, au fost italienii i germanii. Ele
nu aveau nc un stat naional unitar, existnd n condiiile frmirii statale, motenite din evul mediu: 7 state n Italia i 38 n Germania.
Aceasta frna dezvoltarea lor economic, social-politic, cultural i cauza rmnerea lor n urma altor popoare. Impactul unificrii ar fi fost
definitoriu, unificarea naional era o necesitate vital, realizarea ei fiind inevitabil, ns formele acestui proces sunt diferite. Astfel,
unificarea acestor ri putea fi nfptuit pe calea de sus cnd procesul este condus de un stat puternic de aceeai origine etnic (de Prusia
n Germania, de Piemont n Italia) din cadrul rii ce se unific. Naiunea n acest caz se unete n jurul statului cel mai puternic din cele
existente. n cazul Germaniei, existau 2 variante: mic unirea n jurul Prusiei, i mare n jurul Austriei. A doua cale, de jos, presupune
nfptuirea unificrii de masele populare prin metode i mijloace revoluionare i putea duce la instaurarea n ri a unor ornduiri
democratice, republicane. ncercarea de unificare a Germaniei i Italiei pe aceast cale s-a ntreprins n anii revoluiei din 1848-1849 dar fr
succes. Micrile naionale s-au manifestat la nceput pe plan cultural, iar ulterior, i pe cel politic.
Ambele ri au fost unificate mai trziu pe calea de sus. Unificarea Germaniei i a Italiei a constituit unul din cele mai importante
evenimente din istoria secolului al XIX-lea. n Europa au aprut 2 state mari, care au schimbat complet echilibrul de fore pe continent, 2 state
puternice, cu o pronunat doctrin naional i cu o tendin clar de a depi, de a deposeda de colonii marile puteri. Germania devine cea
mai mare putere pe continentul european. Hegemonia ei n Europa timp de peste 40 de ani a substituit n mod irevocabil preponderena
austriac i cea francez. Att constituirea Imperiului German, ct i formarea statului italian s-au produs n detrimentul Imperiului
Habsburgic, care pierde rolul de hegemon al lumii germane, fapt care determin s-i reorienteze politica extern n direcia expansiunii spre
sud-estul european. n consecin, ungurii promoveaz o politic i mai feroce fa de romni, croai. Frana a fost nevoit s se resemneze
pentru urmtoarele 2 decenii. Dac Imperiul german ca structur, rmnea o federaie format din vechile state germane, Italia se constituia
ca un stat unitar. Aici toate vechile regate i ducate s-au contopit, alctuind un tot ntreg organic.
Cele 2 procese unificatoare italian i german i-au avut n frunte pe doi oameni de stat Cavour i Bismarck, care au fost la nlimea
exigenelor timpului. Ambii au tiut s-i pun n serviciul cauzei naionale ntreg arsenalul de abiliti de lideri politici i erudii diplomai,
asigurnd astfel, n mare msur, succesul unificrii Italiei i Germaniei.

Ca i Bismarck, Cavour a dispreuit baza popular a luptei pentru unificarea Italiei. n calculele sale a prevalat rolul pe care-l atribuia
instituiilor statului asupra celui al societii. El a avut mai mult ncredere n combinaiile diplomatice, pe care a tiut s le construiasc cu
suficient subtilitate i tenacitate.
Cavour a fost pentru participarea regatului Piemont-Sardinia la Rzboiul Crimeii, alturi de Frana i Anglia, mpotriva Imperiului Rus. Acest
fapt a facilitat admiterea rii sale n concertul marilor puteri europene. Succesul a fost exploatat ulterior n favoarea unificrii Italiei. El a
negociat reuite aliane cu Frana i ulterior, cu Prusia, care au asigurat succesele campaniilor militare din 1859 i 1866, ncununate cu
recucerirea de la Austria a Lombardiei i Veneiei. Ca i Bismarck, Cavour i-a pus n valoare toate abilitile diplomatice pentru a determina
Austria s declaneze prima rzboiul mpotriva Sardiniei (conform pactului secret de la Plombieres, doar n asemenea caz Frana se obliga s
intervin n rzboi de partea italienilor).
Idealul politic al lui G. Garibaldi a fost ntotdeauna unificarea Italiei sub un regim republican, n cadrul cruia fiecrui cetean urma s-i fie
garantate drepturile civile. Dup nfrngerea revoluiei de la 1848-1849, Garibaldi, decepionat de insucces, era dispus s accepte o colaborare
cu guvernul piemontez n lupta pentru desvrirea unitii naionale italiene n baza condiiilor dictate de Cavour. Acesta era adversarul unui
regim republicam i prefera o monarhie constituional care putea s ofere fiecrui cetean libertile individuale, nu ns i cele politice. n
rzboiul franco-italo-austriac (1859) Garibaldi a comandat un corp de armat de pucai alpini care au repurtat un ir de victorii contra
austriecilor. n 1860 a condus Mia de voluntari care debarcase n Sicilia, elibernd ulterior aceast insul i toat partea sudic a Peninsulei
Apenine de regimul Bourbonilor i contribuind la unirea acestui teritoriu cu Sardinia.
n rzboiul austro-italian (1866) a comandat un detaament de voluntari, care va obine cteva succese importante n luptele cu armatele
Habsburgilor.
Luat n ansamblu, rolul lui G. Garibaldi la unificarea Italiei a fost unul de importan covritoare. Victoriile repurtate de el pe cmpul de lupt
au facilitat i urgentat desvrirea unitii naionale italiene.
Bismarck, care a fost unul din marii oameni politici ai secolului al XIX-lea, a avut un rol decisiv n unificarea Germaniei. Unitatea german n
viziunea lui, putea fi realizat doar n conformitate cu interesele Prusiei. Ea trebuia s poarte pecetea militarismului prusian. Din aceste
considerente a fost categoric mpotriva unei absorbii a regatului Prusiei n cadrul Germaniei, prefernd o unificare a statelor germane sub
hegemonia Prusiei.
Era categoric mpotriva realizrii acestui scop prin intermediul mijloacelor cu caracter democratic i le prefera pe cele violente prin fier i
snge. i ddea perfect de bine seama c fr o confruntare deschis cu Austria i Frana, visul s nu avea sori de izbnd, de aceea, dup ce
a fost numit prim-ministru al Prusiei, a instituit pentru urmtorii 4 ani un regim dictatorial, menit s creeze o main perfect de rzboi. n
rezultatul reformrii armatei prusiene, aceasta devenise una din cele mai puternice de pe continent.
Pentru viitorul rzboi cu Austria, Bismarck s-a pregtit n mod meticulos, fapt ce i-a asigurat n cele din urm succesul. Izolarea Austriei a
constituit principalul element al strategiei sale, fapt realizat prin diferite mijloace. A fcut tot posibilul c n cele dou rzboaie purtate cu
Austria i Frana, acestea s parvin n ochii opiniei publice europene ce agresori, ele primele ncepnd ostilitile militare.
Bismarck a reuit s exploateze la maximum defectele, greelile i inconsecvena lui Napoleon al III-lea, forndu-l pe acesta s declare rzboi
Prusiei n momentul cnd Frana era izolat din punct de vedere diplomatic, iar armata ei era nepregtit de rzboi.
Cancelarul prusian a dat dovad de mult abilitate pentru a nvinge opoziia i animozitatea statelor catolice din sudul Germaniei fa de
unificarea Germaniei sub egida Prusiei. Un rzboi victorios mpotriva dumanului tradiional, Frana, care privea cu ochi ru unificarea i
consolidarea Germaniei i care deinea dou provincii cu populaie preponderent german (Alsacia i Lorena), a stimulat patriotismul
germanilor din sud i a favorizat desvrirea unitii germane.