CUPRINS

1. EUROPA ŞI LUMEA ÎN SECOLUL XX...................................1

2. CULTURA ROMÂNEASCĂ – CULTURA EUROPEANĂ………..5

3. ECONOMIE ŞI SOCIETATE ÎN LUMEA POSTBELICĂ...........8

4. MIGRAŢII ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ…………………….10

5. VIAŢA PUBLICĂ ŞI VIAŢA PRIVATĂ................................13

6. ECONOMIE RURALĂ– ECONOMIE URBANĂ ÎN ROMÂNIA

15

7. ŞTIINŢA ŞI SOCIETATEA………………………………………18
 EUROPA ŞI LUMEA ÎN SECOLUL XX

Europa contemporană

Diversitatea europeană
Începutul secolului XXI a condus lumea contemporană către un nou
deziderat politic: unitatea europeană. Europa se confruntă în acest moment cu
două fenomene cărora trebuie să le facă faţă: globalizarea şi Europa însăşi.
Globalizarea aduce statelor europene provocări cărora nu le pot face
faţă: competiţia economică cu pieţe economice mult mai puternice (SUA,
Japonia), nevoia investiţiei masive în ştiinţă şi tehnologie, protecţia mediului,
lupta împotriva subdezvoltării, terorismului etc.
Europa însăşi trebuie să se apere de sine, mai precis de tot ceea ce
conţine potenţial conflict cum au fost cele din secolul XX. Începutul de secol XXI
seamănă cu cel al secolului XX sub raport politic: victoria statului naţional şi a
democraţiei parlamentare. Dar democraţia liberală parlamentară de la începutul
secolului XX nu a reuşit să evite Primul Război Mondial şi nici să-i gestioneze
corect consecinţele, astfel formându-se terenul favorabil pentru naşterea
manifestărilor extremiste. Cel de-al Doilea Război Mondial continuă să nască
pasiuni şi astăzi din cauza dimensiunilor sale apocaliptice. Sfârşitul războiului nu
a însemnat pace, ci declanşarea unui nou tip de conflict, Războiul Rece, între
vestul democratic şi estul sovietizat.
Pasajul comunist din istoria Europei de est a generat o nesfârşită suferinţă
umană. Dispariţia comunismului est-european după 1989 a redeschis porţile
democraţiei, însă acest proces s-a dovedit a fi lung, complicat şi însoţit de o
recrudescenţă a naţionalismului (Croaţia, Bosnia, Kosovo). Însă naţionalismul şi
separatismul pe baze etnice, nu este numai o problemă a estului, ci şi în vest
Europa s-a confruntat cu cazul irlandez şi cel basc.
 Aşadar în pragul secolului XXI, pe lângă cultură şi bunăstare, timpul a
adus cu sine suferinţă, mai mult chiar, Europa a pierdut hegemonia în lume,
după ce vreme de mai multe veacuri deţinuse monopolul din punct de vedere
economic, militar şi al nivelului de civilizaţie.

Unitatea europeană
Pe axa timpului, au existat numeroase încercări de a pune lumea
europeană sub semnul aceloraşi valori şi a unei conduceri comune. Astfel de
tentative s+au cristalizat încă din Antichitatea greco-romană, civilizaţii cărora
astăzi mai toţi europenii le datorează identitatea. Mai apoi i-a urmat încercarea
desăvârşirii unei Europe creştine, obiectiv pe care l-au avut generaţii de cavaleri
şi oameni politici care au luptat împotriva „necredincioşilor”. Suveranii Franţei au
încercat în două rânduri să se impună în fruntea unei Europe unite (Ludovic al
XIV-lea şi Napoleon Bonaparte). În plan cultural, Europa a încercat să se
autodefinească pe principiile umanismului şi raţionalismului şi pe libertate şi
democraţie.
În secolul XX, după al doilea Război Mondial Europa era divizată în două
părţi, vestul democratic şi estul comunist, ceea ce a făcut ca demersurile unităţii
europene să vizeze mai întâi zona vestică a continentului în state precum Franţa,
Germania, Belgia şi Italia. Iniţiative ale unor oameni politici de aici, au apărut
imediat după război, când la Strasbourg s-au pus bazele Consiliului Europei în
1949, organizaţie ce îşi propunea să apere democraţia, statul de drept şi
drepturile omului aşa cum fuseseră ele consemnate în Organizaţia Naţiunilor
Unite (ONU) cu un an mai înainte. Principala izbândă a fost adoptarea Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului, primul document politic din istorie care
subordona raţiunea de stat drepturilor individului.
Dificultăţile economice de după război au determinat state vest-europene
să aplice planul Schuman de creare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului în 1951. Această iniţiativă a fost primul pas spre crearea viitoarei unităţi
economice europene şi un experiment de existenţă a unor instituţii suprastatale.

2/2
 În 1957 s-a făcut pasul decisiv în conturarea procesului de unitate
europeană prin încheierea Tratatului de la Roma între cele şase state vestice
(Franţa, Germania Federală, Olanda, Belgia, Italia şi Luxemburg) care decideau
să se constituie o piaţă comună pentru produsele lor agricole şi industriale,
conveneau asupra unei uniuni vamale în interiorul căreia bunurile, serviciile,
capitalurile şi persoanele puteau să circule liber, punând astfel bazele Comunităţii
Economice Europene. În 1965 iau naştere Parlamentul European şi Curtea de
Justiţie.
Procesul integrării europene nu a fost scutit de ezitări, concretizate prin
neimplicarea Marii Britanii, refuzul Franţei de a accepta integrarea militară a
Europei prin crearea unei comunităţi de apărare. Parcursul integrării reale era
încă lung.

Integrarea europeană
După crearea pieţei comune, procesul de integrare europeană s-a
dezvoltat pe două direcţii: pe orizontală – prin asimilarea de noi state şi pe
verticală – prin adâncirea procesului de integrare.
Extinderea unităţii europene s-a realizat în mai multe valuri: în 1972 celor
şase state semnatare ale tratatului de la Roma din 1957 li s-au alăturat Marea
Britanie, Irlanda şi Danemarca. În 1981 Grecia, în 1986 Spania şi Portugalia, în
1995 Austria, Finlanda şi Suedia, în 2003 a fost cel mai spectaculos val pe de-o
parte datorită numărului mare de state (10), pe de alta, datorită prezenţei unui
grup de state din fostul bloc comunist, pe lângă Malta şi Cipru, au fost acceptate
Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Estonia, Letonia şi Lituania. În 2007
„celor 25” li s-au alăturat România şi Bulgaria.
Tratatul de la Maastricht din 1992 a făcut trecerea de la Comunitatea
Europeană la Uniunea Europeană, a fost semnat Actul Unic European pentru
consolidarea pieţei comune, s-a adoptat iniţiativa înlocuirii monedelor naţionale
cu o monedă unică, Euro, realizată în 2002. această reformă monetară s-a
constituit într-un pas decisiv spre armonizarea economiilor statelor membre. O

3/2
 altă rezoluţie a fost şi introducerea cetăţeniei europene, devenită operaţională în
urma acordului de la Schengen din 1995, în virtutea căreia posesorii paşaportului
european pot trece liber peste frontierele statelor membre.
Un alt răspuns la provocările globalizării a fost lansat în 2002 când
Consiliul European de la Lisabona a iniţiat o strategie de dezvoltare pe 10 ani al
cărei principal obiectiv este transformarea Europei din punct de vedere
economic, în cea mai dinamică şi competitivă economie a lumii. Această politică
este cunoscută sub numele de „Procesul Lisabona” şi reprezintă unul dintre cele
mai îndrăzneţe proiecte de dezvoltare din lumea contemporană implicând o
creştere economică durabilă, locuri de muncă şi coeziune socială.

Aplicaţii:

1. Construirea Europei unite va avea drept consecinţă dispariţia naţiunilor

europene? Argumentaţi răspunsul vostru.
RASPUNS
Nu va avea drept consecinta disparitia Natiiunilor Europene,ideea fiind autodefinirea
pe principiile umanismului și raționalismului, libertății și democrației cu dorinta de
conviețuire comună,convenția unei uniuni vamale cu circulațir liberă a bunurilor,
serviciilor,capitalurilor și persoanelor, fară a se produce anihilarea identității
naționale.

2. Alcătuiţi un eseu argumentativ în care să vă prezentaţi punctul de vedere legat

de perspectivele României ca membru al Uniunii Europene din ianuarie 2007.

RASPUNS

Pentru început, intrarea României in Uniunea europeana a fost un pas foarte

important pentru țara noastră.
În primul rând pentru libertatea noastra de circulație ,intrarea in țarile Europene
doar cu buletinul facandu-ne să ne simtim liberi.
În al doilea rand, din punct de vedere economic, țara noastră putând sa importe
produse de calitate la standarde pe care noi nu le aveam.Totodată și exportul a
devenit facil prin consolidarea pieței comune și acumularea de capital,crearea de
noi locuri de munca astfel crescând nivelul de trai.
Concluzionez, prin a spune că societatea Româneasca a avut de câstigat de pe
urma intrarii in Uniunea Europeană, astazi simțindune liberi in oricare țară din

4/2
Uniune,putand trăi liber, chiar locui in alte țari,lucruri la care nu cu mult timp în
urmă nici nu îndrazneam sa visăm.

5/2
 CULTURA ROMÂNEASCĂ – CULTURA EUROPEANĂ

Românii în mişcarea de idei din prima parte a secolului XX

Cultura românească la începutul secolului XX până la cel de-al doilea
Război Mondial s-a concretizat printr-o perpetuă confruntare între tradiţionalism
şi modernism. Astfel în tradiţia paşoptistă şi junimistă a continuat să propună
valorile naţionalismului şi ale vieţii rurale.
Impactul Primului Război Mondial a provocat o puternică tendinţă de
negare a valorilor ce stăteau la baza culturii de până atunci. Primii novatori ai
culturii româneşti care au încercat să se racordeze la curentul european au fost
reprezentanţii simbolismului Al. Macedonski, G. Bacovia şi I. Minulescu. Pe alte
coordonate, modernismul teoretizat a fost susţinut de Eugen Lovinescu.
Semnificativă este şi contribuţia scriitorilor români la întemeierea
avangardismului european, mişcare ce promova ruptura totală de vechea estetică
de până atunci. Suprarealismul românesc prin Urmuz este considerat un
precursor al celui francez. Alternativa avangardistă a fost susţinută şi de reviste
precum Contimporanul, Punct, Integral, Unu etc. Deşi nou, avangardismul nu a
jucat un rol esenţial în cultura românească a secolului XX.
Personalităţi româneşti care vor atârna greu în cultura europeană au fost
exponenţii culturii româneşti interbelice cunoscuţi ca Tânăra Generaţie. Această
mişcare de idei s-a născut în 1927 odată cu lansarea în publicistică a
inegalabilului Mircea Eliade. El avea să devină liderul necontestat al generaţiei
sale. Tânăra Generaţie cuprinde nonconformişti precum Emil Cioran, Eugen
Ionescu, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian sau Constantin Noica. Consecinţele
tragice ale Primului Război Mondial au fost considerate de aceştia ca un eşec al
ordinii şi al valorilor promovate până atunci, motiv de „detaşare agresivă” în
raport cu „idealurile înaintaşilor”. Ca expresie a acestui refuz şi ca un manifest al

5/20
anilor ’30 au fost lucrările Scrisori către un provincial (Mircea Eliade), Nu
(Eugen
Ionescu), Pe culmile disperării (Emil Cioran).
Tânăra Generaţie cunoscută şi sub numele de Generaţia Criterion se
manifesta prin conferinţe de popularizare a culturii, dezbaterile prilejuite de
acestea devenind ocazii de confruntare a unor personalităţi de orientări politice
diferite. Aceasta era unul dintre aspectele ce ilustrau spiritul democratic al
societăţii româneşti care evolua spre modernizate.
Angajaţi în zona politică, membrii Tinerei Generaţii s-au apropiat de
mişcarea de extremă dreaptă, ca de altfel, marea majoritate a intelectualităţii
interbelice româneşti. România se ralia din nou mişcării de idei europene,
naţionaliste, dar cu tendinţe fasciste.
Astfel se năştea o nouă direcţie în evoluţia intelectualiăţii româneşti ce
susţinea regimurile totalitare. Aşadar, dacă pe Mircea Eliade şi pe Emil Cioran îi
găsim mai aproape de Garda de Fier şi de liderii ei politici, după al Doilea Război
Mondial îi găsim pe Mihail Sadoveanu sau pe Zaharia Stancu colaborând
îndeaproape cu regimul comunist proaspăt instalat sub oblăduire sovietică. De
acum cultura românească începe să parcurgă tristul drum al întregii societăţi de
fapt, abandonându-şi valorile. În vreme ce Eliade, Cioran, Ionescu lansau
strălucite cariere literare şi ştiinţifice în Occident, fiind asimilaţi culturii franceze,
în România înflorea proletcultismul (cultura proletară) de inspiraţie sovietică.
Sloganul specific epocii:”cine nu e cu noi, e împotriva noastră.”
Anii ’60 marchează o nouă cotitură a culturii, urmând din nou orientarea
politică a vremii, cultura română se regăseşte în tendinţa către naţional şi viaţa
rurală. Abandonarea ideii staliniste s-a tradus printr-o liberalizare a vieţii
culturale, o normalizare a relaţiilor interumane şi recuperarea unora dintre autorii
interbelici ale căror opere puteau servi „ideea naţională”.
Anii ’70 au însemnat revenirea la intransigenţa primelor decenii postbelice
şi restrângerea la maximum a oricăror relaţii cu lumea exterioară, chiar şi cea
aparţinând blocului socialist. În această atmosferă, apariţii precum Jurnalul de la
Păltiniş – o carte cu şi despre Constantin Noica scrisă de Gabriel Liiceanu

6/2
 reprezentau mai curând excepţia decât regula. România este ocupată de români
spunea sugestiv spre sfârşitul anilor ’70, scriitorul disident Paul Goma, încecând
să ilustreze drama trăită de România lui Nicolae Ceauşescu. Această realitate
dură, a acceptat un oarecare grad de autonomie care a permis afirmarea a două
generaţii de artişti, cea a anilor ’60 şi cea a optzeciştilor.
În acest context, momentul 1989, apare ca o nouă şansă pentru afirmarea
unei dimensiuni europene a culturii române.

Aplicaţii:

1. Apreciaţi impactul pe care regimul politic comunist l-a avut asupra culturii
române după 1944.

RĂSPUNS
Din păcate cultura Romanească a avut de suferit,aparând proletcultismul ,adevărații
intelectuali Romani fiind asimilați culturii Franceze, la noi ramanând ,apropiati ai
regimului comunist. Apare cenzura și controlul a tot ce se scrie.

2. Numiţi personalităţi româneşti din domeniul culturii care s-au afirmat în

perioada comunistă.

RASPUNS
Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Gabriel Liiceanu.

7/2
 ECONOMIE ŞI SOCIETATE ÎN LUMEA POSTBELICĂ
Ocupaţii şi statute profesionale

Ocupaţii tradiţionale şi moderne în secolul XX

Din cele mai îndepărtate timpuri ale istoriei, oamenii au fost obligaţi să-şi
asigure existenţa şi au făcut acest lucru în diferite moduri: au cules roadele
pământului, au vânat animale, au cultivat plante, au domesticit şi au crescut
animale, au exploatat bogăţiile subsolului, au descoperit diverse meşteşuguri pe
care treptat le-au dezvoltat în diverse profesii de care avea nevoie societatea în
ansamblul său.
Astăzi, profesia este o ocupaţie care presupune pregătire şi studiu. Există,
de obicei, asociaţii profesionale şi coduri deontologice care stabilesc regulile unei
profesii. Cele mai vechi meserii de acest gen sunt cea de preot, militar, doctor,
avocat. Invenţiile şi inovaţiile au dus la apariţia specializărilor şi la diversificarea
statutelor profesionale aşa încât acestea să răspundă nevoilor materiale şi
spirituale ale societăţii.
În secolul XX asistăm la migrarea ocupaţiilor tradiţionale din spaţiul privat
(casa proprie) în spaţiul public (în afara casei). Agricultura şi creşterea animalelor
pe cont propriu devin din ce în ce mai puţin rentabile, eficiente dovedindu-se
marile exploataţii agricole, fermierii fiind obligaţi să caute de lucru la oraş pentru
a putea supravieţui.
Şi în spaţiul urban ocupaţiile sunt într-o continuă schimbare. Atelierele şi
munca manuală sunt înlocuite treptat de complexe industriale. Fabricile sunt din
ce în ce mai bine organizate.
După primul Război Mondial ocupaţiile şi profesiile oamenilor au cunoscut
şi ele o schimbare, mecanizarea, producţia de masă, emanciparea femeii fiind
motive şi dovezi ale acestei schimbări. Ca urmare a unei intense activităţi politice,
femeile au început să obţină dreptul de a practica meserii pe care până atunci nu

8/20
aveau voie să le practice. În România, de exemplu, începând din 1914, femeile
au dreptul să practice meseria de avocat pledant, iar din 1919 au putut lucra la
Căile Ferate Române (CFR).

Aplicaţii:

1. Ce impact asupra familiei şi societăţii credeţi că a avut emanciparea femeii?

RĂSPUNS
Egalitatea femeii cu bărbatul, femeile au inceput să practice meserii pe care
altădată nu aveau voie, au început să se poată întreține singure, asta ducând la un
impact pozitiv din punctul meu de vedere.

2. Cercetaţi felul cum forţa de muncă din România s-a adaptat pieţei
internaţionale.

9/20
 MIGRAŢII ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

Cauze ale migraţiei

Migraţia umană presupune o mişcare permanentă, individuală sau în grup
a oamenilor dintr-un teritoriu în altul, dintr-o ţară în alta. Astfel de mişcări au
avut loc din cele mai vechi timpuri şi au continuat cu o intensitate diferită până
azi.
În partea a doua a secolului XIX fenomenul migraţiei umane s-a accelerat,
iar în secolul XX acesta a cunoscut o creştere fără precedent.
Acest tip de mişcare umană poate fi forţat sau liber. De asemenea, ea
poate fi temporară sau definitivă, legală sau ilegală.
Motivele pentru care oamenii decid să-şi părăsească locurile natale sunt
diverse: profesionale (caută să găsească un loc de muncă mai bun, realizare
profesională), politice (au idei politice diferite decât ale autorităţilor şi nu pot să
şi le exprime, din acest motiv fiind persecutaţi), economice (nu au din ce trăi şi
caută un trai mai bun), persecuţii (discriminare de orice tip), din cauza retragerii
la pensie (oameni din nordul Europei se retrag după ieşirea la pensie în zone din
sudul Europei unde clima este mai blândă şi un nivel de trai mai scăzut), din
motive sentimentale (se stabilesc într-o anumită ţară pentru că au afinităţi
culturale cu acea ţară) sau din motive personale.
Din cauza proporţiilor foarte mari pe care le-a cunoscut acest fenomen în
secolul XX acesta a început să fie controlat şi reglementat de lege. De obicei,
fiecare ţară a pus restricţii în ceea ce priveşte numărul de emigranţi pe care îi
poate primi şi integra. Aceste măsuri au fost luate de către autorităţi pentru a nu
dezechilibra piaţa muncii şi nivelul de trai din ţara gazdă. Muncitorii emigranţi, de
pildă, duc la îngreunarea pieţei de muncă şi la ieftinirea forţei de muncă.
Migraţia umană este dominată de două tipuri de factori: factori stimulativi
(războiul, foametea, bolile, persecuţiile politice, intoleranţa religioasă, dezastrele
naturale, schimburile de populaţie etc) şi factori favorizanţi care îi atrag pe

10/2
oameni într-o anumită regiune (spiritul de aventură, dorinţa de câştig material,
motive familiale, stabilitate politică, toleranţă religioasă). Dacă migraţia este
dominată de factori favorizanţi este vorba de o migraţie voluntară, iar dacă ea
este dominată de factori stimulativi avem de-a face cu o migraţie forţată.
Motivele migraţiei umane mai pot fi legate de mediu (dezastre naturale,
secetă, inundaţii, alunecări de teren, erupţii vulcanice, cutremure, epidemii) sau
de societate (persecuţii, instabilitate politică, crize economice).

Migraţia umană la începutul secolului XX

Emigranţii au contribuit întotdeauna la dezvoltarea ţărilor unde s-au

aşezat. Ei au adus adesea tehnici noi dintr-o ţară în alta, au stimulat comerţul şi
contactele între diferitele regiuni şi au contribuit la deschiderea unor noi pieţe.
De exemplu, pastele şi pizza duse de emigranţii italieni sau obiceiul bradului de
Crăciun adus de emigranţii germani în SUA au devenit obiceiuri ale societăţii
americane şi au fost apoi exportate în toată lumea. Migrarea inginerilor englezi a
dus la răspândirea fotbalului pe continentul european.
Migraţia umană din secolele XIX şi XX a avut efecte foarte puternice
asupra dezvoltării ţărilor în care a avut loc emigraţia, cât şi asupra dezvoltării
ţărilor din care s-a făcut migraţia. Milioane de persoane, majoritatea lor familii
sărace au emigrat în SUA, America de Sud şi Australia.
Între 1870 şi 1924 a existat o perioadă de migraţia oamenilor din Europa
de est şi sud considerată ca o zonă mai slab dezvoltată din punct de vedere
economic.
La începutul secolului XX (1900-1924) au sosit în SUA 18 milioane de
emigranţi. În 1880 a început migraţia în masă a est-europenilor spre America
până la izbucnirea Primului Război Mondial. Migraţia italiană se împarte în trei
perioade clasice: 1876-1914; 1915-1945; perioada post-belică.
Înainte de Primul Război Mondial, guvernul american a practicat o politică
a porţilor deschise în ceea ce priveşte emigrarea, fără să se preocupe de

11/2
 numărul, pregătirea sau originea emigranţilor. Cu toate acestea au apărut o serie
de proiecte de lege care au reglementat migraţia atât din punct de vedere al
numărului cât şi al pregătirii emigranţilor.
În lumea contemporană, migraţia umană joacă un rol foarte important în
economia mondială, fiind un factor de creştere economică şi de reducere a
sărăciei. În 2005 pe teritoriul Uniunii Europene se aflau 9 milioane de cetăţeni ai
unor state din afara Uniunii, iar 4% din piaţa forţei de muncă era, de asemenea,
din ţări din afara Uniunii. Migraţia şi munca ilegală reprezintă un fenomen de
mari dimensiuni. Statisticile oficiale nu prezintă situaţia reală, deoarece există o
puternică emigraţie ilegală neînregistrată de oficialităţi.

Aplicaţii:

1. Identificaţi şi explicaţi cauzele migraţiei umane în lumea contemporană.

RASPUNS
migraţia umană joacă un rol foarte important în economia mondială, fiind un factor
de creştere economică şi de reducere a sărăciei. Cauzele migrației ; săracia, dorinta
de afirmare, Regimurile totalitare,fenomene ale naturii,stabilitate
politica,religia,motive sentimentale sau personale.

2. Identificaţi zonele de origine şi cele de destinaţie ale migraţiei umane la

începutul secolului XX.

RĂSPUNS

Din Europa de est şi sud, în SUA, America de Sud şi Australia.

12/2
0
 VIAŢA PUBLICĂ ŞI VIAŢA PRIVATĂ

Locuinţa – bastion al vieţii private

Familia – o instituţie în destrămare?
În secolul XX sectorul public şi cel privat el existenţei de fiecare zi
marchează dezvoltări semnificative.
Prin viaţă privată înţelegem tot ceea ce ţine de un spaţiu al intimităţii, de
un loc rezervat exclusiv familiei şi secretului.
Viaţa publică se desfăşoară în văzul tuturor, este supusă autorităţii
magistraţilor, deci statului, şi nu tolerează nici o taină.
În ultima sută de ani s-au accentuat două tendinţe aflate în contradicţie:
pe de-o parte, dorinţa oamenilor de a face din viaţa lor privată un teritoriu care
să le aparţină exclusiv, pe de altă parte, la celălalt pol, statul a încercat să
suprime tendinţele de individualitate, astfel infiltrându-se agresiv şi adânc în viaţa
particulară cu scopul de a-şi exercita mai bine controlul.
Între zidurile locuinţei, barieră fermă între viaţa privată şi cea publică,
familia îşi petrece viaţa de fiecare zi. Aceasta în mod firesc este alcătuită din
părinţi, mama – tata, şi copii. Dacă bărbatul şi-a păstrat poziţia de cap al familiei,
femeia rămânând sub aspect juridic inferioară până în secolul emancipării ei, nu
e mai puţin adevărat că ea a rămas în tot acest timp „stăpâna casei”. De fapt,
soţul deţine locul principal în sfera deciziilor care au relevanţă în viaţa publică, pe
când soţia, în domeniul vieţii domestice are autoritatea decisivă. În ceea ce
priveşte copii, până la jumătatea secolului trecut ei nu aveau nici un drept la
viaţa privată. Aceasta însemna că timpul lor era organizat de părinţi şi că relaţiile
cu prietenii le erau sever controlate. Alegerea partenerului de viaţă, mai ales
când la mijloc erau moşteniri consistente, era de asemenea controlată,
monitorizarea atentă a căsătoriei intrând tot în sfera autorităţii părinţilor.
Degajarea treptată a autorităţii părinteşti în secolul XX s-a datorat
dezvoltării instituţiilor şcolare până la 12 ani de studii şi mai apoi a activităţilor

13/2
0
 productive. Deciziile care angajează viitorul copilului nu se mai iau în familie.
Rezultatele înregistrate la şcoală decid asupra orientării profesionale a
copilului, de regulă cei mai buni fiind îndemnaţi spre studii superiore, iar ceilalţi,
majoritatea, sunt supuşi unei decizii impuse de sus şi îndreptaţi spre acele
meserii unde societatea îi solicită.
Prin atribuirea de indemnizaţii statul intervine din nou în sânul familiei,
stimulând astfel maternitatea. Există, de asemenea, organizaţii care protejează
interesele copilului şi pot decide decăderea din drepturile paternale a unor
persoane care s-au făcut vinovate de rele tratamente.

Aplicaţii:

1. Elaboraţi un scurt eseu în care să determinaţi ce semnifică pentru o persoană

publică (vedetă) viaţa publică şi viaţa privată?

RASPUNS

Viaţa publică se desfăşoară în văzul tuturor, este supusă autorităţii

magistraţilor, deci statului, şi nu tolerează nici o taină. Prin viaţă privată înţelegem
tot ceea ce ţine de un spaţiu al intimităţii, de un loc rezervat exclusiv familiei şi
secretului.

14/2
 ECONOMIE RURALĂ – ECONOMIE URBANĂ ÎN ROMÂNIA

Reforma agrară din 1945 a avut rolul de a desfiinţa vechea clasă de

proprietari şi de a atrage de partea noilor stăpâni, susţinuţi şi de forţa
ocupantului sovietic, cea mai mare parte a populaţiei ţării. În umbra
împroprietăririi se afla colectivizarea. Impusă de modelul sovietic, s-a desfăşurat
sub puternica motivaţie creşterii producţiei şi a productivităţii şi ridicării nivelului
de trai al ţărănimii. De fapt, vreme de mai bine de un deceniu şi împotriva unei
puternice rezistenţe autorităţile au patronat un transfer de proprietate de
proporţii, pământul, vitele şi atelajele exploataţiilor rurale trecând în proprietatea
colectivă a membrilor nou înfiinţatelor gospodării agricole colective, care asigurau
statului un control absolut asupra acestui sector economic şi producătorilor săi.
În anii următori, dotarea tehnică a înregistrat o creştere semnificativă.
Programul de irigaţii a ridicat producţia la hectar. În acelaşi timp, investiţiile
masive în industrie au golit satele, îndreptând forţa de muncă tânără spre marile
întreprinderi urbane.
Ambiţia lui N. Ceaşescu de a achita până la ultimul dolar datoria externă a
dirijat o mare parte din produsele agricole spre export. Astfel a fost declanşată o
criză fără precedent a aprovizionării pieţei interne, mascată fără să convingă pe
nimeni cu „Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei” adoptat de Marea
Adunare Naţională în 1984.
Evenimentele de după 1989 şi prăbuşirea regimului comunist au trezit
speranţa redobândirii pământului pierdut şi refacerea unei lumi risipite.
Restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii proprietăţi ţărăneşti, precum şi
oprirea distrugerii satelor se aflau la loc de frunte în Comunicatul către ţară al
Frontului Salvării Naţionale din decembrie 1989.
Legislaţia agrară din ultimii ani a consacrat dreptul la proprietate până la
restituirea integrală a ceea ce a fost confiscat în anii comunismului.

15/2
 Preluarea puterii politice de către comunişti după cel de-Al Doilea Război
Mondial a lăsat în grija acestora refacerea ţării. Pentru ei era imperios necesar
demontarea vechii economii de piaţă prin desfiinţarea marii proprietăţi private şi
odată cu concentrarea tuturor resurselor sub autoritatea partidului-stat, să fie
înfăptuită noua economie centralizată organizată prin planificare iniţial numai
anuală, ulterior şi cincinală.
Dogma politică potrivit căreia o societate superioară nu se poate constitui
decât prin intermediul dictaturii proletariatului a condus la teza priorităţii
industrializării, care a fost susţinută până în ultimul ceas al regimului comunist.
Industrializarea forţată era prin ea însăşi o cauză a eşecului. Avea în
vedere cu precădere metalurgia, siderurgia, construcţia de maşini şi industria
extractivă, neglijând aproape complet industriile producătoare de bunuri de
consum.
Extinderea activităţilor industriale în întreaga ţară a provocat dezechilibre
din cauza proastei gestiuni specifice proprietăţi de stat, dar şi deficitului de
materii prime, de forţă de muncă înalt calificată şi de resurse energetice. Ciclul se
încheia cu produse de slabă calitate, necompetitive pe piaţa mondială. Creşterea
economică nu producea astfel un nivel de trai superior, ci doar menţinea
veniturile medii la nivelul supravieţuirii. Dacă adăugăm şi sacrificiile solicitate
pentru plata datoriei externe, putem înţelege mai bine starea de spirit din care s-
au născut evenimentele din decembrie 1989.
Reîntoarcerea la o economie de piaţă s-a realizat greoi, într-o lungă
perioadă de tranziţie. Privatizarea a desfiinţat mii de întreprinderi şi a
disponibilizat milioane de muncitori. Producţia industrială a scăzut constant
însoţită fiind de scăderea nivelului de trai, mult sub nivelul înregistrat în anii de
dinainte de 1989.
La începutul secolului acesta decăderea a încetat, în anii 2004-2005
observându-se semnele unei redresări economice, concretizată în creşteri de
până la 4% mai mari decât nivelul înregistrat în ţările occidentale; activităţile

16/2
financiare, serviciile şi consumul au crescut, în toate marile oraşe au răsărit la tot
pasul clădirile cu multe etaje, din sticlă şi beton, şi supermarketurile.
Prosperitatea atât de îndelung dorită depinde însă şi de contribuţia noastră, a
tuturor.

Aplicaţii:

1. Alcătuiţi un eseu în care să formulaţi o opinie argumentată relativ la situaţia

generală a agriculturii româneşti, înainte de intrarea în UE.
2. explicaţi de ce în vremea comunismului investiţiile erau dirijate în industrie,
pentru ca astăzi ele să fie atrase în alte sectoare. Care credeţi că este soluţia
optimă? Alcătuiţi un eseu cu tema: Economia românească în căutarea proporţiilor
corecte.

17/2
0
 ŞTIINŢA ŞI SOCIETATEA
Ştiinţa în lumea contemporană

Tehnologia şi viaţa cotidiană. Noile tehnologii şi timpul liber

Transferul descoperirilor şi invenţiilor din timpul războiului (radarul,
avionul cu reacţie, rachetele balistice, fisiunea nucleară şi realizările în domeniul
tehnologiei informaţionale) în spaţiul civil, alături de organizarea activităţii unor
oameni de ştiinţă în instituţii de cercetare, au contribuit la apariţia unor progrese
majore în diferite domenii ştiinţifico-tehnice.
Se pun bazele ingineriei genetice, se descoperă structura ADN-ului şi se
produc aditivii alimentari. Apare teoria Big-Bang-ului, se dezvoltă
radioastronomia, iar prognozele meteorologice devin din ce în ce mai exacte
datorită datelor furnizate de sateliţi şi radare. Medicina face un salt uriaş prin
transplantul de organe, tratarea bolilor de rinichi prin dializă, scanări cu
ultrasunete (tomografie), substituenţi artificiali pentru piele şi o mare varietate
de noi vaccinuri.
Tehnologic, sunt de menţionat revoluţia informatică produsă de apariţia
microprocesorului, descoperirea laserului (1960), care deschide perspective noi în
chirurgia oculară, citirea discurilor compacte şi ghidarea bombelor, apoi tehnica
spaţială, cu beneficii directe pentru pământeni şi fisiunea nucleară folosită pentru
obţinerea energiei electrice şi propulsia navală.
Impactul noutăţilor tehnice va produce modificări fundamentale în
societate. Populaţia rurală va cunoaşte un real exod îndreptat spre marile
aglomerări urbane. Centrul oraşului îşi modifică funcţiile, lăsând loc birourilor,
magazinelor şi serviciilor publice, în timp ce orăşeanul se mută spre periferie.
Astăzi, omul trăieşte într-un mediu înconjurător inteligent, în locuinţe
transformate în adevărate „case electronice”, unde consumul energetic şi
aparatele casnice sunt asistate de calculator, locul său de muncă este „populat”

18/2
0
de roboţi, calculatoare şi linii automate de asamblare, iar serviciile sunt accesate
în marea lor majoritate electronic.
La polul opus, modernizarea este însoţită de anumite efecte negative:
degradarea unor cartiere periferice, locuite de categorii defavorizate ale
populaţiei, unde înaltele tehnologii sunt folosite în mod fraudulos, iar „crima
organizată” este la ea acasă.
Ca urmare a schimbării cadrului de viaţă, petrecerea timpului liber a
devenit o necesitate prioritară pentru majoritatea europenilor. Practica plecării în
week-end sau în concediu s-a răspândit tot mai mult, producând modificări
importante. Se construiesc case de vacanţă, apar staţiuni noi atât la munte, cât
şi la ţărmul mării, facilităţi pentru camping, sate de vacanţă, se înfiinţează agenţii
de turism etc. Deplasările de plăcere antrenează milioane de oameni şi au în
vedere două direcţii: fie crestele înzăpezite în ţările alpine, fie apele şi soarele la
ţărmul mărilor. În ultimii ani s-a dezvoltat şi turismul maritim, croazierele cu vase
de lux fiind tot mai căutate. Chiar şi turismul spaţial şi-a găsit câţiva beneficiari
dispuşi să plătească sume imense pentru o plimbare în spaţiul cosmic. Activităţi
sportive şi recreative precum ski, iahting, golf, tenis, călărie, curse auto, zborul
cu parapanta, planoare sau delta-plan, practicate altădată de categorii
privilegiate, devin tot mai mult preocupări ale unei părţi importante a populaţiei.
Activităţile culturale reprezintă o altă modalitate de petrecere a timpului
liber. Teatrele, concertele de muzică clasică, expoziţiile de pictură şi muzeele
sunt frecventate cu precădere de o elită cultivată, în timp ce aproape toată
lumea beneficiază de emisiunile „micului ecran”. Televiziunea contribuie la un
fenomen de hegemonizare culturală, determinând uniformizarea mentalităţilor în
conformitate cu modelul care a fost şi rămâne încă, în multe privinţe, cel mai
căutat, cel nord-american.
Cinematograful traversează în ultimele decenii o criză destul de gravă.
Concurat de televiziune, frecventarea lui s-a diminuat drastic, numeroase săli de
cinema trebuind să fie închise. Acelaşi fenomen îl înregistrează şi presa, altă dată
instrumentul principal al informării. Pentru a-şi păstra clientela, aceasta recurge

19/2
la aspectul „senzaţional” al conţinutului, la imagini şocante, titluri care sar în
ochi, subiecte de scandal etc. la fel se întâmplă şi cu lectura cărţilor, tineretul
acordând mai puţină importanţă acestei activităţi, concurată de calculator şi
internet.

Aplicaţii:

1. Redactaţi un scurt eseu privind „revoluţia” tehnologică adusă de calculator în

ultimele decenii.
2. Consideraţi că serialele TV, jocurile video şi multe alte „obişnuinţe” aduse în
viaţa noastră cotidiană de tehnologiile moderne sunt doar o modă trecătoare sau
vor avea o viaţă mai lungă? Argumentaţi-vă punctul de vedere.

20/2