România modernă

Probleme în epoca modernă. Dacă începutul modernizării în Europa occid.şi centrală are loc la jumatatea sec. XVI, în istoria românilor epoca modernă debutează
mult mai tarziu, la jum. Sec XVIII- decalajul fiind şi cronologic dar şi de evolutie istorica..Epoca modernă are un caracter europocentrist. Modelul european este
replicat peste tot în lume, Europa fiind considerat un standard evolutiv.Era firesc ca România sa dorească intrarea in Europa, chiar si prin arderea unor etape in
evolutia sa istorica, reuşind sa se integreze nu doar ca stat ci si ca societate sprijinită pe principii moderne.
Istoriografia românească acceptă anul 1918, anul Marii Uniri ca marcand sfarsitul epocii moderne si inceputul epocii contemporane, iar anul 1866,
( instituirea monarhiei constituţionale ereditare) ca fiind considerat începutul epocii moderne, avand dupa acest an un nou regim si o viata politica cu toate atributele
modernitatii. Elementul determinant al modernizarii fiind considerat modernizarea in raport cu epoca precedenta (in cazul acesta - medievala), au existat numeroase
puncte de vedere vizavi de inceputul epocii moderne in Romania. Dintre acestea punctez urmatoarele:
-sec XVII invocandu-se biruinţa scrisului in lb. romana si efervescenţa culturală ce i-a urmat; acest punct de vedere nu a fost acceptat intrucat se considera ca
factorul cultural nu se regaseste in structurile economice, sociale si institutionale, care raman cantonate in traditie;
- epoca fanariotă;
- reformele lui C. Mavrocordat, care reprezinta tranzitia catre modernitatea deplina;
- trezirea natională din Transilvania prin eforturile lui Inochentie Micu, concretizată în activitatea culturală a Şcolii Ardelene şi intr-o larga miscare revendicativa;
- anul 1821- Rev. Lui Tudor, care pp. revenirea la domniile pamântene, trecerea spre Rev. De la 1848, cand s-a definitivat programul politicii nationale şi care a
asigurat fundamentul României moderne;
- anul 1774- schimbarea în statutul internaţional al Principatelor (prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi);
- debutul Reformelor luminate ale lui Al. Ipsilanti.
Principatele române – 1822/1859.Perioada Principatelor Române este punctată de: domniile pământene (1822 -1866), tensiuni în randul elitei boiereşti, tendinta
spre programe de reformă şi intregistrarea de progrese în cultură, la nivelul instituţiilor.
1829 –prin Tratatul de la Adrianopol se instituie autoritate bicefală asupra Principatelor: Poarta- putere suzerană, Rusia –putere protectoare.Se aplica Regulamentele
organice, 1831 in T. Romaneasca şi 1932 in Moldova. Aceste regulamente organice au fost elaborate in timpul administraţiei ruseşti (Rusia si boierii) si au avut rol de
Constitutie pana in anul 1858, cand au fost inlocuite de Convenţia de la Paris. În 1856- la Congresul de la Paris se instituie garanţia colectivă a 6 puteri semnatare
menţionându-se suseranitatea Porţii. Domniile regulamentare nu coincid cu perioada Regulamentelor organice.
Cadrul teritorial al Principatelor . La jumatatea sec 18, Principatele au intinderea lor istorica, cu exceptia zonelor administrate de turci(Dobrogea si raialele).
Modificările de graniţă suferite în perioada Principatelor: Austria ca mare putere europeana, in urma Tratatului de la K.K. (1774 )solicita compensatii teritoriale şi
astfel ocupă Bucovina. Aflată în administratie militara pana in 1786, in 1790 este alipita Galitiei. În 1812, Rusia anezeaxă Basarabia, amintirea stapânirii
basarrabilo vlahi. Şi în Bucovina, dar mai ales în Basarabia are loc o politică de desnaţionalizare brutală, fapt ce a fost resimtit la proporţiile unui cataclism istoric. În
anul 1828 Rusia intra în stapânirea Deltei Dunării (Tratatul de la Adrianopol), iar Ţării Românesti ii sunt restituite raialele Giurgiu, Turnu şi Braila.Prin Tratatul
de la Paris din anul 1856 se schimba regimul juridic al Principatelor, se retrocedeaza Sudul Basarabiei către Moldova. Ultima modificare de graniţă coincide cu
momentul constituirii statului naţional român, prin unirea Principatelor, Milcovul devenind un râu intern.
Principalele probleme ale primei părţi a epocii moderne.Dintre aspectele cu caracter general ale acestei perioade punctez: integrarea în Europa a României ca stat
si societate sprijinita pe principii moderne; ritmul schimbarilor produse, fapte rapide care creează probleme de adaptabilitate: În sec XIX se realizează progrese sub
toate aspectele. Dintre aspectele specifice, concrete românii se confruntă cu: problema naţională, aşa zisul dacoromânism – o veritabilă conştiinţă politică militantă
din care se naşte conştiinţa naţională. Sec. 18 se mai cunoaşte şi sub denumirea de secolul naţionalităţilor. O caracteristică importantă a procesului de geneză şi
afirmare a naţiunii este acela că românii sunt o naţiune înainte de a se constitui ca stat naţional.. O altă problemă este cunoscută sub denumirea de problema română
sau „chestiunea română”. Percepută ca constituirea unui stat naţional român sub forma unirii Principatelor sau sub forma Daciei, chestiunea română are o
dimensiune extern şi este percepută în contextul larg al problemei orientale. După Congresul de la Paris din 1856, chestiunea română se sustrage din contextul
problemei orientale, datorită abolirii protecţiei ruseşti.
Evoluţie demografică. Structuri sociale. În perioada Principatelor are loc o crestere demografică, datorată creşterii naturale ale populaţiei , valurilor de imigrări,
mai ales in perioada regulamentară şi în Moldova şi locuitorilor din teritoriile retrocedate. Primul recensământ modern are loc la 5 ani după Unirea Principatelor,
Dionisie Pop Marţian infiinţând Comisia de Statistică.
Componentele sociale rămân cele tradiţionale: 1. boierimea (boierimea pământeană la care se adaugă contingente greceşti, sub fanarioţi). Boierimea românească va
suferi schimbări de mentalitate dat. Influienţelor din occident, în 1848 elita boierească s-a aflat in fruntea luptei pentru emancipare socială şi naţională; 2. ţărănimea (
70 % ţărani clăcaşi, 30% ţărani liberi) În 1848 apare problema ţărănească – problema pământului, a stării materiale, a accesului la învăţământ şi la ameliorarea
morală şi fizică a ţăranului. 3. Burghezia – în Ţara românească burghezia este formată din autohtoni, iar în Moldova – elemente alogene (evrei, armeni, greci,
bulgari); 4. Clerul ortodox ( de mir şi monahal). Au existat dispute între mănăstirule pământene şi mănăstirile închinate care tindeau să devină stat în stat.
Conflictul a fost stins prin Legea secularizării din 1864.Paisianismul a fost un instrument al influienţei ruseşti în ţara noastră: 6. Robii ţigani, grupaţi după modul de
viaţă sau îndeletniciri: a existat o problemă a eliberării robilor ţigani şi a emancipării lor, problemă care a fost rezolvată treptat, după anul 1840.
Minorităţile (străinii): 1. Evreii – cea mai mare pondere de supuşi străini care se bucurau de imunităţi scandaloase, avantaje la care au renunţat în locul obţinerii
cetăţeniei, din acest punct de vedere a existat si aici o problemă evreiască. Economic, evreii au ajuns să controleze rapid, meşteşugurile şi mica industrie, comerţul,
finanţele şi circulaţia monetară. Le este refuzată înpământenirea.2. Armenii – s-au naturalizat, nu li s-a refuzat înpământenirea, dar n-au fost recunoscuţi ca naţie
armeană, 3. Bulgarii – grupaţi in colonii bulgare 8mai ales in Braila), nu li s-au recunoscut privilegiiile coloniale.4. Lipovenii – creştini ortodocşi de rit vechi,
persecutaţi pentru că nu acceptaseră reformele patriarhului Nikon, s-au stabilit în zone greu accesibile (Dobrogea, deltă) sau în Moldova. 5. Catolicii (ungurii), sunt
ceangăi (români secuizaţi ) sau moldoveni curaţi. Au solicitat drepturi politice la Conferinţa de la Paris. 6. Sudiţii – supuşi străini, categorie juridică apărută in ţara
noastră spre sf. sec XVIII. Supuşenia străină s-a bucurat de facilităţi fiscale şi juridice şi s-a menţinut până după Unirea principatelor. 7. Sârbii, ucrainienii (ruteni).
Problematica economică. Sectorul principal al economiei este agricultura. Nu beneficiază de tehnologii care să ducă la o agricultură intensivă, în schimb se
extind suprafeţele cultivate cu porumb, plante tehnice, cartof. Randamentul porumbului produce schimbări în viaţa ţăranului, începând cu alimentaţia. Generalizarea
acestor culturi duce la rezolvarea furajării animalelor, fapt ce era o problemă pe timp de iarnă. În perioada regulamentară se înregistrează un excedent de produse
agricole. O parte din produsele destinate comerţului , din cauza distanţelor foarte mari şi a lipsei de transport au dus la găsirea unor soluţii ca: utilizarea cerealelor la
fabricarea alcoolului – velniţa (cazanul de rachiu). Apar morile - mici stabilimente industriale, se construiesc şosele pietruite. Înlăturarea monopolului otoman şi
rolul benefic al evreilor face ca comerţul să cunoască în perioada Principatelor o ameliorare simţitoare.Principalul partener comercial – Austria, ţări occidentale
(Belgia – feroase). Nu există sistem bancar, nici instituţie bancară, acestea realizându-se abia după 1867.

Anexe:
I. Convenţia de la Akkerman (1826) . Prin Convenţia de la Akkerman se înregistrează un recul al influienţei ruseşti în teritoriu. Rusia este putere protectoare
alături de Poartă care reprezintă puterea suzerană.
Articolul 1, reprezintă o convenţie explicativă a Tratatului de pace de la Bucureşti, din 1812. Articolul 2 reprezintă un act referitor la Principatele Moldova şi Ţara
Românească.În acest act sunt redate elemente care organizează domniile în Moldova şi Valahia şi punctează următoarele:
- alegerea hospodarilor de către boieri, aprobarea şi investirea lor de către Poartă şi durata administraţiei (7 ani), perioadă care se poate dubla dacă candidatul nu
ridică probleme;
- fixarea impozitelor şi plăţile anuale ale Moldovei şi Valahiei de către hospodar şi boieri, funcţie de regulamentele hatişerifului din 1802;
- restituirea a ceea ce a fost uzurpat în Valahia înspre Brăila, Giurgiu şi dincolo de Olt;
- permiterea întoarcerii boierilor moldoveni care au fost nevoiţi să părăsească ţara din diverse motive şi intrarea lor în deplinătatea drepturilor;
- scutirea timp de 2 ani de tribut şi revedenţe, după acre se revine la plata acestora, conform hatişerifului în vigoare;
- acordarea libertăţii comerţului pentru produsele solului şi producţia lor, în afara restricţiilor impuse (proviziile datorate Porţii şi aprovizionarea ţării);
- supunerea boierilor faţă de hospodari şi importanţa bunelor relaţii intre ei;
- obligativitatea divanurilor de a îmbunătăţi situaţia Principatelor, prin măsuri care se vor constitui în regulamente pentru fiecare provincie.
- menţinerea şi respectarea celorlalte drepturi şi privilegii ale principatelor şi hatişerifurile nemodificate prin această convenţie.
II. Tratatul de pace de la Adrianopol , 1829. Articolul V al acestui tratat consemnează garantarea de către Înalta Poartă , ca suzerană şi Rusia a privilegiilor şi
imunităţile care au fost acordate Principatelor prin capitulaţii s, hatişerifuri sau tratate (libera exercitare a cultului, administraţie naţională independentă, libertatea
deplină a comerţului). Acestui tratat de la Adrianopol i-au fost adăugate clauze consemnate într-un act separat, referitor la cele două Principate, după cum urmează:
- demnitate pe viaţă a hospodarilor;
- administrarea treburilor interne fără a aduce prejudicii drepturilor garantate celor două ţări de hatişerifuri;
- stabilirea limitelor principatelor, între canalul Talveg şi confluenţa cu Prutul;
- asigurarea inviolabilităţii teritoritoriului românesc, fără fortificaţii;
- reîntregirea valahiei cu terit. Ocupate de turci;
- administrarea independentă a Principatelor de către guvernul propriu;
- absolvirea principatelor de a procura provizii de consum impus de Constantinopol, compensaţie în bani pentru Înalta Poartă;
- libertatea comerţului – navigare şi comerţ pe Dunăre;
- scutirea pentru 2 ani de plata impozitelor ca urmarea a calamităţilor îndurate de către principate – din momentul în care principatele vor evacua trupele
ruseşti;
- asigurarea bunăstării viitoare a principatelor, conform regulamentelor administrative, atat timp cât acestea nu vor aduce vreun prejudiciu drepturilor
suverane ale Sublimei Porţi.
Actul separat a fost redactat, prevăzut cu sigilii şi semnături ale amebelor puteri.
III. Convenţia de la Balta-Liman , convenţie ruso-turcă, 1849
Începe cu o declaraţie a bunelor intenţii din Parte celor două puteri, faţă de bunăstarea Principatelor. Cuprinde următoarele 7 articole:
Art. I- domnitori aleşi de sultan, pe timp de 7 ani;
Art. II –suspendarea adunărilor boierilor, atribuţiile boierilor (stabilirea impozitelor, bugetul anual) fiind încredinţate unor consilii, divane ad-hoc (boieri + cler);
Art. III- înfiinţarea a două comitete la Iaşi şi Bucureşti, cu sarcina de a revizui regulamentele în folosul administraţiei ţării; modificările vor fi acceptate de sultan şi
curtea Rusiei şi publicate ulterior sub formă de hatişerifuri;
Art. IV – prelungirea prezenţei de trupe ruseşti şi otomane pentru a apăra hotarele Moldovei şi Munteniei; după restabilirea şi consolidarea liniştii interne, trupele
vor fi evacuate din provincii; se va proceda la reorganizarea miliţiei indigene;
Art. V- existenţa unui comisar otoman care să ofere sprijin domnitorilor în caz de abuzuri sau alte situaţii;
Art. VI- Fixarea termenului acestui tratat pentru o perioadă de 7 ani;
Art. VII – conchide că toate tratatele anterioare coroborate cu actul separat al tratatului de la Adrianopol îşi păstrează valoarea şi puterea.

IV. Tratatul de la Paris, martie 1856

- articolele 22-27 punctează:
22. Principatele vor beneficia de suzeranitatea Porţii şi garanţia puterilor contractante, de toate privilegiile şi imunităţile pe care le posedă momentan, fără protecţia
exclusivă a vreunei puteri garante;
23. respectarea principatelor în administrarea independentă şi naţională, deplina libertate de cult, legislaţie, comerţ, navigaţie;
24. convocarea de către sultan a divanurilor ad-hoc care vor exprima dorinţele populaţiei privind organizarea definitivă a Principatelor.
25. rezultatele deliberărilor vor fi trimise la sediul Conferinţei şi înţelegerea finală va fi consfinţită printr-o convenţie, la Paris.
26. necesitatea existenţei unei armate naţionale.
27. în caz că liniştea internă a Principatelor va fi tulburată, Înalta Poartă + Puterile contractante vor lua măsuri în vederea restabilirii ordinii.
(printre semnatarii prezentului tratat se numără Clarendon şi contele Al. Walewski, nepotul împăratului Napoleon I)

V. Convenţia de la Paris, august 1858

Cele 50 de articole ale acestei convenţii punctează:
- noile Principate Unite ale Moldovei şi Valahiei, rămân sub suzeranitatea sultanului;
- principatele vor continua să se bucure de garanţia colectivă a puterilor contractante, de privilegiile şi imunităţile pe care le au, se vor administra liber, fără amestecul
Înaltei Porţi, în limitele stipulate prin acordul puterilor garante cu curtea suzerană;
- puterile publice vor fi încredinţate unui hospodar şi unei adunări elective, care vor acţiona cu concursul unei comisii centrale comune celor două principate.
- puterea executivă- exercitată de un hospodar;
- puterea legislativă- exercitată în mod colectiv, de către hospodar, adunare şi comisia centrală.
- legile cu interes special, vor fi pregătite de către hospodar şi votate de către adunare.
- puterea judecătorească – magistraţii în numele hospodarilor.
- plata către curtea suzerană a unui tribut anual, în piaştri,alegerea hospodarilor se va face de către adunare pe viaţă; investirea hospodarilor va fi realizată de către
sultan.
- hospodarii vor fi reprezentaţi pe lângă curtea suzerană de către capuchehaie – agenţi moldoveni sau valahi din naştere, agreaţi de Poartă şi fără a fi supuşu vreunei
jurisdicţii străine.
- în caz de vacanţa a hospodarului, administraţia va trece în atribuţia Consiliului de Miniştri;
- ste eligibil în funcţia de hospodar, oricine are vârsta de 35 ani, moldovean sau valah, poate justifica un venit de 3000 galbeni, a îndeplinit funcţii timp de 10 ani sau
afce parte din adunări.
- domnitorul guvernează cu ajutorul miniştrilor numiţi de el. El are dreptul de a graţia sau comuta pedepsele, fără a interveni în administrarea justiţiei.
- orice act întocmit de domnitor tb. contrasemnat de miniştrii de resort.
- adunarea electivă din fiecare principat va fi aleasă pe timp de 7 ani; ea va fi convocată de domnitor şi se va întruni în fiecare an în prima duminică a lunii
decembrie.
- nici un impozit nu va fi stabilit sau perceput fără consimţământul adunării. Comisia centrală va avea sediul la Focşani. Membrii comisiei vor lua parte la alegerea
domnitorului, vor codifica legile, le vor armoniza cvu actul constitutiv al noii organizări, vor revizui regulamentele organice, codurile civil, criminal, de comerţ şi de
procedură.
- se va înfiinţa o Înaltă curte de Justiţie şi casaţie, comună ambelor Principate, cu sediul la Focşani, membrii săi vor fi inamovibili.
- miliţiile existente vor primi o organizare identică pentru ambele principate, pentru a se vor putea constitui într-o armată, când siguranţa internă o va cere, pentru
care se va face o lege comună. Reunirea va putea fi provocată de unul din cei domnitori, în urma unei înţelegeri comune – făcută cunoscută curţii suverane.Cele două
miliţii îşi vor păstra drapelele actuale, dar care în viitor vor avea o banderolă albastră.
- moldovenii şi valahii vor fi egali în faţa impozitelor şi în aceeaşi măsurăa dmişi în slujbe publice, libertaeta lor le va fi garantată, nimeni nu va putea fi expropriat
decât legal, din motive de interes public sau contra unei despăgubiri.
- moldovenii şi valahii de orice rit creştin se vor bucura deopotrivă de drepturi politice.
- reglementarea raporturilor proprietarilor de pământ cu cultivatorii, în vederea îmbunătăţirii stării ţăranilor.
- se va realiza prin întrunirea în fiecare Principat a deputaţilor, pentru a proceda la alegerea domnitorilor în temeiul hatişerifului care completează art. 25 din Tratatul
de la 30 martie 1856;
(printre semnatarii prezentei convenţii se numără şi contele Al. Walewski, nepotul împăratului Napoleon I)
Partea a II-a România modernă (1866-1918)
Caracterul europocentrist al epocii moderne a determinat ca modelul european să fie replicat peste tot în lume, Europa fiind considerat un standard
evolutiv.Era firesc ca România sa dorească intrarea in Europa, chiar si prin arderea unor etape in evolutia sa istorica, reuşind sa se integreze nu doar ca stat ci si ca
societate sprijinită pe principii moderne.Epoca modernă în istoria românilor a fost axată de afirmarea naţiunii, ilustrată în cel mai înalt grad de emergenţa statului
naţional unitar şi independent.
Istoriografia românească acceptă anul 1918, anul Marii Uniri ca marcand sfarsitul epocii moderne si inceputul epocii contemporane, iar anul 1866,(insti-
tuirea monarhiei constituţionale ereditare) ca fiind considerat începutul epocii moderne, avand dupa acest an un nou regim si o viata politica cu toate atributele
modernitatii. Perioada cuprinsă între anii 1866 şi 1918 a fost delimitată de istorici în: 1866 -1878, etapa instituirii monarhiei constituţionale şi cucerirea
independenţei iar a două etapă: 1878 – 1918 – de la Independenţă la Marea Unire.
Venirea prinţului străin pe tronul României, adoptarea constituţiei – rotunjeau înfăptuirea programului unirii, momentul 1866, trecerea de la domn pământean la prinţ
străin, redimensionând perspectiva devenirii noastre istorice.
I. De la instituirea monarhiei constituţionale la înfăptuirea independenţei României (1866-1878)
1. Abdicarea lui Cuza şi venirea lui Carol I pe tronul României . După actul Unirii de la 1859, important era pentru ţară menţinerea Unirii. Calcule politice au
provocat abdicarea lui Cuza, pentru a se putea îndeplini realizarea integrală a programului naţional adoptat de adunările ad-hoc de la 1857 ( acesta viza 4 puncte
importante: autonomia deplină, Unirea, prinţ străin, guvernământ constituţional). Abdicarea, după unii detronarea, a avut loc în mod conspirativ (11februarie 1866).
S-a îndeplinit astfel cel de-al treilea punct din program – aducerea pe tronul de la Bucureşti un prinţ dintr-o dinastie europeană. După acest fapt a apărut o problemă
de conştiinţă pentru posteritate şi anume dacă ar fi putut fi salvgardată Unirea şi apropiat momentul Independenţei prin menţinerea pe tron a lui Cuza. A.D.Xenopol
arată în scrierile sale că venirea prinţului străin pe tronul lui Cuza nu a însemnat o ruptură ci o redimensionare a procesului infăptuirii României.
Dubla alegere a lui Cuza nu a fost un scop în sine ci un mijloc de realizare a unor obiective politico-naţionale.Domnia a deschis calea reformelor care s-au accelerat
într-un ritm alert, fapt care a dus la o stare de profundă criză, neputându-se consolida domnia constituţională a lui Cuza. Acesta, conştient de necesitatea salvgardării
unirii s-a arătat dispus de renunţarea la tron şi la aducerea în locul său a unui prinţ străin (mărturie stă faptul că, chiar Cuza a incercat să-l convingă pe Napoleon al
III-lea de necesitatea unui prinţ străin). M. Kogălniceanu spunea că nu greşalele ci faptele mari l-au detronat pe Cuza. Rusia, Austria şi Imp. Otoman erau împotriva
fiinţării satului român unitar. După abdicare s-a instituit locotenenţa domnească după care a fost anunţată ca un fapt împlinit puterilor garante, şi ca să întărească
legimitatea celor făcute l-au numit ca domn al României pe Filip I de Flandra. Prevalându-se de autonomia principatelor au nesocotit voinţa curţilor garante şi a celei
suzerane. Ulterior, politicienii români au făcut un pas şi mai îndrăzneţ, au ales ca nou candidat la tron pe Carol din familia de Hohenzollern făcând în aşa fel încât
această propunere să să apară iniţiată şi susţinută de Franţa.Prinţul străin făcea să fie evitată desfacerea unirii şi să consolideze poziţia internaţională a statului
român.Sosirea în ţară a lui Carol reprezenta un mare succes al politicii româneşti. La sugestia lui Napoleon IIII, recunoaşterea domnitorului Carol I avea să fie
realizată de un aranjament româno-turc, la care au subscris şi puterile garante. Constituţia de la 1866. Sistemul instituţional politic al României moderne şi
problemele societăţii. Sub semnul disputei dintre liberali şi conservatori s-a elaborat şi adoptat prima internă românească, un act fundamental, o lege care avea să
exprime voinţa generală a poporului. Prin Constituţie erau consacrate principiile fundamentale ale vieţii de stat modern:
- suveranitatea naţională;
- separatismul puterilor: legislativă, Puterea legislativă (domnitorul şi cele două Camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul)
- executivă,încredinţată domnitorului, miniştrii fiind responsabili pentru actele de guvernământ, domnitorul era persoană inviolabilă);
- Judecătorească: curţi, tribunale, instanţa supremă fiind Curtea de Casaţie
- primatul legii – Legea organică din 1878
- garantarea drepturilor cetăţeneşti
Domnia era ereditară, pe principiul masculinităţii.În 1866 fiinţau 7 ministere, până în 1914, au apărut ministere noi.
Programul guvernamental polariza între două mari grupări politice: liberalii , conduşi de Brătianu şi Rosetti şi conservatorii (Lascăr Catargiu), apropiaţii regelui
Carol, moderaţii. Primul guvern desemnat de Carol, componenţă liberal-conservatoare a fost condus de I. Catargiu.Al doilea, moderat, Ion Ghica, i-au urmat altele
de orientare liberal-radicale.
Perioada 1870-1871 a fost o mare criză politică a impus guvernări puternice: guvernarea marcată de constituirea Partidului Conservator. Mai tzârziu Partidul
Naţional Liberal a căpătat expresia unei mari concentrări de forţe la 1876. Această criză politică a marcat ritmul dezvoltării României.Situaţia financiară a României
necesita împrumuturi externe (împrumutul Stern şi Oppenheim). Guvernarea liberal-radicală a impus în 1867 Legea pentru infiinţarea unui sistem monetar şi
fabricarea monedelor naţionale (leul, banul). În 1870 s-a înfiinţat monetăria statului.Raporturile externe erau grele. Concensiunea Strousberg a falimantat în 1870,
statul român având obligaţia de rescumpărarea a căilor ferate – pentru recunoaşterea raporturilor interstatale şi independenţei României.
Drumul României spre Independenţă. Actele înfăptuite de români la 1866: detronarea lui Cuza, instituirea monarhiei constituţionale – au fost adevărate acte de
energie naţională. Urma ca eforturile să se orienteze asupra unor noi dimensiuni ale afirmării statului român pe plan internaţional. Acest lucru s-a înfăptuit prin
obţinerea Independenţei României în anul 1877 şi s-a realizat în contextul sud-est european al mişcărilor popoarelor. Însăşi detronarea lui Cuza poate fi considerat o
manifestarea de independenţă în raport cu regimul de garanţie colectivă europeană. Pe plan european detronarea a fost considerată drept o revoluţie
naţională.Confruntarea dintre statul român şi puterile garante şi suzerană polarizau între intenţia românilor de a scăpa de tutela acestora şi limitarea posibilităţilor
românilor de a-şi consolida statul naţional şi a obţine independenţa.
Împrejurările istorice de atunci au oferit posibilităţi reale de afirmare a statului român ca subiect în relaţiile internaţionale. Dintre partidele politice existente,
gruparea liberal-radicală, avea convingerea că, independenţa şi unitatea deplină nu puteau fi realizate decât prin forţe proprii. Neputând coopera cu puterile garante,
radicalii vor orienta politica românească spre o cooperare cu statele şi popoarele mici din sud-estul Europei, pentru care reuşitele luptei naţionale româneşti
constituiau un exemplu şi un imbold la acţiune. (Bulgaria). România se va transforma rapid în principalul centru de rezistenţă împotriva dominaţiei străine. Din
centrul şi sud-estul Europei.Groaza unei reuşite ale românilor i-au făcut pe conducătorii marilor puteri să înlăture guvernarea liberal-radicală, guvernare care slujea
interesele supreme ale naţiunii: independenţa şi unitatea deplină. În ciuda ostilităţilor nu s-a renunţat la lupta pentru îndeplinirea celor două deziderate. Astfel s-a
făcut apel la tratate diplomatice cu Austro-Ungaria, care se declara de acord să sprijine, in anumite condiţii, transformarea României intr-un stat independent. Intrucât
condiţiile implicau renunţarea la ideea eliberării Transilvaniei, demersurile diplomatice n-au avut nici un rezultat şi românii au continuat lupta subteran, fapt care a
atras atenţia celor 3 imperii(otoman, ţarist, austroungar) în 1870, cu intenţia de a ataca România, dacă aceasta continuă să-şi atingă scopurile.Izbucnirea războiului
franco-prusian a impulsionat cercurile conducătoare din România în legătură cu posibilitatea obţinerii Independenţei. Guvernanţii conservatori conduşi de Lascăr
Catargiu, adepţi ai căii diplomatice vor recurge la demersuri susţinute in vederea atingerii obiectivelor.Carol I intenţiona să declare independenţa din interior., dar
având in vedere contextul extern s-a considerat inoportună aceasta hotărâre. Îi mai rămânea României ca, în contextul unui conflict armat, in cazul in acre integritatea
teritoriului i-ar fi incălcată, să participe la luptă alături de cei dispuşi să sprijine cauza independenţei. Cum independenta nu putea fi primite ca dar de la marile puteri,
ea trebuia cucerită prin forţe proprii.
La 9 mai 1877 a avut loc actul proclamării independenţei, din interior, act promulgat la 10 mai de către Carol I. Pentru consolidarea acestui act politic şi
impunerea recunoaşterii acestuia pe plan internaţional, România trebuia să participe la lupta împotriva opresorului , pentru a dovedi ca acest act nu este unul
accidental, conjunctural şi rezultatul unor strădanii care au ţintit înlăturarea oricărei forme de dominaţie străină.Toate propunerile de cooperare militară cu Rusia au
fost respinse până în iulie 1877 când, comandamantul rusesc prin intermediul ducelui Nicolae, a lansat un apel disperat pentru intrarea armatei române in luptă,
pentru a depăşi situaţia de criză de pe frontul de la Plevna. Acest moment a fost considerat de români momentul pentru consolidarea independenţei României,
proclamată la 9-10 mai 1877. Prin succesele de la Griviţa şi Rahova, armata română şi-a făcut războiul de independenţă. Astfel românii şi-au făurit singuri
independenţa, iar marile puteri au fost nevoite să o recunoască.
De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918)
1. Consolidarea României independente. Regatul Cea mai importantă consecinţă a independenţei, a fost constituirea regatului României. În 1878, prinţul Carol
şi-a luat titlul de Alteţă Regală, însă constituirea regatului propriuzis a suferit amânare.Pentru recunoaşterea în planurile raporturilor interstatale a independenţei
României, de către marile puteri, erau necesare câteva condiţii de îndeplinit: modificarea art. 7 din constituţie, referitor la acordarea cetăţeniei române străinilor şi
răscumpărarea principalei reţele de căi ferate de către statul român.. Dar nu numai de recunoaşterea externă a suveranităţii depline depindea consolidarea statului
român ci şi de fortifierea poziţiei în raport de tendinţele de aşezare a raportului de forţe pe plan european. Era astfel necesar formarea unei echipe guvernamentale
capabilă să soluţioneze toate aceste chestiuni. În ciuda unor critici dure la adresa artizanilor independenţei : ICBrătianu şi Kogălniceanu, aceştia , alături de liberalii
marcanţi D.Brătianu, I. Ghica şi DA Sturdza au format o eghipă guvernamentală care s-a implicat în rezolvarea acestor chestiuni. În urma unor demersuri
diplomatice, în 1881, România devine Regat. La 22 mai 1881 are loc Incoronarea regelui Carol I, iar pe 30 mai s-a reglementat succesiunea la tron. Moştenitorul
tronului fiind desemnat Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen.În 1884 s-a înfiinţatDomeniile Coroanei, conferindu-se Casei regale un suport pe măsura
prestigiului ei.Important este că, în înfăptuirea Regatului a prevalat cauza naţională şi nu interesele vreunui partid politic.
2. Arhitectura liberală a României moderne şi problemele social-economice În edificarea statului naţional unitar şi independent, dotat cu instituţii
corespunzătoare şi perspective pentru dezv oltarea unei societăţi moderne, un rol important a revenit politicului, în expresia sa cea mai tare – liberalismul. Se poate
spune că, istoria dezvoltării politico-socială şi economică a României este sinonimă cu istoria PNL , care a avut un rol constructiv în realizarea statului modern.
Tendinţele înnoitoare ale liberalismului i s-a opus multă vreme conservatorismul, care demonstra imobilitate la toate nivelele. A fost ceea ce s-a numit o adversitate
clasică, pentru exponenţii conservatorismului (Mihail Sturdza, Barbu Catargiu, Titu Maiorescu, Al. Marghiloman, care considerau că înnoirile realizate de liberali se
făceau contra bunelor tradiţii româneşti. Până la urmă, refuzând să moară politic, conservatorii şi-au reconsiderat poziţiile faţă de transformările spre modernitate.
Criticile la adresa liberalismului s-au atenuat în timp, conservatorismul înscriindu-se şi el pe curba evoluţionismului. Până la urmă , critica conservatoare a avut
meritul de a recunoaşte indirect a arhitecturii liberale a României moderne, la nivelul manifestărilor de conştiinţă, existând sinonimia expresiilor: stat modern, stat
liberal.
În politica liberalilor apare afirmarea principiului naţional. Şi-au pus pecetea pe acte consfinţând emanciparea BOR, devine autocefală în 1885, ca mai apoi , în 1924
se ridică la rangul de Patriarhie; se modernizează învăţământul, se reorganizează armata; 1867 – emiterea monedei naţionale, 1880 –BNR; soluţionarea problemei
ţărăneşti, cea mai spinoasă problemă socielă – ţăranul devine proprietar; 1864 – reforma agrară etc.
3. Problema naţională. Cultura şi noul ideal naţional. Privit din afară, Vechiul Regat lăsa impresia unui organism cu centrul de greutate teritorial şi demografic în
afară. (Transilvania a reprezentat vatra romanităţii noastre incipiente). Era de înţeles că ideea unirii Transilvaniei cu ţara, însemna integrarea centrului vital etno-
istoric. După ce a fost principat vasal Porţii Otomane, ăână în 1699 şi principat al Imperiului Austro-ungar, Transilvania şi-a pierdut identitatea statală, a devenit
parte a Ungariei, care, in condiţiile dualismului, avea guvern, parlament şi capitală proprie. Pentru contestarea dualismului şi încetării fiinţei de principat a
Transilvaniei , a avut loc pronunciamentul de la Blaj, 1868.. În 1869 a luat fiinţă PNR din Transilvania şi PNR din Banat care au fuzionat într-un partid unic PN
Român. Lupta pentru noul ideal naţional, s-a făcut resimţită nu numai sub aspect politic şi şi cultural (publicaţii asociaţii, marii clasici, Eminescu, Slavici,
Creangă,Minulescu , Goga, Vlahuţă, Porumbescu...). Crezul lor reflecta problema constituirii statului român.
Politica externă a României )1878-1918). Războiul Întregirii. Dacă Mica Unire din 1859 a deschis calea către Independenţă, actul Independenţei a constituit
premisa Unirii de la 1918 – cel mai mare capitol din istoria românilor. De-abia independent regatul României simţea nevoie de aderare la sisteme de securitate ce
derivă din alianţe europene. Întrucât doar germania s-a arătat binevoitoare faţă de constituirea regatului, România aderă la sistemul politico-militar al Triplei
Alianţe, 1883, (germani, austro-ungari, italieni), nu în toate implicaţiile lui. Depăşind criza din raporturile cu Austro-ungaria, România încheie un tratat de alianţă cu
Austro-Ungaria (drumul spre Berlin trece prin Viena!). Germania subscrie şi ea la tratatul româno-austro-ungar.. Acest tratat de la 1883 este cea mai mare
performanţă de politică externă a unui stat mic. În contextul crizei din iulie 1914, provocată de asasinarea prinţului moştenitor al Austro-Ungariei, la Sarajevo. Acesta
a fost pretextul care a dus la izbucnirea primului război mondial.Poziţia pe care a adoptat-o România la începutul conflictului a fost neutralitatea. Rusia încheiase cu
România o convenţie în 1914, prin care în schimbul neutralităţii, i s-au recunoscut drepturile asupra Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei.. Era însă foarte dificil ca
ţara noastră să-şi menţină neutralitatea. Din partea puterilor Antante parveneau solicitări ca România să intre în război.Intrarea în război a României se face în numele
cauzei naţionale, pentru a alipi de ţara mamă provinciile române.În 1916, capitala cade sub Mackensen.La Iaşi s-a format un guvern de uniune naţională condus de
I.I.C.Brătianu. Refacerea armatei s-a realizat şi cu sprijinul Franţei. Regele Ferdinand a promis ţăranilor soldaţi împroprietărire şi reforme, votul universal. Deşi
puterile centrale scontau scoaterea românilor din război printr-un atac al lui Mackensen, armata română rezistă eroic în luptele de la M., M, Oituz, sub comanda
generalilor Averescu, Eremia Grigorescu., repurtând una dintre cele mai pline de semnificaţii victorii împotriva Puterilor centrale. După Revoluţia bolşevică, Rusia
şi Puterile centrale semnează pacea de la Brest-Litosck., România consimte şi ea pacea, care se încheie in condiţii foarte dure pentru România. Deşi otată de
Parlamentul de la Iaşi, , pacea din mai 1918 nu a fost ratificată de Ferdinand. Războiul a evoluat în favoarea Antantei, după ce în 1817 intraseră în război şi Statele
Unite. România revine în tabăra Antantei. Această reintrare a României în război alături de Antantă a pp. anularea de fapt şi de drept a tratatului cu Puterile Centrale.
Este reconfirmată astfel reintrarea României în război în numele intereselui naţional, al Unirii.
Marea Unire. România a intrat în război cu scopul declarat al Unirii.Unirea Transilvaniei, a Bucovinei şi Banatului fusese prefigurată de convenţia cu Antanta din
august 1916. Armata română, politica guvernamentală şi de stat, presiunile publicului patriot au fost factorii decisivi în realizarea Unirii. Românii din provinciile care
s-ai unit au fost la înălţimea momentului istoric. În decembrie 1917, în teritoriul dintre Prut şi Nistru fusese proclamată Republica Democrată Moldovenească,
entitate statală care în februarie 1918 si-a proclamat independenţa. În fiecare provincie din Basarabia s-au remarcat formaţiuni politice care au condus la organizarea
unei acţiuni unioniste. Sfatul Ţării a pronunţat Unirea basarabiei cu România la 27 martie/9 aprilie 1918. Ulterior , la 15/28 noiembrie 1918 Bucovina s-a unit cu
România.. la 8 noiembrie/1 decembrie 1918 a avut loc Marea Adunare de la Alba-Iulia, unde a fost votată în unanimitate unirea cu România. S-a constituit Marele
Sfat Naţional (forul legislativ)şi Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu, ca organe ale puterii reprezentative a Transilvaniei până la definitivarea unirii politico-
administrative cu România. În aceeaşi zi de 18 noiembrie/1 decembrie, în Bucureştiul eliberat intrau regele Ferdinand şi exponenţii principalelor oficii ale statului
român. Prin decretele regale au fost consacrate actele unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Ţara. România Mare devenea o realitate, cu valoarea de
autoritar bilanţ al epocii moderne a istoriei noastre.

Anul 1866 la români: de la domnul pământean la prinţ străin

Constituţia de la 1866
Puterile în statul român modern. Instituţiile
Principalele curente politice: liberalismul şi conservatorismul
Semnificaţia Independenţei
Consolidarea României moderne
Problema naţională. Situaţia românilor din Transilvania, Bucovina şi Basarabia
România şi Tripla Alianţă
Neutralitatea României ( 1914-1916)
Războiul Întregirii (1916-1918)
Actele Marii Uniri
Relaţii internaţionale
a.Consideraţii teoretice. Disciplină de studiu de sine stătătoare după primul război mondial., care urma să răspundă unor necesităţi de moment, sau evitarea
războaielor. Relaţiile internaţionale au rolul de a face inteligibilă politica internaţională şi de a înţelege rolul instituţiilor, evenimentelor şi proceselor cu care se
confruntă lumea modernă.
Prima catedră de relaţii internaţionale a apărut în M. Britanie, 1919, apoi alte univ. Europene i-au urmat exemplu.În univ. Britanice, primele cursuri
analizau implicaţiile diplomatice ale evenimentelor internaţionale, iar in Statele Unite focalizau asupra chestiunilor politice cotidiene sau a legislaţiei internaţionale
(Dreptul Internaţional, Rolul legilor etc).În cercetarea rel. Int. S-au preconizat două curente de ideologie.
1. curentul idealist – acredita ideea că războaiele se pot evita printr-o transformare a relaţiilor dintre state apelând la normele de drept, aplicarea principiilor eticii şi
extinderea democraţiei. (Preşedintele Wilson – prin argumentele sale a dominat noua disciplină a relaţiilor internaţionale. Viziunea sa critica doctrina echilibrului de
putere şi promova sistemul secutităţii colective in baza unor principii care s-au dovedit ineficiente: renunţarea la război, dezarmarea şi reorganizarea vieţii
internaţionale responsabil. Oponenţii lui Wilson, Clemanceau şi Churchill. Churchill considera raţiunea umană deficitară şi vede interacţiunea umană în termeni
conflictuali decât în armonie. Deci rel. Internaţionale devin scena pe care războiul şi nu pacea domină , iar politica internaţională se derulează în raporturile dintre
statele naţiuni., Churchill descrie rel.internaţionale conferind statelor europene caracteristici umane: Rusia a crezut, Italia a observat... portretizând astfel
interacţiuena dintre state în termenii egoismului uman şi ai diferitelor predispoziţii psihologice.
2, curentul realist – adepţii acestui curent considerau că relaţiile internaţionale pot fi cel mai bine înţelese prin înţelegerea modului în care este distribuită puterea,
definind astfel scena internaţională drept o formă a politicii de putere. Exponenţi: Hans Morghenthau, Edward Carr. Carr afirmă că există o antiteză între realism şi
idealismpolarizând între: voinţă liberă contra determinism, teorie şi practică, morala contra politicii, intelectualul contra birocratul.. Hans M. consideră că omul,
egoist prin naştere, are nevoia de a-i domina pe alţii. El defineşte politica prin voinţa de putere şi crede o naivitate că poţi îmblânzi politica internaţională prin
dezarmare sau parlamente internaţionale.El categoriseşte politicile externe astfel: politici de menţinere a echilibrului de pitere, imperialismul, politica prestigiului.
Astăzi, domeniul de cercetare a rel. Internaţionale cuprinde: multe aspecte: crizele internaţionale, corporaţii şi comunităţi internaţionale, identităţi politice, securitate
internaţională, echilibrul puterii etc.
b.Istoria şi relaţiile internaţionale.
Există o alianţă între istorie şi rel. internaţionale.(Istoria furnizează materialul pentru cercetarea rel.int. ), dar există şi o rivalitate. Dacă istoricii arată că domeniul rel.
Int. Este lipsit de bază ştiinţifică, teoreticienii care cercet. Rel. Int, spun că profesiunea lor s-a fundamentat pe trupul lipsit de viaţă a istorie.. Cert e că, ambele rămân
discipline cognitive, înregistrându-se o evoluţie paralelă a celor două domenii.
II. Relaţii internaţionale în gândirea politică modernă. Din perspectivă istorică se disting 3 etape în evoluţia gândirii politice:
- etapa conceptelor cheie privind teoretizarea rel. int (statul şi suveranitatea), apărute ca urmare a Renaşterii, sec XVI;
- etapa de la sf. războaielor religioase până în sec XIX, care urmăreşte integrarea conceptelor într-un cadru explicativ larg.
- a treia etapă , în jurul anului 1900, are loc fundamentarea disciplinei ca domeniu de cercetare.
O caracteristică importantă, la nivel de teorie a fost relaţia dintre război şi religie şi toleranţa religioasă.Religia nu poate justifica războaie pentru că ea
reprezintă o preocupare privată şi era practicată în virtutea unor drepturi individuale nu colective.Celebre sunt dezbaterile pe această temă de la universitatea din
Salamanca.Cei mai de seamă autori care au contribuit la dezvoltarea literaturii despre practica guvernării sattelor: Machiavelli şi Hobbes, ambii au contribuit la
apariţia traditiei realismului politic în teoria relaţiilor internaţionale. Ei consideră că folosirea forţei se justifică uneori pentru stabilirea şi menţinerea unui anumit
regim politic.Contemporan cu Machiavelli, Alberto Gentili, consideră că statul, nu individul este actor responsabil al raporturilor internaţionale, considera războiul
un conflict violent între autorităţi publice.Definirea conceptului de suveranitate şi formularea principiului de drept internaţional a aparţinut lui Jean Bodin.
După Războiul de 30 de ani şi în urma păcii de la Westphalia, 1648, Europa devenea o structură politică înghegată, un sistem de state. Era dominată de 6
mari puteri: Austria, Rusia, Prusia, Anglia, Franţa, Provinciile Unite. Conceptul de suveranitate a suportat noi teoretizări: fiecare suveran deţine puterea în teritoriul
propriu, nu au autoritate peste teritoriul altor suverani. Leibnitz – considera prima condiţie a suveranităţii unui stat e reprezentată de existenţa unui teritoriu suficient
de extins; a două condiţie devenea majestatea – formă de autoritate absolută, care putea pretinde obedienţă poporului . Majestatea nu se confunda cu
suveranitatea pentru că ea implica autoritate morală şi normativă, în timp ce suveranitatea pp. şi capacitatea de a-i constrânge pe subiecţii aflaţi pe propriul lor
teritoriu. Pacea de la Westphalia a marcat şi o răsturnare privind legea internaţională.Dacă în sec XVIII, sa.a afirmat treptat convingerea că dreptul internaţional este
un set de cutume şi convenţii codificate sau reguli de conduită, în veacul următor au apărut două concepte chieie ale politicii internaţionale: ordinea şi avuţia., care
se regăsesc în alte două noţiuni care au caracterizat evoluţia istorică a perioadei : absolutismul şi mercantilismul ( echilibrul comercial era asociat adesea cu
echilibrul puterii – ex. guvernarea lui Cromwell, Anglia ). Apogeul autorităţii monarhiilor absolutiste şi deplina maturizare a mercantilismului s-a produs în veacul al
XVIII-lea. (Franţa lui Ludovic Soare).
Un alt punct de vedere care vizează dezvoltarea relaţiilor internaţionale a fost cel punctat de J.J. Rousseau în lucrarea Proiect pentru pacea perpetuă – unde
dezbate problema echilibrului puterii, care conform conceptiei sale se poate obţine numai prin impunerea principiului ordinii în interacţiunea dintre state. Pacea se
putea asigura doar dacă statele europene renunţă la suveranitatea lor şi o investesc într-un organism federal superior. Războiul poate fi abolit dacă statele încheie un
contract social între ele. Dar federalizarea, într-o lume a statelor rivale – se putea realiza doar dacă un stat regurgea la forţă., învingătorul urmând să înlocuiască
suveranităţile disparate cu o singură autoritate sprijinită de un corp legislativ supranaţional.Rousseau considera omenirea paşnică, prietenoasă, nu exista nimic care să
împingă spre conflict şi agresivitate, războiul fiind un produs al civilizaţiei. Montesquieu credea şi el că războiul nu este caracteristic naturii umane ci se asociază
cu tipul de regim care îl promovează.
Sec. XVIII, după revoluţiile din Anglia şi Franţa, s-a deplasat accentul în exercitarea suveranităţii dinspre persoana monarhului spre instituţii menite să
reprezinte poporul.. Sec XIX – apar trei mari ideologii care dezbat ordinea naturală şi echilibrul puterii: liberalismul, conservatorismul – continuatoarele
iluminismului )J. Bentham) şi radicalismul ( Marx şi Engels). Contribuţia esenţială a lui Betham constă în distincţia clară dintre sfera politicului şi economie. Marx
şi Engels – brodau pe credinţa în progresul istoric, critica proprietăţii private şi activismul politic – ceea ce a dus la fundamentarea socialismului ştiinţific.
Manifestul comunist exprima o nouă viziune in dinamica rel. internaţionale, analizate nu in termenii interacţiunii dintre state şi in dimensiunea raporturilor dintre
clasele sociale.Prima Internaţională Socialistă fondatăî de Marx a dezbătut ideea că pacea in lume se poate institui doar prin sociaslism iar războaiele fiind provocate
de capitalism. Sec. XIX a cunoscut ca politică de stat afirmarea naţionalismului. Naţiunea forja pe ideea că înt r şi stat xsta strrânsă legătură. Naţionalismul ae un
caacte ogresst, mişcarea s-a fundamantat în jurul ideii că ctăţn îşi transferă suprema lor loialitate naţiunii şi nsttuţilor sale reprezentative. Formarea statelor naţionale
a însemnat orientarea plticii externe spre ceea ce reprezenta idealul naţional. Scena relaţiilor int. A devenit mai agitată, rivalităţile s-au acutizat – pacea nu s-a dovedit
a fi decât absenţa temporaă a războiului.
III. Impactul transformărilor demografice şi economice. Pentru relaţiile internaţionale evoluţia demografică joacă un rol important. A reprezentat un
barometru care evidenţia statutul de putere pe scena raporturilor dintre state.Evoluţiile demografice s-au dovedit determinante în:
- configurarea armatelor moderne (rev. Franceză şi războaiele purtate de Napoleon au făcut pentru prima data dovada potenţialului teribil al armatei;
- ca armă de propagandă (sunt celebre proiectele lui Schwarzengerg sau Bruck cu privire la un ipotetic imperiu austriac; Rusia – panslavistii propagau
unirea tuturor slavilor);
- în ascensiunea unor state până la statutul de mari puteri (Statele Unite, sec XIX);
Au existat şi cazuri în care stagnarea sau diminuarea sporului demografic au produs îngrijorare (Franţa de după 1871, Irlanda, 1830-1878) . Diferit de aceste
situaţii, s-a prezentat China. În ciuda imensului potenţial demografic nu s-a putut apăra de ameninţările puterilor europene. Viziunea diferită asupra relaţiilor
internaţionale a menţinut China într-un permanent recul al puterii.
Europa a cunoscut o explozie demografică la jumătatea sec. XVIII. Cauze: industrializarea; scăderea ratei mortalităţii şi creşterea natalităţii; progresele în
agricultură şi medicină (descioperirea unor vaccinuri împotriva variolei sau malariei); construcţia sitemelor de canalizare; schimbarea de atitudine în raport cu
căsătoria, care in Evul Mediu era constrânsă de feudali . Un fenomen important a fost şi emigraţia, fenomen destul de constant în întreaga evoluţie istorică a
omenirii. Cauzele emigrării constau în: constrângerile politice şi religioase; natura economică ( anii de foamete în Irlanda, căutarea aurului in California etc) sau
socială; suprapopularea (China). Ţinte ale emigrării: Statele Unite, America Latină (Brazilia şi Argentina), Australia, Noua Zeelandă, Algeria (pentru francezi) etc.
Industrializarea: modernizarea reţelelor de transport şi comunicaţii. Alături de factorii demografici o dinamică aparte în relaţiile internaţionale a avut-o
industrializarea , extinderea şi modernizarea reţelelor de transport, comerţul mondial şi exportul de capital. Încă de la jumătatea sec. XVIII, în Marea Britanie (Anglia
– „aterlierul lumii”)au avut loc o puternică industrializare, în urma unor inovaţii tehnice cu mare impact asupra economiei şi societăţii: Acest impuls de dezvoltare a
fost dat continentului european în prima jumătate a sec. XIX (Europa centrală şi de sud-est, prima a fost Belgia). Creşterea economică nu a fost liniară ci a cunoscut
şi cicluri de stagnare şi de recesiune (crizăa numită „marea depresie” din 1873). În afara Europei, Japonia a cunoscut progrese semnificative. Pentru relaţiile
internaţionale, industrializarea a jucat un rol extrem de important. Puterea politică se măsura în sec. XVIII, în strânsă corelaţie cu puterea armatei şi puterea
economică. Progresele industrializării şi impactul lor asupra relaţiilro internaţionale nu pot fi inţelese decât în corelaţie cu alţi factori ai modernizării( mijloacele şi
căile de transport – căi de navigaţie, căi ferate). Acestea au servit colonizării şi au stimulat comerţul. Chiar şi ministerele au beneficiat de noile prefaceri. Ele
încredinţau corespondenţa diplomatică serviciilor specializate pe diverse rute feroviare sau maritime. O descoperire epocală acre avea să schimbe dinamica relaţiilor
internaţionale a fost telegraful. Congresul de la paris din 1856 a beneficiat de acest mijloc de comunicare. Ulterior s-a înfiinţat Biroul Telegrafic Internaţional cu
sediul la Berna, apoi s-au constituit agenţii care monopolizau întreaga circulaţie a informaţiilor în lume ( Reuter, Havas, Wolf).
Economia mondială. Comerţul internaţional şi exportul de capital
Toate aceste procese menţionate mai sus: industrializarea, dezvoltarea reţelelor de transport şi posibilităţile de comunicare au stimulat economiile naţionale şi
comerţul extern. Prin stimularea liberului schimb, a luat amploare competiţia şi acumularea de bogăţii. S-a format astfel o reţea de acorduri comerciale care a creat un
imens spaţiu al liberului schimb în interiorul continentului şi nu numai. Olanda apoi Anglia, Franţa şi Germania au ajuns să domine pieţele de capital din Europa.
Primele mari reteţe de cale ferată de pe continent s-au construit cu capital britanic. Cu timpul investiţiile britanice s-au orientat către vastul imperiu colonial
(India, Noua Zeelandă, Australia). Franţa a exportat capital spre statele vecine cu excepţia Germaniei, care prefera capital britanic, Imperiul Otoman, au finanţai
Canalul Suez, datoria de stat a Turciei, căile ferate din Rusia, mai puţin în colonii.Dispute internaţionale in materie de finanţe au apărut între debitori şi creditori, de
multe ori izbucneau chiar conflicte militare. Convenţia Parker din 1907 a soluţionat aceste conflicte, limitând utilizarea forţei pentru recuperarea debitelor.
Excepţiile au fost rare.
IV. Organizarea şi instituţionalizarea relaţiilor internaţionale. Ministerele externe şi serviciul diplomatic
Ministerele de externe au reprezentat instituţiile fundamentale, politic şi tehnic implicate în politica externă a statelor moderne. Ele au iniţiat, adoptat şi concretizat
cele mai importante hotărâri în materie de politici internaţionale. Evoluţia ministerelor a urmat o cale sinuasă , lentă şi supusă uneori hazardului.
- În vremea Pontificatului lui Inocenţiu al VIII-lea a existat la Roma un Secretariat Apostolic care se îngrijea de corespondenţa oficială.;
- În sec. XVI – funcţiona deja un secretariat în cancelaria pontificală care se preocupa de raporturile cu statele seculare ale Europei;
-În sec. XVIII –XIX s-au iniţiat şi organizat organisme consultative pentru domenii ca : finanţe, comerţ, afaceri străine. Cele mai importante departamente erau cele
politice. Cea mai timpurie dovadă a funcţionării unui departament modern de relaţii externe o reprezintă Franţa sec. XVII (după Curia Papală şi Veneţia). Ministerul
de externe va cunoaşte apoi o nouă tendinţă de organizare în vremea Restauraţiei. A fost împărţit în 3 secţiuni: secţiunea politică, comercială, cancelaria şi arhiva.
Franţa a beneficiat de altfel şi de numeroşi ministri de externe: Talleyrand, Reinhard, Jean Baptiste Nampere, Maret duce de Besano, Coulaincourt, Guizot ( cel mai
longeviv), poetul Lamartine, Al. Walewski şi alţii. Talleyrand, diplomat al clasei burgheze în ascensiune, a fost primul care a sesizat că vechile practici diplomatice
se cer a fi schimbate, că activitatea diplomatică trebuie dirijată în alt sens.
Marea Britanie. Prin unirea a două departamente care se ocupau de politica externă a luat fiinţă Foreign Office-ul, în 1782. Primul secretar de stat a fost Ch. James
Fox. A urmat Edmund Hamond, lordul Clarendon ( de 3 ori secretar de stat). Politica Marii Britanii s-a construit în mod pluralist. Chestiunile importante se discutau
în cabinet, primul ministru şi secretarul de stat armonizându-şi bine punctele de vedere, ceilalţi ministri cu greu se puteau amesteca.
Austria, Austro-Ungaria. În 1709, împăratul Iosif I a acceptat constituirea unui comitet format din 9 membri, comitet reorganizat în 1721.Administrarea politicii
externe era dificilă întrucât împăratul domnea peste teritoriile Casei de Habsburg şi avea şi calitatea de suveran al Sfântului Imperiu Roman. Astfel exista pe lângă
cancelaria de stat, la Viena, care administra politica externă a Monarhiei, mai exista şi o cancelarie imperială condusă de episcopul de Mainz şi care era preocupată de
de interesele sau reprezentarea imperiului în general. Rivalitatea dintre cele două cancelarii s-a ncheiat odată cu parafarea unei înţelegeri care prevedea că diplomaţii
se subordonau ambelor instituţii. Ministrul de externe era şi şi ministrul Casei imperiale. Poziţia de ministru de externe s-a complicat după instituirea dualismului,
împăratul ajungând în poziţia să se teamă că pierde controlul exclusiv al politicii externe, astfel a cedat o mare parte din responsabilităţile ce le avea.Cel care a
dominat scena politică a Europei a fost Metternich (apogeul carierei sale , 1830). Politica externă De remarcat în peisajul politicii externe destul de firavă,
maghiarul Iulius Andrassy, care a reuşit alianţa cu Germania, privită ca o contrapondere la tendinţele Rusiei de expansiune în Balcani.
Prusia şi Germania. Regii Prusiei , mai ales Frederic cel Mare a condus politica externă chiar din cabinetul său (Kabinetministerium). În 1810 apare primul
minister de externe organizat după principii moderne. Acest departament se ocupa de: o secţiune de politică, alta de diverse probleme: comerţ, emigraţie, protecţia
persoanei şi proprietăţii, violarea frontierii de stat.Această structură a rămas valabilă până în anul 1885 când a apărut o a treia secţiune referitoare la probleme de
drept internaţional, pentru ca în 1890 , a patra secţiune să se ocupe de problemele coloniale.Dintre miniştrii cei mai cunoscuţi ai Prusiei: Joseph Maria von
Radowitz, Otto Freiherrn. În anul 1862, politica externă a intrat în atribuţiile lui Otto von Bismarck, ministru de externe şi preşedintele consiliului de miniştri. După
formarea Alianţei nord-german şi a Reich-ului, pe lângă funcţionarii din Prusia au pătruns şi funcţionari din statele germane.Bismarck a hotărât transformarea
Ministerului de externe într-un cabinet condus de o singură persoană: cancelarul.
Rusia. De la un departament al ambasadorilor (1549) s-a ajuns în 1717 la un colegiu ministerial care se ocupa de afacerile externe. Organizarea unui minister modern
a fost realizat în timpul ţarului Alexandru I (1802). Ţarul Nicolae I a dispus restructurarea ministerului pe secţiuni (1832). Politica externă a Rusiei în epoca modernă
a fost condusă de ţar, raporturile acestuia cu miniştri erau de subordonare. Între liderii diplomaţiei ruse s-a remarcat Karl Nesselrode şi Aleksandr Gorceakov.
Serviciul diplomatic. Serviciul diplomatic îşi are rădăcinile chiar din epoca Renaşterii, dar după Actul final al Congresului de la Viena din 1815 i s-a
acordat o mai mare importanţă pe plan politic. Reprezentaţii diplomatici formează 3 grupe distincte: ambasadorii, trimişii sau agenţii, însărcinaţii cu afaceri, la
care s-a adăugat ulterior miniştrii rezidenţi. Începând cu jumătatea sec. XIX până la primul război mondial, se adaugă serviciului diplomatic extern: ataşatul militar
( funcţie gândită din timpul zăzboaielor napoleoniene), ataşatul marinei, coimercianţi sau ataşaţii culturali. Misiunea unui diplomat era de a păstra interesele statului
său pe lângă Curtea sau guvernul de care a fost acreditat.Imaginea lor a avut de suferit atât timp cât se pp că un diplomat e un fel de spion care adună informaţii
secrete în folosul statului său.
V.Cadrul juridic internaţional. Reglementarea disputelor internaţionale; războiul şi instrumentarea păcii
Întreaga istorie a omenirii este punctată de războaie – instrument al politicii, care ducea la atingerea unor obiective imposibil de îndeplinit pe cale paşnică. Până la
mijlocul sec. XVII, politica internaţională a fost preocupată de distincţia între războiul just şi cel injust. În sec. XVIII s-a vehiculat ideea că războiul tb considerat ca
şi cum ar fi just de ambele tabere. În sec XIX au avut loc mari transformări în privinţa războaielor: s-a trecut de la războaiele de cabinet la un nou tip de război scurt
ca durată şi intens ca desfpşurare (războaiele napoleoniene). Cauza: strategiile desfăşurate – flexibilitatea şi mobilitatea armatei. Sec XIX, sec naţionalităţilor şi sec
formării armatelor naţionale.De la războaiele purtate între armate de profesionişti (poporul participa la lupta doar în condiţii excepţionale) s-a trecut la mobilizarea
maselor în lupta pentru propriile idealuri (Franţa revoluţionară), nu pentru orgoliile unor suverani.După Congresul de la Viena s-a revenit în Europa la sistemul
armatei de profesionişti. De la jum sec XIX cea mai numeroasă armata continentală a fost cea a Rusiei. Armamentul modern, căile ferate, telegraful, au schimbat
viziunea tradiţională asupra războiului. S-a îmbunătăţit mobilizarea şi transportul trupelor, condiţiile de aprovizionare şi asistenţa medicală.
Un aspect care a preocupat guvernele din epoca modernă a fost reglementarea neutralităţii (starea de neutralitate a unor state au dus la dezvoltarea lor economica –
Olanda , Elveţia)şi umanizarea războiului. Pe lângă Crucea Roşie, care avea să devină una din cele mai influente instituţii umanitare din lume, Preşedintele lincoln
a dat un ordin care prevedea reglementarea conduitei armatei pe câmpul de luptă. O altă asemenea încercare în acest sens a fost realizată de convocarea primei
conferinţe de pace din 1899, de la Haga, convocată de ţarul Nicolae al II-lea a doua Conferinţă la iniţiativa Statelor Unite, în 1907 – au produs noi reglementări în
privinţa umanizării războiului.cu toate aceste reglementări războaiele au continuat să uimească prin atrocităţile comise.Astfel omenirea a căutat mijloace de
menţinere a păcii, unele fanteziste: de menţinere a păcii permanente. Se prefigura o Europă unită în care statele, apropiate ca dimensiune şi putere să fie reglementate
de o Curte Internaţională. Au existat multe astfel de proiecte. Kant era convins că obiectivul păcii generale poate fi atins prin prefaceri instituţionale în interiorul
statelor. Sec. al XIX –lea a debutat sub semnul mişcărilor pacifiste. Primele societăţi pacifiste s-au constituit în Statele Unite şi Marea Britanie. Acestea căutau să
convingă factorii politici de consecinţele tragice ale războaielor, invocându-se mereu necesitatea arbitrajului internaţional. Cel mai cunoscut caz de arbitraj
internaţional a opus Marea Britanie, Statelor Unite în Chestiunea Alabamei (livrarea vasului Alabama, considerată o lezare a neutralităţii). Marea Britanie a fost
obligată să achite Statelor Unite 15 milioane de dolari despăgubiri întrucât a încălcat condiţiile de neutralitate.
Până la urmă problema războiului polarizează între cei care îl detestă şi cei care-i laudă virtuţile.
VI. Relaţiile internaţionale la incidenţa stărilor de spirit. Presa şi opinia publică. Opinia publică, în opinia lui Meternich – cel mai puternic mijloc în viaţa
socială, asupra politicii externe a crescut de la un deceniu la altul. Austria, Rusia şi Prusia au fost statele cu cea mai rigidă atitudine faţă de opinia publică. Mijloacele
de informare – presa, cărţile, foile volante s-au dovedit formatoare de opinie publică.Presa a fost folosită mereu ca instrument de guvernare (cazul lui Metternich,
Germania, 1914), uneori cenzurată , alteori un drept neîngrădit. Cu timpul birourile de presă au devenit prezenţe obişnuite pe scena politică.
În ce priveşte dinamica relaţiilor internaţionale sub incidenţa stărilor de spirit, punctez mai jos cazuri cunoscute:în urma atentatului lui Orsini asupra lui
napoleon al III-lea, guvernul Palmerston a propus înăsprirea legislaţiei privind supravegherea străinilor, în ciuda opoziţiei din Camera Comunelor; publicarea cărţilor
albastre, documente justificative la adresa unor acte de politică externă, în Anglia; în timpul rev.franceze, Adunarea legislativă a propus înfiinţarea unui comitet
diplomatic permanent în faţa căruia trebuia să răspundă pentru actele sale ministrul de externe.
Ştiinţe speciale ale istoriei. Paleografia româno-chirilică
Paleografia româno-chirilică este ştiinţa auxiliară istoriei care cercetează izvoarele redactate în limba română (documente, manuscrise scrise în limba română cu
alfabet chirilic). Dintre ştiinţele auxiliare istorie se pare că paleografia are o însemnătate deosebită întrucât conlucrează şi cu alte discipline cum ar fi: genealogia,
numismatica, epigrafia.
Elemente specifice:
- alfabetul chirilic este folosit pentru o limbă neslavă , cu o structură şi un fonetism diferite – de aici decurge dificultatea scrierii în limba română cu alfabet
chirilic până la mijlocul dec. XIX;
- s-a impus înlocuirea acestei grafii cu una specifică limbii române;
- biruinţa scrisului în limba română şi efervescenţa culturală ce i-a urmat, a fost poate cel mai important fenomen din epoca medievală
Cauzele introducerii limbii române în documentele private, în cancelarie şi biserică:
1. teoria husită – susţine că Reforma lui Jan Hus din Boemia a determinat introducerea limbii române în biserică;Această teorie a fost enunţată pentru prima
dată de N. Iorga, în 1904;
2. propaganda catolică de durată;
Descoperirea rotacizantelor: Codicele Voroneţian, Psaltirea Şcheiană, Psaltirea Voroneţiană, Psaltirea Hurmuzachi – pentru care cercetătorii au propus anii 1423
şi 1585, a reprezentat începuturile scrisului în limba română; Liturgierul tipărit de Coresi în 1570, a fost patronată de episcopul calvin Pavel Tordasi. Întrucât cărţile
tipărite de Coresi erau pentru românii din Ardeal, pentru a preveni extinderea Reformei, îm Muntenia şi Moldova nu se comandau decât tipărituri în limba slavonă.
Primul document databil este scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung din 1521. Îi urmează în ţasra Românească un zapis de vânzare a nei moşii, o măprturie a
unui egumen din Mănăstirea Bistriţa, un testament al unei călugăriţe pe nume Maria(1591-1600). După ocuparea Transilvaniei de către Mihai Viteazul, a fost impusă
folosirea limbii române în cancelarie. În Moldova, au existat însemnări în limba română, redactate de Petre Şchiopu .
Existau mai multe categorii de dieci care au scris în limba română: cancelaria domnească, cancelaria târgurilor, cancelaria satelor, casele marilor boieri.
Introducerea alfabetului latin Înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin a fost un proces îndelungat, de-a lungul epocii medievale şi moderne.
Primul român carea folosit alfabetul latin a fost marele logofăt Luca Stroici . Lui îi este atribuită rugăciunea Tatăl nostru, scrisă în latină. Unii cercetători au
opinat că, Luca Stroici a căpătat în timpul şcolirii sale conştiinţa originii latine a poporului său şi a scris astfel folosind literele latine. Cert e că Luca Stroici este
considerat primul cărturar moldovean care a încercat să demonstreze romanitatea neamului său şi latinitatea limbii române.
Elemente de diplomatică. Documentele solemne au continuat să fie emise în slavonă chiar şi în sec. VII. Cele scrise în limba română (porunci, zapise) nu au
păstrat decât parţial formularul diplomat clasic. Cuprinsul unui astfel de act este structurat în 3 părţi:
I. Protocol – cuprinde invocaţia simbolică, care nu lipseşte la documentele originale; invocaţia verbală – formula de invocare a divinităţii; intitulaţia –
cuprinde numele, titlul şi adresa celui care emite actul (”adică eu”); inscripţia – adresa destinatarului.
II. Context – salutaţia, care caracterizează numai scrisorile; promulgaţia – foloseşte sintagme ca: să se ştie, dăm de ştire; naraţia –relatarea faptelor şi
împrejurările care impun emiterea documentului; dispoziţia - exprimă voinţa emitentului; sancţiunea – pedeapsa spirituală în caz de nerespectare a actului (în actele
de danie sau testamente şi donaţii);coroboraţia – întărirea documentului prin formule ca: şi în tocmală au fost, şi mărturia a mulţi oameni buni şi bătrâni; documentul
se validează cu pecete, iscălituri sau punerea degetului;
III Exchatocol – datarea toponimică şi cronologică; documentele se încheie cu menţionarea grămăticului.

Elemente de cronologie
- ştiinţa specială a istorie care se ocupă cu sabilirea datelor evenimentelor istorice şi a documentelor, studierea diferitelor sisteme după care oamenii au măsurat
şi socotit timpul. În Antichitate şi in Evul Mediu nu se cunoştea sistemul de datare după un calendar comun cu anul şi luna ci se folosea conceptul de lungă durată.,
erele. Egiptenii datau evenimentele istorice după anii de domnie ai faraonului; grecii după magistraţi şi jocurile olimpice(776 îdH). Începând cu Evul Mediu, cu
extinderea creştinismului se impune conceptul de durată scurtă, limitată şi precis măsurată.S-au plănuit mai multe variante privitoare la aşa numitele ere: era
musulmană, fuga lui Mahomed de la Meca la Medina; era creştină , de la naşterea lui Hristos; era republicană, abolită de Napoleon; alexandrină -5590 î,d.Hr;
evreiască – 38661 îdHr. , era universală (constantinopolitană), de la zidirea, mântuirea lumii, 1 sept 5509.
În Ţara Românească s-a folosit datarea după era constantinopolitană care are ca punct de plecare ziua de 1 ianuarie, introdus pe vremea lui Ion Vodă -1572-
1574.Anul după era bizantină se numea văleat. Transformarea văleatului în anii erei creştine se scade în cazul documentelor munteneşti 5509 pentru ultimele patru
luni din an şi 5008 pentru primele 8 luni din an. În Moldova se plică când se introduce stilul 1 septembrie.În actul în care are numai văleatul, fără luna în acre a fost
redactat, îl datăm în limitele 1 sept. Din anul anterior şi 31 august din anul în acre a fost scris.
Noţiuni de cronologie tehnică astronomică. Ca modalitate de măsurarea a timpului cea mai veche uniatte de măsurare este ziua civilă ( 24 ore), timp în care
pământul face o rotaţie în jurul axei sale.Târziu, a fost împărţit ecuatorul în 24 de zone numite fuse orare, prin 24 de meridiane care brăzdează pământul de la polul
nord la polul sud la distanţa de 15 grade longitudine unul de altul. Fusul de origine, numit fusul zero trece prin meridianul Greenwich, Londra, iar fusul 12, se află în
strâmtoarea Behring şi este cu 12 ore înainte de cel de la Greenwich. La vest de această linie ne aflăm cu o zi înainte decât zona de la est. O altă unitate de măsură
este luna sinodală – răstimpul dintre două faze identice ale lunii.Urmărindu-se cele 4 faze ale lunii (lună nouă, primul pătrar,lună plină şi ultimul pătrar) s-a ajuns la
săptămână. Primii care au folosit săptămâna au fost babilonienii şi evreii. Romanii au avut şi ei o săptămână formată din 8 zile. Anul solar (tropic) ia în calcul
mişcarea de revoluţie a pământului (în jurul soarelui)., 365 de zile, 5 ore, 48 minute şi 46 secunde. În desemnarea anului important este desemnarea erei, punct fix de
unde începe numărarea anilor.
Sistemele calendaristice sunt de 3 tipuri:
1. Calendar solar – primii egiptenii l-au folosit, avea 35 zile - 12 luni a câte 30 zile + 5 zile, nu era exact pentru că nesocotea ore, producându-se astfella 4
ani o diferenţă de o zi între calendarul civil şi anul tropic.
2. calendar lunaro-solar – are ca principiu ca prima zi a fiecărei luni lunaer să coincidă apariţiei lunii noi, iar echinocţiile şi anotimpurile să nu se
deplaseze.
3. calendar lunar
Calendarul solar roman stă la baza cronologiei moderne. În vremea lui Numa Pompilius s-a stabilit anul de 12 luni cu lunile ianuarie – 29 zile şi februarie 28
zile.Pentru că avea 355 de zile s-a intercalat o lună după 23 februarie numită Mercedonius, având alternativ 22 şi 23 zile.Era mai lung decât anul tropic cu o zi.
Reforma iuliană. Iniţiată de Iulius Cezar în anul 4 îdHr.S-a suprimat luna Mercedonius, anul avea 365 de zile şi 6 ore, se intercala o dată la 4 ani o zi între 23 şi 24
februarie.Nici acest anu nu era în concordanţă cu anul astronomic. În vremea papei Grigorie al XIII-lea (1572-1585) s-a aplicat reforma gregoriană, în ţările catolice
apoi în cele protestante. Pentru a evita acumularea de minute, s-astabilit ca în anii bisecţi seculari, 1600, 1700, 1800, 1900, numai anul 1600 rămânea bisect, ceilalţi
devenind ani comuni. BOR a doptat calndarul iulian în 1924, când s-a hotărât ca ziua de marţi 1 octombrie să devină marţi 14 octombrie.
Elemente cronologice secundare: izvoarele medievale:
-Crugul soarelui (Cs) –per. Cronologică de 28 ani după care zilele săptamânii cad iarăşi pe aceleaşi date ale lunii, lucru posibil anului bisect
-Mâna anului – elementul cronologic prin care se determină ziua de săptămână cu care a început un an sau ziua de săptămână a unei date lunare
-Mâinile lunilor – element cronologic format din cifre convenţionale acordate lunilor din an cu ajut. cărora aflăm ziua cu care începe fiecare lună
-Crugul lunii (C.l.) – perioada de 19 ani solari sau 235 lunaţii, după a cărei împlinire fazele lunare revin la aceleaşi date ale lunilor. . Reprezintă ordinea unui an într-
un ciclu de 19 ani.
-Temelia – element cronologic care indică vârsta lunii la o dată din an, adică diferenţa de zile dintre anul lunar şi anul solar;
- Ciclul pascal – perioadă de 532 de ani care reprezintă produsulCrugului soarelui (28) cu Crugul lunii (19) după acre toate elementele cronologice prezentate
anterior revin la punctele de plecare pe care le aveau în anul întâi al ciclului, care a început la anul 345, la 20 de ani după Conciliul de la Niceea.
Data sărbătoririi Paştilor. Conciliul de la Niceea, 325 a hotărât ca toţi creştinii să sărbătorească paştile după echinocţiul de primăvară, 21 martie, în prima duminică
de după prima lună plină de pe cer. Luna plină de pe cer de după 21 martie este numită leginita fască sau termenul pascal. Cunoscând Leginita fască putem afla
Paştile care cade în duminica următoare lunei pline pascale.
 Sigilografia sau sfragistica studiază peceţile întrebuinţate pentru autentificare actelor publice şi primate. Sigiliul poate fi cercetat sub următoarele aspecte:
textul, emblema, scutul ,ornamentele. Clasificare:
a.după mărime: mari, mici, inelare
Sfragistica din Moldova lui Ştefan cel mare clasifică aceste sigilii în patru categorii: mare, rotund; mijlociu, rotund; mic rotund; inelar, rotund;
După opinia altor cercetători, cancelaria lui Ştefan a folosit 3 tipuri:
1. sigiliul mare, atârnat – sigiliul ţării
2. sigiliul mic atârnat, 3 cm, folosit rar în autentificarea actelor interne şi in corespondenţă;
3. pecetea inelară, în prima parte a domniei lui Ştefan. Şi în Ţara Rom se foloseau aceleaşi tipuri de sigilii
Sigiliile inelare erau numite şi secrete. Tratate incheiate de Ştefan şi Matei Corvin sunt autentificate cu sigiliul secret
Sfragistica munteană – au existat 3 tipuri de peceţi:
1. sigiliul mare al ţării, 10,5 cm – folosit de Mihnea Turcitul, îmbină pentru prima dată stema heraldică cu cea iconografică
2. sigiliul mic, timbrat, 3,5,cm, folosit în cancelaria domnului
3. sigiliul inelar, rotund, 1,7 cm
În condiţii de război actele erau autentificate cu pecetea mică sau cea inelară.
b.după formă: rotunde, ovale, orizontale şi octogonale,
c.după tipul lor: heraldice – scut cu mobilele specifice( acvila cruciată în Ţara Românească); iconografice – prezenţa unor capete, persoane; combinate – combină
două tipuri , ca cele folosite pe timpul lui Mihnea Turcitul, în Muntenia
d.după procedeul de întrebuniţare: atârnate (legate de acte prin şnur) , timbrate, (puse direct pe act, se plica tiparul sigilar pe ceara pusa pe act, acoperit uneori cu
timbru – bumbac sau hârtie), aplicate ( cerneală sau tuş, sec 18). În sec 16, în ambele ţări se foloseau bulele sigilare (sigilii duble) care validau acte solemne
acordate mănăstirilor de peste hotare. Au existat 10 bule sigilare de pe timpul : Petru Cercel, Alexandru al II-lea, Mihnea Turcitul, Petru Şchiopul, Grigore Ghica,
Vasile Lupu, Matei Basarab şi alţii. Au existat şi capsule sigilare în care se păstra întipărirea sigilară făurită din ceară roşie.
Sigiliul lui Mihnea Turcitul – atârnat, de formă rotundă, 10, 5 cm, deosebit prin faptul că avea câteva mobile mai puţin folosite în heraldica Ţării Româneşti.
Scut rococo, timbrat de o coroană închisă, o acvilă cruciată cu aripi deschise zburând în sus, gheare puternice, cap şi cioc ca de corb. Cu piciorul drept stă pe o sferă,
în gheara stângă ţine 3 steaguri. Mai apar aoarele şi luna, 9 stele, scutul flancat de doi lei rampanţi cu limbile scoase, coada pe spate şi picioarele din spate depărtate.
Cu labele sprijină o coroană şi câte o sabie, în pal.
Semnificaţia mobililor heraldice: o sinteză originală locală, care îmbină tradiţia dinastică a basarabilor cu ideea de cruciadă târzie, revigorată la sf. sec 16 de papă şi
Habsburgi. leii- blazonul dinastiei basarabilor sau regatul dacic, sau îşi au originea în blazonul primit de Iancu de Hunedoara , pentru faptele sale vestite, de la regele
Ungariei, Ladislau al V-lea Postumul. Atitudinea celor 2 lei rampanţi sprijinind coroana închisă arată că s-a inspirat din diploma acordată lui iancu de Hunedoara în
1453. Crucea şi săbiile – o chemare a Creştinătăţii la indeplinirea unui obiectiv comun – pericolul otoman.; 3 săbii – dogma Sfintei Treimi - adevărul de temelie a
învăţăturii creştine; cele 9 stele – multiplicarea Trinităţii; Mihnea Turcitul este primul domn muntean care introduce în scutul unui sigiliu această combinaţie
heraldică.
Alfabetul.În perioada începutul sec. 16 – mijlocul sec 19, alfabetul chirilic are 43 de semne. Ordinea era cea din alfabetul grecesc la care se adaugă semnele
orientale şi unele specifice limbii slave. Înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin s-a realizat prin apropierea celor două, uzându-se de corespondenţa între cele două
alfabete. S-au substituit literele care aveau forma frafică şi valoarea fonetică asemănătoare în cele două alfabete: a, e, m, n, o, t. În 1850, o comisie din Ţara
Românească a propus introducerea a 19 litere latine şi între anii 1856-1857 alfabetul latin l-a înlocuit pe cel chirilic. Momentul care a hotărât trecerea obligatorie la
scrierea cu alfabetul latin este 8 februarie 1860, când Ion Ghica, ministrul treburilor interne a dat un ordin de zi pentru folosirea exclusivă a alfabetului latin în
cancelariile celor două principate. În 1860 şi în Transilvania s-a aficializat scrierea cu alfabet latin sub impulsul celor întâmplate în cele două ţărişoare şi sub
impulsul Şcolii Ardelene. Colecţia de documente „Documente privind istoria României” constituie un moment important în teoria scrisului româno-chirilic.
Cercetări genealogice româneşti. Genealogia- disciplină auxiliară istoriei de o valoare considerabilă pentru studiul istoriei politice şi al relaţiilor
sociale.Genealogia fundamentează relaţiile politice, juridice şi de proprietate, ajutând la înţelegerea mai ales a epocii feudale.Primii genealogisti au fost consideraţi
răzeşii care au lucrat în spiritul alcătuirii unei spiţe de neam. La Biblioteca Academiei se găsesc multe asemenea scrieri: Spiţa de neam a răzeşilor din Moineşti-
Bacău, a neamurilor Furdui, Budeci, Mălai-Rău.
Întotdeauna au existat interese vizavi de geanealogie: orgolii, prestigiu, câştigarea unor drepturi, pentru impunerea in cadrul unor relaţii etc.Astfel pe
lângă cercetări cu rezultate autentice, reale au existat de-a lungul istoriei şi cazuri de impostură genealogică (exemple: mehmed al II-lea si-a întocmit o falsă
genealogie pentru a descinde din impăraţii romani; originea din veneţienii Morosini, pretinsă de Nicolae Mavrogheni etc).
Prezintă un interes deosebit operele genealogice ungare( despre neamuri ungare de origine română), polone (arată că sute de familii din Galiţia sunt de
origine moldovenească), ruse. Cărturarii ruşi pomenesc familii moldovene în lucrarea „Cartea de catifea”. Cronicarii români nu sunt genealogisti. Abia când a ajuns
în Rusia, Dimitrie Cantemir s-a interesat de obârşia unor familii moldovene, amintind în lucrarea Descrierea Moldovei de de genealogia a 70 de familii. Casntemir a
reprodus în cartea sa şi un hrisov fals al lui Ştefan cel Mare adresat strămoşului său Cantemir Teodor, din care reieşea chipurile descendenţa Cantemireştilor din
neamul tătarilor.
Din dorinţa de a se impune în rândul aristocraţiei străine, Nicolae Mavrocordat a ţinut să-şi fabrice o descendenţă din vechii voievozi moldoveni.
Familia domnitoare a Cantacuzinilor s-a ocupat de originea neamului lor, prin ilustrii ei reprezentanti , stolnicul Constantin Cantacuzino şi banul Mihail
Cantacuzino- in vederea obţinerii unui titlu princiar- ca descendenţi din familia regală a Franţei(Valois). Confirmarea titlului a avut loc in anul 1865.Biografia
spătarului Ioan Cantacuzino, scrisă de Nicolae Bălcescu a avut ca izvor de documentare lucrarea Genealogia familiei Cantacuzino, scrisă de banul Cantacuzino şi
memoriile lui Ioan Cantacuzino .Efemeridele paharnicului C.Daponte – secretarul lui Constantin Mavrocordat. cuprind date genealogice.
Arhimandritul mănăstirii Sumela a născocit înrudirea familiei Ipsilanti – Moruzi cu impăraţii bizanzini Comnenii.
Alte lucrări: genealogia familiei Sturdza, întocmită de Asachi. Neamul mitropolitului Veniamin Costachi, Iordachi Mălinescu.
Cel dintâi genealogist mai însemnat Constantin Tufescu -, spiţe care nu urmăresc decât cunoaşterea trecutului.Din Basarabia,prin funcţia ce o avea, avea acces în
cercetarea multor acte ce i-au slujit pentru întocmirea unor speţe de neam. M;aterialele sale au o valoare deosebită pentru cunoaşterea Moldovei de altădată, fiind
foarte bine documentate.
Paharnicul Constantin Sion, însemnări intitulate „Arhondologia Moldovei”, stiri genealogice despre 700 de familii boiereşti. Opera sa a ajuns să fie defăimată din
cauza minciunilor care punctau scrierile.
„Uricariul „ lui Teodor Codrescu , colecţie de documente, discipol a lui Gh. Săulescu
Cercetări monografice la Iaşi şi Roman, de Melchisedec Ştefănescu, episcop de Roman
Al. Odobescu, Grogore Tocilescu şi D. Onciu s-au îndeletnicit cu trecutul domnilor Ţării Româneşti, urmaşii lui Basarab din sec 14.
AD Xenopol – gnealogia casei Kalimaki, urmaşi ai moldovenilor Kalmuţki.
Octav George Lecca: „Familiile boiereşti române” ( dicţionar, prima lucrare in acest domeniu) şi „O sută case boiereşti”. Cu toate criticile apărute după Lecca,
nimeni n-a mai avut îndrăzneala să conceapă o lucrarea genealogică privitoare la Moldova şi Ţara Românească
Cel dintâi genealogist al Moldovei, profesorul universitar Ioan Tanoviceanu, dar materialul său a rămas incomplet. Ca urmaş aş său Sever Zotta , - cercetător
istoric în funcţie de genealogie. Drept mărturie a cercetărilor sale a rămas revista „Arhiva genealogică”, editată de el la Iaşi intre anii 1912-1913.
Gheorghe Ghibănescu, realizări mari in acest domeniu., prof. la Şcoala Normală din Iaşi – colecţie de documente „Surede şi izvoade”, „Ipisoace şi zapise”. A
colaborat la „Arborele genealogic al familiei Catargi”.
Mihai Costăchescu - , profesor ieşean, , a publicat documente despre sate, despre neamul lui Ştefan cel Mare, familia Ureche etc.
Constantin Gane - „Trecute vieţi de doamni şi domniţe”; o lucrare consacrată familiei Mavrodin;
Artur Gorovei – genealogist moldovean de renume – spiţa neamului Gorovei; Gane, Millo, şi alte familii.
Vasile Panopol – culegător de material genealogic; Pavel Gore – manuscrise din care reiese interesul faţă de trecutul regiunii natale şi faţă de genealogia băştinaşă.
În ŢARA ROMÂNEASCĂ – Ştefan Grecianu – îşi tipăreşte arborele genealogic pentr a demonstra descendenţa sa din neamul Brâncovenilor; lucrarea
„Genealogii documentate” . Petre vasiliu Năsturel – contribuţii la cunoaşterea familiei Brâncoveanu, Cantacuzino, Năsturel. I.C.Filitti – scriei de istorie
documentate şi din izvoare genealogice.În colaborare cu Hagi Moscu şi D.Florescu a a alcătuit peste 500 de spiţe ale celor mai importante familii din Ţara
Românească. Marcel Romanescu –poet şi eseist –lămurirea unor evenimente istorice în legătură cu istoria lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, revoluţia lui Tudor
Vladimirescu. După al doilea război mondial – s-au remarcat Ioan Cârlova, Ştefan Cernovodeanu, Manole Bogdan , Mihail Sturdza şi alţii.
Europa modernă. Sec. XVI-XVIII. Începutul modernizării în sec 16, Europa centrală şi occidentală (cultura se modernizează ca urmare a renaşterii, Reforma aduce
modificări pe plan religios şi social, capitalismul face progrese în industrie, comerţ, Se dezvoltă legături comerciale, se perfecţionează instituţiile publice, se impune
principiul raţiunii de stat, apare diplomaţia permanentă. Procesul de modernizare este actual şi astăzi. Izvoare: scrise, nescrise. Scrise: acte legislative,
administrative, juridice; documente diplomatice, Monitoare Oficiale, Dezbateri parlamentare; presa – informează dar şi influenţează opinias publică; genul
memorialistic, scrieiri literare, opere plastice, etnografia, folclor, arheologie(industrială şi maritimă).
Probleme ale epocii moderne. – relaţiile capitaliste – apariţia, difuzimea şi impunerea lor; transformări sociale: burghezia şi proletariatul; problema naţională –
formarea naţiunilor; transformări politice, instituţionale (parlamentarismul, partidele politice; expansiunea colonială; avântu economic (dezvoltarea tehnicii şi
ştiinţei), cultura, demografia , creştere constantă, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Epoca modernă – caracter europocentrist, Europa – standard evolutiv, model ce
se replică... Lumea la începutul epocii moderne. Regiunea cea mai dezvoltată este Europa, aflată în ultima fază a feudalismului, nobilimea deţine poziţia
preponderentă în stat şi majorit. Proprietăţilor funciare. Ea deţine superioritatea pe plan cultural, beneficiind de roadele Renaşterii şi Reformei. Se dezvoltă
învăţământul (academiile), tiparul asigură răspândirea culturii, se generalizează folosirea limbilor naţionale.; predomină creştinismul. În Răsărit, biserica ortodoxă, în
Apus catolicismul la care se adaugă religiile reformate; descoperirile geografice permit contactul între civilizaţii cu rezultate notabile pe plan economic şi politic; s-a
realizat o modificare a hărţii politice a planetei. Alte elemente caracteristice perioadei moderne.În prima perioadă a epocii moderne, Europa este un continent
monarhic, Republici puţine (Provinciile unite, Confederaţia Helvetă). Excepţii: Sf. Imperiu Roman de Naţiune Germanică, împărat; Polonia, republică cu rege numit
şi ales. În ambele cazuri Dieta impune reducerea prerogativelor conducătorilor; Rusia , ţar autocrat. Are loc întărirea puterii monarhice prin impunerea monarhiei
absolutiste pentru a reduce prerogativele vasalilor (Spania, Franţa-Ludovic 14 – „Statul sunt eu!”). Monarhia absolută a constituit o etapă omportantă în
modernizerea societăţii europene. Treptat însă monarhii au ajuns la concluzia necesităţii schimbării esenţei guvernării, fapt impulsionat de gândirea raţionalistă,
astfel se ajunge la jumătatea sec 18 la despotismul luminat – dorinţa suveranilor de a oferi supuşilor unele înlesniri care să prevină mişcările de rezistenţă ale
acestora(Ecaterina a II-a a Rusiei, Iosif al II-lea habsburgic), dar oricât de luminaţi ar fi monarhii rămân în primul rând despoţi, nu era atenuată autoritatea
monarhului şi puterea militară.Dovezi ale despotismului luminat: reformele Tanzimatului în Imperiul Otoman (remedierea defectelor monarhiei de esenţă asiatică,
prin mijloace europene), reformele lui Cuza (înfăptuirea unui program stabilit în timpul unei revoluţii), despoţii luminaţi din China (Manciurienii). Relaţii
internaţionale în epoca modernă- Relaţii internaţionale, intensificarea lor, diplomaţie permanentă, ambasade permanente, au determinat transformări pe planul
diplomaţiei, dreptului internaţional, instituţiilor şi artei militare.Diplomaţia avea caracter secret, având de partea sa armata. Accentuarea complexităţii relaţiilor
internaţionale au determinat apariţia dreptului internaţional modern. Părintele dreptului internaţional, olandezul Grotius (Despre dreptul războaielor şi al păcii),
lucrare care dezvoltă principiile ce vor sta la baza dreptului internaţional modern. Înnoirea principiilor care stau la baza politicii externe – trecerea de la interesul
dinastic la raţiunea de stat la care se adaugă interesul public(monarhul are în vedere din ce in ce mai mult interesele popoarelor, naţiunilor peste care domneşte).
Spania – cele mai intinse posesiuni; Anglia – principala putere mondială, centrul comunicaţiilor mondiale; Franţa – putere preponderent continentală; Sf. Imperiu
Roman de Naţiune Germanică – confederaţie de 350 state dintre care se detaşează Prusia şi Austria. Prusia – rol important în unificarea Germaniei; Rusia – nouă
mare putere; Imperiul Otoman – decade. Pol. externă a fiecărui stat tb să aibă în vedere evol rel internaţionale. În prima perioadă a epocii moderne – are loc
afirmarea pe rând a hegemoniei unuia dintre statele cele mai puternice ale Europei. Cel mai puternic: Spania , armată, flotă, Invincibile Armada; Franţa – luptând
singură împotriva adversarilor a tb sa cedeze hegemonia Angliei care –şi-a consolidar puterea prin modernizarea economiei şi expansiunea colonială. Ca o
consecinţă logică a modernizării Europei, are loc decăderea Imp otoman, apar lupte pentru acapararea teritoriilor europene ale Porţii sau păstrarea şi apărarea
integrităţii statului otoman. Aliaţii Porţii; Anglia şi Franţa; Adversari: Rusia. Imperiul austriac( o politică oscilantă).
Biserica. Are loc laicizarea instituţiilor politice, secularizarea culturii. Raportul dintre stat şi Biserică nu este acelaşi în lumea creştină. Răsăritul este ortodox,
organizare autocefală, în Patriarhii: Constantinopol, Antiohia, Ierusalim, Alexandria, subordonate; Rusia – sec 16.
Lumea catolică organiz după principiul autorităţii de la Roma, este zdruncinată de Reformă şi Contrareformă. B. Catolică a avut un rol important în modernizarea
societăţii prin precepre morale, disciplină şi respectul muncii. La cele două: ortodoxism şi catolicism se adaugă luteranismul şi calvinismul – modernizarea regiunilor
unde erau propovăduite. M. Luther şi jean Calvin, iniţiatorii Reformei, doreau reformarea credinţei ca element esenţial al creştinismului.
Gândirea politică, exprimarea artistică şi dezvolt ştiinţifică a lumii. Modernizarea gândirii are urmări în dezvoltarea generală a noii societăţi. Modernizarea este
impulsionată de raţionalism (pecetea gândirii moderne), originea în Grecia antică (Descartes, Discurs asupra metodei, sintetizat prin concluzia: „cuget deci exist”).
Gânditori europeni: Voltaire – promotorul despotismului luminat; Montesguieu – separarea puterilor , idee fundament pt organizarea societ democratice; Rousseau –
principiul suveranităţii poporului. Ideile acestora au fost preluate de Rev Franceză şi stau la baza celui mai important document al epocii moderne: „Declaraţia
drepturilor omului şi ale cetăţeanului”.
Sub raport artistic, raţionalismul este legat de clasicism. Paralel cu clasicismul s-a afirmat barocul ( mişcarea nu cunoaşte linia dreaptă şi simetria, volutele în
arhitectură sugerează mişcarea.muzica simfonică, opera (Bach, Handel, Mozart, Bethowen, Brahms, Wagner). Renaşterea, modernizarea ştiinţei, astronomia,
chimia. Copernic (teoria heliocentrică), Kepler – mişcarea eliptică; Newton – calculul infinitesimal; Harvey –descop în domeniul anatomiei; da Vinci– disecţiile.
Cea mai importantă operă a sec 18 – Enciclopedia lui Diderot ( 200 de autori, gânditori reputaţi – bilanţ al cunoştinţelor umane. Viaţa intelectuală, crearea unui
cadru organizatoric adecvat – academiile (Franşa, Anglia, Berlin).
Moderniyarea prin revolutii> convulsii , reforme si revolutii cu consecinte notabile asupra intregii lumi
Tarile de Jos.
Carol quintul legiferase prin pragmatica sanctiune constituirea lor intr/un corp politic unitar, sub suyeranitata unui singur principe. In a doua jumata a sec. 16, Tarile
de Jos erau din punct de vedere social/economic regiunea cea mai deyvoltata a Europei. Carol Quintul renunta la T de Jos in favoarea lui Filip al II/lea i 1556, ceea
ce a insemnat transformarea definitiva a mostenirii burgunde in posesiune spaniola, fapt ce reclama> ori recunoasterea vechiului statut cu libertatile existente, ori
provinciile tb sa lupte pentru a/si pastra individualitatea. Intaia veritabila rev pol sociala din istoria europeana a iybucnit in 1566. Conducerea miscarii de eliberare a
Tarilor de Jos a fost preluata de Wilhelm de Orania *Taciturnul(, guvernator al Olandei in 1555. reyistenta spaniola a adoptat in chip ostentativ porecla de calici, data
de guvernatoarea spaniola la care acestia venisera in audienta
Cauye generale/ economice si religioase., a avut un caracter antispaniolic si anticatolic.Se dorea inlaturata dominatia Spaniei care incerca sa/si extinda sistemul de
guvernare asupra Tarilor de Jos si asupra oceanelor si interventia Spaniei asupra protentatismului. Cauyele imediate declansarii / inlaturarea nobilimii de la
conducerea Provinciilor, introducerea Inchiyitiei si legile exceptionale impotriva ereyiei. Calvine ..Rev a iybucnit la 11 august 1566 in Flandra. Conflictul a fost
oficialiyat odata cu crearea uniunii de la Utrecht, 1579, s/a desfasurat cu reyultate variabile pana cand s/a incheiat un armistitiu si a fost reluat odata cu Rayboiul de
30 de ani la finalul caruia a fost recunoscuta independenta Provinciilor Unite.Provinciile Unite repreyenta teritoriul actualelor Olanda, Belgia, Luxemburg, era
compus din 17 provincii autonome, portueile Anvers si Amsterdam au fost cele mai imp centre financiare din Europa. Prin Declaratia de la Haga se sublinia
decaderea lui Filip al II/lea din drepturile sale ceea ce echivala cu o noua independenta, aceasta rev va deveni prima rev social/politica din Europa.
Semnificatia revol. Burgheye din tarile de Jos, care a dus la formarea Republicii Provinciilor Unite / a fost un rayboi de independenta, care a creat un satt nou,
Olanda, prima de pe continentul european, semnificatie politica profunda, a sanctionat triumful relatiilor capitaliste, care va marca inceputul istoriei moderne. A
instaurat libertatea religioasa si o mai mare libertate a constiintei si a cuvantului, facand din Olanda tara cu o bogata productie intelectuala.
Revol din Anglia. A doua revolutie moderna in ordine cronologice, s adesfasurat in Anglia intre 1640/1660. cauyele > existenta noii nobilimi, reyultat al Rayboiului
de 100 de ani, care sesiyeaya nevoia unei schimbari inorganiyarea social/politica a Angliei, iar pe plan ideologic< protestantismul in forma sa puritana.. principalul
instrument al Puritanilor , Armata Noului Model, prima armata engleyeasca, organiyata pe baye moderne, centraliyata, cu buget propriu. Nucleul cavaleriei il formau
coastele de fier ale lui Cromwel, adjunct al lui Thomas Fairfox.
Fazele rev. Engleze / 1. faya parlamentara 1640/1642 / in timpul reunirii Parlamentului Lung, presiunea londoneyilor s/a concretiyat prin masuri impotriva
absolutismului regal si programe de reorganiyare a statului englez. 2. rayboiul civil / 1642 / datorat neintelegerii si neacceptarii de catre monarhie moderniyarea
Angliei. 3. Armata Noului Model i/a infrant pe regalisti in cadrul rayboiului civil engley.faza de consolidare a castigurilor revolutionare / Republica si
Protectoratul , regim de dictatura militara, Lord Protector devenind Cromwel., lider militar si om politic. Dupa executarea lui Carol I in 1649 el a dominat
Commenwealthul de scurta durata al Angliei, a cucerit Irlanda si Scotia. Dupoa moartea sa are loc restauratia Stuartilor, dar masurile luate de Iacob al II /lea au
provocat inlaturarea sa prin Glorioasa revolutie din 1688, epilog al rev engleze, care organiyeaya Anglia ca monarhie constitutionala. Organiyarea constitutionala
moderna a statului engley este consacrata de DECLARATIA DREPTURILOR 1689. Rev engleya a infaptuit pentru prima data unitatea politica a Insulelor
Briatnice. Provinciile Irlanda si Scotia au fost integrate sub autoritatea institutiei parlamentare si a guvernului de la Londra.Un alt merit al revolutie engleze este
gandirea politica, nascuta din Revolutie si sistemul constitutional britanic, surse de inspiratie si modele pentru gandirea politica continentala.
Revol. Franceya, rev burgheya clasica, opera burgheyiei ajunsa la maturitate politica.Au existat doua forte revolutionare/
1. burgheyia, clerul de jos si taranimea
2. g\ndirea filoyofica , Montesguieu, Voltaire, Diderot, Rousseau
Cauza izbucnirii> opozitia Vechiului Regim fata de innoire. A existat o yaza parlamentara la fel ca in cayul rev engleze marcata de un conflict cand deputatii starii a
III/a au transformat Adunarea Starilor Generale in Adunare Constituanta apoi in Adunare Nationala Constituanta. La paris este inlaturata monarhia constitutionala
prin forta populatiei, moment cunoscut in istoria rev franceye ca Caderea Bastiliei 1789. Brodata pe Declaratia Drepturilor Omului si Catateanului, document
revolutionar, Constitutia I , din 1791 a sanctionat statutul modern al Frantei. Revolutia, prin presiune populara se radicaliyeaya si se instaureaya Republica in
1972. Iacobinii detroneaya monarhia si instaureaya dictatura sustinuta prin Marea Teroare, au respins invayia straina dincolo de granitele Frantei, au instaurat o
economie dirijata, au temperat criyele alimentare, inflatia, au restabilit increderea in Revolutie, au improprietarit taranii.
1794 / rasturnarea iacobinilor, de catre thermidorieni
1795 / si instituie Directoratul , regim slab, corupt. Franta face oarece progrese dar exista criye interne
1799, un nou regim politic, Consulat, dictatura militara, devine de fapt monarh absolut., Napoleon Prim Consul pe viata, pare perioada de pacificare interna, are loc
in 1802, pacea de la Amiens , cu Anglia, 1804, Codul Civil, Concordatul si Imperiul
1811/ imperiul cunoaste cea mai mare intindere a sa ½ din Europa
1812, campania din Rusia
Dup[ Imperiu, are loc Restauratia I, Vechiul Regim.

1830 / Revolutia din 1830, ludovic Filip

1848 Rev, Republica a III, Napoleon al III/lea.
Revolutia franceya a fost o suma de revolutii cu rasunete si in alte oriyanturi politice, influente universale, au marcat trecerea definitiva la pasajul modern in
deyvoltarea societatii europene. Mesianism universalist, instituie principii ce se vor universale, defineste drepturile omului. Franta desavarseste Europa.
Bilant favorabil, defineste principii ce se vor universale, defineste drepturile omului, succese militare, a raspandit noile idei revulutionare in Europa, si/a dezvoltat si
inradacinat institutii, legi democractce , legislatii complete Codul Civil< la un moment dat Franta, putere dominanta in Europa
Bilant nefast. Pierderi umane, materiale, infrangere militara si politica, iyolare fata de celelalte state, destabiliyarea economiei, dupa adoptarea Constitutiei din 1791,
obiectivul principal al revolutiei, economia precara enmultumeste. Revolutia continua pana in 1815 cu o suma de rayboaie purtate de napoleon, dominand Europa.

Modernizarea fara revolutii

Suedia. Mare putere militara a Europei, care in urma succeselor din timpul Rayboiului de 30 de ani a a ocupat intregul areal al balticii, realiyand un adevarat
imperiu.Structura sociala/ nobilimea cu domenii modeste, tarani liberi si prosperi, participa la viata politica, furniyeaya efective armatei, asigura o parte din
veniturile statului. Monarhie cu prerogative reduse. Patrunderea de timpuriu a protestantismului a facilitat liberaliyarea vietii spirituale. S/au infiintat universitati
*UPSALA(, invatamant primar oblgatoriuCultura europeana a vut de castigat de pe urma operei lui Descartes, intemeietorul rationalismului modern, Grotius,
creatorul dreptului international.Cultura suedeye se desfasoara sub influenta iluminismului francey, Academia suedeya are model Academia franceya. In sec. XVIII,
Suedia cunoaste absolutismul luminat, Gustav al III/lea. Multe reforme care au dus la progres pe toate planurile si moderniyarea structurii sale. Neangajarea in nici
un conflict militar i/a asigurat o stabilitate interna. Toate aceste fapte au facut ca Suedia sa se indrepte spre capitalism fara a fi necesara vreo revolutie. In primele
decenii ale secolului al XIX / lea Suedia se afirma ca unul din statele cele mai dezvoltate ale lumii moderne si contemporane.
Confederatia helveta. Aparuta in 1291, si/a obtinut independenta din secolul 16 si este recunoascuta juridic in urma Tratatului de la Westphalia 1848. printr/un
tratat incheiat intre 3 cantoane, a ajuns sa includa mai taryiu 8, 13, 22. Cantoanele formeaya o confederatie de o complexitate fara egal prin evolutie, organiyare,
statut politico/juridic, economie, religie, lingvistica. Fiecare canton isi pastreaya individualitate administrativ si militar, au obligatia sa nu paraseasca confederatia.
Cantoane agricole, urbane, bogaet si sarace. Cantoanele fondatoare erau de limba germana, li s/au adaugat cele de limba franceza si italiana, dar si retroromana.
Religie , protestentismul, catolicismul, calvinismul. Cel mai mare avantaj de care a beneficiat Confederatia a fost neutralitatea. Pacea de lunga durata a permis o
puternica deyvoltare economica si culturala. O singura exceptie / pe timpul rayboaielor napoleoniene.
Economia> agricultura, intensiv[ si industriile textila si ceasornicaria. Prima tara care a eradicat analfabetismului.
Partea a II/a
Lumea la ]nceputul sec 19. Probleme generale 1808 / 1900
Dpv economic sec 19 a debutat sub semnul revol industriale inceputa in Anglia, dupa care trece pe continent, prima beneficiara fiin Franta. Functie de structura
economica Europa este impartita in 3 yone / apuseana, centrala si rasariteana.In ierarhia econ, Anglia este urmata de Franta, industria este urmata de sistemul
financiar, comert, transporturiVechea structura feudala s/a schimbat, a aparut burgheyia si proletariatulIn primul deceniu al sec 19 harta politica a Europei s/a
schimbat prin actiunile lui Napoleon. Au aparut pe harta Europei Confederatia Rinului, Regatul Westphaliei, Regatul Romei, Marele Ducat al Varsoviei, toate create
de N. In urma infrangerii lui Napoleon Marile puteri au incercat sa revina la trecut, prin restauratie, dar a fost imposibil. Sec 19 a fost numit si sec. nationalitatilor,
intrucat sentimentele nationaler au generat miscarile de eliberare. Dominatia franceya in Europa a favoriyat formarea natiunilor in Europa. Au aparut state
independente care au luptat pentru unitatea nationala. Liberalismul a viyat absolutismul monarhic. Relatiile internationale au fost in continua schimbare / Franta
domina Europa pana in 1815, au existat contradictii inntre Poarta si Rusia Au existat divergente in cadrul Sf Aliante, Doctrina Monroe a impus SUA ca o forta.
Diferentierile dintre statele lumii au dus la subordonarea yonelor mai putin deyvoltate.
Razboaiele napoleoniene. Timp de un sfert de secol, Europa este dependenta de initiativele franceze. Marea Natiune se impune mai intai prin forta ideilor.
Din 1792 pana in 1815 rayboiul pune fata in fata Franta cu monarhiile europene. Teama de influenta Revolutiei i/a indemnat pe monarhii Europei sa lege Coalitii.
Dupa prima coalitie formata din Austria, Rusia si Prusia, a II/a era formata din Rusia, Anglia si Austria. Napoleon intra in istoria Frantei prin batalia de la Toulon,
contra Angliei. Prin Campania din Italia, el da o lovitura serioasa coalitiei, Austria fiind invinsa la Arcole, Lodi, Rivoli, si impune pacea prin tratatul de la Campo
Formio 1797, care impune modificari teritoriale. . . Razboaiele Frantei isi schimba caracterul din razboaie de aparare devind razboaie de cucerire. Dupa campania
din Egipt 1798/1799 are loc instaurarea Consulatului dupa care incepe o noua runda de confruntari cu marile puteri europene. In urma victoriei de la Marengo, se
incheie cu Austria tratatul de la Luneville prin care N dispune de nordul Italiei si de controlul asupra unor state germane, Belgia, Olanda. 1802, pacea de la Amiens,
Anglia. Dupa incoronarea din 1804, ia nastere a treia coalitie / Anglia, Rusia, Austria si vor incepe un sir de rayboaie care va dura pana in 1815. / Trafalgar,
Austerlitz, se incheie pacea de la Pressburg in urma careia Austria cedeaya teritorii italiene din care se va forma Regatul Romei. Creeaya Confederatia Rinului,
Regatul Westphaliei, Regatul Olandei. Cu a 4 coalitie se poarta rayboaie la Jena, Aurstadt, 1806, se instituie Blocada Continentala pentru insulele britanice.
Bataliile din 1807, Eylau, Friedland, cu rusii, are loc pacea de la Tilsit, intre Franta si Rusia, Rusia accepta Blocada si rupe relatiile cu Anglia. Au loc alte
modificari de harta, imperiul se intinde pana in rasaritul Europei,. In 1811 cea mai mare intindere ½ din suprafata Europei. Tot in 1807 are loc amestecul Frantei in
treburile spaniole / prima mare fisura in edificiul napoleonian. Coalitia a 6. /napoleon castiga la Wagram impotriva Austriei.
Campania din Rusia. 1812. . Pentru consolidarea puterii si formarea unei dinastii N o repudiaya pe Josephina si o ia de sotie pe arhiducesa Maria Luiza, fiica Lui
Francisc al Austriei. Nasterea lui napoleon al II/lea, regele Romei.. Prin mentinerea Blocadei se mentinea nemultumirea Angliei si Rusiei. Apare conflictul franco/rus
care determina campania impotrica Rusiei. Dupa victoria de la Borodino,dupa 4 yile de stat la Moscova in flacari, Marea Armata a lui Napoleon este decimata de
Generarul Iarna.Perspectiva formarii unei a 6 coalitii Anglia, Rusia, Prusia, Suedia, Spania, Portugalia / la Leipzig napoleon este infrant. 1913. In 1814 napoleon
abdica , pe tronul Frantei revin Bourbonii. Franta este redusa la granitele ei din 1792. napoleon revine in martie 1815, dupa 100 de yile in urma infrangerii de la
Waterloo, este exilat.
Congresul de la Viena. 1815. In cadrul acestui congres aliatii care l/au infrant pe Napoleon deybateau viitorul Europei si cautau sa puna capat conflictelor militare
care au bulversat Europas. Pe langa diplomatii statelor ultimei coalitii a participat si ministrul de externe Talleyrand, care a dorit si a reusit sa puna in discutie doua
principii / al legitimitatii si al echilibrului intre puteri. .Aliatii doreau sa obtina cat mai multe avantaje. Congresul s/a incheiat cu un Tratat care prevedea
/ reducerea Frantei la granitele din 1792.....Austria relua teritoriile pierdute, era formata Confederatia germana....Belgia data Olandei ///// Norvegia data
Suediei......Rusia o parte din Polonia si sudul Basarabiei, ......Anglia toate coloniile olandeye si spaniole cucerite in timpul rayboaielor
Cele doua obiective / realiyarea unui echilibru de forte prin trasarea de noi frontiere si anularea influentei revolutiei franceze prin Restauratie, aparata de Sf Alianta /
Rusia, Austria, Prusia. Raportul de forte pe plan european s a schimbat in favoarea Angliei si a altor state dezvoltate.Isi face loc termenul de natiune si de stat
national, au loc miscari ale natiunilor care si cer drepturi.
Prin reformele politice si sociale impuse napoleon schimba tarile cucerite. In Italia, Belgia, Germania sunt introduse toate institutiile franceye... Concordatul si
Codul civil, universitatea imperiala, procedura tribunalelor civile si penale, sistemul de impoyite si serviciul militar obligatoriu. Prin aceste masuri, care amintesc
de traditiile despotismului luminat, napoleon grabeste formarea Europei moderne, exceptie fac Polonia si Spania. Revolutia franceya ofera un nou model ...
realiyarea unui stat care sa repreyinte natiunea. Dominatia franceya in Europa favoriyeaya formarea natiunilor in Europa.
Primul razboi mondial. Cauye / rivalitati economice / expansiunea coloniala., impartirea sferelor de influenta intre marile puteri. La sf sec 18 inceputul celui 20
Europa a fost impartita in 2 grupari.
Tripla Alianta ...Puterile Centrale... Germania, Austro Ungaria
Tripla Antanta... Anglia, Franta , Rusia
Obiectivele marilor puteri>
1. Germania ... urmareste crearea Europei germane si desfiintarea Frantei ca putere
2. Franta... deymembrarea Reich/ului german
3. Rusia.. dominatie politico militara in Balcani, stapanitea Constantinopolului si a Iranului
4. Anglia... mentinerea poyitiei de mare putere coloniala si maritima, restabilirea echilirului european
5. Austro..Ungaria... impunerea dominatiei in Serbia, Bulgaria, Albania
6. Italai... colonii in Africa, hegemonie in bayinul Mediteranei, anexare Triest, Tirol, Albania
Pretextul atentatul de la Sarajevo, uciderea de catre un grup de sarbi din Bosnia a mostenitorului tronului austro..ungar si a sotiei sale. Peste o luna incepe rayboiul.
Acesta a fost doar un pretext, intrucat tarile s. Au pregatit din timp pentru rayboi, au fost sporite efectivele militare, a fost perfectionata tehnica militara, au fost
stabilite planuri militare etc.
In 3 august 1914 germania declara rayboi Frantei, pe 4 august Anglia declara razboi Germaniei. Se aflau fata in fata> Puterile centrale.. Germania si Austro ungaria si
Tripla Antanta... Anglia, Franta si Rusia. Europa a fost impartita dpv militar in 3 fronturi. Cel din Balcani, frontul de vest si cel de est. . alaturi de Puterile centrale
intra si Turcia si astfel frontul se largeste pana in caucay si Palestina.
Germania a pregatit un rayboi fulger, are superioritate militara. Scopul, scaoerea Frantei din razboi. In 1915 s/a trecut in Europa la rayboi de poyitii.. de transee,
purtat pe o linie de front stabila, intarita cu numeroase lucrari de aparare. Rayboiul se extinde ca spatiu de lupta, ca natiuni participante *Extremul Orient, japonia(,
devine mondial, primul de aceasta factura. Devine un rayboi total, intrucat beligerantii folosesc toate resursele, transee, cayemate, mitraliere, grenade, casti, gaye
toxice, tancuri, aviatia.
Antanta deschide in 1915 frontul din Mediterana, actiunea Dardanele se incheie cu un insucces. In 1915 un usor avantaj pentru Puterile centrale.
1916, reyistenta anglo franceye invinge pe cea germana , la Verdun. Italia si Romania intra in rayboi fara a putea fructifica succesele. Tot in 1916 au loc mari batalii
navale. Cea mai mare batalie castigata de Anglia... @Batalia Iutlandei@, face ca bilantul anului 1916 sa fie favorabil Antantei. Franta, Germania si Austro Ungaria in
pragul unei criye alimentare.
Proiecte privind incheierea rayboiului. Germanii, engleyii si rusii aveau proiecte pentru incheierea rayboiului, favorabil pentru fiecare. Germania a fost prima care a
solicitat presedintelui Wilson, incheierea pacii.
Anul 1917. Intrucat mediatia SUA nu a fost prea insistenta, Germania a reluat ofensiva, dar nici rayboiul submarin nici actiunile terestre nu au reusit sa
ingenunghieze Antanta.. In 1917 intra si SUA in rayboi. Alaturi de Antanta.Puterile centrale aveau 2 alternative... sa incheie o pace de compromis sau sa continue
lupta. Rusia iese din rayboi din cauya rev din octombrie. Agravarea situatiei interne ale statelor participante au dus la incheierea pacii. . Capituleaya Bulgaria,
Austro..Ungaria, Germania capituleaya neconditionat. In nov 1918 Germania semneaya capitularea la Compiegne. Presedintele Wilson prezinta Congresului
american 14 puncte, un discurs in care se initiaza un program de pace, document ce sta la baza tratatelor de pace de la sfarsitul primului razboi mondial.
Bilant, Disparitia Imperiului Austro,,,Ungar, tarist, Otoman. Se formeaza state nationale... Cehoslovacia, Ungaria, Austria, Polonia, Letonia, Lituania, Estonia,
fomarea statului national roman, Iugoslavia isi va intregi teritoriul. . Conferinta de pace a fost prezidata de Cemanceau. Principala sa preocupare era sa obtina
garantii pentru securitatea Frantei. Wilson viseaya sa instaureze pacea universala. Duelul dintre cei doi puncteaya lucrarile conferintei.

Metafora corpului in cultura medievala a Occidentului latin

In cultura medievala, dar nu numai, printre simbolurile dominante cu o capacitate de sugestie deosebita se numara corpul. Parte a naturii, o constructie in
ordinea unei culturi, corpul este un simbol total care in Evul Mediu reprezinta expresia unor practici si conceptii religioase, medicale, filozofice, reprezinta emblema
organizarii sociale si politice.Spiritualitatea medievala are intre modelele sale de referinta si o viziune despre corporalitate (religia Intruparii si Invierii). Acest simbol
poate avea diverse interpretari in diverse contexte.
Ipostazele corporalitatii. In cultura crestina a Evului Mediu, corpul nu era inteles decat in relatie cu sufletul, a carui calitate o exprima in modul cel
mai direct.Teologul Grigore cel Mare afirma ca unui suflet sanatos nu-i putea corespunde decat un trup avand aceeasi insusire, corpul tradand miscarile sufletuluiu.In
aceasta perioada corpului i se atribuia rolul de oglinda in care pacatul se vedea materializat in tare fizice sau maladii – ca un ecou al dictonului lui Juvenal Minte
sanatoasa in corp sanatos. Destinul sufletului se pregatea in si prin corp, corpul si sufletul fiind poyitionate diferit pe o scara imaginara a perfectiunii.
Grigore de Nyssa, in tratatul sau Despre crearea omului, nu avea in vedere doar sufletul si puterile cognitive ale acestuia ci si trupul care, prin structura sa
si prin functiile sale putea oferi un cadru optim de manifestare a demnitatii omului. Una din convingerile generale ale epocii era ca divinul nu se putea dezvalui
decat prin contactul dintre spiritual si trupesc Asa se explica vindecarile miraculoase, existenta moastelor etc. Se poate concluziona ca sufletul se manifesta
intotdeauna prin intermediul corpului si pentru aceasta este necesara armonizarea lor, asa cum se arata in Vechiul Testament. Se da intaietate sufletului, corpul
oferind doar un teritoriu de actiune. (antichitatea greaca, Aristotel). Din aceste surse si-a tras crestinismul esenta.
Revenind la prezenta corpului intre simbolurile dominante ale medievalitatii, exista 3 ipostaze ale unei singure metafore organologice, strans legate intre
ele si care se deschid una in cealalta asemeni papusiilor Matrioska: metafora cosmica, metafora ecleziologica si metafora politica. Se are in vedere si cultura
epocii si imaginarul colectiv.
1.Metafora cosmica. Expresia cea mai elaborata a comuniunii oamenilor Evului Mediu cu natura, consta in a vedea in corpul uman replica fidela la scara redusa a
Cosmosului. Conform lui Eliade aceasta analogie intre corp si Univers se regaseste in preistorie.
 Marea invazie mongola si impactul ei asupra Europei (1236 / 1242)
1.Etnogeneza si reunirea triburilor mongole.
Imperiul mongol, impropriu pentru unii aceasta denumire, Imperiul marelui han sau imperiul tatar sau tataro/mongol, a fost cel mai mare imperiu realizat pe uscat,
sau asa cum spunea Iorga, „ cel mai mare imperiu pe care l/au realizat candva cuceritorii”, a avut un rol aparte in cadrul istoriei universale, avandu-se in vedere
impactul imens pe care l-a avut aceasta stapanire asupra societatii euro-asiatice in sec. 13-15. A fost un imperiu cosmopolit, in care la inceput au dominat politic
mongolii, dupa aceea tatarii si dupa aceea, etnic si cultural turcii djagataici. Mongolii reprezentau o minoritate, dar pentru ca figura lui Ginghis-han, „intemeietorul”
geniu politic si militar care a unificat triburile Asiei central-estice, era de origine mongola, toti se identificau cu cauza sa, si astfel multi istorici au denumit acest
imperiu, imperiul mongol. Izvoarele care arata originea imperiului lui Ghingis-han sunt> Istoria secreta – cronica a luptelor duse de Gingis-han pentru unificarea
triburilor vecine, lucrare scrisa de cancelaria lui Ogudai-han, succesorul lui GH. Istoria generala a lumii, al invatatului persan Rasid-eddin, contemporan cu
evenimentele din sec 13-14. Insemnarile calatorilor europeni, trimisii apostolici de la Roma, negustorul Marco-Polo, alte cronici arabe sau persane. Din toate aceste
izvoare reiese ca tatarii, o parte importanta a confederatiei de triburi, isi incep ascensiunea inca din timpul Marelui Han. Integrarea lor in armata si afirmarea lor ii
arata ca fiind dintre cei mai mari si respectati comandanti.Documentele cele mai cunoscute ale epocii vorbesc nu de o invazie mongola sau stapanire mongola ci de
o invazie tatara. Stapanirea tatara devine evidenta odata cu aparitia pe scena politica a istoriei a Hoardei de Aur. Astfel numele lor a ajuns sa fie un termen colectiv
pentru toate rasele inrudite din Mongolia.
Primele referiri asupra triburilor nomade de mongoli le gasim in sursele chineze. Organizati dupa modelul tribal, descendenti din barbari rasariteni, invatati cu
privatiuni de tot felul erau raspanditi intre lacul Baikal, pustiul Gobi, M.Altai si fluviul Amur. Pana la afirmarea lor pe timpul lui GH nu au existat decat framantari
ale etniilor de stepa. Preocuparea lor consta in acapararea de pasuni si capturarea turmelor si robilor, intre clanuri si triburi existand astfel dispute crancene pentru
suprematie. Dintre triburile care faceau parte din marea familie a populatiilor de limba mongola , pe langa tatari se numara si naimanii, keraitii,oiratii, merchizii
etc. In sec 10-11 au fost convertiti la crestinismul nestorian.
Impunandu-se prin calitatile sale de mare razboinic si organiyator GH (Temugin) a fost propulsat in fruntea ierarhiei tribale di Mongolia.Termenul de Ghinghis avea
sensul de oceanic, iar prin exprapolare de universal. Unificarea intregii populatii mongole, consfintita prin kuriltaiul din 1206, a pus bazele viitorului imperiu extins
pe doua continente.Fata de alti conducatori din lumea stepei, GH a facut dovada unor aptitudini organizatorice si militare superioare, personalitatea sa fiind asemuita
cu cea a lui Alexandru cel Mare.
2.Formarea imperiului lui Gingis-han
Constienti de potentialul lor militar, ei au realizat ca expeditiile de prada, furnizoare de bunuri, tributuri si prestatii in munca si de natura militara sunt mai
convenabile decat postura lor de crescatori de animale.Astfel mongolii au continuat o politica agresiva vizavi de popoarele vecine, desfasurand raiduri asupra
kirkizilor , naimanilor, tangutilor de origine tibetana, uigurii, acestia fiind obligati sa recunoasca statutul de vasali si sa plateasca tribut.
In 1211 GH decide sa atace China, divizata in acel moment in doua mari state – Kin, jumatatea nordica, Song, cea sudica la care se adauga si statul Hsi-Hsia, nord-
vest, controlat de tanguti, dar locuit de chinezi si uiguri. Invazia mongola a bulversat in mare masura societatea chineza, aflata comparativ cu cea mongola intr-un
stadiu superior de civilizatie. Avandu/i de partea lor pe tanguti – federatii statului Kin, GH a reusit sa controleze teritoriul din nordul Marelui zid. Dispunand de o
mobiliatate si iuteala a atacurilor, mongolii au reusit sa surclaseza fortele mult superioare ale statului Kin. . In 1215 este ocupat Pekinul si o mare parte din imperiu..
De-abia in 1231, Ogodai, urmasul lui GH zdrobeste definitiv acest stat si il anexeaza in 1234 Mongoliei, avand si ajutorul imperiului Song. Acapararea teritoriilor din
nordul Chinei a avut o influenta deosebita asupra renumelui de mari invadatori, prin contactul nemijlocit cu o cultura de vechi traditii cu cu mari realizari, ca acelea
din China. In timpul operatiunilor militare din nordul Chinei, sa schimbat optica mongolilor vizavi de invinsi , s-a oprit masacrarea acestora si li s-a dat posibilitatea
sa lucreze, pentru a produce bunuri ce a veau sa fie impozitate.
Dupa operatiunea din nordul Chinei, GH, interesat ca imperiul sau sa controlezemarile drumuri continentale de caravane a intrat in conflict cu cel mai puternica
monarhie islamica a vremii – Imperiul horezmian (Horezmul).Avand drept pretext uciderea unor soli ai mongolilor, GH a declansat un atac in toamna anului 1219
si au pus stapanire pe Buhara, Samarkand, Urghenci, Merv. Cu exceptia mestesugarilor, populatia a fost masacrata sau inrobita. Dupa moartea sahului Muhammad, la
conducerea Imperiului horezmian a urmat fiul sau Jalal ad-Din, dar care nu a reusit decat succese minore impotriva mongolilor.
In 1221 GH a luat in stapanire Khorasanul si Afganistanul si a continuat cucerirea tinuturilor meridionale ale imperiului horezmian, pana cand Jalal ad –Din s-a
refugiat la curtea sultanului din Delhi. Se spune ca, dupa intrarea in India a mongolilor, aceasta nu avea sa-si mai revina decat dupa 100 de ani. Anexarea
Horezmului ca si supunerea Chinei de nord a avut o importanta majora pentru evolutia ulterioara a imperiului mongol, devenit stapan asupra unor teritorii civilizate
din perimetrul lumii musulmane.Dupa ce au pus garnizoane in cele mai importante centre de interes, grosul armatei lui GH s/a deplasat la nord de Amu-Daria la
sfarsitul anului 1222, revenind in Mongolia in 1225.In acelasi timp Jebe si Subodai au pradat vestul Iranului si nordul Irakului, au invins cumanii si alanii-
distrugandu-le alianta si s/au indreptat spre Crimeea, unde au jefuit portul Sudak. In 1223 au angajat o batalie cu coalitia ruso-cumana, pe raul Kalka, de la nordul
Marii de Azov, obtinand o insemnata victorie. Decis sa pedepseasca nesupunerea tangutilor, (acestia nu au dat curs dispozitiei de a-si trimite trupe in expeditia din
Horezm) GH a condus operatiunile militare, dar moare in timpul acestei campanii, nu mult timp dupa moartea fiului sau mai mare Jochi.
Moartea lui GH lasa in urma sa un imperiu vast si viguros, in mare forta expansiva.Exceptionalele sale calitati de strateg si om de stat Gh poate fi comparat cu alte
personalitati marcante ale istoriei universale (Alexandru, Cezar, Napoleon). Intr-un anume fel le-a fost superior, pentru ca a pornit de la o pozitie sociala precara si nu
a avut la dispozitie o armatura statala complexa, careia a trebuit sa-i puna singur bazele. Crearea intr-un ritm rapid a unui imperiu urias nu isi gaseste paralele in
istoria mondiala. Nici un popor nu si-a datora intr-o asemenea masura ascensiunea precum mongolii, unei singure personalitati.
Marele han l-a desemnat drept urmas in calitate de mare han pe cel de-al treilea fiu al sau , Ogodai, abil si inteligent. Acesta , in ciuda desemnarii sale de catre tatal
sau a avut nevoie de confirmarea Kuriltaiului din 1229, convocat pe malurile Kerulenului.Ogodai s-a fixat cartierul general pe raul Orhon, la Kaarkom. L a continuat
politica tatalui sau cu acelasi aplomb si cu aceeasi competenta, extinzand si mai mult hotarele imperiului sau. In 1231 si in anii urmatori mongolii au pradat zona
caucaziana si au supus-o in cea mai mare parte si au incenunchiat definitiv Imperiul Kin din China de Nord.
GH, „Intemeietorul” a fost unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile, a cucerit o mare parte din Asia, punand bazele statului mongol.In 1206, la numai
42 de ani si dupa o campanie militara impotriva unor triburi din estul Mongoliei, seful militar Temugin devine mare conducator sub numele de Ginghis, al unei
populatii vorbitoare de dialecte mongole si turcesti. A unit triburile mongole si a reusit sa ocupe cu ostile sale teritorii vaste, spre est, pana la Marea Chinei, si spre
vest pana la Marea Caspica. Pentru administrarea acestui imperiu, GH a emis decrete necesare sub forma de texte de lege.Puterea legislativa era reprezentata de
Kuriltaiuri (adunarea sefilor de triburi si regiuni(ulusuri( care aprobau hotarari imperiale) – un fel de parlament care dezbatea probleme interne si externe inclusiv
alegerea marelui han. Aveau scriere proprie si sigiliu.
Dupa moartea sa, imperiul a fost impartit intre fiii lui si extins in continuare, timp de doua generatii, dupa care marea formatiune statala s-a dezmembrat.
Popoarele care au suferit de pe urma invaziilor, jafurilor si macelurilor mongole il considera pe GH tiran crud si sangeros, care dispunea omorarea in masa a
bastinasilor infranti. Cu toate acestea GH, a avut si o perioada lunga de pace, „pax mongolica”. Marele han a fost tolerant fata de alte religii sau filozofii. Catre
sfarsitul domniei sale s-a lasat consiliat in probleme de organizare politica si administrativa de Kitan Yelu Huta din Manciuria si de ministrul sau persan si
musulman Mahmud Ialavaci. Politica sa a fost continuata de mostenitorii sai, care au preluat un teritoriu de peste 33 milioane km patrati., cu o intindere cuprinsa
intre Oceanul Pacific si Marea Caspica.
3. Expansiunea in jumatatea rasariteana a Europei.
Decizia declansarii unei invazii de mare amploare asupra Europei de Rasarit s-a luat la kuriltaiul din 1235. Conducerea operatiunilor a fost incredintata de hanul
Ogodai lui Batu. Alaturi de acesta actionau din dispozitia marelui han mari capetenii mongole din familia domnitoare, dintre care cel mai incercat in lupte era
Subodai. Obiectivele campaniei erau ambitioase.Diferite zone precum Volga inferioara si Mijlocie, spatiul nord-pontic si Campia Panonica, adecvate pasunatului – se
doreau ocupate efectiv, altele precum Rusia, Polonia, Moravia, aveau sa fie pradate, sa furnizeze robi, tribut etc. Campania, excelent organizata si coordonata, s/a
desfasurat pe parcursul a 7 ani (1236-1242), a avut reyultate majore pentru destinul Europei Rasaritene.
Etape ale campaniei
- supunerea populatiilor din bazinul Volgai, anul 1237
- atacarea cnezatelor rusesti – Riazanul, Kolomna, Moscova, Vladimirul (1238) si alte centre urbane din regiune.
- in 1238, hoardele mongole s-au concentrat in Dest-i Kipcak, cu intentia de a pune capat opozitiei cumanilor si apoi au patruns in Crimeea.
- regiunile nord-caucaziene, impotriva circasienilor din nord-estul Marii Negre si a alanilor de la nord de Caucaz (Magas, Daghestanul)
- 1240 - cucerirea Kievului - „mama oraselor rusesti” prin atacul dirijat personal de Batu-han.- a produs o descurajare totala in Rusia Haliciano-Voliniana, unde s-au
concentrat in iarna din 1240-1241 grosul efectivelor mongole.
- concomitent cu aceasta s-a decis invadarea Polonei si Ungariei, tactica ce excludea actiunile de intrajutorare intre cei agresati si a nu lasa timp pentru consolidarea
masurilor de aparare. A loc distrugerea Poloniei Mici si avansarea mongolilor pana la Breslau., fapt care a provocat neliniste in Silezia. La 9 aprilie 1241 are loc lupta
de la Legnica in care armata sileziana este infranta.
- Moravia si Boemia – au infrant contingente locale si au pradat multe orase.
- Regatul arpadian, principala tinta a invaziei in Europa centrala. Regatul ungar, unul dintre cele mai puternice state ale Europei primei jumatati ale sec XIII-lea.
Pentru cucerirea acestui regat, fortele mongole s-au dispersat si au efectuat unele actiuni de invaluire, pentru a lovi regatul in mai multe puncte, prin
Transilvania.Fortificatiile puternice si garnizoanele regelui Bela IV au fost strapunse prin pasul Vereke, trupele mongole avansand pana la valea Tisei. Trupele
ungare au fost infrante. In aceasta lupta contra regatului arpadian, mongolii au intrat in coliziune si cu romanii. Romanii neputand opune rezistentei mongolilor,
acestia au strabatut Moldoba, nordul Bucovinei, au traversat Carpatii Orientali, pe valea Somesului, pana la Rodna, au cucerit Oradea, pozitia Bitca Doamnei –Piatra
Neamt, Episcopia cumanilor situata in curbura Carpatilor. Au continuat cu Tara Barsei, Sibiul inaintand spre Ungaria.Pozitiile mongole au fost consolidate in
provinciile maghiare de la est de Dunare. Apelurile disperate ale Ungariei la Scaunul apostolic si la principii crestini s-a soldat doar cu sprijinul lui Konrad IV, dar nu
s-a reusit nici o schimbare importanta in pozitiile mongolilor de-a lungul axului Dunarii.
- Croatia si Dalmatia, au avut de suferit, fiind pradate.Bosnia si Serbia (Peninsula Balcanica).
- mongolii si-au stabilit bazele de atac in pusta Panoniei de unde au interprins raiduri in Austria. Friedrich II al Austriei a reusit o coalitie antomongola. Mongolii,
care nu se angajau in batalii decat atunci cand estimau ca-si pot apropiua victoria au evitat confruntarea si au revenit in Ungaria.
- In timp ce Regatul Ungar si zonele limitrofe se aflau in grea cumpana, moare Ogodai (1241) in resedinta sa de la Karakorum. Problemele succesiunii la tron ii
privea direct pe Batu si pe ceilalti principi gingishanizi si astfel acestia evacueaza Ungaria si se intorc spre Mongolia (1242). O alta cauza a retragerii din Ungaria o
constituia flagelul foametei, existand dificultati de aprovizionare. O parte a efectivelor s-a repliat prin Transilvania ( au devastat Alba Iulia), alta parte s-a reintors
prin Serbia si Bulgaria. Moartea lui Ogodai nu a insemnat abandonarea tuturor cuceririlor facute pe timpul campaniei din 1236-1242, ci numai a celor din Regatul
ungar, care nu se incheiasera pe deplin. Inainte de a se fi desemnat succesorul lui Ogodai, mongolii au pradat Armenia si Georgia in 1243, supunand apoi Sultanatul
de la Iconium.
Tehnica militara bazata pe mobilitate. Filozofia mongolilor in batalie era diferita de cea a europenilor. Ei nu insistau pe onoare si cavalerism, ci ii interesa victoria
sub diversele ei formule. Si astazi impresioneaza ingeniozitatea militara, mobilitatea extraordinara, disciplina si simplitatea operationala. Acest popor obisnuit sa
instaleze un cort in cateva ore, nu era legat de teren si nu insista sa il apere cu pretul unor mari pierderi de luptatori. Averea si proprietatea nu erau la mare pret,
pentru ca nu le puteau acumula. Intotdeauna a susprins dusmanul prin rapiditate. Nici armatele lui Napoleon si nici tancurile lui Hitler nu au avut rapiditatea
cailor mongoli. Atacul mongol se baza pe doua arme – calul si sageata.Fiecare luptator detinea de le 2 la 30 cai.Sunt primii care au inventat scarita si seaua.
Armata era impartita pe sistemul multiplilor lui 10, cea mai mica unitate de luptatori „tuman” avea 10 000 luptatori. Fiecare tuman avea avangarda proprie,
ariergarda, centru si doua aripi. Preferau atacuri prin surprindere, luptau in „liniste”. Aveau grija sa dezbine posibilii aliati si sa evite formarea aliantelor intre
adversari.Superioritatea artei razboiului la mongoli a fost demonstrata in cadrul bataliei de la Legnica (9 aprilie 1241). Imprejurimile acestei localitati din Silezia
polona au constituit terenul manevrelor mongolilor contra armatelor unite ale nobililor poloni, germani, cehi si mercenarilor Papei, posibil si Cavalerilor teutoni,
bine echipate, dar fara comunicare intre ele. Mongolii s-au miscat pe arii mari utilizand sistemul propriu de semnalizare cu steaguri.Strategii medievali au invatat
din aceasta tehnica, folosind-o urmatoarele 3 secole(exemplu – batalia de la Grunwald, iulie 1410) unde armate unite polono-lituaniene au infrant puternicul Ordin
Teutonic.
3.Urmarile invaziei din 1236-1242. Cea mai ampla incursiune razboinica cunoscuta de-a lungul timpurilor, a avut rezultate durabile, de insemnatate m,ajora pentru
evolutia intregii jumatati rasaritene a continentului.
Din perspectiva mongolilor – expeditia reprezenta o exteriorizare a disponibilitatilor cuceritorilor, a superioritatii in planul artei militare, materializata printr-o
extensie teritoriala fara precedent. Din perspectiva celor cuceriti – lovitura cu repercursiuni nocive. A modificat configuratia etnico-demografica si politica din zona
meridionala a Europei Rasaritene. Atrocitatile savarsite cu salbaticie si de o amploare nemaintalnita, de o populatie cu trasaturi somatice diferite de cele ale
victimelor, explica prezentarea in culori sumbre a acestor barbari. Cela mai prejudiciate au fost populatiile aflate pe o treapta elevata de civilizatie, la care s-a
constatat o decadere spectaculoasa, condamnate la o stagnare indelungata, timp in care occidentul cunostea o ascensiune evidenta. In ideea unei dominatii mondiale,
expansiunea mongolilor a cunoscut un succes nemaiintalnit., chiar daca nu au reusit cucerirea Ungarie si nici a Germaniei.
Moartea neasteptata a lui Ogodai in Mongolia a intrerupt teribila campanie mongola. La intoarcere spre Asia, mongolii intemeiaza in nordul marii Negre un stat
propriu, Hanatul Hoardei de Aur,(„corturi aurite”) cu capitala la Sarai, pe cursul inferior al raului Volga. De fapt, invadatorii mongoli nu s-au stabilit cu adevarat in
acest stat si au avut putine contacte cu bastinasii. Conform invataturilor lui GH, mongolii au pastrat modul lor de viata pastoral, supusii putandu-si vedea de treburile
lor cotidiene. In problemele religioase erau extrem de toleranti. Acest stat va tine in vasalitate principatele rusesti timp de peste 200-300 de ani.Cnejii rusi au
stabilit chiar si o alianta cu Hoarda de Aur pentru a raspunde atacurilor fanatice ale Cavalerilor Teutoni, care le amenintau mult mai direct si hotarat religia si
cultura.Daca mongolii au fost blamati de distrugerea Rusiei Kievene, pentru ruperea in 3 a natiunii rusine si introducerea conceptului de despotism oriental in Rusia
kieveana, unii istorici considera ca, Rusia nu era omogena dpv politic, cultural sau etnic si ca interventia lor nu a facut decat sa accelereze fragmentarea care incepuse
cu mult timp inainte de invazie.Se poate spune ca mongolii au avut un rol determinant in deszoltarea statului moscovit.Este discutabil daca fara distrugerea Rusiei
Kievene, dezvoltarea Moscovei si implicit a Rusiei ar fi avut loc. Mongolii au fortat aceste entitati sa intoarca fata catre apus, sa caute in Occident aliati si tehnologie.
Se poate concluziona ca mongolii au avut o influenta pe termen lung asupra rusilor si a Rusiei moderne.Mongolii au initiat recensaminte amanuntite a populatiilor
dependente, in vederea perceperii eficiente a tributului.
Chiar din primele decenii ale sec XIV se constata ca formatiunile bulgaresti, sarbesti si romanesti se afla in raport de vasalitate fata de acesti hani instalati pe malul
nordic al M.Negre. Implicarea mongolilor in spatiul carpato-dunarean se reflecta in toponimia locala medievala, care aminteste de numele lor (satele Tatari,
Tataresti, muntii Tatarul, apele Tatarcea si Tatarca, persoane Tatarul, Tatara), atat in Moldova cat si in Tara Romaneasca.
Germenii destramarii uriasmului organism politic> diminuarea autoritatii centrale prin distribuirea ulusurilor celor 4 fii ai lui GH, interregnurile prelungite de
tergiversarile in alegerea succesorilor marilor hani decedati, starile conflictuale intre clanuri.
Hoarda de Aur este statul care a dominat dezvoltarea social-politica si economica a societatii est-eruropene in sec XIII-XV. El a fost cladit de clasa conducatoare
mongolo-tataro-turca, in frunte cu Batu-han, nepotul lui GH. La aceasta sinteza mongolo-tataro-turca s-a ajuns prin turcizarea Imperiului lui GH, turcizare realizata
pe cale lingvistica si etnica. Limba turca devine limba de comunicare pe tot teritoriul Hoardei de Aur.
Influenta Hoardei de Aur asupra dezv. Societatii feudale din estul Europei. Un stat care a durat mai mult de 250 de ani, nu se putea mentine numai prin forta.
Hoarda de Aur a implementat in Europa de Est primele elemente de organizare feudala a statului, in structura si suprastructura. (Insemnele puterii feudale ramase de
la tatari – buzduganul, yatagan, tamgaua, tarhanul). Stapanirea tatara a jucat rol stabilizator si protector al comertului transcontinental dintre Asia si Europa. Drumul
matasii transcontinental a devenit activ si cosmopolit, a existat aceleasi unitati de masura si greutati in tot imperiul euro-asiatic, fapt care insemna un mare progres in
viata economica internationala. Ca orice realizare istorica imperiul s-a realizat prin violenta si s-a consolidat prin autoritate severa.Aceasta violenta a adus pacea in
viata cotidiana a popoarelor.A fost faurit in goana cailor , dar nu a putut fi administrat de pe cai.
Aparut in primii ani ai secolului XIII,apare din stepele Mongoliei, o formidabila putere, neprevazuta si nemaiintalnita prin violenta ei, cea a calaretilor mongoli ai lui
GH. Fenomenul mongol e un moment crucial in istoria universala, a avut la noi, la mii si mii de km departare, urmari de o importanta capitala.Porneau de fiecare
data inaintarea lor cu maceluri in masa de o nemaipomenita cruzime, piramide de sute de mii de capate dupa cucerirea fiecarui mare centru.
Cauzele prabusirii stapanirii mongole si consecintele sale.
Formatiunea statala a lui Batu –Hoarda de Aur a fost cucerita in 1395 de Timur (Tamerlane), poreclit mai tarziu Lenk (cel schiop) cu o armata de vorbitori de limba
turcica si a schimbat capitala la Smarkand. Desi musulman, lupta cu turcii si chiar il captureaza pe sultanul Baiazid I, la Ankara, in 1402.In 1502, Hoarda de Aur
divizata in hanate mai mici Astrakhan, Kazan, Siberia, Crimeea este definitiv infranta de tunurile si armele de foc ale lui Ivan al IV-lea al Rusiei. Ultimul hanat,
Ghirai in Crimeea este infrant in 1689 de Petru cel Mare.
Cauzele prabusirii mongolilor sunt cele intalnite si la alte imperii, dupa 300 de ani de stapanire - erodarea din interior si loviturile primite din exterior.Imperiul care
nu a oferit o viata sedentara populatiei stepei si o eficienta economica redusa nu putea sa reziste progresului istoriei. Aristrocratia mongola nu s-a adaptat la viata de
tip urban. Schimbarea succesiva a capitalei de la Karakorum la Beijingul de astazi, a condus la o evolutie independenta a Hoardei de Aur in Asia centrala si in Rusia
de restul imperiului. Loviturile decisive au venit din partea rusilor dotati cu arme de foc, aspect militar neglijat de strategii mongoli.
Cea mai mare „realizare” a mongolilor a fost, paradoxal, formarea imperiilor mari-rus, otoman, chinez si japonez.Dintre viitoarele mari puteri euro-asiatice, imperiul
turc a preluat cel mai mult din mostenirea militara si din traditiile mongolilor. Asemanator mongolilor, turcii au permis libertatea credintei, desi legatura rusilor cu
Constantinopolul a fost intrerupta, manastirilor nu li se pretindeau impozite.Organizarea militara a statului moscovit a fost de inspiratie tataro-mongola. China a
inflorit sub domnia de 18 ani a lui Kublai-han. Populatia Japoniei s-a coagulat in urma amenintarii mongole.
Prima arma bacteriologica din lume – mongolii aruncau cadavre in descompunere in interiorul cetatii (cetatea Kaffa).
Imperiul marelui han a inlesnit circulatia oamenilor, marfurilor , ideilor. Realizarile epocii s-au proliferat cu usurinta, dobandind universalitate. S-au creat punti de
legatura intre epicentre de civilizatie situate la mare distanta intre ele, largindu-se orizontul de cunoastere si intelegere al umanitatii, ceea ce pana la urma s-a urmarit
prin formarea unei mari puteri mondiale pe care au dorit-o mongolii.
Kublai Han, mare han mongol (1215-1294), nepotul lui GH. Pana in 1271 a fost imparatul Chinei. Este considerat cel mai mare conducator mongol din dinastia
Yuan. S-a convertit la religia budista in 1253. A luat masuri in sprijinul ei si al manastirilor din Tibet, astfel budismul a devenit in timpul sau religie de stat. Relatia sa
cu verii aflati in fruntea Hoardei era incordata. Totusi mongolii au reusit sa-si mentina dominatia in imperiu. In 1264 a mutat capitala de la Karakorum la Pekin,
preluand administratia chineza si chiar o parte din cultura chineza. Cel mai inversunat adversar al luoi Kublai han a fost Ogodai. – mare han intre anii 1229-
1241.Dupa un razboi lung cucereste China de Sud. Dupa 300 de ani reuseste unificarea nordului cu sudul Chinei, intemeind dinastia Yuan, marele han mongol fiind
recunoscut ca imparat al Chinei (Sizu).In timpul sau, schimburile comerciale au cunoscut o mare inflorire (Drumul matasii).Dupa moartea sa, imperiul mongol este
scindat in 4 –Hoarda de Aur, Imperiul Yuan (China), Hanatul Ilk (Persia) si Hanatul Ceagatai/Geagatai (Uzbekistan, Kirgistan, Afganistanul de nord). Mongolii au
fost alungati din Pekin, dinastiei mongole Yuan urmandu-i la putere dinastia chineza Ming. Mongolii s-au retras in stepele de nord, unde au infiintat Hanatul Yuan de
miazanoapte, cu capitala la Karakorum. Aceasta capitala a fost distrusa de dinastia Ming in 1388.
Timur-Lenk, nascut in 1336 (Tamerlan). Intreaga sa viata s-a desfasuraty sub spectrul marelui GH, pentru care a avut o adevarata pasiune. De origine turca si-a
ales ca sotie o fiica a lui GH, devenind ginerele acestuia. Obsesia sa pentru putere il impinge catre tradarea familiei adoptive. La 33 de ani devine stapanul triburilor
din nordul Uzbekistanului. Si-a format o armata din transfugi si razboinici atrasi de mirajul aurului capturat in urma raidurilor. Politica sa de cucerire incepe in 1380,
iar in tre anii 1391-1395 obtine victoria asupra Hoardei de Aur, spre uimirea puterilor europene, care se grabesc sa trimita mesaje de pace catre noul monarh asiatic.
Avea accese de furie incontrolabila, mergand pana la masacrarea populatiei civile, depopularea totala a locurilor cucerite, ridicand in cinstea victoriilor sale, macabre
piramide din capetele celor ucisi. Dupa 18 ani de cuceriri isi indreapta atentia asupra Indiei, declarand jihad-ul impotriva necredinciosilor, desi va masacra deopotriva
si hindusii si musulmanii. 150 de ani i-au trebuit orasului Delhi sa se refaca si sa dobandeasca gloria de odonioara. Batalia uriasilor – Ankara, 1402, Baiazid
Fulgerul si Timur-Lenk, s-a transformat intr-un adevarat masacru. Moare in 1405, in urma unor excese bahice si epuizarii produse de marsurile spre China,
urmatoarea tinta. Este inmormantat la Smarkand, in mausoleul Gir-i-Mir, cu onorurile cuvenite unui sfant cu o inscriptie deasupra sarcofagului, un blestem ucigator
asupra celui care-i va deschide mormantul. In 1941, arheologul rus Mihail Gherasimov deschide mormantul, peste numai 3 zile Germania lansa asupra Uniunii
Sovietice operatiunea Barbarosa.
Mare protector al artelor., monumente unice, poeti si literati in Sarmakand. Tam,erlan nu a fost interesat sa creeze o dinastie ereditara. Singurul loc unde a numit
urmasi a fost in hanatul Chagatai, unde a infiintat dinastia timurida. .Sahist desavarsit, inventeaza un nou stil de sah numit sahul Tamerlan sau sahul perfect. Se joaca
pe o tabla cu 112 patrate si cu un numar dublu de piese. Divizia de elita a trupelor din Uzbekistan se numeste Divizia Timur Lenk. Cuceririle lui Timur nu erau
depasite la acel timp decat de cele ale lui GH si ale lui Alexandru cel Mare.
Didactica istoriei
Metodica predarii istoriei, disciplina pedagogica care arata drumul, calea de parcurs in predarea istoriei. modeleaza temele pred-inv-evaluarii istoriei, urmarind sa
transmita elevilor cunostinte istorie, largind orizontul de cunoastere, formeaza capacitati, priceperi si deprinderi, cultiva convingeri, atitudini,sentimente. Met predarii
istoriei este in stransa legatura cu pedagogia, psihologia invatarii si logica.
Tematica specifica didacticii istoriei
- polarizeaza intre istoria ca disciplina si istoria ca obiect de invatamant
- elaboreaza obiective pedagogice ale pred-inv-evaluarii istoriei
- selecteaza, structureaza si organizeaza continutul istoriei
- formeaza notiuni fundamentale de istorie pentru a se putea opera cu acestea
- foloseste corect si adecvat metode si mijloace de invatamant in procesul de pred-inv-evaluare
- foloseste diverse instrumente si modalitati de evaluare si autoevaluare a rezultatelor scolare
- urmareste formarea elevului prin educatia intelectuala, umanista, civica, estetica
Toate aceste componente implica pregatirea profesionala a profesorului de istorie, activitatea metodico-stiintifica si culturala a acestuia. Avand in vedere
cele mentionate mai sus, se poate spune ca metodica este un ghid de actiune pentru studenti si profesori, in vederea predarii istoriei in scoala, fapt ce se realizeaza pe
doua coordonate:
1.Obiectivele si continutul lectiei de istorie;
2.Formele si metodele de invatare a istoriei ca obiect de invatamant.
Istoria ca disciplină de învăţământ
- disciplină şcolară care contribuie la formarea personalităţii elevilor, formând capacităţi de interpretare, de înţelegere si de acţiune.Istoria vizeaza latura cognitivă
(informativă) şi cea raţional-afectivă (formativă, trezind şi cultivând sentimente).
Istoria îndeplineşte două tipuri de funcţii:
- de cunoaştere – contribuind la înţelegerea ştiinţifică a societăţii, a organizării şi funcţionării ei în diferite etape istorice;
- practice aplicative- conduc la formarea personalităţii elevilor şi integrarea lor activă şi eficientă în societate.
Istoria are un important rol educativ, constituind o sursă de exemplaritate (modele de comportament dezirabile). Se adresează deopotrivă intelectului şi inimii,
selectând calitativ şi cantitativ numai faptele istorice semnificative din trecutul umanităţii, răspunzând exigenţelor ştiinţifice actuale şi nevoilor şi aspiraţiilor elevilor.
Ca disciplină de învăţământ, istoria se elaborează în funcţie de logica didactică şi de conţinutul programelor şcolare- bazate pe logica şi conţinutul istoriei ca
ştiinţă.. Astfel se elaborează:
- o structură a conţinutului în funcţie de obiectivele specifice fiecărui an de studiu;
- un ansamblu de date, fapte, sarcini, acţiuni prin care elevii pot opera în vederea elaborării unor concluzii vizavi de unele fapte istorice;
- integrarea evenimentelor în contextul în care au avut loc;
- selectarea informaţiilor în funcţie de scopul şi obiectivele fundamentale ale educaţiei şi studierii istoriei în şcoală,
- folosirea izvoarelor istorice ca baza a cunoaşterii trecutului;
- redactarea conţinutului într-un limbaj ţtiinţific adecvat anului de studiu;
- informaţiile care să permită extragerea învăţămintelor, concluziilor necesare trăirilor interioare;
- integrarea istoriei românilor în cadrul istoriei universale;
- conţinuturi care sa contribuie la formarea sistemului de noţiuni prevăzute de programă.
Istoria ca obiect de învăţământ, conţine informaţii clarificate de ştiinţa istorică şi categorii de cunoştinţe şi concepte cu o mare valoare informativă, puncte de
vedere diferite asupra problematicii istorice, diverse surse despre unul şi acelaşi adevăr istoric, teorii şi opinii contradictorii pentru o situaţie istorică.
Istoria este investită cu un rol fundamental în formarea de atitudini pozitive şi în perpetuarea unora etern valabile (înţelegere reciprocă, toleranţă,
cooperare, negociere, compromis, pluralism de opinii).

OBIECTIVELE STUDIULUI ISTORIEI.Obiective specifice ale predării-învăţării în şcoală.

Scopul – pe termen lung – de a-i înarma pe elevi cu noţiuni şi cunoştinţe referitoare la dezvoltarea societăţii umane şi devenirea sa istorică.Lecţia de istorie
urmăreşte aspectul informativ cât şi a celui formativ. Informaţia trebuie să urmărească criteriile eficienţei şi a esenţialităţii. Pe latura formativă se urmăreşte
cosolidarea conştiinţei patriotice, a unor trasături morale (gândire îndrazneaţă, creativitate, inventivitate).
Obiectivele – pe termen scurt şi mediu – formarea unor priceperi şi deprinderi practice, a unor capacităţi intelectuale; formarea unor deprinderi practice de a utiliza
izvoare istorice; formarea capacităţii de a utiliza cunoştinţe istorice în vederea înţelegerii şi soluţionării unor probleme teoretice şi practice ale societăţii de astăzi;
formarea şi dezvoltarea atitudinilor comportamentale, cultivarea sentimentelor, convingerilor, a spiritului de responsabilitate; formarea şi dezvoltarea conştiinţei
politice.
Obiectivele instructiv-educative ale le lecţiei trebuiesc formulate cler, precis, pentru a asigura eficienţa procesului de învăţământ, dar şi pentru a putea deveni
criterii sigure de apreciere a acţiunii realizate, constituind un sistem de referinţă în raport cu care se pot aprecia performanţele elevilor.
Prin lecţia de istorie, profesorul urmăreşte:
- transmiterea unui sistem de informaţii ştiinţifice privitoare la evoluţia societăţii omeneşti (achiziţionarea cunoştinţelor);
- dezvoltarea gândirii elevilor, a capacităţilor de analiză şi de comparare a evenimentelor şi proceselor istorice, de explicare cauzală a acestora (formarea gândirii
istorice);
- formarea capacităţilor practice;
- formarea unor capacităţi şi trăsături psihice complexe la elevi.
Modernizarea continutului predarii istoriei impune profesorului indeplinirea unor cerinte metodologice:
- împrospătarea informaţiilor destinate dobândirii lor de catre elevi;
- respectarea raportului dintre istorie ca ştiinţă şi istorie ca disciplină de învăţământ;
- elaborarea continutului lectiei de istorie în concordanţă cu obiectivele informaţionale şi formative ale acesteia;
- stabilirea locului şi importantei lecţiei în ansamblul temei, capitolului sau materiei predate;
- respectarea logicii ştiinţei istorice;
- respectarea logicii didactice;
- viziunea interdisciplinara a continutului lecţiei de istorie;
- integrarea elementelor de istorie locală în istoria naţională şi implicit în istoria universală;
- recomandarea unei bibliografii selective, elevilor doritori sa-şi completeze cunoştinţele;
- evidenţierea in finalul lecţiei a unei idei fundamentale, a unei concluzii.
Profesorul intervine astfel creator, valorificând programa şcolară şi manulul, punând accentul pe demersul formativ în procesul de predare-învăţare.
Manualul de istorie. Asigură optimizarea învăţării istoriei. Prin valenţele educative conţinute, contribuie la formarea gândirii elevilor, manualul trebuind sa
corespundă nivelului atins de disciplina istorie, sa includă rezultatele activităţii ştiinţifice, sa prezinte o grafică atragatoare.Manualele alternative oferă date şi fapte, o
abordare a istoriei care se bazeaza pe activitaţi de învăţare care implică selectarea şi integrarea informaţiei, sesizarea cauzalitaţii evenimentelor, descoperirea
adevărului istoric.
PROCESUL ÎNSUŞIRII CONŢINUTULUI PREDĂRII ISTORIEI ÎN ŞCOALĂ
Esenţa procesului învăţării dirijate şi conştiente a conţinutului disciplinei istorice o constituie formarea noţiunilor de istorie (stat, ordine socială, timp
istoric, revoluţie etc) – considerate forme generalizate de cunoaştere.Prin noţiunile istorice se asigură înţelegerea proceselor şi fenomenelor istorice în toată
complexitatea lor, precum şi a înţelegerii legăturilor existente între cauză şi efect. Formarea noţiunilor este rezultatul unui proces de gândire în care se stabilesc
elemente esenţiale şi comune unor grupuri de fenomene şi fapte istorice asemănătoare.Construirea corectă a noţiunilor îl ajută pe elev să selecteze ceea ce este
esenţial din cadrul multitudinii de date şi fapte istorice – cerinţa de baza a optimizării procesului de învăţământ.
Noţiunile de istorie sunt instrumente operaţionale ale gândirii care se dezvoltă odată cu operaţiunile mintale ca analiza, sinteza, comparatia, abstractizarea,
generalizarea..Aceste noţiuni generalizează date, fapte, evenimente petrecute în trecut, care nu pot fi reproduse în fata elevilor ci numai evocate cu ajutorul
cuvântului sau imaginii, prin intermediul mijloacelor de învăţământ.
Noţiunile istorice se formează pe parcursul a 3 etape:
- de elaborare;
- de formare propriu-zisă;
- de consolidare (de operare cu noţiunea).
Dacă elevii pot opera cu aceste noţiuni, ele constituie pivotul în jurul căruia se concentrează înţelegerea fenomenelor istorice.
BINOMUL EDUCAŢIONAL: PROFESORUL ŞI ELEVUL
Instruirea nu poate fi concepută fără educaţie, instruirea prin şcoală fiind o cerinţă a societăţii, necesare integrării elevului în societate.Întregul proces instructiv-
educativ polarizează între cadrul didactic şi elev.Cadrul didactic organizează procesul de predare-învăţare-evaluare, elevul îşi constrieşte propria cunoaştere prin
situaţiile concepute de profesor – totul într-o ambianţă educaţională.
Profesorul se formează in facultate – formarea iniţială şi prin grade didactice, lecţii, cercuri pedagogice, sesiu ni de comunicări, doctorate – formare
continuă.Profesorul trebuie să deprindă competenţe de specialitate, metodică, psihopedagogie. Profesorul de istorie trebuie să posede calităţi intelectuale, spirit de
observaţie, gândire sistematică, imaginatie, memorie buna, calităţi afective şi morale, calităţi manageriale pentru un învăţământ formativ-instructiv.Activitatea
profului este un proces decizional continuu – caută, extrage, prelucrează date istorice, anticipând activitatea elevilor.
Elevul – elementul cel mai important al întregului proces de învăţare, cu ritm de învăţare si capacităţi proprii vârstei, prin activităţile de cunoaştere create de către
profesor, trebuie să devină capabil să efectueze raţionamente în vederea intelegerii unor fapte, evenimente istorice.
Profesorul tb să aibă în vedere ca elevul să nu fie suprasolicitat, efortul să fie dozat functie de vârstă; cunoştinţele se vor dobândi prin activităţi tradiţionale , dar şi
moderne cu obiective stabilite care vor fi atinse prin mjloace didactice corespunzătoare. Succesul elevilor depinde de strategiile adoptate de profesor, dar şi de
strategia personală, care devine o deprindere pe parcursul instruirii.
Clasic şi modern în metodele de predare-învăţare a istoriei
Interacţiunea profesor-elev este dată de metodele şi tehnicile de predare-învăţare – căile de realizare a obiectivelor informaţionale şi formative ale lecţiilor de istorie.
Metodele de învăţământ se elaborează şi se plică în strânsă legatură cu gradul şi profilul învăţământului, cu specificul disciplinei de învăţământ, cu tipul activităţii
didactice şi cu nivelul de pregătire al elevilor.Au un caracter dinamic( sunt deschise înnoirilor şi perfecţionărilor) şi sistemic (alcătuiesc un ansamblu metodologic
coerent). Unele stau sub incidenţa muncii profesorului (predarea, prelegerea, conversaţia) altele servesc munca elevului (învăţarea, lectura, exerciţiul).Toate trebuie
folosite in mod creativ şi adecvat într-un mediu activ-participativ.
Metode:
1. Expunerea sistematică a cunoştinţelor. Se bazeaza pe puterea cuvântului, are valenţe educative.Pentru evitarea verbalismului, formalismului, unilateralitatea
relaţiei profesor elev, tb sa i se imprime un pronunţat caracter activ: comunicarea vie cu elevii, comparaţii, intrebări retorice, sublinieri ale ideilor fundamentale ale
lectiilor etc. Reuşita expunerii depinde de selectarea faptelor şi datelor istorice după criteriul esenţialităţii, de claritatea, accesibilitatea şi sensibilitatea prof.
contribuind la consolidarea sentimentelor, imaginatiei şi a vointei elevilor.
Variantele expunerii: explicaţia (argumentarea ştiinţifică a datelor , faptelor relatate, prin accentuarea elementelor raţionale, solicită gândirea), prelegerea ,
( expunere neîntreruptă, bine organizată şi sistematizată, folosită la liceu, universitate – prezentarea logică a ideilor, prin formulare de ipoteze, teorii, analiza critică a
cestora, vorbire aleasă, convingătoare, expresivă, accesibilă auditoriului) povestirea, descrierea. Metodele expozitive stau la baza unei transmiteri unilaterale a
cunoştinţelor, centrate pe activitatea profesorului, elevul având o comunicare minimă cu profesorul.
Optimizarea acestor metode se realizează prin: participarea elevilor la dobândirea cunoştinţelor, conţinutul lecţiei şi limbajul profesorului sa fie adecvat capacităţii de
înţelegere al aclasei, planul expunerii să fie anuntat la începutul orei, pentru a capta atenţia, curiozitatea, imaginaţia elevilor, monologul profesorului să fie
transformat în dialog, prin problematizare, să fie folosite surse suplimentare de informaţie, prin mijloace de învăţământ variate, expunerea să fie îmbinată cu alte
metode didactice.
2.Conversaţia. Dialog care stimulează dezbaterea şi confruntarea de idei, schimb de informaţii şi exprimarea unor idei personale. În învăţarea istoriei conversaţia are
o valoare formativă deosebită care dezvoltă memoria, imginaţia, gândirea istorică a elevilor cât şi afectivitatea acestora. Elevii înţeleg şi reţin mai uşor.Poate fi
folosită numai când elevii cunosc faptul istoric dat, profesorul putând cere elevilor să-l analizeze, sa-l prelucreze, sa-i stabilească relaţiile şi cauzele care l-au generat,
să-i aprecieze valoarea. Conversaţia poate fi : euristică – de dobândire de cunoştinţe; de consolidare şi de verificare. Conversaţia ,ca o metodă tradiţională de
expunere, nu trebuie folosită superficial şi abuziv. Fluidizarea lecţiei poate duce la pierderea scopului atacat, elevii trebuind să fie lasaţi să pună întrebări şi să
formuleze ipoteze de lucru, rezolvând singuri situaţiile-problemă propuse.
3. Demonstraţia. Metoda prin care profesorul prezintă elevilor obiecte reale sau imagini cu scopul de a asigura lecţiei o bază perceptivă şi documentară mai bogată,
mai sugestivă. Elevii vor fi solicitaţi astfel să analizeze, să compare, să sintetizeze datele, pentru a înţelege esenţa faptelor şi de a face pasul de la reprezentare la idee.
- demonstraţia cu ajutorul unor obiecte, urme istorice reale – conferă trăinicie şi durabilitate cunoştinţelor dobândite;
- demonstraţia cu ajutorul documentelor istorice – valoare formativă pentru înţelegerea procesului istoric pus în discuţie;
- demonstraţia cu ajutorul izvoarelor de istorie locală – mai ales atunci când aceasta poate fi integrată în istoria generală a ţării;
- cu ajutorul beletristicii – opere literare care reflectă autentic realitatea istorică;
- cu ajutorul unei reprezentări grafice (tablouri, fotografii, hărţi, planuri, scheme) – uşurează formarea noţiunilor istorice şi reprezentărilor, uşurează înţelegerea
legăturilor cauzale dintre evenimente;
- demonstraţia cu ajutorul tabloului istoric – la majoritatea lecţiilor deoarece contribuie la întregirea cunoştinţelor despre anumite evenimente istorice;
- cu ajutorul hărţii istorice sau geografice – asigură formarea reprezentărilor despre sapaţiul geografic şi timpul istoric în care s-au desfăşurat evenimentele dezbatute;
- cu ajutorul schemei – extragerea esenţialului din multitudinea de date, o mai rapidă înţelegere a derulării unui proces istoric, stimulează gândirea elevilor;
- cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale – valorifică virtuţile imaginii îmbinate cu valoarea cuvântului – temeinică fixare întrucât se participă folosind mai mulţi
analizatori.
4. Problematizarea. Crearea în mintea elevilor a unor situaţii-problemă, a unui asalt de idei (brainstorming – furtună în creier). Orientează şi activizează gândirea
elevilor în procesul de predare-învăţare.Întrebarea devine o problemă pentru elev numai atunci când trezeste o contradicţie neaşteptată, le stimulează interesul, îi
determină la o atitudine activă, până la gasirea soluţiei.Problema trebuie formulată corect şi avut în vedere şi gradul în care elevii cunosc faptele, evenimentele care
să-i ajute la sesizarea, înţelegerea şi soluţionarea situaţiei date. Problematizarea poate fi folosita cu succes în lecţiile de recapitulare.
5. Comparaţia. Este procesul prin care profesorul şi elevii reconstituie trecutul prin comparatia asemănărilor şi deosebirilor dintre faptele istorice, pe baza unor
criterii ştiinţifice. În practica didactică sunt utilizate două tipuri de comparaţii:
- comparţia concomitentă – constă în compararea unor fapte şi fenomene istorice asemănătoare, care s-au produs în aceeaşi perioadă, dar în condiţii georgrafice şi
istorice diferite ( anul revolutionar 1848 în ţările europene: Franţa, Italia, Polonia, Ungaria, Ţările Române).
- comparaţia succesivă - compararea progresivă a etapelor aceluiaşi proces istoric ori a diferitelor noţiuni de acelaşi fel care s-au succedat pe scara
timpului( instaurarea dinastiei străine în aproape toate statele din sud-estul Europei, în diverse momente ale evoluţiei lor –Grecia (1832), România (1866), Serbia
(1882), Bulgaria (1908).Comparaţia vizează o mai bună însuşire a cunoştinţelor de către elevi, o bună sistematizare, verificare şi fixare.
6. Învăţarea prin descoperire.Elevii sunt puşi în situaţia de a descoperi adevărul printr-o activitate proprie.Nu se prezintă produsul cunoaşterii, ci căile prin care se
ajunge la acest produs, metodele şi procedeele de investigatie.Elevii analizează documente, formulează concluzii pe baza acestora – despre fapte, evenimente
necunoscute de ei. Aceasta metodă, cu valenţe formative profunde poate utiliza:
a. învăţarea prin descoperire inductivă – extragerea esenţialului din analiza documentelor studiate;
b. prin descoperire deductivă – pe baza unor surse documentare elevii ajung la stabilirea unor concluzii, enunţarea unor adevăruri istorice.
7. Modelarea – cunoaşterea realităţii prin intermediul unor modele materiale sau ideale (substitute, modele convenţionale care perimit interpretarea şi cunoaşterea
lor), analoage cu obiectele , fenomenele reale, prin care elevii ajung la descoperirea adevărului. Practica şcolară cunoaşte:
- modelarea similară – modele materiale care reproduc obiecte şi fenomene reale;
- modelarea prin analogie – planuri, scheme, tabele, algoritm, realizându-se abstractizarea şi generalizarea unor situaţii particulare.
- modelul grafic – se foloseşte modelul grafic statistic şi cel matematic, mai ales la dezvoltarea economică în diverse etape istorice.
Modele didactice folosite se realizează funcţie de următorii factori: logica internă a ştiinţei istorice, legile pedagogice ale fenomenului învăţării, psihologia elevului şi
a întregii clase, personalitatea profesorului.
În activitatea desfăţurată, profesorul trebie să rezolve 3 probleme care se condiţionează reciproc:
- alegerea metodelor şi mijloacelor de transmitere a cunoştinţelor prevăzute de programă
- formarea la elevi a priceperilor de studiere independentă a materialului predat
 - formarea deprinderilor istorice
Menirea profesorului nu presupune doar transmiterea adevărului elevilor, adevăr la care am ajuns noi, ci să le dezvoltăm propria gândire, aducând-o treptat , pană la
gândirea noastră. Locul central de predare trebuie să-l deţină metodele euristice, mjloacele audio-vizuale, filmul, televiziunea.
MIJLOACELE DE ÎNVĂŢĂMÂNT PENTRU STUDIUL ISTORIEI
- reprezintă totalitatea materialelor şi instrumentelor auxiliare întrebuinţate de profesor şi elevi în procesul de predare-învăţare, cu scopul de a faciliat dobândirea
cunoştinţelor, formarea deprinderilor, realizarea atitudinilor, calităţilor personale şi evaluarea lor cât mai obiectivă.
- au funcţii informative , formative şi funcţii psihopedagogice:
a. funcţia cognitiv-formativă (documentară şi didactică) – asigură date şi informaţii asupra realităţii studiate;
b. funcţia de legare a procesului de învăţământ cu realitatea socio-profesională;
c. funcţia de educaţie estetică şi moral-civică;
d. funcţia de dezvoltare multidimensională şi integrală a personalităţii.
Structura mijloacelor de învăţământ- cuprinde o varietate de istrumente de instrumente folosite de profesor în procesul de predare: documente istorice, atlase,
hărţi, machete, fotografii, portrete, documente de istorie locală, manuale, romane istorice, filme etc..Mijloacele de învăţământ sunt utile când sunt integrate organic în
contextul lecţiilor şi li se imprimă o finalitate pedgogică, fără suprasolicitări, racordându-se permanent la obiectivele şi conţinuturile lecţiei, cu metodele şi
procedeele didactice şi cu experienţa profesorului.
Baza didactică a studierii istoriei. Cabinetul de istorie, biblioteca, muzeul şcolii, colecţii de material arheologic, etnografic, numismatic,
documentar.Funcţionlitatea cabinetului se demonstrează prin organizarea şi dotarea acestuia.
Clasificarea mjloacelor de învăţământ. Clasificarea este determinată de caracterul lor natural sau de substituţie, caracterul lor obiectual, imagistic, practic sau ideal.
Categorii:
- pentru comunicarea informaţiei – reprezentări video, audio-vizuale;
- pentru obţinerea informaţiei – obiecte arheologice, modele (machete, mulaje);
- pentru verificarea şi consolidarea informaţiei – mape cu texte, hărţi istorice;
- pentru raţionalizarea timpului orei de istorie – ştampile, şabloane;
- pentru transmiterea şi recepţionarea informaţiei – retroproiectoare, computere, CD-playere etc.
Biblioteca – trebuie să dispună de lucrări necesare studiului istoriei. Muzeul- cadru în care se pot desfăşura unele activităţi legate de dezvolatrea culturii, a
învăţământului. Colecţiile de material arheologic -, numismatic, etnografic sporeşte funcţionalitatea cabinetului de istorie.
Mijloacele de învăţământ asigură învăţarea la nivelul gândirii logice, oferă posibilitatea elevilor de a descoperi cauzele şi consecinţele, conexiunile şi interferenţele
dintre date şi procesul istoric studiat.
PROIECTAREA ACTIVITĂŢII DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA ISTORIE
Sistematizarea cunoştinţelor istorice se bazează pe proiectarea lecţiilor, care au ca obiectiv identificarea modalităţilor de a-i determina pe elevi să dezbată, să
reflecteze şi să se implice activ în procesul de instruire. Scenariul construit imaginează etapele lecţiei cu soluţiile optime care vor prezida situaţia de învăţare.
Un proiect eficient se caracterizează prin:
- adecvare la situaţiile didactice concrete;
- operaţionalitate – posibilitatea de a fi descompus în secvenţe şi operaţiuni distincte;
- flexibilitate şi adaptabilitate la situaţii ce se cer rezolvate din mers;
- economicitate strategică – evidenţierea valenţelor practice ale discursului didactic
Pregătirea efectivă a lecţiei trebuie să ţină seama de unele aspecte:
- complexitatea conţinutului materialului de studiat;
- natura strategiilor aplicate;
- tipul de lecţie ales;
- gradul de pregătire al elevilor;
Proiectarea presupune realizarea unei concordanţe între: obiective sau scopuri; metode, materiale, mijloace şi experienţe sau exerciţii de învăţare; evaluarea
succesului şcolar. Acest lucru se realizează prin întrebările: Spre ce tind? ( anunţarea obiectivului ); Cum ajung acolo? ( cum se desăvârşeşte obiectivul prin folosirea
metodelor, mijloacelor potrivite); Cum voi şti când am ajuns? (atingerea scopului prin evaluare care să ateste performanţa elevilor).
Proeiectul are mai multe componente, structurate în două părţi: una introductivă şi una ce vizează desfăşurarea propriu-zisă a momentelor lecţiei. (data, obiectul,
clasa...). Proiectul trebuie axat pe conţinutul lecţiei, cât şi pe activitatea profesorului şi al elevilor.
LECŢIA DE ISTORIE
- forma principală de activitate a bibomului profesor-elev.Îţi demonstrează eficienţa prin obiectivele operaţionale, conţinut, metode şi mijloace de învăţământ folosite
, evaluarea rezultatelor elevilor. Este o activitate ce se desfăşoară în clasă, sub conducerea unui profesor, într-un timp determinat, pe baza unei programe şi în funcţie
de orarul şcolar. O unitate logică, didactică şi psihologică, care dispune de numeroase valenţe:
- asigură însuşirea sistematică a bazelor ştiinţei şi formează capacităţile de a plica în practică cele însuşite, dezvoltă forţele de cunoaştere şi de creaţie ale elevului,
spiritul de imaginaţie, memoria logică, gândirea abstractă;
- oferă posibilitatea elevului să-şi exerseze capacităţile intelectuale şi afective, sentimente, convingeri;
- asigură dobţndirea noţiunilor, sesizarea relaţiilor dintre obiecte şi fenomene, explicarea legăturilor dintre acestea;
- transmiterea valorilor ştiinţifice, etice şi estetice, contribuind la formarea profilului moral-civic al elevilor.
În condiţiile învăţământului actual, practica instruirii şi autoinstruirii devine tot mai prezentă, trebuind să crească ponderea activităţii şi a iniţiativei elevului.
Tipuri de lecţie:
- lecţie de comunicare –dobândire a cunoştinţelor;
- de recapitulare, sistematizare şi fixare a cunoştinţelor;
- lecţie destinată formării priceperilor şi deprinderilor pentru munca independentă – studierea şi interpretarea documentelor şi materialelor istorice;
- lecţia de verificare , control şi apreciere a cunoştinţelor – evaluare orală, scrisă, iniţiale, curnte, finale;
- lecţie de sinteză – după predarea unei unităţi de învăţare , teme, capitol;
- lecţia la muzeul de istorie – pentru fixarea, aprofundarea sau completarea cunoştinţelor;
- lecţia-excursie – aprofundarea cunoştinţelor;
- lecţie dstinată aprofundării modului de folosire a manualului la început de an, clasele mici;
- lecţia deschisă, model, demonstrativă – generalizarea experienţei pozitive şi perfecţionara profesorilor.
Principalul obiectiv al profesorului de istorie: formarea noţiunilor de istorie şi procesul formării lor – coordonată definitorie în activitatea instructiv-educativă.
Reuşita unei lecţii depinde de pregătirea de specialitate şi metodică a profesorului, de cunoaşterea programelor şi a manualelor de istorie.
ACTIVITATEA PROFESORULUI DE STORIE CU ELEVII ÎN AFARA CLASEI ŞI A ŞCOLII
- cerc de istorie, olimpiade, vizite, excursii de studiu;
EVALUAREA RANDAMENTULUI ŞCOLAR LA ISTORIE
- eficienţa activităţii desfăşurate se măsoară în reacţia elevilor - feed-back – un indiciu care arată că elevii au profitat de pe urma lecţiilor.
Tipuri de evaluare: iniţială, cumulativă - sumativă, continuă (formativă), finală;
Metode: evaluare orală – verificare rapidă; evaluare scrisă – teze, probe de control; evaluare practică ; teste docimologice - probă standardizată care asigură
obiectivitate sporită procesului evaluării.
Componentele testului docimologic: măsurarea în condiţii asemănătoare a situaţiilor experimentale, înregistrarea comportamentului declanşat la subiect este
obiectivă şi precisă şi este evaluat statistic, scopul final al testului este clasificarea subiectului examinat. Variante ale testului: test-grilă cu 20-30 întrebări, cu
răspunsuri unice, binare, construite de levi, evaluare cu mijloace electronice; corectare de tip Delphi – corectare de echipă şi înlătură subiectivismul.
Nota – instrumentul unui diagnostic de progres, ierarhizează elevii şi-i orientează şcolar şi profesional. Pentru acordarea unei note: obiectivitate, validitate (cifre,
calificative), fidelitate – nota se menţine aceeaşi la orice alt examinator. Primirea notei este urmată de recomandări.
EUROPA ŞI LUMEA ÎN SECOLUL XX. DEMOCRATIE ŞI TOTALITARISM
Introducere - drama celui care scrie istorie în calitate de contemporan;istoria imediată, recentă – fenomene ale sec.XIX au loc până în 1918, iar perioada care
urmează, cea contemporană – se află sub incidenţa vizibilă şi prelungă a urmărilor marelui Război din 1914-1918, asemuit cu un cutremur de mare magnitudine, cu
replici... Particularităţi:
- accelerarea ritmului schimbării pe multimple planuri;
- creşterea populaţiei şi mutarea accentelor de pe confruntare pe cooperare;
- Europa a lunecat spre al doilea război şi pe traseul problemei minorităţilor.Coloniile imperiilor înfrânte (german şi otoman) au fost luate de către învingători
sub formă de mandate.Germania naţional socialistă se străduieşte să redobândească un imperiu colonial. După al doilea război mondial se destramă sistemul
colonial.Cu venirea lui Hitler la putere , 1933, se declanşează cursa pentru recuperarea statutului de mare putere mondială, refacerea posesiunii asupra coloniilor
devenind un obiectiv distinct, modelul pentru Germania îl reprezintă Imperiul Britanic; Al doilea război mondial a amplificat schimbările lumii antrenate de Marele
Război.Lumea polariza între SUA, supraputere rezultată din foste colonii engleze şi URSS, ţară comunistă şise foloseşte acest context pentru obţinerea independenţei
fostelor colonii. Realizarea stabilităţii Europei se face în condiţiile confruntării franco-germane, confruntare în urma căreia nu poate fi decât un singur învingător, sau
în condiţiile de dorit, ale reconcilierii franco-germane. Uniunea Europeană de astăzi este o construcţie în expansiune ale cărei începuturi au, între elementele de bază,
reconcilierea franco-germană. Lumea în continuă schimbare nu poate fi surprinsă decât prin prisma marilor puteri.Se încearcă o împăcare între ideea naţională şi
democraţie
LUMEA LA SFÂRŞITUL MARELUI RĂZBOI DIN 1914-1918
Înţelegerea istoriei contemporane universale se poate realiza prin prisma consecinţelor primului război mondial.Lumea postbelică, marcată de urmările
războiului alunecă rapid în cel de-al doilea război (1937 - 1939 -1945).
Caracteristici: război total – angrenarea în intesităţi diferite a întregii Planete; mare confruntare ca urmare a incapacităţii diplomaţiei de a folosi
folosirea forţei.Război total , avându-se în vedere dimensiunea spaţială, stadiul dezvoltării tehnicii şi tehnologice a lumii angrenate; s-au confruntat mase înarmate
tehnic şi ideologic, economii ale statelor ajunse în stare de beligeranţă, război al materialelor; bilanţ înfricoşător (pierderi de vieţi umane, valori materiale şi
spirituale). Caracterul de război total se amplifică în perioada 1937-1945, numită de specialişti ca al doilea război mondial.
Consecinţele marelui Război:
1. pe plan economic – uriaşă risipă, este edevărat că sub presiunea războiului s-au înregistrat progrese pe plan tehnic şi tehnologic, dar costurile au fost prea
ridicate.Dacă , privită din perspectiva dezvoltării, epoca modernă avea un caracter europocentrist, după război are loc declinul Europei şi schimbării locului Europei
în lume.Are loc declin economic, degringoladă monetară urmată de o inflaţie greu ţinută sub control; se va căuta recuperarea stabilităţii monetare, reevaluarea
monedelor la valoarea din 1914.s-au înregistrat mari pierderi în infrastructuri, valori materiale, declin ecologic, diminuarea forţei de muncă etc.Deciziile
învingătorilor la Conferinţa de pace în probleme economice, asupra refacerii postbelice se va reflecta în capitolul controversat al reparaţiilor.
2. pe plan demografic – vieţi pierdute - dimensiuni înfricoşătoare – apreciere cinică: „moartea unui om este o tragedie, a unui milion de oameni este ... statistică”.
În Italia lui Mussolini se repeta constant că războiul este pentru bărbat ceea ce maternitatea este pentru femeie.Creşte dezechilibrul pe sexe, se schimbă rolul şi locul
femeii în societate, se amplifică mişcările feministe;
3. pe plan social - lumea dezechilibrată, se accentuează sărăcia, se amplifică contrasetle dintre săraci şi bogaţi;
În această lume răvăşită de război, debusolată, fără repere, Rusia se transformă în octb.1917 în terenul unui experiment controversat. Ea prezintă soluţii şi acest fapt
îi fascinează pe deznădăjduiţi.Bolşevicii propun o altă lume organizată din perspectiva intereselor mulţimii. Au spus pace, apoi pământ, apoi pâine- au vrut putere şi
şi-au justificat-o.Ideologia Rusiei bolşevice era ameninţătoare, viza distrugerea capitalismului. Această experienţă a incitat conducătorii statelor să creeze Biroul
Internaţional a Muncii, care va deveni apoi Organizaţia Internaţională a Muncii, instituţie specializată, cu sediul la Geneva, a ONU (1946) – scopul declarat al acestei
instituţii a fost ameliorarea condiţiei muncitorului şi promovarea justiţiei sociale în lume. O lozincă a SUA, în anii postbelici prinde esenţialul epocii: „Înapoi la
normalitate”.
4. pe planul relaţiilor între state, al diplomaţiei – războiul a schimbat raporturile de putere în lume.Germania pierde războiul şi luptă pentru recuperarea statutului
de mare putere; Austro-Ungaria, fostă putere central-europeană multinaţională, este desfăcută în state naţionale; Rusia – devine Rusia sovietică şi apoi din 1922,
URSS. Temporar Rusia nu mai are aceeaşi prezenţă pe arena europeană şi internaţională. Europa intră în declin – fapt ce duce la eradicarea realizării Uniunii
Europene. Puterea Marii Britanii se înscrie pe locul doi, după Statele Unite. Franţa a dobândit o victorie cu costuri care îi vor afecta poziţia şi îi vor prescrie
prăbuşirea în 1940 în faţa Germaniei naţional socialiste; Italia – dornică să dobândească poziţie de mare putere. Italia şi Japonia intră în discuţie numai pe baza
relaţiei cu Statele Unite şi cu China în Extremul Orient şi în Oceanul Pacific.Diplomaţia secretă este înlocuită cu diplomaţia deschisă, mergându-se pe ideea că, dacă
s-ar fi cunoscut aranjamentele secrtete care au dus la război, opinia publică, masa, strada n-ar fi permis alunecarea spre dezastru.
Ideea de securitate suferă schimbări semnificative. Ideea de securitate colectivă duce la crearea unei organizaţii care să conserve pacea: Liga Naţiunilor,
existentă din momentul ratificării Tratatului de la Versailles încheiat de puterile învingătoare cu Germania înfrântă şi devenită şi prin voinţă proprie Republica de la
Weimar (ianuarie 1920).Prăbuşirea Rusiei sub propria greutate şi înfrângerea Puterilor centrale autocrate au intensificat impresia victoriei democraţiei asupra
autocratismului. Urmează firesc democratizarea relaţiilor internaţionale, şi stetele mici au dreptul de a propune şi impune părerea. Perioada 1920-1936-1936 a fost
una de aur a activităţii statelor mici în cadrul Ligii Naţiunilor.
5. pe plan militar – s-a întărit convingerea că, o lume sigură pentru democraţie se poate păstra în stare de pace, numai într-o lume fără arme. – eforturi pentru
dezarmare şi amplificarea curentului pacifist.Franţa devine opacă la elementele de modernizare a războiului semnalate de generalul Charles de Gaulle, considerând
valoros războiul defensiv pentru următoarele confruntări.Inovaţii militare britanice erau experimentate în mediul german, În marea Britanie puterea curentului
pacifist făcea imposibilă asimilarea acestor inovaţii. Cooperarea sovieto-germană făcea ineficient controlul militar interaliat, acestea fiind nemulţumite de Sistemul
de la Versailles şi fiind în proces de recuperare a statutului de mare puteri. Această stare de lucru explică de ce s-a constituit anevoie forţă militară aptă să se opună
eficient ameninţărilor împotriva păcii. Nu prezenţa armelor era periculoasă ci lipsa de înţelepciune a oamenilor de a le folosi pentru apărarea vieţii şi a valorilor
umane.

CONFERINŢA DE PACE DE LA PARIS (1919 -1920)

Lumea, în perioada 11 noiembrie 1918-28 iunie 1919 se prezenta un haos care parcă anunţa sfârşitul civilizaţiei şi astfel se impunea din partea
conducătorilor statelor aliate învingătoare să adopte decizii care să impună relaţii civilizate între state.La Paris, în ianuarie 1919, reprezentanţii statelor învingătoare,
au decis soluţii ,la Conferinţa de pace sub presiunea marilor probleme de soluţionat.
În spaţiul european, izolarea statelor devenise compactă, existau fără frontiere recunoscute şi tendinţa aplicării politicii faptului împlinit prin folosirea
forţei era în creştere, relaţile dintre state, începând cu cele economice erau dereglate.
Iniţial, intenţia învingătorilor era să convoace un Congres de pace, dar graba explică de ce a rezultat doar o conferinţă de pace – o reunire a statelor
învingătoare – cu misiunea de a decide soarta statelor învinse, a Europei şi a lumii, pe o perioadă cât mai lungă. Propaganda statelor Antantei pleda insistent pentru
victoria într-un război care să „pună capăt războaielor”, unul care să asigure o pace perpetuă, o utopie desupra orgoliilor naţionale şi individuale cu intensitate în
creştere.
La 18 ianuarie 1919, se întrunesc reprezentanţii a 27 de state învingătoare (unele doar nominal-America latină), să încheie pacea.Preşedintele Conferinţei
era omul politic francez, Georges Clemanceau (1841-1929) – supranumit „Tigrul” sau „Tată al victoriei”.Participanţi: preşedintele SUA Thomas Woodrow Wilson,
ajunge la Paris în 14 dec.1918; premierul britanic David Lloyd George. Cei 3 mari vor avea rolul cel mai important în cadrul Conferinţei.Iniţial, structura de
conducere a conferinţei a pornit de la cei reprezentanţii celor 5 mari puteri (Franţa, M.Britanie, SUA, Italia şi Japonia)- vestitul Consiliu al celor 10, apoi ,cercul
deciziei s-a restrâns şi un timp a funcţionat Consiliul celor 4 (Clemanceau, Lloyd George, Orlando şi Wilson).Conferinţa de pace a lucrat cu 52 de comisii
specializate.Problemele care stau în faţa Conferinţei sunt centrate mai ales asupra spaţiului european. Rusia nu participă la Conferinţă, nici invinsă, nici învingătoare,
ea s-a prăbuşit „sub propria greutate”, cuprinsă din 1917 de revoluţie şi războiul civil.Experimentul bolşevic din Rusia, care chema la o solidarizare a m uncitorilor
peste graniţele naţionale, în folosul puterii sovietice, îngrijora întreaga lume.În atmosfera impregnată de dreptul popoarelor la autodeterminare, făuritorii de pace de
după primul război mondial au văzut necesară crearea unui zid la marginea Rusiei bolşevice, format din state naţionale viabile, capabile să păstreze segmentul
muncitoresc în structura societăţii. (este vorba despre graniţile vestice a Rusiei –Polonia, statele baltice şi România).Acest zid mai avea şi rostul de a evita apropierea
dintre Rusia şi Germania, două mari puteri în eclipsă – mai ales în condiţiile desfacerii Austro-Ungariei, fostă putere central europeană semnificativă.
Deşi paleta problemelor de soluţionat era impresionantă: teritoriale, economice, minorităţile şi păstrarea păcii, puterile chemate să soluţioneze aceste
probleme se identificau firesc cu interesele propriilor ţări, unitatea intereselor puterilor învingătoare a fost dificil de realizat. În timpul Conferinţei se operează cu
distincţia între mari puteri (puteri cu interese generale) şi puteri mici (puteri cu interese limitate). Se amplifică tendinţa înlocuirii forţei cu legea în relaţiilor
internaţionale, reclamându-se egalitatea naţiunilor|statelor naţionale în suveraniatte, egalitatea acestora în faţa legii (IC Brătianu ţine o pledoarie în acest sens – şeful
delegaţiei române).
Misiunea Conferinţei era încheierea tratatelor cu statele învinse (Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia). Tratatele exprimă compromisul posibil
în contextul dat de puterile învingătoare.
Franţa – cea mai semnificativă putere continentală în Europa. Interesele ei vor intra în rezonanţă cu statele refăcute sau reconstotuite pe teritoriul vechii monarhii
bicefale.Dacă pe relaţia franco-germană se articulaseră relaţiile între statele europene, de-a lungul unui jumătate de secol, acum că Germania era înfrântă, atrebuie
avută grijă cum este fixată această înfrângere în tratate, de acest mod depinde securitatea Franţei şi stabilitatea Europei. În Franţa , politica polarizează între
reconcilierea franco-germană şi fixarea Germaniei ca fiind înfrântă şi incapabilă de revanşă pentru generaţii. Tratamentul aplicat Germaniei se regăseşte în „Planul de
securitate” alcătuit de militarii francezi, care insinua control militar pe malul francez al Rinului şi constituirea unor state autonome pe malul stâng – legate economic
de Franţa; reducere teritorială, impunerea de reparaţii, mutilarea politică a Germaniei etc. Celelalte puteri nu vor fi de acord cu acest program, iar Tratatul de la
Versailles va fi expresia unui compromis realizat, mai ales prin cedarea Franţei.
Marea Britanie – cea mai mare putere colonială a lumii, avea interese ce se ciocneau cu cele ale Franţei. Nu acceptă ca o mare putere să domine Europa.Tensiunile
anglo-franceze se acutizează pe timpul Conferinţei, se spune că sunt responsabile pentru alunecarea europei în cel de-al doilea război mondial. Între cele două puteri
există diferenţe de. Potenţial militar terestru, de poziţie geopolitică. Teza britanică, la Conferinţă, plasează accentele pe nevoia refacerii economice a lumii şi implicit
a Germaniei.Germania trebuie să plătească reparaţii compensatoare, dar o greutate prea mare asupra Germaniei transformă spaţiul german în unul vulnerabil în faţa
pericolului bolşevic.
Pentru politica externă franceză, problema germană devine una obsesivă, şi astfel din variate motive , grija ei polarizează între : stăpânirea problemei
germane (ea dorește o Polonie puternică) și bararea intrării bolșevismului spre Europa și în acest sens dorește un sistem de alianțe în sațiul Europei centrale și de
Sud/Est, al fostei monarhii austro/ungare.În contrast, Marea Britanie afirmă că interesele sale nu depășesc linia Rinului.
Tensiuni există și între SUA (putere asociată) și statele europene (puteri aliate) și se reflectă la nivelul datoriilor interaliate, distinct de cel al reparațiilor, care se
referă la țările învinse.Doar țările beligerante, toate s/au împrumutat să față facă războiului.SUA era mult prea departe de problemele reale ale Europei.Wilson însuși
apără principii, partenerii sunt copleșiți de aspectele practice ale relațiilor dintre statele europene.
Japonia – mare putere după victoria în războiul cu Rusia la început de secol/ se alătură Antantei, intră în război la 23 august 1914, nu participă la teatrele de război
europene, este interesată de Asia și în Oceanul Pacific și mai ales pentru preluarea coloniilor Germaniei. Are interese și relații cu China.Angrenarea japoniei în jocul
intereselor occidentale în China, în Asia și în Oceanul Pacific va determina apropierea periculoasă la Washington a intereselor ei cu cele ale Statelor Unite.Această
unire de interese impune convocarea Conferinței dezarmării navale de la Washington, 21 nov 1921-6 febr 1922.Ca urmare, sistemul tratatelor încheiate după Marele
Război va trebui denumit corect Sistemul Versailles – Washington. Presiunea populației în creștere face ca japonia să caute soluții drenării în exterior a populației.
Sua preyintă interes pentru acest fapt. De fapt, Wilson recunoaște principiul egalității raselor fiind condiționat de acceptarea de către Japonia a Pactului Societății
Națiunilor.
Italia – fostă componentă a blocului Puterilor Centrale, Italia schimbă alianțele. Adoptă o perioadă de neutralitate, la 26 aprilie 1915, prin Tratatul de la Londra, se
alătură Antantei.Aspiră la atributele statutului de mare putere.Are zone de interes în M Mediterană, Africa, Orientul Mijlociu, iar în Europa interesele ei privesc
marea Adriatică și Marea Egee , Europa Centrală și de Est.Participarea la război s-a facut în ideea că înfrângerea militară a Puterilor Centrale să permită să preia din
atributele de mare putere de la Austro-Ungaria și să slăbească presiunea spre sud a Germaniei.
Austro-Ungaria - a fost înfrântă și s-a dezintegrat, schimbând configurația geopolitică a Europei Centrale și de Est.Marii aliați se trezesc în fața coliziunii
intereselor a două state prietene: Italia și Serbia, țară învingătoare și aspirând să devină Serbia Mare, a și devenit Regatul Sîrbo-Croato-Sloven (Iugoslavia din 1929).
Primul obiectiv al Conferinței era încheierea tratatului cu principala țară înfrântă - Germania. În plenul Conferinței din 6 iunie 1919 se aprobă proiectul
tratatului cu Germania și la 7 iunie este înmânat delegației germane. Este somată delegația să semneze în 5 zile; era 17 iunie 1919.Delegația germană este
foarte dezamagită în fața proiectului și are multe motive de protest:
- clauzele economice nu precizau cifra reparațiilor ce urmau a fi plătite și nici maniera de plată, abia la 1 mai 1921 se va soluționa această problemă;
- protest împotriva precizării vinovăției Germaniei pentru declanșarea războiului; erau contestate clauzele teritoriale; clauzele referitoare la dezarmare / fiind
considerate prea dure; controlul aliat al dezarmării fiind considerat ca o umilință; clauzele coloniale, invocându-se densitatea populației pe teritoriul german. Până
la urmă Germania semnează tratatul cu cuțitul la gât/ la 28 iunie 1919, la Versailles, în sala Oglinzilor. Tratatul avea 440 articole, iar în față avea Pactul Națiunilor.
Tratatele încheiate cu celelalte state învinse vor avea structuri asemănătoare cu cel încheiat cu Germania.
Clauzele din Tratat:
- clauzele teritoriale - pierde 1/8 din teritoriu, recunoaște granițele cu statele limitrofe, colonile germane, preluate de statele aliate învingătoare sunt apoi preluate
de Societatea națiunilor care mandatează puterile învingătoare să le administreze;
- clauze militare - severe, se stabilește un plafon de 100 000 de oameni sub arme, recrutați prin voluntariat, 5 000 trebuia să fie ofițeri; se prevedea desființarea
armamentului de mare eficiență de pe mare. Germanii au preferat sabordarea flotei, predării acesteia autorităților britanice; interzicerea artileriei grele, a aviației
militare și distrugerea fortificațiilor, desființarea serviciului militar obligatoriu – toate acestea pentru a se făuri o lume fără arme și de a reduce la maximum șansa de
revanșa a Germaniei.O Comisie Interaliată de Control urma să supravegheze respectarea de către germania a stipulațiilor privind dezarmarea – măsură ineficientă
pană la urmă, întrucât Germania a aratat ingeniozitate în eludarea clauzelor militare. Au transformat plafonul de 100 000 de oameni sub arme în tot atâția ofițeri.
Comisia n-a reușit să blocheze nici cooperarea germano-sovietică foarte utilă eludării clauzelor militare ale Tratatului de la Versailles.
- clauzele economice – la fel de severe, Germania trebuia să plătească învingătorilor reparații ( cu totul diferit de despăgubirile de război), pe ideea de
responsabilitate a învinșilor pentru declanșarea și maniera de purtare a razboiului.Articolul 231 – cere învinșilor să recunoască vina și să platească pierderile și
daunele, morale și materiale.Sloganul: Germania va plăti! Va fi folosit în acest sens. Germania va cere reabilitarea morală, gând ce duce la luarea revanșei.
Conferința de la Spa (Belgia) reunește delegații ale învingătorilor și ai Germaniei, la 5-16 iulie 1920 se ajunge la decizia ca Franșa să beneficieze de 52 % din suma
reparațiilor germane, Marea Britanie – 22%, Italia – 10% și România 1%. La Paris, în ianuarie 1921 se stablește suma reparațiilor germane la 226 milioane mărci aur,
plătibilă în 42 de rate, până în 1963.Ulterior Comisia Reparațiilor, sub influența Marii Britanii va consimți ca suma de plată să fie de 132 mărci aur, în anuități de 2
miliarde, la care se adaugă o sumă echivalentă cu 26% din exporturile anuale germane. Până la urmă s-a plătit aproximativ 36 miliarde mărci și a primit ca împrumut
cam 33 miliarde, formă de ajutorTratatul mai stipulează că, zona renană trebuie să constituie un gaj al securității Franței. Prezența trupelor pe timp de 15 ani, ai
armatei franceze (1920-1935), timp în care Germania va oferi probe suficiente de corectitudin e în ce privește plata reparațiilor.Zona va fi evacuată cu anticipație
(1930). Clauzele economice menționau și internaționalizarea fluviilor Rin ,Dunăre, Elba, Oder. Recuperarea statutului de mare putere, mai ales după 1933, va
însemna eliberarea și de aceste clauze și prezența mai activă a Germaniei pe Dunăre.
Secțiunea a II/a a Tratatului – se referă la Europa Orientală și implică anularea Tratatului de la Brest-Litovsk, de pace separată cu Rusia. Tratatul cu Germania este
semnat de 26 de state, între care și România. Tratatul va fi ratificat de Germania la 10 ianuarie 1920.În frontul învingătorilor se crea o breșă prin neratificarea de către
SUA a Tratatului.Urmări: respectarea fără rigurozitate a celor înscrise în tratat, anemia stării de pace din Europa și scăderea autorității instituției proiectate să o
vegheze: Liga Națiunilor. Statele Unite vor semna un tratat similar cu Germania, în august 1921, fără sa aibă la început Pactul Ligii Națiunilor.
Cu Austria, s-a încheiat Tratatul de la Saint-Germain - 10 septembrie 1919. Austria și Ungaria ajung entități statale de sine stătătoare asimilate categoriei
statelor învinse. Învingătorii au distribuit din reparațiile acestor țări, țărilor plasate în categoria statelor succesoare ale Austro-Ungariei. Se creează contextul care
impune ideea unei Austrii independente, deși putea deveni un land al Germaniei nu putea fi acceptată ideea să existe o Germanie învinsă, dar sporită demografic
teritorial și industrial. Austria era somată să nu renunțe la independență decât cu acordul Ligii Națiunilor – ipocrizie din partea învingătorilor întrucât se știe că în
Consiliul Ligii funcționa regula unanimității în Consiliul compus din marile puteri.
România a semnat mai târziu tratatul cu Austria, la 9 dece 1919, după rtragerea delegației condusă de I I.C.Brătianu și revenirea unei delegații condusă de Al. Vaida
Voevod. În zona vechii Austro-Ungarii se întâlnesc multimple interese ale statelor europene cât și a marilor puteri învingătoare – problema minorităților. Se
destrămase Austro-Ungaria, se desprinseseră teritorii din Rusia țaristă, fusese înfrânt Imperiul Otoman. În acest proces de reașezare a lumii exista un pericol ca pacea
să se deterioreze, după perioada postbelică fiind imposibil aplicarea riguroasă a principiului naționalităților.
- clauze teritoriale – recunoașterea de către Austria a granițelor cu statele vecine, formă concretă de legalizare a destrămării Austro-Ungariei la care se adaugă și
prevederile din Tratatul cu Ungaria.În tratatul de la Versailles exista un articol care obliga Germania să respecte independența Austriei, în Tratatul de la Saint-
Germain, articolul 88 interzicea Austriei să se unescă cu Germania. Tratatul de la Saint-Germain este semnat de 5 mari puteri, China și alte state printre care și
România.
- clauze economice – articolul 177 arată că Austria va plăti reparații alături de celelalte state succesoare (Ungaria, Regatul Sîrbo-Croato-Sloven, Polonia , România).
- clauze militare – stabilea pentru Austria un plafon de 30 000 de soldați sub arme, recrutați prin voluntariat.era confiscată flota avută în Marea Adriatică (unde
servise generalul Horty). Problemele aferente situației Austriei și riscul apropierii de Ungaria și a refacerii Austro-Ungariei vor contribui la configurarea relațiilor
statelor vecine în perioada interbelică, ele vor forma Mica Înțelegere și în 1934 Înțelegerea Balcanică – structuri destinate păstrării vctoriei din 1918.În timp ce
Germania recuperează statutul de mare putere, Austria devine tot mai vulnerabilă, la 13 martie 1938 va fi alipită celui de-al treilea Reich – Germaniei socialiste.
Ungaria - s-a semnat Tratatul de la Trianon, 4 iulie 1920. semnăturile a 14 state între care și ale lui N Titlescu pentru România. Stat succesor al fostului
Imperiu, Ungaria rămâne cu 1/3 din teritoriul Ungariei Mari. Se aplică principiul naționalităților și Ungaria devine statul cu cele mai multe minorități, vorbitori de
limba maghiară rămân ca minorități în statele limitrofe și în lume – motiv pentru elita maghiară pentru regacerea Ungariei Mari. Se alterează relațiile cu vecinii și
pentru atingerea scopului au accepta și ideile bolșevice.Revoluția rusă, a aspirat în faza ei bolșevică, să cuprindă Europa și lumea. Două țări concretizează tendința
acestei internaționalizari: Germania și Ungaria.Ungaria devine bolșevică pentru aproximativ 5 luni ale anului 1919 , sub forma Republica Sfaturilor, condusă de Bela
Kun, 1886-1937. Experiența bolșevică la Budapesta va fi blocată în august 1919 și prin intervenția României. Ungaria a încercat, în vederea refacerii Ungariei Mari ,
și o Confederație economică danubiană, încercare care ar fi atenuat clauzele severe ale Tratatului de la Trianon.
- clauze teritoriale – Ungaria recunoaște frontierele cu statele vecine. Părți ale Ungariei treceau sub autoritatea Cehoslovaciei, Regatului Sîrbo/Croato-Sloven și a
României. În teritoriile cedate, maghiarii cunosc o situație supărătoare, până mai ieri aveau o poziție dominantă, iar acum sunt minoritari care au datoria să se supună
majorității până acum disprețuită (Transilvania – caz relevant).Ungaria trebuie să plătească reparații ca stat succesor al monarhiei desfăcute (articolul 161).
- clauze militare – stabilesc un plafon de 35 000 de oameni sub arme, recrutați prin voluntariat. Celelalte clauze militare conțin interdicții similare cu cele existente în
Tratatul de la Versailles. Tratatul va fi semnat de Statele Unite doar la 29 august 1921, în condiții similare cu cele analizate la Tratatul cu Germania. Revizuirea
tratatului de la Trianon va deveni un fel de obsesie. Politica externă maghiară și relațiile cu vecinii vor fi marcate de această preocupare.Ca reacții, statele vecine se
grupează în Mica Înțelegere (Cehoslovacia, Iugoslavia și România) cu scopul de a se face respectate clauzele teritoriale înscrise în tratate.Ungaria va fi angrenată în
cel de-al doilea război mondial mânată de dorința de a modifica tratatul a cărui dată de semnare, 4 iulie, a fost comemorată an de an ca zi de doliu național.
Bulgaria – Neuilly, 27 noiembrie 1919, 19 state între care și România.A visat și ea la o Bulgarie Mare de dimensiunea celei de după razboiul ruso-româno-turc.
- clauze teritoriale – prevăd traseul graniței cu România pe cel existent în 1913. Dobrogea și Cadrilaterul revin României. O parte a Macedoniei revine Iugoslaviei,
iar Turcia Occidentală – Greciei. Se creează o zonă liberă pentru Bulgaria la Marea Egee, la Dedeagaci.
- clauze militare – asemănătoare c cele înscrise în alte tratate. Forțele militare sunt stabilite la u n plafon de 20 000.se interzice fabricarea armamentului de mare
eficiență și se recomandă distrugerea celui existent.
- clauze economice- reparații în valoare de 2 250 000 000 franci aur, plătibilă în 37 ani. Ea achită cea mai mare parte din datorii.
Turcia – se încheie două tratate: la Sèvres, 10 august 1920 și la Lausanne, 24 iulie 1923. Cel de la Sèvres, est primul revizuit din sistem.Intrată în război
alături de Germania, la 14 oct 1914, Imperiul Otoman părăsește războiul prin armistițiul de la Mudros ( 30 octb 1918).Utimul sultan al Imperiului, Mohamed al VI-
forțele franco-britanice au ocupat Constantinopolul și Strâmtorile. Salvarea Turciei va fi adusă de armată.. Mustafa Kemal, formulează și adoptă un Pact național care
avea ca idei esențiale: independența și unitatea Turciei, dreptul la autodeterminare a populațiilor musulmane și abolirea regimului capitulațiilor. Ridicarea lui Kemal
în fruntea nei mișcări naționale în Anatolia ia aliații prin surprindere. Grecia organizează o ofensivă asupra Anatoliei. Kemal va înfrânge greci la 11 octombrie 1922
și pune capăt războiului prin armistițiul de la Mudania. Mai multe puteri recunosc autoritatea lui Mustafa Kemal asupra Turciei. Prima este Rusia bolșevică care vede
în Turcia un teren potrivit extinderii revoluției antiimperialiste. Aliații abrogă Tratatul de la Sevres, prin cel de Lausanne, prin care Tracia orientală, zona Strâmtorilor
și Asia Mică trece sub suveranitatea deplină a Turciei. Capitulațile sunt abolite. Strâmtorile trec sub suveranitatea Turciei cu condiția demilitarizării lor. Lângă
Tratatul de la Lausanne, o convenție anexă prevedea schimbul de populație între Grecia și Turcia, o primă experiență dureroasă a sec XX.
Toate aceste tratate formau Sistemul de la Versailles, care era complet.
Concluzii asupra Conferinței de pace de după Marele Război.
- conferința a realizat o operă imperfectă, s/au făcut compromisuri, care n-au plăcut nici învinșilor, nici învingătorilor;
- soluțiile adoptate au antrenat profunde schimbări în lume, mai ales în Europa: se prăbușesc imperii, Imperiul german devine republica de la Weimar, Imperiul Rus
devine Rusia, Rusia sovietică, apoi URSS, Imperiul Otoman devine sub Kemal Ataturc, Turcia modernă, Imperiul Austro-Ungar suferă cea mai severă transformare.
Ea contribuie după destrămare la așezarea Europei centrale și de Sud Est pe principiul autodeterminării naționalităților.Contextul geopolitic se modifică sever datorită
desfacerii Austro-Ungariei, aceasta cu atât mai mult cu cât Rusia bolșevică, țară bicontinentală, proiectează dinspre Est un pericol asupra Europei și a lumii. Această
presiune pune în evidență lipsa blocului de 52 de locuitori ai Austro-Ungariei în centrul Europei. Din 26 de state de la începutul războiului se fac 35, cele 13 feluri de
monedă ajung 27, frontirrele vamale se lungesc, crește lungimea frontoerelor. Reprezentanții marilor puteri apreciau că s-a balcanizat Europa.
- deciyiile Conferinței care privesc Imperiu Otoman conturează schimbări în Africa și Asia.
- sistemele de tratate de după război se numește Versailles-Wasinghton. La Wasinghton s-au luat decizii cu urmări asupra întregii lumi și a stării de pace în
general.Între 12 nov 1921 – 6 febr 1922, are loc Conferința de la Washinghton – una a dezarmării navale.Țările navale participante: Belgia, M Britanie, China,
Franța, Italia, Japonia, Olanda, Portugalia, Statele Unite. Acestea din urmă au luat această inițiativă pentru a-și spori avantajele diminuate la Paris – sub sloganul :
Înapoi la normalitate, având și atuul că, în acea perioadă noțiunii de mare putere implica și calitatea de mare putere navală.Scopul Conferinței a fost stabilirea unui
echilibru de forțe navale în Extremul Orient și în Oceanul Pacific. Și la Moscova, s-a înțeles relația dintre statutul de mare putere și calitatea de putere navală și în
consecință, regimul bolșevic au masat resurse importante pentru dezvoltarea marinei.
- unul din marile rezultate ale Conferinței – cooperarea americano-britanică. Pericolul japonez care se apropia de statele Unite a facut ca fiind vitală conlucrarea cu
britanicii.Deș japonia și Marea Britanie erau legate printr-un Tratat din 1902, Japonia nu a beneficiat de sprijinul aferent alianței din 1902. Conlucrarea Britanicilor
cu americanii au influențat rezultatele conferinței de la Wasinghton, concretizate în 3 tratate:
1. Tratatul celor 4 (Statele Unite, Marea Britanie, Japonia, Franța), la 13 dec 1921. Puterile semnatare îți garantau reciproc drepturile în posesiunile insulare din
Pacific (10 ani).Acest tratat lovea cu nulitate pe cel din 1902, anglo-japonez și oferea Marii Britanii posibilitatea de a ieși elegant dintr-o alianță.
2. Tratatul celor 9 (referitor la China) un tratat de garantare colectivă a independenței Chinei.Un tratat adiacent obliga Japonia să restituie Chinei Golgul
Kiaochow.Tratatul celor 9, a însemnat diminuarea avantajelor japoneze în China. Respectarea independenței Chinei era una formală, Statele unite ducea politica
porților deschise., politică reafirmată la această conferință de la Wasinghton.Japonia se supune tăcută.
3. Tratatul celor cinci. 6 febr 1922 (Statele Unite, Marea Britanie, japonia, Franța și Italia). – tratatul reglementa cursa înarmărilor navale, sistarea pentru 10 ani a
construcției de vase foarte mari.Se stabilește chiar o proporție a înarmărilor pentru fiecare stat.În urma acestui fapt, Statele Unite obțin paritatea cu Marea Britanie a
ritmului construcției navale. Anglia renunță acum la principiul supremației mărilor, potrivit căruia trebuia să dețină o flotă de 2 ori mai mare decât flota următoare ca
mărime. Era acest fapt o modalitate de a stăvili tendințele expansioniste japoneze în favoarea Statelor Unite.Lucrările Conferinței a impresionat lumea, crezând că
semnarea tratatelor va duce la așezarea lumii pe baza legii cu șanșa de a elimina folosirea forței în relațiile internaționale, de a evita războaiele. Sistemul de tratate de
după război s-a numit Sistemul Versailles-Wasinghton.
Partea a II-a
I . Europa și începutul războiului rece; Statele Unite și reconstrucția Europei postbelice.
Principalele evenimente:
- spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial Statele Unite, URSS și Imperiul Britanic devin rivale. Ostilitatea s-a transformat într-un conflict deschis,
confruntarea s-a manifestat pe alte planuri decât cel militar: politic, economic, tehnologc, ideologic, propagandistic.Între 1945 și 1848 URSS include în orbita sa
multe dintre țările europene de răsărit, pe măsură ce au fost impuse guverne comuniste la putere (Polonia, Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania,
Cehoslovacia, Republica Democrată Germană (1949). Guvern comunist era și în Coreea de Nord. Statele Unite își transformă Japonia în aliat, cooperează cu
Marea Britanie, Turcia și alte 14 țări europene. Acestora le-a oferit ajutor economic cu scopul de a se reuni într-un bloc anticomunist. Ostilitatea a scăzut în
intensitate după moartea lui Stalin (1953) când noii lideri sovietici au început să vorbească despre coexistența pașnică.
Cea determinat declanșarea războiului rece? – diferențele de principiu dintre statele democratice și cele comuniste, diferențe care s-au manifestat în momentul în
care bolșevicii au preluat puterea în Rusia, în 1917.
1.Stalin este considerat principalul responsabil în declanșarea războiului rece. Se consideră că Stalin a continuat politica expansionistă a țarilor sau și mai rău, era
hotărât să răspândească comunismul în cea mai mare parte a lumii, sau doar se dorea o zonă tampon menită să protejeze Uniunea sovietică împotriva unei posibile
agresiuni din partea Germaniei.
2.Americanii și britanicii erau mai sceptici în ce privește intențiile rusești. Churchill, anticomunist fervent, avea o poziție tranșantă față de URSS.
3.Lipsa reciprocă de încredere, suspiciuni mutuale și lipsa de flexibilitate au determinat inevitabilitatea războiului rece.
Cum a evoluat războiul rece între 1945 și 1953?
Conferința de la Ialta, febr 1945, Crimeea, Stalin Roosevelt și Churchill.
- acord cu privire la înființarea Organizația Națiunilor Unite;
- Germania avea să fie împărțită în 3 zone de ocupație: rusă, americană și britanică, ulterior și franceză.Berlinul, aflat în zona sovietică urma să fie împărțită în
sectoare de ocupație a marilor învingători;
- aranjamente similare aveau să fie făcute și cu Austria;
- Stalin promite să se alăture războiului împotrivei Japoniei cu condiția ca să primească întreaga Peninsulă Sahalin și un teritoriu din Manciuria;
- s-a convenit ca unii membri necomuniști din cabinetul de la Londra să intre în guvernul comunist de la Lubin(stabilit de sovietici), iar în schimbul acestei concesii,
Uniunea Sovietică urma să dețină fâșia din Polonia pe care o ocupase în 1939.Roosevelt și Churchill n-au fost de acord cu solicitarea lui Stalin ca Polonia să
primească întreg teritoriul german de la est de râurile Oder și Neisse.
-Conferința de la Postdam, iulie 1945 , răcire a relațiilor din cadrul alianței. Reprezentanți: Stalin, Truman, Churchill (înlocuit la final cu Clement
Attlee).Înțelegerile privitoare la Germania au rămas la nivelul celor de la Ialta (dezarmare, denazificare și judecarea criminalilor de război). Truman și Churchill era
îngrijorați că germania de la est de Oder-Neisse fusese ocupată de Armata Roșie, iar comuniștii polonezi au preluat acel teritoriu și au început expulzarea germanilor
din regiune.Deși nu făcuse cunoscut lui Stalin, iar lui Churchill doar în timpul conferinței, despre bombele nucleare de care dispunea Truman, după Conferință două
bombe au fost aruncate asupra Japoniei, iar războiul s-a încheiat la 10 august, fără ajutorul rusesc.Desi sovieticii au anexat sudul Sahalinului, așa cum se stabilise la
Ialta, nu li s-a permis să participe la ocuparea Japoniei.
Discursul Cortinei de Fier, rostit de Winston Churchill, la Fulton, Missouri, în Statele Unite 1946 – a fost un semnal de alarmă cu privire la răspândirea
comunismului în Europa răsăriteană, o atragere a atenției asupra agresiunii totalitarismului. A făcut apel la o alianță a Occidentului care să reziste cu fermitate
amenințării comunismului. Deși discursul său a fost criticat de multi, el nu făcuse altceva decât să exprime ceea ce simțeau mulți dintre politicienii americani de
frunte.
Dominația supra Europei răsăritene. Fără a se intimida în urma discursului de la Fulton, sovieticii au continuat să-și întărească dominația asupra Europei
răsăritene. Până la sfârșitul anului 1947, toate statele din regiune, cu excepția Cehoslovaciei, aveau guverne comuniste.Toate alegerile fuseseră supervizate de poliția
secretă.Numai iugoslavia lui Iosip Broz Tito și-a permis să respingă orice interferență stalinistă în afacerile interne . Occidentul era iritat de atitudinea Rusiei, dar ea
argumenta necesitatea existenței in țările vecine, de guverne prietene, din rațiuni de securitate.
Altă evoluție majoră în cadrul războiului rece a fost apariția așa numitei Doctrinei Truman, asociat în scurtă vreme strâns, cu Planul Marshall.A derivat din
evenimentele din Grecia, unde comunistii au încercat să doboare monarhia și guvernul legal ales. Truman a anunțat în martie 1947 că politica SUA va fi o politică de
sprijinire a popoarelor libere care rezistă încercării de subjugare de către minorități înarmate sau prin presiuni externe.Grecia și Turcia au fost ajutate, material și
financiar. Truman scotea în evidență că SUA nu avea nici o intenție în a reveni la izolaționism, ca după primul război mondial.Americanii s-au angajat pe linia de
blocare a răspândirii comunismului, în Europa și în întreaga lume, inclusiv în Coreea și Vietnam. Planul Marshall, reprezenta o extensie în domeniul economic a
Doctrinei Truman.Era un plan de refacere a Europei cu asistență americană.Sovieticii erau de părere că acest Plan avea un substrat anticomunist.
Cominformul, înființat de Stalin în septembrie 1947 – organizație ce reunea partide comuniste europene (cele mai importante partide fiind cele din Italia și
Franța).Scopul era întărirea controlului asupra statelor-satelit, în care trebuia să existe un comunism, dar de tip rusesc. Europa răsăriteană urma să fie industrializată,
colectivizată și centralizată, trebuiau ca statele să facă comerț între ele, contactele cu exteriorul lumii trebuiau descurajate. Iugoslavia a obiectat și ca efect a fost
exclusă din Cominform în 1948, cu toate că a rămas țară comunistă. În 1949 a fost anunțat Planul Molotov prin care sateliții Moscovei primeau ajutor rusesc, fiind
înființată o organizație în acest sens CAER, a cărei țel adițional era să coordoneze politica economică a țărilor din cadrul blocului sovietic.
Capturarea puterii de către comuniști în Cehoslovacia., febr 1948. A fost o lovitură serioasă pentru blocul occidental, deoarece era ultima țară din regiune cu
regim democratic.Acest fapt s-a produs sub forma unei lovituri de stat , regizată de comunisti în timpul alegerilor din 1948, pe fondul unei crize politice serioase și a
unei penurii alimentare.Stalin , nemulțumit de legăturile Cehoslovaciei cu Occidentul și de interesul lor față de Panul Marshall, le-a ordonat cehilor comuniști să
reacționeze.Podul dintre est și vest a dispărut, Cortina de Fier era instalată complet în Europa.
Blocada Berlinului și podul aerian din perioada iulie 1948- mai 1949 au determinat prima mare criză din cadrul războiului rece. Criza a derivat din neînțelegerile
referitoare la tratamentul aplicat Germaniei. La Ialta și la Postdam se convenise ca Germania și Berlinul să fie împărțite în câte 4 zone de ocupație. Stalin a tratat
zona de ocupație ca pe o colonie, exploatând-o de toate resursele. Germania, beneficiind de Planul Marshall,a unit economic cele 3 zone occidentale, prosperând, și
au fost ajutate în sensul unei reunificări, lucru deloc agreat de Stalin. Iritat de zona de capitalism prosperă din mijlocul zonei comuniste destul de săracă, a luat
măsuri: șoselele, căile ferate și legăturile fluviale cu Berlinul occidental și Germana occidentală au fost închise.În următoarele 10 luni s-a aprovizionat pe cale aerului
această zonă închisă, în mai 1949, rușii ridică blocada, recunoscându-și eșecul. Criza a avut urmări serioase: mare succes psihologic al puterilor occidentale; a
catalizat încercarea țărilor occidentale de a-și coordona politicile de apărare prin înființarea NATO (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord);devenise clar faptul
că nici un compromis nu mai părea realizabil în privința Germaniei, divizarea țării menținându-se până la o dată nedeterminată.
NATO, aprilie 1949. Blocada Berlinului demonstraseră că războiul cu blocul sovietic poate izbucni în orice moment. Prin urmare era nevoie de o apărare
organizată.Încă din martie 1948, se nagajau să colaboreze militar: Marea Britanie, Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg, care au semnat Tratatul de la Bruxelles. Acum
în aprilie 1949 , li s-au alăturat SUA, Canada, Portugalia, Danemarca, Italia, Irlanda, Norvegia, și au semnat Tratatul Atlanticului de Nord. S-a mai sstabilit ca toate
forțele lor militare să fie supuse unui comandament unic NATO. Care să coordoneze apărarea Occidentului. Deoarece nu exista nici o speranță ca Rusia să permită
unificarea Germaniei, occidentalii au fondat în august 1949 Republica Federală Germană.S-au desfășurat alegeri și Konrad Adenauer devine primul cancelar
federal al Germaniei. Rușii au replicat prin înființarea în zona lor de ocupație a Republicii Democrate Germane, în oct 1949.La sfârșitul anilor 40, faza incipientă a
războiului rece se realizase, Cortina de Fier era ferm instalată în Europa, alianța occidentală condusă de SUA își propusese să limiteze expansionismul Uniunii
Sovietice și părea că reușise, Planul Marshall își făcea resimțite efectele în Europa apuseană.Se stabilizase o nouă ordine mondială care va rămâne în vigoare încă 4
decenii.
De ce s-a produs o detensionare în războiul rece după 1953 și ce formă a luat aceasta?
1. Moartea lui Stalin, martie 1953- punctul de plecare al detensionării relațiileor dintre est și Vest. Noii lideri de la Kremlin (Malenko, Bulganin, Hrușciov)doreau
să-și îmbunătățească relațiile cu occidentul.Motive: rușii au ajuns să dețină și ei bomba cu hidrogen, realizându-se astfel un echilibru din perspectiva tehnologiei
militare.Începea să se manifeste principiul descurajării nucleare.Hrușciov afirma că coexistența pașnică cu Occidentul este posibilă și vitală. Nu renunțate la
dominația comunismului, dar aceasta avea să urmeze atunci când occidentalii vor aprecia superioritatea sistemului economic sovietic. Astfel se spera și câștigarea
statelor neutre de partea comunismului, prin asistență economică furnizată.Destinderea s-a manifestat sub mai multe forme:în 1955 rușii renunță la bazele lor
militare din Finlanda; n-au mai blocat admiterea a 16 state în ONU; Cominformul a fost abandonat; realizarea unei înțelegeri privind Austria prin semnarea în mai
1955, a tratatului de Stat Austriac. Nu-i era permis să se unească cu germania și trebuia să rămână neutră în cazul oricărui conflict; nu se putea alătura nici vreunei
organizații de natură politico-economico sau militară aparținând vreunuia dintre cele două blocuri adverse.Destinderea a fost parțială, politica lui Hrușciov era
curioasă pentru liderii occidentali.Era foarte suspicios. Vizavi de orice acțiune care privea blocul comunist și răspundea cu promptitudine.
În 1955 a fost semnat Pactul de la Varșovia între Uniunea Sovietică și statele din Europa răsăriteană, la scurt timp după admiterea RFG-ului în NATO. Pactul era
defensiv dar a fost asimilat ca fiind o amenințare în Occident. Rușii au continuat să fabrice armamant nuclear (rachete balistice), lansează în spațiu primul satelit
– Sputnik 1, fapt ce a stârnit anxietăți în Occident.
În 1958, Hrușciov anunță că nu mai recunoaște drepturile puterilor occidentale asupra Berlinului de Vest.Americanii nu cedează, nici Kennedy. Existau mulți
refugiați din RDG în Berlinul de Vest. În august 1961 se ridică Zidul Berlinului, o monstruozitate de zid, lung de 50 km, care izola pe germanii din RDG de
conaționalii lor și de lumea liberă. Criza rachetelor – cel mai tensionat moment din întreg războiul rece. Kennedy a solicitat retragarea rachetelor din Cuba, de la
200 de km de coasta americană. Deși părea că cele două superputeri se aflau în pragul unui război nuclear, până la urmă Hrușciov a renunțat. Reducerea tensiunii
internaționale s-a concretizat prin instalarea unei linii telefonice directe între Moscova și Wasinghton. și în semnarea unui tratat sovieto-americano-britanic de
interdicție a desfășurării testelor nucleare în altă parte decât în subteran.
II. Europa occidentală postbelică: evoluții politice și integrare
Principalele evenimente.În 1945 o mare parte a Europei era în ruine.Europa nu mai domina lumea și părea să nu reziste expansiunii comuniste.Drumul către o
Europă occidentală unită a fost marcată de înființarea NATO și cea a Consiliului Europei (ambele în 1949), iar etapa cea mai importantă a procesului de integrare
europeană a debutat cu apariția CEE (Comunitatea Economică Europeană), în 1957.Doar Marea Britanie a devenit membră mai târziu, în 1972.Statele Europei s-au
refăcut relativ repede, cu ajutorul Planului Marshall, s-a realizat o creștere în cererea mondială a produselor europene, s-au înregistrat progrese tehnologice etc. În
anii 60 inflația a început să devină o problemă, iar la mijlocul anilor 70 creșterea prețurilor la produsele petroliere a accentuat inflația, sporind ulterior și șomajul.În
anii 80-90 situația s-a stabilizat, creșterea economică fiind lentă, dar sigură.
Creșterea unității în Europa occidentală. Unii gândeau la o Europă federală unită după modelul Statelor Unite.Amenințarea rusească era mai ușor de blocat printr-
un efort comun, de exemplu. Unul din promtorii acestei idei a fost Churchill. Într-un discurs din 1943 el a vorbit de necestatea unui Consiliu al Europei, iar la Zurich
în 1946, a argumentat că, doar ca Statele U nite ale Europei, țările europene vor mai putea însemna ceva pe plan internațional.
Adepții federalizarii au fost dezamăgiți de eșecul unei integrări imediate și complete, în schimb s-a adoptat o abordare graduală, cu pași mici, în acele domeni unde
integrarea se putea manifesta.Prima inițiativă spre unitate: Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), fondată în 1947.Organizaia era
alcătuită din 16 țări ce acceptaseră ajutorul financiar american.Organizația s-a ocupat cu eficiență și de încurajarea comerțului între sattele membre prin reducerea
restricțiilor.A fost ajutată și de organismul de pe lângă ONU , Acordul general pentru Tarife și Comerț (AGTC sau GATT) și de către Uniunea Europeană de Plăți
(UEP). În 1961, s-au alăturat Canada și SUA și organizația și-a schimbat denumirea în Organizația de Cooperare Economică și Dezvoltare (OCED), iar apoi au
intrat în structura sa Japonia, Australia și alte țări.
NATO – fondat în 1949 cu scopul de apărare în comun în cazul în care unul din membri ar fi fost atacat.S-a dezvoltat impresionant până la sfârșitul lui 1955, forțele
disponibile pentru apărarea Europei au sporit de 4 ori. În 1966 generalul de Gaulle a retras trupele franceze de sub autoritatea comandamentului unic. În anii 70-80
NATO era inferioară din pdv al armamantulu, Organizației Tratatului de la Varșovia.
Consiliul Europei , 1949 - o tentativă eșuată în direcția unității politice.Inițial , organizația a cuprins 10 state, sediul Strasbourg. Activitatea Consiliului a fost
discretă în privința integrării europene începând cu anii 60. Descompunerea blocului comunist în 1989 a permis acestei instituții să debvină prima structură de
integrare a noilor democrații. Consiliul Europei contribuie la securitatea democratică a continentului și număra, în 1995, 34 de membri.
Părinți fondatori ai integrării europene: Jean Monet (inspiratorul și vizionarul), Robert Schuman (Lorena), Konrad Adenauer (Renania)și Alcide de Gasperi
(Imperiul Austro-Ungar).Toți erau creștini-democrați, contribuind la o anumită coerență politică începutului procesului de unificare europeană.Erau apropiați de
prelații catolici, ideea creștină conferind substanță legăturilor dintre oameni și națiuni, Vaticanul a susținut procesul de integrare europeană. Toți au beneficiat de
limba germană, comunicarea fiind directă și eficientă.
Primii pași în direcția integrării:
- înființarea Uniunii Benelux, asociație vamală ți comercială, devenită operativă în 1947;
-prin Tratatul de la Bruxelles, din 1948, Franța și Marea Britanie s-au alăturat Uniunii Benelux pentru a promova colaborarea militară, economică, socială și
culturală dintre ele. În timp ce pe plan militar, colaborarea a condus la înființarea NATO, în privința cooperării economice următorul pas a fost:
- fondarea în 1951 a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Doar Marea Britanie nu s-a alăturat.CECO s-a bucurat de un succes remarcabil.
Înțelegerile prin care era înființată Comunitatea Economică Europeană (CEE) – au fost semnate la Roma și au intrat în vigoare la 1 ian 1958; concurență liberă
și piață comună; îmbunătățirea condițiilor de trai și de muncă, dezvoltarea industrială, încurajarea dezvoltării zonelor înapoiate ale lumii;menținerea păcii și libertății
popoarelor Europei. Iarăși marea Britanie a refuzat să se alăture. DE CE? Deși Churchill a fost adept înfocat al conceptului de Europă unită, nici laburiștii, nici
conservatorii britanici n-au dorit în anii 50 să-și alăture țara procesului de integrare europeană.Principala lor obiecție a fost că nu se vor mai afla în postura de a-și
controla economia și exista și teama că relațiile privilegiate din cadrul Commonwealth-ului britanic vor fi desființate prin intrarea in CEE. De ce s-a schimbat
atitudinea britanică față de CEE ? CEE se bucura de succes și fără britanici. Economia britanică, intrase într-o perioadă de stagnare față de economia celor 6. CEE
era dispusă să adopte un regim special față de țările din Commonwealth, atribuindu-le statut de membru asociat.Calitatea de membră va fi supusă unei competiții
economice serioase care urma să stimuleze economia britanică. Francezii se opun admiterii Marii Britanii. DE CE? De Gaulle spunea că britanicii se confruntau cu
probleme economice grave ce aveau să slăbească Comunitatea Economică Europeană.În Marea Britanie s-a sugerat că de Gaulle dorea să domine Europa și s-ar fi
temut de un rival ca ea. Francezii se mai temeau și de competiția dintre fermierii francezi și cei britanici, care sa-r fi aflat în dificultate într-o competiție cu britanicii.
În cle din urmă, la 1 ian 1973 are loc admiterea în CEE (moare de Gaulle, Georges Pompidou este mai binevoitor față de Marea Britanie, iar conservatorul britanic
Edward Heath a negociat cu hotărâre alăturarea britanică).Irlanda și Danemarca au intrat și ele în CEE, cele 6 devin cei nouă. Ar fi putut fi 10, dar Norvegia a respins
prin referendum.

Extinderea către Sud (1981-1986). După extinderea din 1973, spre Nord, are loc cea de-a două extindere spre Sud., în anii 80.Grecia – Tratatul de aderare în1 ian
1981, codașa CEE; Spania în 1 ian 1986, după lungi negocieri, la care Franța are o atitudine rezervată; Portugalia, 1 ian 1986 – își consolideaza republica tânări și-
și dezvoltă economia, până atunci arhaică.
Prin semnarea la 7 febr 1992 și intrarea în vigoare la 1 nov 1993, a Tratatului de la Maastricht, a fost fondată Uniunea Europeană, transformarea CEE – o
entitate economică- într-o uniune cu competențe politice.
Europa celor 15 - a devenit o realitate la 1 ian 1995. După încheierea războiului rece și prăbușirea comunismului alte 3 țări s-au alăturat procesului de integrare
europeană: Austria, Finlanda și Suedia.Această extindere spre sud a confirmat funcția stabilizatoare a Uniunii într-un continent aflat în căutarea unei noi arhitecturi.

Obstacole, nereușite, dificultăți și erori în cadrul procesului de integrare europeană:

- americanii exercită presiuni pentru accelerarea procesului de dobândire a suveranității de către RFG. Pasul următor viza înarmarea acesteia, dar Franța nu agreează
refacerii puterii germane. Rene Pleven, ministrul francez, a propus ca unitățile germane să fie încorporate în cadrul unor divizii multinaționale, dar să nu se permită
Germaniei să dețină o armată separată, un stat major, un ministru al apărării. Pleven a propus înființarea unei Comunități Europene a Apărării (CEA). Obiectivul
francezilor era de a minimaliza efectivele militare germane și de a integra contribuția militară, operațional și politic, într-o organizație internațională.. În 1955,
Germania a devenit membră a Organizației Nord/Atlantice.
- Charles de Gaulle blochează admiterea Marii Britanii în cadrul CE, apoi cauzează tensiuni și prin ostilitatea sa față de Germania, De Gaulle dorea o Europă
europeană nu una atlantică, dominată de americani. Blochează evoluția ntegrării europene pentru aproape un deceniu.
- Marea Britanie protestează în privința contribuția ei la bugetul CEE. După negocieri dure, Margaret Thatcher obține ca contribuția să fie redusă la 1,34 miliarde lire
pe o perioadă de 3 ani.

III. Viața politică în principalele țări ale Europei occidentale. Studiu de caz-Marea Britanie.
- 1945-1951 – Partidul Laburist la putere; sub Clement Attlee s-a promovat un program amplu de transformări drastice, aproape o revoluție socială.
Legea Educației în 1944;
Legea națională a Asigurărilor, 1946;
Legea Serviciului Național de Sănătate, 1946;
Legea Accidentelor de Muncă, 1894;
- laburiștii au naționalizat Banca Angliei, industria carboniferă, aviația civilă, canalele, transporturile rutiere, gazul, electricitatea, producția de fier și oțel. Au acordat
ajutor și agriculturii. Guvernul laburist s-a confruntat în perioada 1945-1947 cu problemele convexe ale inflației și balanței de plăți.Problemele financiare ale Londrei
s-au accentuat.
În perioada 1951-1964 s-au aflat la putere conservatorii. Aceștia au păstrat unele din politicile laburiștilor ca: naționalizările. În timpul guvernării lor s-a produs o
creștere marcantă a nivelului de trai, cresc salariile, sporește rata construcțiilor de locuințe, s-au acordat ajutoare pentru agricultură, s-a extins sistemul
educațional.Conservatorii, ca și laburiștii dinaintea lor nu au reușit să găsească soluții permanente pentru tripla problemă: a creșterii economice, a inflației și a
balanței de plăți.Au încercat să intre în CEE, dar Franța s-a opus.
La alegerile din octombrie 1964 au ieșit învingători laburișrii conduși de Harold Wilson. În această perioadă s-a redresat deficitul balanței de plăți. În ciuda
preocupărilor pentru chestiuni economice, guvernul a găsit timp și pentru reforme structurale: votul pentru cei de 18 ani, abolirea pedepsei cu moartea, crea Avocatul
Poporului, reducerea chiriilor, Legea Relațiilor Rasiale, cu referire la discriminările în materie de slujbe, locuințe și alte domenii, renaționalizarea industriei grele.
În 1970, conservatorii câștigă alegerile conduși de Heath. (1070-1974). Marea Britanie intră în 1972 în CEE- cea mai mare realizare a lui Heath.
1974-1979 – laburiștii la putere, probleme cu inflația, tulburări în Irlanda;
1979-1990 – Thatcher și conservatorii. Primul guvern postbelic care a încercat un remediu nou pentru problemele economice ale M Britanii- abordarea monetaristă
(politică neoliberală care a permis relansarea creșterii economice, dar a provocat o sporire majoră a ratei șomajului și o vie nemulțumire socială). Doamna de fier a
câștigat războiul din Malvine împotriva Argentinei (1982), nu a cedat în fața teroriștilor irlandezi ai IRA, care a încercat să o asasineze, nici în fața minerilor, în ciuda
unei greve care a durat 1 an de zile (1884-1985). Revenind de două ori în fruntea guvernulu, după victoriile conservatoare, a devenit extrem de impopolară din cauza
introducerii unui impozit (poll tax). În noiembrie 1990 a demisionat.
ROMÂNIA ÎN SECOLUL XX. Politică și societate.
Participarea României la primul război mondial
Neutralitatea (1914-1916) Aflată strategic între două tabere, avea puține șanse să-și păstreze neutralitatea.În luarea deciziilor , liderii de la |București trebuiau să țină
cont de apartenența la Tripla Alianță.În același timp, nivelul economiei țării și dotarea armatei erau departe de a satisface necesitățile unui război modern.Îi trebuia
garanții solide din partea marilor puteri, pentru a nu păți ca în 1878, când Rusia devenise inamic în loc de aliat. România era conștientă că desăvârșirea unității
naționale nu se poate realiza fără participare la război și astfel, pentru adoptarea unei decizii , monarhul a convocat Consiliul de Coroană , la Sinaia, 21 iulie-3 august
1914. Lucrările au fost destul de tensionate. Cauza: Carol I a pus pe masă tratatele cu Tripla Alianță și a susținut intrarea țării în război alături de Puterile Centrale.
Toți cei de față s-au opus intrării în război alături de Puterile Centrale (invocând pericolul rusesc pentru existența statului român), susținând neutralitatea. La final s-
a adoptat formula neutralității provizorii, a expectativei armate.La Consiliu s-au avut în vedere și neutralitatea Italiei și garntarea de către Rusia a integrității
teritoriale a României și recunoașterea acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români – (în schimbul neutralității).În cei 2 ani de neutralitate, scena
politică a fost dominată de problematica războiului: cum trebuia interpretată și aplicată neutralitatea, alegerea taberei, momentul intrării în luptă etc.S-au manifestat 2
direcții de gândire:
1. Liberalii, IIC Brătianu – respectarea neutralității;
2. Conservatorii aveau două direcții: Aripa condusă de Marghiloman, dorea menținerea neutralității și a unor bune relații cu Puterile Centrale; aripa condusă
de N.Filipescu – intrarea alături de Antantă;
Regele Ferdinand, regina Maria și IIC Brătianu au acționat pentru intrarea în război alături de Antantă.Și opinia publică era convinsă de necesitatea
războiului.Răgazul de neutralitatea a fost folosit pentru pregătirea condițiilor economice, militare și diplomatice ale intrării în război.S-au obținut credite din partea
Antantei, 2 miliarde lei aur, cu import de armament și muniție din Franța. S-a înființat Direcția generală a Munițiilor condusă de ing.Anghel SalignyPuterile Centrale
dăceau presiuni la București pentru intrarea în război, promițând un regim liberal românilor din Austro-Ungaria, cedarea unei părți din Bucovina și alipirea
Basarabiei.Țările Antantei au avut o atitudine inegală și inconstantă. Într-un singur punct erau de acord: intrarea mai rapidă în război a României și cu cât mai puține
garanții.Contextul politic și militar din vara anului 1916 a dus la creșterea presiunii Franței, care devin ultimative. Rusia face concesii, sperând că pretențiile
României vor fi renegociate la sfârșitul conflagrației.
Convențiile politică și militară dintre România și Antanta (4-17 august 1916).Tratatul politic a fost semnat de către IIC Brătianu și șefii diplomați ai Franței,
Marea Britanie, Italia și Rusia. Tratatul (convenția) prevedea că puterile semnatare garantau integritatea teritorială a României și îi recunoșteau drepturile asupra
teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria.Convenția militară prevedea că va intra în luptă alături de Antantă, atacând Austro-Ungaria. Tratatul cu Antanta
însemna un mare succes pentru diplomația românească.Patru mari puteri garantau României drepturi pe care se angajau să le confirme la conferința de pace.
Campania militară din 1916.Se convoacă Consiliul de Coroană, la Cotroceni, la 14-27 august – pentru ratificarea Tratatului. Semnarea alianței cu Antanta a fost
ținută aproape în secret, astfel încât declarația de război a României a luat prin surprindere liderii de la Berlin și Viena, cât și opinia publică din țară și din Europa.în
noaptea de 14-15/27-28 august, armata română a pătruns în Transilvania. Trupele române au fost învinse la Turtucaia și frontul românesc s-a dezechilibrat.După lupte
pierdute la Neajlov și pe Argeș este ocupată capitala.Familia regală, guvernul, parlamentul s-a stabilit la Iași, frontul stabilizându-se pe linia Carpaților Orientali și a
Siretului, în sudul Moldovei.După o campanie de 5 luni, inamicul ocupă Oltenia, Muntenia și Dobrogea, existând pericolul dispariției statului român.
Dezastrul militar are explicații externe (momentul intrării nefavorabil, superioritatea numerică și în dotare a germanilor și austro-ungarilor, nerespectarea obligațiilor
din convenție de către ruși, care tb să asigure fronul de sud și mai ales Dobrogea, aliații nu au asigurat ritmic armament și muniție, conform convenției)și interne
( insuficienta pregătire logistică a campaniei, inexistența unor planuri adecvate pentru un front atât de larg , dotarea slabă a armatei, proasta administrație de la
Ministerul de Război, lipsa de profesionalism etc.
Deși campania din 1916 a fost un dezastru, intrarea în război a României nu a fost zadarnică.Armata retrasă în Moldova reprezenta încă un potențial
militar.Luptele purtate au provocat mari pierderi inamicului, Germania și Austro-Ungaria au deplasat forțe importante pe frontul din vest și cel din centrul Europei,
ușurând sarcina aliaților, în special a Franței. Puterile Centrale au menținut în România 500 000 militari cu consecințe importante în ecuația războiului. Intrarea
Italiei și României în război, a contribuit la destrămarea Austro-Ungariei.
Campania militară din vara anului 1917. În capitala de la Iași, a fost constituit un nou guvern, condus de IIC Brătianu, alături de liberali și 4 conservatori-
democrați în frunte cu Take Ionescu,guvern care are ca obiectiv reorganizarea și dotarea armatei.Sprijinul Franței reduce decalajul dpv militar în fața inamicului (prin
dotarea armatei și instruire).Pentru ridicarea moralului –reforme agrare și electorală, cu modificarea Constituției.Acest context este prielnic păstrării statului
român.Armata a II/a română (Averescu) obține o victorie importanță la Mărăști. Apogeul luptei a avut loc la Mărășești (E.Grigorescu), apoi Oituz. Eroismul din vara
anului 1917 a salvat România și onoarea armatei române în prima conflagrație mondială.
Armistițiul. Pacea separată. Reintrarea în luptă.Revoluția din Rusia a provocat haos pe fronul de est, unități rusești dezertau sau refuzau să lupte.Guvernul
bolșevic și-a exprimat itenția de a încheia o pace separată. La Brest-Litovsk au început tratative între Rusia și Germania, dar și România a fost obligată să încheie
armistițiu cu Puterile Centrale, la Focșani.România a rămas izolată, după încheierea păcii de la Brest-Litovsk. Noul guvern conservator format la Iași și condus de Al
Marghiloman trăgeau nădejde că vor obține condiții mai puțin înrobitoare.Însă Puterile Centrale au impus României o pace foarte dură, semnata la București în
aprilie 1918.Acest tratat exprima dorința de răzbunare a Puterilor Centrale și intențiile imperialiste ale celor două mari puteri. Astfel s-a intensificat jaful economic și
izolarea Moldovei, în care funcționau instituțiile statului român.
Victoriile Antantei pe frontul de vest și cele din Balcani au creat un nou raport de forțe care a permis României decretarea mobilizării și reintrarea în luptă la 28 octb
1918. deși primul război s-a încheiat prin armistițiul de la Compiegne, armata română a mai continuat războiul aproape un an, pentru a apăra granița de vest în fața
agresiunii Ungariei, care nu accepta hotărârea de la Alba-Iulia, din 1 dec 1918, prin care Transilvania se unea cu România.
MAREA UNIRE DE LA 1918.
Contextul istoric.
România a intrat în Primul Război pentru a elibera teritoriile românești aflate sub ocupația Austro-Ungariei.Tratatul din 4 aug 1916 dintre guvernul român și cele 4
puteri ale Antantei, recunoscuse dreptul istoric al României asupra acestora.La acest drept istoric (era spațiul în care avusese loc etnogeneza românească și ai existat
formațiuni statale medievale românești) trebuie adăugar și faptul că, la începutul sec XX, românii, deși fuseseră supuși unei intense deznaționalizări, reprezentau
majoritatea.Pentru susținerea cauzei românești s-a acționat pe cale diplomatică, prin personalități: Take Ionescu, Orest Tafrali, O. Goga și mulți alții.Și acțiunile
românilor din Transilvania și Bucovina s-au intensificat.În Rusia s-au constituit batalioane de voluntari ardeleni și bucovineni, proveniți din prizonierii armatei
austro-ungare, care au venit la Iași și au depus jurăminte față de regele ferdinand și Regatul României.
Pe plan internațional, acțiunea de unire a basarabenilor era favorizată de declarația popoarelor din Rusia, care prevedea dreptul popoarelor la
autodeterminare, iar cea a ardelenilor și bucovinenilor de Declarația în 14 puncte a președintelui Wilson, în care se susținea necesitatea unei dezvoltărilor autonome a
popoarelor.Constituirea României Mari era integrată într-un proces european, prin care s-au întregit ori au reapărut țări, ca urmare a destrămării Austro-Ungariei și a
evenimentelor din Rusia.Calea aleasă de români pentru unire a fost rezultatul unor consultări între liderii unor mișcări naționale din Basarabia, Bucovina,
Transilvania și guvernul român.
Unirea Basarabiei cu România.Evenimentele din Rusia au intensificat lupta națională a românilor dintre Nistru și Prut, care s-a concretizat în mai multe etape:
- constituirea la Chișinău a P.Național Moldovenesc, 3 aprilie 1917, prevedea autonomie pentru Basarabia;
- la 20 oct 1017, tot la Chișinău, Congresul Soldaților Moldoveni, 800 de delegați – a hotărât ca Basarabia să beneficieze de autonomie teritorială și politică,s-a
constituit Sfatul Țării care tb să preia conducerea provinciei;
- la 2 dec. 1917, Sfatul Țării adoptă Declarația prin acre se proclamă Republica Democratică Moldovenească Autonomă;
- urmează o perioadă de anarhie care impune intrarea armatei române în Basarabia pentru a restabili și apăra ordinea; guvernul sovietic rupe relațiile cu România și
confiscă tezaurul care se afla la Moscova;
- ritmul evenimentelor se accelerează, dezbaterile de la Chișinău converg spre ideea de independență, care se și proclamă la 24 ian 1918 (Independența Republicii
Moldovenești); ne bucurăm și de sprijinul Germaniei;
- 27 martie, Sfatul Țării votează o Hotărâre prin care se proclama Unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia), cu România, președinte pe C Stere.
- 9 aprilie, regele și guvernul român ratifică actul unirii Basarabiei cu România;
- în decembrie 1918, în noul context creat de unirea Bucovinei (și Transilvaniei) cu România, Sfatul Țării a renunțat la condițiile formulate la 27 martie pentru unirea
cu România , referitoare la aplicarea reformei agrare, administrarea Basarabiei, reprezentarea în Parlament).
Unirea Bucovinei cu România. Procesul a cunoscut anumite particularități: structura etnică defavorabilă românilor; divizarea elitei politice românești, între adepții
unirii cu România și cei care propuneau o înțelegere cu ucrainienii, în vederea împărțirii provinciei între România și Ucraina.Lupta românilor bucovineni s-a
intensificat în vara și toamna anului 1918, stimulată de exemplul basarabenilor, transilvănenilor și a popoarelor din dubla monarhie.În ziarul Glasul Bucovinei a
apărut editorialul Ce vrem, semnat de Sextil Pușcariu, un adevărat program pentru lupta românilor din Bucovina și Transilvania.La 14 oct 1918, la Cernăuți a avut
loc o adunare națională a românilor din Bucovina, s-a adoptat o moțiune prin care adunarea se declara constituantă, și a hotărât alegerea unui Consiliu național cu un
Comitet Executiv condus de Iancu Flondor.În replica, adunarea ucrainienilor de la cernăuți a hotărât integrarea unei mari părți din Bucovina în Ucraina.În aceste
condiții, Consiliul național Român a solicitat Guvernului României ajutor militar, ajutor primit.
La 15nov are loc Congresul General al Bucovinei, care a votat în unanimitate Declarația de Unire cu România a Bucovinei.La 19 dec a fost publicat
Decretul-lege prin care regele Ferdinand și prim ministrul IIC Brăatianu recunoșteau unirea.Un alt decret stabilea doi miniștri fără portofoliu pentru Bucovina, unul
la Cernăuți și altul la București (Iancu Flondor și Ion Nistor).
Unirea Banatului, Crișanei, maramureșului și Transilvaniei cu România. Memorandumul adresat împăratului în 1892, procesul memorandiștilor, detenția
fruntașilor luptei naționale , prilejuite de lupta românilor pentru autonomie, au adus problema Transilvaniei în atenția opiniei politice și publice europene.Partidul
național din Transilvania au exprimat cu hotărâre unirea cu România.
Trăsături specifice ale Unirii de la 1 dec 1918:
-unirea nu poate fi suspectată de presiunea armatei române, întrucât aceasta nu s-a aflat la Alba – Iulia; solidaritatea între partide (PNR și PSD), caracterul plebiscitar
al actului istoric al unirii; Unirea a demonstrat maturitatea și europenismul elitei politice românesti, care dorea conviețuire pașnică cu minoritățile.Faptele dovedesc
profunda dorință de unire a tuturor românilor.La 1 dec 1918, 1.228 de deputați au hotărât unirea cu România. Rezoluția de unire prezentată de Vasile Goldiș a fost
votată în unanimitate.o delegație în frunte cu V Goldiș, Vaida Voevod, Miron Cristea, Iuliu Hossu, s-au deplasat la București pentru a prezenta regelui ferdinand și
guvernului actul unirii. La 13 dec, printr-un Decret-lege se consfințea actul istoric de la Alba-Iulia.
Recunoașterea internațională. România a participat la Conferința de la Paris (1919-1920), făcând parte din categoria statelor cu interese limitate.delegația română
condusă de IIC Brătianu apoi de Al Vaida Voevod, s-a confruntat cu mari dificultăți în apărarea independenței și suveranității țării, recunoașterea contribuției la
război, a uriașelor pierderi etc. La 10 dec 1919, la saint-Germanin-en-Laye, se semnează Tratatul cu Austria (Vaida Voevod), prin acre se recunoștea unirea Bucovinei
cu România.La 4 iunie 1920, I Cantacuzino și N. Titulescu, semnau la Trianon Tratatul cu Ungaria, prin care era recunoscută unirea de la Alba-Iulia.România a fost
obligată să împartă Banatul cu Serbia, să mute granița româno-ungară. La 28 octb 1920 s-a semnat la Paris un tratat de către Franșa, M Britanie, Italia, Japonia și
România prin care se recunoștea unirea Basarabiei cu România. Japonia, la presiunile Rusiei, nu l-a ratificat.
Tratatele din anii 1919-1920 prezintă o mare importanță pentru români. Marile puteri recunoașteau hotărârile de unire de la Chișinău, Cernăuți, Alba-Iulia,
precum și contribuția și jertfele României pentru victoria Antantei în Primul Război Mondial.

Locul României Întregite în Noua Europă.

Noua Europă era rezultatul primei conflagrații mondiale, al destrămării Imperiului Austro-Ungar, al căderii țarismului, al înfrângerii Germaniei imperiale.Statele
mici și mijlocii din centrul și estul Europei au devenit importante în viața internațională. România, ca țară participantă la război și prin realizarea prin forțe proprii a
unirii, a contribuit la crearea Europei noi, asumându-și un rol activ în viața internațională, încă din primii ani postbelici. Ierarhizarea statelor europene, după teritoriu,
populație, regim politic, relații internaționale:
Teritoriu: România, a X-a pe continent; Populație- a VIII-a; Natalitatea, mortalitatea, speranța de viață : locul I; Știință de carte: locul 11;
Regim politic: regimuri autoritare, ultimul dintre statele Europei în care sa- instaurat regimul de autoritate al lui Carol al II-lea, februarie 1938;
România în relațiile internaționale: România a participat la acțiuni în cadrul Micii Înțelegeri, Antantei balcanice, Ligii națiunilor, conferințe internaționale.

REGIMUL CONSTITUȚIONAL DUPĂ MAREA UNIRE

Votul universal și sistemul pluripartid.
În preajma declanșării primului război, regimul constituțional era consolidat, funcționând la un nivel comparativ cu al unor state cu veche tradiție constituțională.
Sistemul bipartid, era tot mai contesta de partide noi cu pretenție la guvernare. PCD era acceptat la guvernare în coaliție cu P Conservator.Perfecționarea regimului
constituțional a început cu modificarea sistemului electoral.După venirea la guvernare a PNL, ian 1914 și desfășurarea de alegeri parlamentare, se propune revizuirea
Constituției în vederea realizării reformelor agrară și electorală.
Modificări: dreptul la vot, votul universal(venit în întâmpinarea dorințelor exprimate în hotărârilede unire ale Basarabiei și apoi ale Transilvaniei cu România).
Constituția de la 1923 – adoptată în martie în Cameră țo Senat, apoi promulgată de regele Ferdinand și publicată în Monitorul oficial. În această Constituție s-au
evidențiat elemente de continuitate și noutate în raport cu Constituția din 1866.Mai semnificative sunt:
- principiul suveranității naționale;
- principiul legalității și supremației Constituții, mai bine exprimat ca în 1866;
- problema modificării Constituției capătă forme mai rigide;
Constituția cuprindea 8 titluri, prelua aproximativ 60% din Constituția din 1866, au fost votate atât articolele care au fost revizuite cât și cele din vechiul text, iar
Constituția a fost publicată ca un text nou, deși era cea veche revizuită.
Separația puterilor în stat, puteri independente:
- puterea executivă – participa la opera de legiferare prin dreptul Regelui de inițiativă, sancționare și promulgare a legilor, de dizolvare și prorogare a
reprezentanței naționale;
- puterea legislativă – controla exercitarea atribuțiilor puterii executive;
- puterea judecătorească, limita atribuțiile puterii legislative, controlând constituționalitatea legilor și cenzurând legalitatea actelor puterii executive;
Puterea executivă putea interveni în exercitarea puterii judecătorești prin dreptul de grațiere și amnistie.
Constituția de la 1923 era una din cele mai înaintate din Europa.Nu a fost votată de toate partidele politice, dar a fost aplicată de toți factorii politici, și cei care n-au
acceptat-o, au guvernat pe baza ei și au militat pentru apărarea ei când a fost cazul (când a fost atacată de forțele de dreapta).
Viața parlamentară- a fost marcată de introducerea votului universal.Au loc schimbări în structura de profesii a Parlamentului, creșre nr intelectualilor.În ce privește
caracterul regimului politic din România se poate spune că au existat destule manifestări politicianiste.România și-a menținut, spre deosebire de alte state, monarhia
constituțională până în preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Când noul context internațional, dar și intern, a impus renunțarea la Constituția din 1923,
s-a ajuns la instaurarea minarhiei autoritare, apoi a regimului de război, în frunte cu I. Antonescu.
Rolul elitei politice în modernizarea României. Elita politică a țării a fost responsabilă de modernizarea României.A fost o elită de talie europeană, cu politicieni
care au gândit în spirit european și au acționat pentru a apropia România de de țările civilizate ale Europei.Elita politică a fost dominată de câte două partide
politicePNL și P Conservator și PNL și PNȚ. Deși aveau idei diferite despre dezvoltarea țării, ambele au fost de acord cu modernizarea societății și integrarea țării în
Europa.Difereau căile, mijloacele, ritmul.Procesul de modernizare s-a desfășurat după o strategie a elitei politice, o dovedesc programele partidelor politice,
discursurile liderilor politici, legislația adoptată etc.
Evoluția social-economică în perioada interbelică (cum trăiau românii) – 1919-1938.
Se poate concluziona că, România a parcusrs un proces accelerat de modernizare, de integrarea în Europa vremii. Realizarea reformei agrare din 1921 a dus la o
creștere a nivelului de trai a țărănimii, față de cea de dinainte de război; Și orășenii, beneficiind de electricitate, apă, transport au beneficiat de o creștere a nivelului
de trai;Lanțul de intermediari în procesul de vânzare a produselor agricole, provocau pierderi țărănimii, sre deosebire de cei cu proprietăți mai mari.Statul a mărit
taxele și impozitele în procesul de dirijare a economiei și de sprijinire a industriei – aceste creșteri erau suportate de micii industriațși, țărani, meșteșugari,
comercianți, influențând nivelul de trai; La fel și schimbul dintre sat și oraș (foarfecele prețurilor);Pentru dezvoltarea internă era nevoie în permanență de capitaluri
externe, fapt care a contribuit la diminuarea resurselor de dezvoltare internă; Alimentația țăranilor era influențată de mărimea proprietății.Asistența sanitară a
înregsitrat o ușoară ameliorare.Natalitatea și mortalitatea făcea ca România să se situeze pe primele locuri în clasamentul țărilor europene.În diferite domenii de
activitatea salariile se diferențiau în funcție de munca fizică sau intelectuală, de responsabilități, dintre stagiar și cei aproape de pensie.Salariile se raportează și la
prețuri . În ansamblu se poate concluziona că 1/3 din populația țării avea un nivel de trai scăzut și foarte scăzut, iar 2/3 trăiau decent, bine sau foarte bine.La
capitolele locuințe și alimentație, românii, comparativ cu alte țări, aveau un nivel mai ridicat.Reforma agrară, cea mai radicală din această parte a Europei, procesul
de urbanizare, creșterea nr de lucrători în industrie, mărimea personalului bugetar, au determinat creșterea nr de familii care aveau un nivel de trai bun sau foarte bun.

Poziția geopolitică a României în sec XX. Pentru istoria românilor din sec XX, continuitatea / permanența este reprezentată de: puntea pe care o prezintă țara
noastră între EST și VEST; importanța economică, turistică , ecologică a factorilor naturali (munții, apele, marea); modernizarea și integrarea europeană; păstrarea
securității și găsirea de noi soluții pentru apărarea statală și dezvoltarea normală; căutarea de noi soluții pentru controlul resurselor și a avuției naționale;influența
Rusiei asupra istoriei țării.
Schimbări în poziția geopolitică a României după 1990:
- influențele vecinilor nu sunt favorabile poziției țării noastre; emigrarea, scăderea natalității și creșterea mortalității a dus la o scădere a populației, pentru prima dată
de la crearea statului român modern;dpv economic țara noastră cunoaște tranziția de la socialism la capitalism, economia fiind marcată și de veniturile aduse de
românii care lucrează în străinătate; România este o țară din centrul Europei cu rol în europenizarea Orientului, ortodoxia ne conferă o mare deschidere spre est și
sud-est, mai multe afinități și punți (spre deosebire de Polonia);Are loc o pierdere treptată, programată și acceptată a suveranității naționale, prin aderarea la NATO și
UE; România e implicată în cel de-al III-lea război mondial, al terorismului;
Pornind de la factorii de schimbare, se poate concluziona: statutul geopolitic al României este într-o continuă tranziție. Factorii politici tb să gestioneze
situațiile internaționale, pentru a se putea răspunde oricăror provocări.Atât timp cât Europa poate deveni o zonă de echilibru și putere a marilor magistrale și
tensiuni planetare, România va fi o zonă de echilibru a noii Europe, integrată în Vest și un factor de acțiune spre Est.Integrarea în UE tb să impună schimbarea
mentalităților tuturor cetățenilor, adaptarea la nivelul concurenței din țările dezvoltate și compatibilitate instituțională. Numai astfel România poate să finalizeze
drumul început.

PARTEA a II-a
Anii 1940-1944.
România în 1940. Eșecul suveranității de stat.
Întreaga societate românească a fost tulburată de victoria Uniunii Sovietice și al aliaților.Uniunea sovietică și-a consolidat dominația asupra teritoriilor cedate în 1940
și a impus în țară un regim totalitar de tip comunist, pentru o perioadă de 45 de ani.Situată într-o zonă geopolitică de mare importanță, România a fost o victimă
pentru Uniunea Sovietică și Germania. Apropierea sovieto-germană prin Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, răspundea scopurilor de extindere care
dominau ambele puteri.
Planul lui Hitler de cucerire a Europei, parcurge două etape: prima etapă - ocuparea Cehoslovaciei, martie 1939, anunțarea într-o conferință că urma
cucerirea Poloniei și încadrarea Ungariei și Iugoslaviei în spațiul vital al Germaniei; a doua etapă viza ocuparea Franței, gâtuirea Angliei și reunificarea Europei prin
decapitarea Uniunii Sovietice.Anglia și Franța regretă politica conciliatoare avută cu Germania, după desființarea statului cehoslovac.În vederea salvgardarea păcii,
împotriva agresiunii germane se negociază încheiarea unui tratat anglo-franco-sovietic.Negocierile au tergiversat, motive de dispută între guvernele englez, francez
și sovietici a fost acceptul Poloniei și României de a primi garanțiile oferite de Uniunea Sovietică, precum și angajarea în tratat a țărilor baltice și
Finlandei.Încheierea tratatului ar fi împiedicat atacarea Poloniei de către Hitler.În timp ce negocierile pentru realizarea tratatului stagnau, diplomația nazistă a reluat
negocierile mai vechi cu sovieticii, care s-au intensificat – la 22 august fiind dat un comunicat în care se specifica că guvernele Germanei și Uniunii Sovietice au
căzut de acord să încheie un pact de neagresiune.Tratatul de neagresiune dintre Germania și URSS este semnat la 23 august 1939, precum și un Protocol anexă
(secret). Grav prin consecințele sale, Protocolul delimita cele două zone de influență, germană și sovietică, , și care, privitor la România preciza interesul părții
sovietive pentru Basarabia.Tratatul asigura că URSS nu va fi antrenată în război, iar prin Protocol se obținea recunoașterea de către Germania a sferei de influență pe
care URSS o dorea atât.
La 1 sept 1939 trupele germane invadează Polonia, fără declarație de război, iar la 17 sept Armata Roșie pătrunde pe teritoriul Poloniei, grăbind înfrângerea și
dezmembrarea statului. Neutralitatea României, secondată de o apropiere față de Germania, nu o salvează Bucureștiul din fața pericolului Uniunii Sovietice și a
Ungariei. În vara anului 1940, cu tot sprijinul Germaniei și Italiei, România pierde 1/3 din teritoriul național cu o proporție similară a locuitorilor, majoritatea români.
Declarația lui Molotov de la 29 martie 1940, marchează începutul acțiunilor sovietice de anexare a Basarabiei și chiar a Bucovinei ( pentru germani acest lucru e o
noutate). Se convoacă un consiliu de Coroană care hotărăște acceptarea ultimatului sovietic de cedarea de către guvernul român a Basarabiei și Bucovinei. Ocuparea
acestor teritorii și evacuarea sub presiune a administrației și armatei române a însemnat o tragedie și prin modul de realizare, dar mai ales prin consecințe (teroare,
persecuții, masacre, profanarea lăcașelor de cult, mari distrugeri etc).Anexarea Basarabiei, Bucovinei și Herței a încurajat Ungaria și Bulgaria să ceară României alte
părți din teritoriul național : nord-vestul Transilvaniei și sudul Dobrogei. În august Consiliul de coroană a hotărât asumarea dictatului prin care sa- trecut în
componența Ungariei, nord-vestul Transilvaniei. La 7 sept, prin Tratatul de la Craiova, partea română a satisfăcut cererile Bulgariei, cedând acesteia cele două județe
din Dobrogea de sud: Durostor și Caliacra.
Prin actele de violență din 1940, procesul de dezvoltare a României a fost întrerupt. Prin amenințare și forță, se rup din teritoriul țării teritorii întinse, fapt
cu consecințe grave: dezorganizarea economiei naționale, reducerea capacității de apărare și de rezistență a țări.Societatea românească este îndignată și nu acceptă
ideea abandonării fără luptă a unor părți însemnate din teritoriul țării. Amputarea teritorială , amenințarea din partea germanilor și sovieticilor și sub presiunea
mișcării legionare, au dus la o criză politică care a dus la abdicarea regelui Carol al II-lea, la 6 sept 1940, și trecerea prerogativelor regale fiului său Mihai. Puterea
reală a revenit lui I Antonescu, prim ministru și conducătorul Statului Național Legionar, decretat la 14 sept 1940.Liderii țărăniști și liberali refuză să participe la
formarea unui guvern într-un regim politic de dictatură. Antonescu acceptă un guvern cu o majoritate legionară, având ca prim ministru pe Horia Sima, comandantul
mișcării legionare.
Statul Național-Legionar
Regimul autoritar carlist, nemulțumirea generală față de eșecul încercărilor de a menține România reîntregită, iscă ample acțiuni ale Mișcării Legionare destinate
înlăturării regelui Carol al II-lea de la conducerea țării. Carol, dorind să-și salveze tronul, se orientează către gen Antonescu, la a cărui insistențe abdică în favoarea
fiului său Mihai I.Generalul primește misiunea formării unui guvern. În condițiile refuzului liderilor politici Iuliu Maniu și IC Brătianu de a forma un guvern de
uniune națională, la 14 sept 1940 , prin Decret regal se legalizează o nouă structură de putere, sub formula statului național legionar, conducător al statului național
legionar și șeful regimului legionar – Ion Antonescu, Horia Sima viceprim-ministru al guvernului și comandantul mișcării legionare, singura mișcare politică
acceptată legal.Ordinea statală a instituit, în premieră, un regim totalitar bicefal, care se va remarca de la început prin abuzuri și neînțelegeri, acte de jaf și teroare din
partea mișcării legionare. Divizarea nefirească a puterii în stat, de unde și o dualitate a puterii, a determinat nemulțumirea lui Antonescu față de modul în care
înțelegeau legionarii să conducă.Masacrele legionare și încercarea legionarilor de a prelua integral puterea a adâncit disensiunile dintre Antonescu și mișcare.
Legionarii încearcă înlăturarea lui Antonescu –fapt neacceptat de către Germania care avea nevoie de România pentru războiul cu Uniunea Sovietică, a dus la
înfrângerea rebeliunii legionare și la desființarea Statului Național-Legionar, care își încheie existența după 4 luni. Antonescu își va organiza propriul regim pe
aceleași coordonate totalitare: fără constituție, fără parlament, și fără partide politice.În urma vizitelor lui Antonescu la Roma și Berlin, România aderă la Axa Berlin-
Roma-Tokio. La 4 dec 1940 se încheie un acord economic cu Germania.Orientarea către Germania se făcea în funcție de noile interese naționale , cu scopul găsirii
unor garanții internaționale.E adevărat că România a acceptat ceea ce s-a numit dominația și subjugarea din partea celei mai mari puteri europene a momentului.
Regimul Antonescu
a. Politica internă. În stat se confruntau două ideologii și două politici diferite (Antonescu și mișcarea legionară). În cele 4 luni de guvernare – pe lângă excesele lui
Sima , nu se pot trece cu vederea demersurile regimului pentru refacerea și apărarea integrității statale, apărarea demnității naționale. PNL și PNȚ au refuzat
participarea la formarea unui guvern de uniune națională.După înăbușirea rebeliunii, se instaurează un regim preponderent militar, guvernul nou constituit era
alcătuit în cea mai mare parte din militari și tehnocrați.În opera sa de guvernare, Antonescu a căutat să atragă cât mai multe personalități civile.Își asociază la putere,
în calitate de vicepreședinte al Consiliului de Ministri, pe profesorul Mihai Antonescu, care devine repede locțiitorul său.Ca formă de consultare a populției asupra
politicii promovate de guvern s-a promovat Adunarea obștească plebiscitară a națiunii române ( convocată doar de două ori, în mod demagogic).Organismele de
decizie și execuție cele mai importante – erau Consiliul de Miniștri și Consiliul de Cabinet (conducătorul statului și Președinte al Consiliului de Miniștri,
vicepreședintele Consiliului de Miniștri, alți miniștri) la care se adăuga prezența regelui, cu atribuții pur formale au creat condițiile unei dictaturi.Chiar Antonescu
spune că pe plan intern reprezintă un regim de autoritate, iar în plan extern se înscrie alături de politica ți puterile Axei. Pe parcursul regimului său, Antonescu a
tolerat, la un anumit nivel, activitatea principalilor lideri ai vechilor partide și a menținut ocazional contacte cu aceștia, dar regimul său, în toate ipostazele sale, a
continuat să se manifeste în relația cu proprii săi cetățeni ca unul dictatorial., întrunind atributele clasice ale unui regim de comandă.
b. Problema Holocaustului. Regimul dictatorial personificat de Antonescu a urmat o linie politică antisemită., care a inaugurat un regim de teroare și exterminare a
populației evreiești din România, prin toate expresiile sale: decăderea din drepturile cetățenești, persecuții, deportări, masacre, genocid. Holocaustul începe cu
sfârșitul regimului carlist, este continuat de Statul Național Legionar și de regimul antonescian.
Regimul carlist – măsuri legislative antievreiești, două masacre comise la Galați și Dorohoi (gesturi personale de retorsiune față de evrei);
Legislația antievreiască, volume speciale cu măsuri discriminatorii: interzicerea căsătoriilor între români și evrei, epurare din instituții de cultură, excluderea din
slujba statului, impunerea unor taxe, prestarea unor munci in interes obstesc, deposedarea de bunuri. Singurul organism care reprezenta interesele comunității
evreiești – Centrala Evreilor din România, condusă de Radu Lecca.
Anul 1941, se înscrie cu cele mai grave momente: rebeliunea legionară (pogromul de la București), pogromul de la Iași - iunie, masacrarea evreilor la Odessa, octb.,
adevărate asasinate precedate de tortură. Fenomenul holocaustului practcat de regimul lui Antonescu a continuat pe parcursul cât România s-a aflat de partea
puterilor Axei.
Soluția finală – varianta deportării.La 2 săpt după intrarea în război, printr-o decizie a Consiliului de Ministri a fost declanșată o amplă acțiune de evacuare și
deportare (Transnistria). În timpul regimului antonescian s-a permis emigrarea evreilor în Palestina. Hotărârea mareșalului Antonescu, de repatriere generală a
evreilor din Transnistria, nu a fost posibilă din cauza evoluției frontului. E adevărat, că salvarea pe căi oficioase a unei părți însemnate de evrei este o realitate.Din
vara anului 1942, Antonescu a oprit masacrele și evreii au început să beneficieze de unele înlesniri în domenii ca organizarea învățământului, instituții culturale sau
în viața spirituală.

Actul de la 23 august 1944.

Momentul august 1944 reprezintă în plan extern, o schimbare pe frontul de Răsărit în favoarea Uniunii Sovietice și a aliaților, iar în plan intern, o mutație
guvernamentală de mare anvergură. Pentru a explica geneza actului de la 23 august 1944, referindu-ne la situația internă, trebuie să se plece de la opoziția față de
alianța cu puterile Axei, față de război și de guvernarea mareșalului Antonescu. Mișcarea de rezistență antifascistă și antirăzboinică a cuprins treptat toate categoriile
sociale și structurile politice. Toți se aflau în opoziție față de situația catastrofală către care se îndrepta România.Din lunile august-septembrie 1943 încep discuții la
Palat cu Lucrețiu Pătrășcanu și cu reprezentanții armatei.În aprilie 1944se înființează Frontul Unic Muncitoresc și la 20 iunie 1944 Blocul Național Democrat.
Platforma acestora presupunea încheierea armistițiului cu Națiunile Unite, alăturarea României luptei împotriva Germaniei , înlocuirea regimului de dictatură cu unul
constituțional (prin înlăturarea lui Antonescu), democratic, închierea păcii conform intereselor statului și poporului român.
Crește neîncrederea în dorința mareșalului Antonescu de a încheia cu adevărat armistițiul și se va ajunge la soluția actului de la 23 august 1944.Casa Regală, părtașă
inițial și angajarea țării în război, s-a distanțat de Antonescu încă din vara anului 1943, ajungând să susțină necesitatea debarcării regimului didactorial. Maniera în
care s-a înfăptuit lovitura de stat a lăsat România la discreția Uniunii Sovietice.Efectele amânării semnării Convenției de Armistiției: sovieticii au capturat peste 130
000 de militari. României i-au fost impuse condiții grele de armistițiu care i-au afectat independența națională și integritatea teritorială. Prin Convenția de Armistițiu,
România a intrat sub regimul de ocupație sovietică fiind nevoită să accepte cedarea definitivă a teritoriilor românești de peste Prut.Rezultatul lui 23 august 1944,a
reprezentat în realitate ocuparea sovietică a țării, instituirea premiselor constituirii unui regim politic totalitar impus de Moscova, jaful sistematic asupra bogățiilor
țării, continuarea războiului cu mari sacrificii pe teritoriul Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei, pentru ca în final România să fie tratată ca o țară învinsă. Era de
așteptat ca România să intre sub dominație sovietică. Rusia își înșeală aliații ascunzându-le întotdeauna adevăratele intenții. E adevărat că și dacă România ar fi opus
rezistență până la capăt împotriva Moscovei ar fi crunt devastată de război, iar consecințele geopolitice ar fi fost dureroase.

ANII 1944-1947
1. Ofensiva PCR în viața politică
a. Condiționări externe în construcția regimului totalitar comunist. Momentul 23 august a adus României regimul de ocupație sovietică.Faza de început, din anii
1944-1947, s-a desfășurat sub tutelă sovietică și în condițiile unor abdicări repetate de la marile principii din partea puterilor occidentale, care și-au apărat propriile
interese cu prețul sacrificării unor țării din continent.Conferințele de la Teheran, Ialta, Postdam se încadrează în noua politică internațională a învingătorilor
Germaniei naziste în ceea ce privește viziunea asupra lumii postbelice.În 1945 se constituie ONU.Conferința de Pace de la Paris din 1946 a reliefat preocuparea
pentru noile sfere de influență, încercându-se motivarea acestui echilibru al sferelor de influență prin contribuția sa la menținerea păcii mondiale.
Între anii 1945-1947 are loc o confruntare ideologică de anvergură, cunoscută sub denumirea de Război rece. Începând cu anul 1947, SUA aplică în relația lor cu
URSS , Doctrina Truman și Planul Marshall.Războiul rece s-a încetățenit în relațiile internaționale postbelice ca o confruntare cu caracter global între două sisteme
cu orânduiri sociale, economice și politice diferite, antrenând cu sine întreaga comunitate internațională.
Efecte ale acestei strări de fapt:
-exacerbarea confruntării;
- adâncirea disensiunilor prin crearea a două alianțe militare NATO (1949) și Tratatul de la Varșovia (1955); consolidarea hegemoniei sovietice în Europa Centrală și
de Est precum și extinderea în alte zone non europene (Coreea de Nord, Vietnamul de Nord, Cuba, Angola).Expansiunea sovieticilor și constituirea sistemului
socialist au avut consecințe: acțiuni politice bazate în mod direct pe amenințarea cu forța militară, subordonarea economică, agitarea problemelor naționale.
Ascensiunea comunismului în Europa sub tutela Uniunii Sovietice a fost înfrântă de ajutorul american și britanic, care nu acceptau hegemonia Moscovei în
Mediterana de Est și Orientul Mijlociu., aflate sub mandat britanic. Restul țărilor: România, Bulgaria, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia și Germania de Est au fost
ocupate de forțele militare soviete, devenite comuniste.Regimurle apărute în aceste țăr sub denumirea ogicială de democrații populare au fost în esență regimuri
totalitare după modelul sovietic. Implementarea acetor regimuri a cunoscut 3 faze: un guvern de coaliție; un guvern de falsă coaliție; guvern de bloc comunist.În
România celor 3 faze îi corespund: guvernul de la 23 august; formulele guvernamentale de din nov-dec 1944, guvernul de la 6 martie 1945, structurile inființate după
nov 1946.
b. Guvernele Constantin Sănătescu și Nicolae Rădescu. După actul de la 23 august 1944, pentru guvernul sovietic nu a mai contat nici un angajament referitor la
respectarea integrității teritoriale și a ordinii în stat.Majoritatea populației, până în anii 1947-1949 credea încă în posibilitatea instituirii unui regim de libertate
democratic.Confruntarea inegală pentru forțele democratice, cărora li se opune partidul comunist (servind ca excelent cal troian pentru hegemonia sovietică) a
netezit calea către preluarea definitivă a puterii politice. Partidul comunist se manifestă ca forța cea mai motivată în preluarea puterii politice în stat, beneficiind de
logistica doctrinară și financiară a Moscovei, de sprijinul Armatei Roșii și al guvernului sovietic, la care se adaugă și fascinația stângii, ca la mai toate popoarele
traumatizate de război.PCR devine astfel patul germinativ cel mai potrivit pentru creșterea și răspândirea ideilor comuniste, un adevărat vehicol pentru
comuniști.După guvernele conduse de generalul Sănătescu și Rădescu, în 1945 se află în plină ofensivă partidul comunist, care prin intermediul Frontului Național
Democrat publică la 29 ianuarie un program de guvernare. Comuniștii se îndreaptă spre preluarea diminuând substanțial speranțele reinstaurării unui regim
democratic în România.
c. Guvernul dr Petru Groza. În febr 1945, Uniunea Sovietică trece la asaltul final în impunerea unui guvern care să-i slujească interesele.Pe 26 febr, Andrei
Ianuarevici Vîșinski, locțiitor al Comisarului Poporului pentru Afacerile Externe al URSS, vine la Palat și cere în mod direct demiterea guvernului Rădescu.La
argumentarea regelui că, guvernul are caracter constituțional și corespunde acordurilor de la Ialta, celebrul răspuns: Ialta sunt eu!, preciza clar dorința uniunii
Sovietice că nu mai tolerează prezența acestui guvern. Guvernul a demisionat în aceeași zi. Vaceaslav Molotov, Comisarul Poorului pentru Afaceri Externe rus, la 5
martie adresează o notă diplomatică Departamentului de Stat și Foreign Office-ului prin care informa că României îi dăunează desele crize de guvern și determină
guvernul rus să intervină pentru a pune capăt dezordinii sociale. Se procedează la dezarmarea armatei române din interiorul țării, se încercuiește capitala țării cu trupe
sovietice și se im pune o nouă formulă guvernamentală condusă de dr Petru Groza, având ca vicepreședinte și ministru de externe pe Gh. Tătărăscu.Guvernul nou
format s-a situat pe poziții procomuniste, de slujire a intereselor expansioniste și de dominație din partea Uniunii Sovietice.Actul de la 6 martie 1945 a marcat
fundamental destinele României după cel de-al doilea război mondial.Uniunea Sovietică a violat acordurile de la Ialta, dar și puterile occidentale au semnat un cec în
alb Uniunii Sovietice, prin acordurile asupra zonelor de influență din Tratat.
d.Confruntări și evoluții politice după 6 martie 1945.Următorii 2 ani de după 6 martie se caracterizează prin confruntări politice între opoziție (PNȚ, PNL), care
luptau pentru democrație și comuniști.cu prețul unei simple completări, prin includerea a câte un reprezentant al PNȚ și PNL, la 5 febr 1946, SUA și Marea Britanie
au recunoscut guvernul României.Anul 1946 este dominat de alegerile parlamentare din 19 noiembrie. PNL și PNȚ, cu toată agitația comunistă, ajung să se bucure
de popularitate și încredere.Desfășurate strict sub control sovietic, alegerile sunt fraudate în favoarea comuniștilor deși țărăniștii aveau cam 80% voturi.În anii
următori are loc un val de represiune asupra liderilor politici, în încercarea preluării totale a puterii de către sovietici. La 30 decembrie 1947 s-a abolit monarhia și s-a
proclamat republica populară. Înlocuirea monarhiei cu republica populară a instaurat o nouă formă de stat, străină concepțiilor politice românești din secolul
modernizării, de natură totalitară, bazată pe dictatura proletariatului, conform tezelor leninisto-troțkiste. Odată cu 1948, întreaga putere politică a revenit partidului
comunist care se va numi pentru următorii 17 ani Partidul Muncitoresc Român. S-a cotit deci, spre o dictatură de tip comunist, exercitată formal în numele
proletariatului, dar îndreptată împotriva întregii societăți românești.
2. Politica externă a României (1944-1947)
a. Armistițiul României cu națiunile Unite. Începând cu 1944, politica externă a României este axată pe 3 aspecte importante:
- semnarea Convenției de Armistițiu – textul prevedea reglementarea unor chestiuni de mare însemnătate: situația teritorială, cuantumul și sistemul de plată a
reparațiilor de război, clauze militare și politico-administrative, situația prizonierilor de război, restituiri -, chestiuni care ar fi trebuit să facă obiectul tratatului de
pace; discuțiile au fost dominate de sovietici, ambasadorii Marii Britanii și Statelor Unite n-au intervenit deloc, doar au întărit afirmațiile lui Molotov;
- continuarea războiului în noua sa fază, îndreptat împotriva germaniei naziste;
- participarea la tratativele și apoi la semnarea Tratatului de Pace de la Paris.
În ciuda obligațiilor grele , împovărătoare și ambigue, România s-a străduit să le îndeplinească. Consiliul de Ministri au luat în dezbatere Convenția și a stabilit
modalitățile de aplicare a prevederilor ei.
b. Problema României la Conferința de Pace de la Paris. Începută la 29 iulie 1946, la aprox un an de la încheierea războiului în Europa, lucrările Conferinței au
durat 3 luni; a reunit 21 de state cu drept de vot – puteri aliate și asociate. S-au dezbatut proiectele tratatelor de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria și
Finlanda, elaborate de puterile învingătoare în prima parte a anului 1946.Delegația română condusă de Tătărăscu a expus într-o ședință plenară o serie de cerințe ca:
- recunoașterea cobeligeranței României, a realității că a intrat în război la 23 august 1944 și nu la 12 septembrie;
- caracterul nedrept al clauzelor privind limitarea excesivă a efectivelor militare și a armamentului, dar și al clauzelor economice;
Până la urmă, clauzele stipulate la conferință au reflectat statutul atribuit României, de țară învinsă și tendința marilor puteri de a transfera greul consecințelor
războiului asupra țărilor mai mici și mai vulnerabile în noua dinamică a relațiilor internaționale.Pentru redactarea finală a tratatelor, conferința s-a întrunit la New
York, Tratatul de Pace conținea părți favorabile , dar și nefavorabile României. La 10 febr 1947 s-a semnat,iar la 23 august 1947, Adunarea Deputaților din țară a
ratificat tratatul.
4. Viața culturală. Repere.Domeniul culturii, ca toate celelalte compartimente ale societății a avut mult de suferit. Loviturile date intelectualității, elitelor culturale
și celor mai multe instituții de cultură vor fi vizibile începând cu anul 1948. În acțiunea și programele partidelor se refectă minima atenție școlii și celorlalte sectoare
ale culturii.Luările de poziții au un caracter general, fără a se propune soluții, diferind foarte mult abordările acelora care se instalează la guvernare, prcum și ale
partidelor de opoziție. În anii 1944-1945, PCR și PSD adresează îndemnuri intelectualilor pentru sprijinirea luptei în vederea câștigării drepturilor cetățenești și
democratice., lansează totodată și promisiuni generoase, cu o puternică tentă demagogică.Ștefan Voitec, ministru al educației până la 30 dec 1947, referitor la
învățământ, acesta trebuia situat pe adevăratul făgaș în cadrul intereselor naționale, fiind o rușine de a ne număra printre țările cu analfabeți.Abordări mai mult sau
mai puțin ample a problemelor culturii s-au regăsit în Dispozițiuni privitoare la învățământ, documente de propagandă electorală care cuprindeau capitole despre
învățământ, Manifest-Program al PNȚ etc. Legiferarea din domeniul învățământului se rezuma la măsuri limitate, multe în detrimentul unei funcționări normale a
școlilor de toate gradele.
Problema cea mai acută pentru oamenii de cultură este libertatea de exprimare . Este comandat gestul unor lucrători tipografi care prin refuzul lor de a tipări unele
comunicate, s-au transformat în cenzori ai scrisului. Merită menționată inițiativa eradicării analfabetismului, fenomen care afecta aprox 5 milioane de
adulți.Academia Română, în frunte cu personalități marcante, încearcă reluarea legăturilor științifice cu estul și vestul continentului, ca și revogorarea unor instituții
și publicații. Societatea Scriitorilor Români, se preocupă de revigorarea scrisului și de condițiile de viața ale scritorilor.Mulți dintre ei au fost ținta unor atacuri în
epocă, plătind pentru aceasta cu ani de detenție.
III. ANII 1948-1989
1. Percepții istoriografice.
Cercetarea istorică cuprinsă între acești ani, polarizează între dominația partidului unic și subordonarea statului comunist român față de puterea URSS.Societatea
românească a evoluat în parametrii imuși de realitatea Războiului rece.
Sub raportul cercetării istorice, ultimii 40 de ani din istoria României nu au fost supuși unei analize propriu-zise, interpretarea faptelor ar fi subiectivă și
incompletă. Anii de după 1989 nu au oferit lucrări marcante în planul analizei istorice. De un real interes în categoria izvoarelor istorice se bucură literatura
memorialistică și mărturiile unor personalități referitoare la trecutul socialist al României, literatura străină și aceea a românilor din exil (reprezintă o contribuție mai
obiectivă și mai loială în efortul de reconstituire a realității regimului totalitar din România – deși nu lipsesc interese și orientări partizane) . Exemplu stă lucrarea
intitulată Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, de Vladimir Tismăneanu; Comunismul în România, Ghiță Ionescu.
Implicarea factorilor externi. Pentru a înțelege implantarea și esența regimului comunist trebuie luate în calcul două lucruri: factorul intern, constituit într-un partid
bine răsplătit pentru actele sale și treptat factor de putere în noul regim totalitar și continuitatea și amplitudinea presiunii sovietice, elementul principal, în organizarea
și consolidarea regimului totalitar din România. După 30 dec 1947, după model sovietic, s-a recurs la o transformare rapidă a întregii structuri de stat, economice,
sociale și ideologice.
Înfrângerea Axei a lăsat în urmă două centre de putere : SUA și URSS. Ideea ce transpare dintr-un document american este aceea că: obiectivul final al comunismului
mondial dirijat de soviete este dominația întregii lumi.Ofensiva sovietică a reușit să creeze până în martie 1948, state satelite în Polonia, România, Iugoslavia,
Albania, Cehoslovacia, Ungaria. Unul dintre aspectele cu urmări cele mai grave pentru România se referă la opera de rusificare, aplicată sistematic începând cu
1948.Acest act, numit si stalinizarea României a atentat la tot ce are o națiune mai statornic: origine, limbă, cultură, teritoriu, economia, orgoliul național Sovieticii
doreau această insulă latină într-o mare slavă, doreau să-i dea o structură statală identică a acea sovietică, constituindu-se într-un atac premeditat la identitatea
națională. Unii vedeau teritoriul românesc devenit republică sovietică.Duritatea regimului stalinist deijist era o dovadă vie a disprețului și dușmăniei pe care ne-o
purtau sovieticii. Conform opiniei lui Vladimir Tismăneanu, și după moartea lui Stalin și dispariția lui Dej, regimul comunist de la București a continuat să se
manifeste ca unul profund stalinist, prezervând aceleași metode care au conservat partidul comunist în toate compartimentele societății românești.
2. Evoluția regimului politic – expresia dictaturii partidului unic
Esența regimului instaurat în 1948 poate fi sintetizat în:
- monopolul puterii deținut de către un partid politic;
- cvasi-etatizarea economiei;
- primatul ideologicului;
- îngrădirea drepturilor cetățenești;
- lichidarea vechii elite politice și culturale și a opoziției din interiorul și exteriorul partidului.
Arma principală a noii puteri este represiunea în masă și teroarea.Congresele , plenarele și conferințele PCR-ului emană direcțiile spre care se îndrepta societatea
românească. Destinele țării sunt legate de conducătorii partidului comunist și ai statului, de Gh Gheorghiu-Dej și N. Ceaușescu. Frustrați de anii de detenție, fără a fi
conștienți că slujesc un partid cu o ideologie antinațională, ei sunt măguliți de cultul personalității. Nu sunt deloc receptivi la spiritul democratic.Elementele
fundamentale care au definit puterea politică în România duă anii 1971-1975 au fost: disprețul față de om, de adevăr și dreptate, lezarea dreptății umane, un cult al
personalității de proporții asiatice.
3. Ideologie și cultură în România comunistă
Domeniul culturii a fost grav afectat de sistemul totalitar, care avea tendința de a subordona întreaga societate dogmelor comuniste.Reformele din 1948 au dus la o
completă politizare și discreditare a învățământului, științei, instituțiilor de cultură.România a intrat într-un con de umbră, de desconsiderare a valorilor reale,
anihilarea personalităților și respingerea valorilor trecutului. S-a încercat subordonarea totală a culturii față de dogmele staliniste, procesul rusificării cunoscând cote
de nebănuit (modificări în ortografia română,studiul limbii rusei la toate treptele învățământului, eliminarea limbii latine, reducerea duratei învățământului,
schimbarea sistemului de notare și evaluare, introducerea unor discipline ideologice etc).
Domeniile creației științifice și literar artistice, în anii 50 au avut de îndurat aceeași discontinuitate față de valorile trecutului, renegarea unor personalități, această
perioadă a fost cea mai neagră perioadă din cultura română., multe personalități făcând detenție.
În anii 1958-1959 se asistă la o reabilitare a culturii cu progrese rapide în toate domeniile, încetinită iarăși după 1970, dar fără a avea puterea de a mai fi distorsionată
brutal. Acum își sciu o mare parte din opera lor Călinescu, Tudor Arghezi, Vianu, Constantin Giurescu.S-au reedita operele marilor dispăruți.După 1974 Ceaușescu a
emis Tezele din iulie (după vizite înterprinse în China și Coreea de Nord) care reprezintă punctul de plecare pentru o nouă ideologie și noi măsuri restrictive. Noua
religie a României devine cultul personalității – noua cultură a României ceaușiste, care-l așează pe Ceaușescu în galeria personalității neamului, ocupând evident un
loc central.
4. România în relațiile internaționale
Până în 1953 (moartea lui Stalin) politica externă a țării a fost coordonată de la Moscova, dependența de URSS fiind totală (CAER-economic, Tratatul de la Varșovia
– sprijin militar). După 1956 raporturile externe au fost mai liberalizate. Dej începe campania de derusificare, acordă atenție mai mare statelor occidentale și se
manifestă prin acte majore de politică externă., deceniul al șaptelea se înscrie prin acțiuni mai ferme de desprindere de sub tutela URSS, în paralel cu o creștere a
legăturilor cu lumea occidentală.
Campania de derusificare în cultură începe prin închiderea în 1963 a instituțiilor și institutle de inspirație sovietică, renunțara la denumirile de origine sovietică,
abandonarea vechii îmopărțiri teritorial administrative pe regiuni și raioane (dec 1967).Științele istorice și filologice încep o veritabilă campanie de demascare a
falsurilor referitoare la istoria națională, de reliefare a latinității, de dezvăluire a caracterului acaparator al Rusiei țariste și apoi a Rusiei sovietice.Istoria cunoaște un
nou reviriment, sunt repuse în circuit operele lui Iorga, Pârvan Xenopol.
În ce privește pretențiile de independență,față de Moscova, România a oferit imaginea unei țări care doar simulează independența.Ceaușescu a avut multe
manifestări rebele de independență pe care Rusia le-a acceptat: relații diplomatice cu Israelul, vizita lui De Gaulle, aderarea la Fondul Monetar și Banca Mondială,
înființarea unor societăți cu capital străin. Le-a acceptat întrucât sistemul dicatatorial intern, cel mai dur din tot sistemul socialist, nu periclita deloc
sistemul.Occidentul a redescoperit adevărata față a regimului ceaușist, un regim de tiranie dominat de cultul personalității, de unde și provine izolarea caracteristică
ultimului deceniu înainte de dec 1989.Ultimii 15 ani de regim ceaușist se degradează pe plan intern , dar și în relațiile externe.Ceaușescu pierde teren și pierde
încrederea cancelariilor din Est și Vest.Se poate vorbi de o anumită ostilitate din partea occidentalilor.Decembrie 1989 a dat pentru România ca și pentru alte țări,
soluția istorică a ieșirii din hăul în care a fost aruncată după al doilea război mondial.