Curs: Cooperare regională transfrontalieră în Europa

Autor: Lidia Pădureac dr.,conf.univ.

I. Principiile şi evoluţia cooperării transfrontaliere în Europa

1. Istoricul frontierelor în Europa pînă în secolul XX.

2. Etapele cooperării transfrontaliere.
3. Conceptul şi principiile de cooperare transfrontalieră.

1. Istoricul frontierelor în Europa.

Conţinutul geografic, politic, etno-cultural al noţiunii Europa este în proces de constituire

continuă, avînd la bază fenomene din trecutul istoric al acestor pămînturi. Odată cu organizarea
comunităţilor umane a început şi stabilirea unor linii de demarcaţie, transformate ulterior în
hotare. Menirea acestora era de a impune respectarea ordinii în împărţirea pămînturilor. Dorinţa
comunităţilor mai puternice de a se extinde pe seama celor mai slabe a determinat consolidarea
militară a hotarelor. Încălcarea hotarului semnifica începutul războiului. Constituirea statelor
reprezintă prima etapă a segmentării teritoriilor europene. Tradiţional hotarele nu reprezentau
ceva strict conturat. „Printre interpretările cu privire la rolul şi funcţiile frontierei, se evidenţiază
capacitatea acestora de a se converti în obstacole şi/sau promotoare ale cooperării, dezvoltării,
stabilităţii şi păcii”1. „ Fie ca înglobează sau că exclud, frontierele pun întotdeauna în mişcare
mărci puternice ale identităţii care îşi lasă amprenta asupra raporturilor culturale într-un teritoriu
locuit”2
În antichitate cele mai importante transformări de hotar pe continentul european au fost
realizate de greci şi romani. În perioada Imperiului macedonean (sec. IV-III î.Hr.) Filip al II şi
Alexandru cel Mare au unit imense teritorii din Europa şi Asia, aducînd cele două civilizaţii într-
un contact direct. Primii care au transformat hotarul într-o linie clară de demarcaţie au fost
romanii. Ei au inventat limesul – hotar întărit – garant al securităţii. Statul roman a depus efort
pentru protecţia teritoriilor cucerite, astfel limesul era permanent consolidat. Roma avea grijă de
hotarul extern şi de unităţile teritorial-administrative. Dacă iniţial doar teritoriile cucerite erau
numite provincii, atunci prin reformele lui Diocliţian întreg Imperiul a fost împărţit în 100 de
provincii. Invaziile germanice au determinat autorităţile romane să acorde unor triburi statutul de
federaţi. Pe ruinele Imperiului Roman de Apus, în sinteză cu elementele germane s-au conturat
hotarele noilor state europene.
Caracteristicele frontierei în antichitate:
- caracter provizoriu – din cauza confruntărilor dintre comunităţile vecine, teritoriile din
apropierea hotarelor erau puţin populate şi treceau de sub autoritate politico-
administrativă sub alta;
- nu coincidea cu zidurile cetăţilor – majoritatea cetăţilor reprezentau entităţi
administrative ale statului, cucerirea acestora semnifica şi cucerirea teritoriilor care li se
subordonau. De obicei populaţia care stăpînea şi prelucra pămînturile, în timpul
operaţiunilor militare se retrăgeau în cetăţi;
- contura comunităţi eterogene – tradiţionalismul de neam era apreciat în comunităţile
mici, statul fiind format din mai multe astfel de comunităţi;
- hotarele, preponderent erau naturale, coincideau cu linia munţilor sau a rîurilor;

1
Grama Vasile, Frontiera şi sistemul territorial frontalier oriental al UE. Studiu de geografie politică, rezumatul
tezei de doctorat, p.5, www.uoradea.ro/attachment /GRAMA_VASILE_REZUMAT.pdf
2
Europa frontierelor, http://www.observatorcultural.ro/Inventind-Europa-identitati-si-frontiere-
%28I%29*articleID_15281-articles_details.html

1
 - Imperiul Roman a făcut o delimitare strictă între interiorul şi exteriorul statului, utilizînd
drept reper limesul şi păstrînd concomitent în interior delimitarea provinciilor în calitate
de unităţi teritorial-administrative.
La începutul evului mediu hotarele ce brăzdau continentul erau nestatornice, deoarece
majoritatea regatelor barbare aveau o existenţă efemeră. Formarea şi consolidarea Regatului
Franc a influenţat soarta hărţii europene. Carol cel Mare prin cuceriri a format imperiul în
componenţa căruia erau incluse o mare parte din vestul şi centrul Europei. Prin înţelegerea de la
Verdun din 843 nepoţii lui Carol au împărţit Imperiul Franc: partea de vest (viitoarea Franţă) a
fost dată lui Carol Pleşuvul, partea de est (viitoarea Germanie) – lui Ludovic Germanul, parte de
sud (viitoarea Italie) lui – Lothar. Treptat hotarele au început să contureze o anumită entitate
politică, culturală, lingvistică. Autorităţile apreciau graniţa ca linie de protecţie în calea
pericolului din exterior. În Moldova şi Muntenia, satele de ţărani liberi de la hotar, deseori erau
scutite de unele impozite, deoarece statul considera că ele primele vor apăra ţara de invaziile
străine.
În sec XV-XVII cele mai influente ţări europene erau: Olanda, Spania, Franţa, Anglia. În
urma descoperirilor geografice ele au creat sistemul colonial. Frontierele statului rămîneau
integre doar pe continent, deşi oficial coloniile erau incluse în componenţa metropolei, însă ele,
aflîndu-se la mare distanţă, aveau hotare proprii. Indiferent de amplasarea geografică, hotarele
erau apărate la fel.
În Balcani, Europa centrală şi de est şi-au consolidat poziţiile Regatul Poloniei, Imperiul
Austriac, Imperiul Otoman. La începutul sec. XVIII tot mai insistent începe să-şi manifeste
puterea Imperiul Ţarist. Spre deosebire de imperiile coloniale, acestea dominau teritorii
compacte, hotarul lor fiind neîntrerupt. În această perioada frontierele delimitau preponderent
sferele de influenţă şi nu demarcau entităţi eterogene. Astfel, popoarele europene care şi-au
păstrat statalitatea sau au evoluat spre imperii, sau şi-au găsit protectori, cedînd o parte din
independenţă, sau au organizat alianţe pentru a se apăra în comun. În Europa medievală mai
mulţi suverani au fost obsedaţi de ideea unui universalism specific aflat sub hegemonia, sau cel
puţin, sub influenţa statului pe care îl conduceau. Iluzia unei unităţi religioase a continentului
deseori era folosită ca reper al acestei idei. În realitate, Europa după reforma religioasă din sec. al
XVI-lea a devenit şi mai fărîmiţată confesional. Astfel diversitatea etnică, politică, culturală,
bisericească se pronunţa tot mai mult, provocînd războaie şi modificări de hotar. Războiul de 30
de ani (1618-1648) a spulberat dorinţa statelor din Europa centrală de a unifica continentul sub
egida lor. Pacea din Westfalia a stabilizat pe o perioadă mai îndelungată hotarele ţărilor în baza
principiului echilibrului de puteri.
Caracteristicile hotarului în evul mediu:
- conturează state naţionale, deşi fărîmiţarea feudală a determinat segmentarea teritoriilor
populate de acelaşi popor în unităţi pretinse statale mai mici;
- se modifică deseori din cauza războaielor şi a înţelegerilor dinastice (regiuni întregi erau
incluse în zestrea fiicelor de monarhi sau mari feudali, sau erau dăruite la diferite
ceremonii);
- marea schismă a bisericii creştine a suprapus hotarelor naţionale şi o demarcaţie a sferei
de influenţă catolică şi ortodoxă;
- sistemul de vasalitate a determinat modificări nominale de hotar, deoarece unii monarhi
mai puţini influenţi, pentru a păstra statalitatea se declarau vasali ai monarhilor mai
puternici.
Transformările economice (geneza şi dezvoltarea relaţiilor capitaliste), sociale (formarea
unor categorii noi: burghezie, noua nobilime, lucrători salariaţi), politice (tendinţa de a crea
regimuri bazate pe drepturi universale), culturale (anularea obligativităţii dogmelor religioase,
promovarea libertăţii cugetului) din sec. XV-XVII au pus bazele societăţii moderne. Ţara care
dorea menţinerea statu-quo-ului european era Anglia. Interesul naţional al său era de a menţine

2
echilibrul European, iniţiat încă de regele William al III3. Pentru a menţine echilibrul între
Spania, Franţa şi Austria, Marea Britanie s-a implicat în diverse coaliţii, aliindu-se cu cel mai
slab. Revoluţia burgheză franceză (1789) a fost urmată de instaurarea regimului napoleonean.
Majoritatea popoarelor aflate sub dominaţia străină apreciau Franţa ca unica putere salvatoare ce
le putea aduce libertatea şi democraţia. Napoleon a exploatat din plin această speranţă,
modificînd hotarele Europei în favoarea Franţei. Înfrîngerea de la Waterloo (1815) a pus capăt
dominaţiei franceze. Congresul de pace de la Viena (1814-1815) a conturat o nouă hartă
europeană:
Anglia – a obţinut insula Malta, insula Helgoland, şi-a impus protectoratul asupra insulelor
Ioniene, controlînd calea maritimă în jurul Africii;
Austria - şi-a restabilit dominaţia asupra Triestului, Iliriei, Dalmaţiei, Tirolului, Galiţiei, a
anexat Salzburgul, Lombardia, Veneţia, Tarnopol, oraşul Kraków;
Prusia – a obţinut Saxonia de nord, Pomerania elveţiană, regatul Westfalic, Poznan, portul
Danzig, Renania, Lusac;
Imperiul Rus – a anexat ducatul Varşovia, Finlanda;
Suedia a anexat Norvegia;
prin unirea Belgiei şi Olandei s-a format Regatul Ţărilor de jos, a cărui rege stăpînea
concomitent şi Ducatul Luxemburg4.
Scopul Congresului de la Viena a fost de a întări Europa centrală (Prusia, Austria) şi a nu
lăsa Franţa nemulţămită, cu dorinţa de revanşism5. Deşi a stabilit un echilibru de putere, totuşi
Congresul nu a fost în stare să epuizeze conflictele de pe continent. În sec. XIX metamorfozele
din societate au determinat manifestarea conştiinţei naţionale la majoritatea popoarelor europene.
În consecinţă s-au format state naţionale independente, unitare. Italia s-a unificat în jurul
Piemontului, eliberîndu-şi teritoriile (cu ajutorul Franţei, apoi al Prusiei) de sub dominaţia
austriacă. Unificarea Germaniei s-a încheiat în 1871 cu anexarea de la Franţa a regiunilor Alsacia
şi Lorena.
„Numai câteva state au frontiere cu existenţă îndelungată, cum este frontiere portughezo-
spaniolă - cea mai veche frontieră teritorială din Europa. Frontierele nou apărute în Europa
separă deseori regiuni şi grupuri etnice care, de fapt, împărtăşesc o identitate comună. Au apărut
astfel graniţe ne-naturale din teama intervenţiilor militare, ceea ce a favorizat slaba populare a
zonelor de frontieră.”6
Caracteristicile hotarului în epoca modernă:
- delimitează state naţionale – conştiinţa naţională a generat tendinţa popoarelor de a-şi
unifica, include toate teritoriile într-un stat unitar;
- devine mai stabil, fiind trasat conştient de instituţiile statului şi apreciat de populaţie;
- contribuie la concentrarea vieţii economice, politice în regiunile centrale ale statului.
Formarea şi consolidarea unor noi state în Europa a influenţat asupra accentelor geopolitice de
pe continent şi din lume.
Sec. XX a debutat cu primul război mondial. Statele Triplei Alianţe – Germania, Austro-
Ungaria, Bulgaria, Imperiul Otoman) s-au confruntat cu ţările Antantei – Franţa, Marea Britanie,
Imperiul Rus, Italia, România. Victoria Antantei a dictat condiţiile acordurilor de pace de la Paris
(1919-1920). Una din consecinţele războiului a fost dispariţia a trei imperii: Otoman,
Habsburgic, Ţarist.
Formarea şi consolidarea regimurilor totalitariste în Europa au derutata viaţa politică de pe
continent şi relaţiile internaţionale. Al doilea război mondial a fost provocat din dorinţa statelor
totalitariste de a domina lumea şi a modifica radical hotarele existente. Înfrîngerea blocului
fascist nu a garantat repartizarea uniformă a regimurilor democratice, deoarece Uniunea

3
Kissinger, Diplomaţia, p. 60.
4
Istoria modern a Europei şi Americii, Eugeniu Certan, Valeria Cozma ş.a., Ed. prut Internaţional, Chişinău, 2002,
p. 10-11.
5
Kissinger, p. 82.
6
Cooperare transfrontalieră, http://transeco.ecosv.ro/cooperare_trans_ro.htm
3
Sovietică şi-a consolidat poziţiile, asumîndu-şi rolul de principalul învingător. După înţelegerea
procentuală de la Moscova (1944) dintre Stalin şi Churchill Europa a fost scindată – partea de
Est: Polonia, Bulgaria, România, Cehoslovacia a fost plata pentru păstrarea democraţiei în Vest.
Stabilirea hotarului rigid între cele două lumi: Estul şi Vestul politic a marcat începutul
„războiului rece”. În perioada sistemului bipolar transformări de frontieră în Europa practic nu
au avut loc. „Stabilirea frontierei unui stat este de regulă rezultatul unui proces complex, generat
de o stare conjunctural-politică, cu scopul de a legifera legătura intrinsecă dintre o comunitate şi
un teritoriu prin stabilirea concretă a limitelor sale de competenţe”7.

2. Etapele cooperării transfrontaliere.

Anturajul lumii bipolare a determinat ţările Europei de Vest să identifice noi modalităţi
pentru a depăşi consecinţele celui de-al doilea război mondial şi a adapta statele la noile condiţii
geopolitice. În acest context „reprezentanţii mai multor regiuni europene de frontieră s-au întâlnit
pentru a dezbate înlăturarea barierelor de frontieră şi posibilităţile de cooperare transfrontalieră.
Motivaţia consta înainte de toate în dorinţa de îmbunătăţire a standardului de viaţă, asigurarea
unei păci durabile, dar şi înlăturarea barierelor de frontieră şi a restricţiilor care au condus la
separarea indivizilor şi instituţiilor din regiuni învecinate.”8 Geneza şi evoluţia cooperării
transfrontaliere o putem segmenta convenţional în cîteva etape:
I. anii 1951-1973
Formarea primelor comunităţi – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO),
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM), Comunitatea Economică Europeană
(CEE) – prevedea o cooperare pe domeniile respective între statele membre. Încercarea de a crea
şi Comunitatea Europeană a Apărării a eşuat şi din cauza neclarităţii cum va funcţiona o apărare
comună, dacă hotarele statelor membre sunt diferite şi nu reprezintă o frontieră comună. Totuşi
formarea CEE prevedea libera circulaţie a persoanelor, capitalului, mărfurilor şi serviciilor, astfel
frontierele nu mai erau apreciate ca bariere. Autorităţile au început să acorde o atenţie specială
regiunilor de la frontieră. Pe parcursul istoriei acestora li se acorda o atenţie preponderent
militară, ignorîndu-se viaţa economică. Integrarea statelor din Europa centrală şi de est a creat o
nouă situaţie geopolitică pentru UE. „Cooperarea transfrontalieră este cooperarea nemijlocită a
comunităţilor învecinate prin autorităţi regionale şi locale de-a lungul unei frontiere în toate
domeniile vieţii, cu participarea tuturor actorilor. Ea este favorizată de tradiţia îndelungată ce
există în zonă.”9 După formarea primelor comunităţi europene, cooperarea transfrontalieră viza
preponderent relaţiile dintre statele care făceau parte din aceste comunităţi. Relaţiile dintre
localităţile de frontieră erau în dependenţă de atitudinea ţărilor vecine faţă de hotar: hotarul
dintre statele membre ce făceau parte din CEE, CECO, EURATOM erau mai transparente,
statele oferindu-şi o serie de facilităţi reciproce, deşi cooperarea transfrontalieră nu era
reglementată în mod separat; hotarul dintre statele membre şi cele nemembre, dar care aveau
acelaşi regim politico-economic era respectat în baza principiilor democratice şi a relaţiilor de
bună vecinătate; hotarul dintre ţările Europei cu regim democratic şi ţările socialiste-satelit ale
URSS era întărit militar, fiind exclusă orice posibilitate de cooperare, mai ales transfrontalieră.
În 1973 a început extinderea comunităţilor europene prin aderarea Angliei, Danemarcei şi
Irlandei. Acest proces nu a determinat transformări de hotar pe continent, însă a contribuit la
sporirea numărului de ţări care se obligau să respecte şi să promoveze principiile transparenţei,
preponderent economice a hotarelor.
II. anii 1973- 1989 – este perioada consolidării relaţiilor dintre statele Europei de Vest

7
Grama Vasile, Frontiera şi sistemul territorial frontalier oriental al UE. Studiu de geografie politică, rezumatul
tezei de doctorat, p.6, http://arhiva-www.uoradea.ro/attachment /GRAMA_VASILE_REZUMAT.pdf
8
Cooperare transfrontalieră, http://transeco.ecosv.ro/cooperare_trans_ro.htm
9
Cooperare transfrontalieră, http://transeco.ecosv.ro/cooperare_trans_ro.htm
4
„În câteva ţări occidentale, cum ar fi Grecia, Spania şi Portugalia, cooperarea transfrontalieră a
fost posibilă abia după anul 1980, graţie schimbărilor politice ample, datorită introducerii
sistemelor democratice şi a dobândirii de către aceste ţări a statutului de ţări membre ale Uniunii
Europene. În ţările Europei Centrale şi de Est se poate vorbi de un proces asemănător abia după
1989”.10
Căderea regimului comunist sovietic a determinat destrămarea lagărului socialist şi a URSS.
Statele care au ieşit de sub controlul Kremlinului s-au orientat spre integrarea europeană. Acest
fenomen a coincis în timp cu transformările de consolidare a comunităţii europene. Schimbările
de hotar au avut loc doar prin unificarea Germaniei (RDG s-a unit cu RFG, capitală devenind
oraşul Berlin), destrămarea paşnică a Cehoslovaciei, destrămarea Iugoslaviei – însoţită de
conflicte militare.
III. anii 1989-2013 – se caracterizează prin extinderea UE spre Est şi statornicirea
hotarului extern.
„Începînd cu 1997, în ţările Europei Centrale şi de Est au avut loc dezbateri foarte ample şi
intense referitoare la politicile de frontieră ale UE. Două teme au dominat dezbaterile publice şi
politice: prima ţine de percepţia discriminării faţă de cetăţenii statelor Europei Centrale şi de Est,
în special datorită faptului că UE a impus o perioadă de tranziţie de cel puţin doi ani de la
aderare asupra dreptului acestora de a lucra în majoritatea ţărilor UE-15. A doua temă se referă la
impactul reglementării mai stricte a circulaţiei persoanelor – în special prin introducerea
regimurilor de vize şi a controalelor de frontieră – în raport cu ţările vecine”11. După o perioadă
îndelungată de negocieri, prin cele două valuri de extindere hotarul de est al Uniunii Europene s-
a extins12.

Tabel. Frontiera externă a Uniunii Europene, Sectorul oriental13

Frontiera dintre Lungimea în km
Finlanda Rusia 1340
Estonia Rusia 455
Letonia Rusia 276
Letonia Belarus 161
Lituania Belarus 651
Lituania Rusia (Kaliningrad) 272
Polonia Rusia (Kaliningrad) 232
Polonia Belarus 418
Polonia Ucraina 535
Slovacia Ucraina 98
Ungaria Ucraina 136
România Ucraina 649
România Moldova 681
Bulgaria Turcia 259
Grecia Turcia 215
Total 6378
Sursa: Frontex şi statisticile naţionale

10
Cooperare transfrontalieră, http://transeco.ecosv.ro/cooperare_trans_ro.htm
11
Heather Grabbe, Concluzie: politica libertăţii, securităţii şi justiţiei în Europa aflată în process de extindere (p.
117-127), în Spaţiul libertăţii, securităţii şi justiţiei în Europa lărgită, coord. Karen Henderson, Ed. Ştiinţa, Chişinău,
2009, p. 119.
12
Sandra Lavenex, Justiţia şi afacerile interne şi noii vecini ai UE: administrare în afara statutului de membru (p. 70-
85), în Spaţiul libertăţii, securităţii şi justiţiei în Europa lărgită, coord. Karen Henderson, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 2009,
p. 75.
13
Grama Vasile, Frontiera şi sistemul territorial frontalier oriental al UE. Studiu de geografie politică, rezumatul
tezei de doctorat, p.7, http://arhiva-www.uoradea.ro/attachment /GRAMA_VASILE_REZUMAT.pdf
5
 Transformările geopolitice viitoare din această regiune se vor realiza lent din cauza
pretenţiilor Federaţiei Ruse a capacităţii sale de şantaj faţă de fostele sfere de influenţă a URSS.
Dacă în anii 90 Moscova era timidă în a manifesta deschis nemulţumirea faţă de extinderea
europeană, atunci, începînd cu anii 2000 îşi formulează şi promovează tot mai insistent interese
în Estul Europei. „Politicile diferite duse pe ambele părţi ale graniţei au sprijinit transformarea
frontierelor în bariere vizibile între statele naţionale, mai ales în domenii ca: drept, administraţie,
impozitare, economie, cultură, asistenţă medicală. Oamenii din regiunile de frontieră, care au
fost afectaţi în cel mai înalt grad de urmările conflictelor istorice, au căpătat cu timpul temeri
reciproce şi animozităţi. Condiţiile care au creat aceste relaţii au prejudiciat disponibilitatea de
cooperare şi stabilire de contacte.”14 După ultimul val de extindere frontiera externă a UE a
modificat statutul altor frontiere „România de la un sector de 441 km româno-maghiar de
frontieră externă a UE a ajuns ca cea mai mare parte a frontierei sale de stat (2115 km; 66,3%) să
se transforme în frontieră externă a UE şi NATO cu Ucraina (649,4 km; 20,3%), R. Moldova
(681,3 km; 21,4%) şi Serbia (546,4 km; 17,1%); sectorul româno-maghiar (441,7 km) să devină
frontieră internă UE, iar sectorul româno-bulgar (631,3+22,2 km în sectorul maritim) să treacă
direct dintr-un sector inter-statal situat în afara UE în categoria celei interne UE, similar cu
sectoarele maghiaro-slovac, slovaco-polonez şi ceho-slovac şi ceho-polonez, sloveno/maghiar….
Datorită poziţiei geografice absolute a Bulgariei şi României în cadrul spaţiului geografic
european şi poziţiei relative în cadrul UE, această structură suprastatală europeană a devenit
pentru prima dată de la constituirea sa riverană Mării Negre şi în acelaşi timp Dunărea navigabilă
a devenit în proporţie de 95% o problemă internă a sa (exceptînd sectorul sîrbesc)15”.
„Deschiderea frontierelor dintre Est şi Vest a coincis cu intensificarea agendei de securitate
internă din cadrul UE. Europa Centrală şi de Est este văzută în grupul „UE-15”, format din
statele-membre de pînă la 2004, ca alcătuită nu doar din ţări care ar trebui să fie protejate prin
includerea în organizaţiile internaţionale de securitate, ci şi din ţări care sunt ele însele surse de
pericol potenţial pentru securitatea UE la micro-nivel. Spre deosebire de îngrijorările de „macro-
securitate” ale războiului rece, care implicau în principal ameninţări controlate de stat şi motivate
politic din partea unor structuri militare naţionale, noile riscuri vin din partea unor persoane
private. „Pe parcursl unei jumătăţi de secol frontierele statelor integrate au dobîndit funcţii
complexe de la controlul fluxului uman pînă la cel militar, translatînd dintr-o poziţie iniţială
externă specifică fiecărui stat la una asociativă internă sau externă. Fiecare repoziţionare a sub-
sistemelor integrate genera noi relaţii şi necesitatea interconectării a noi subsisteme cu implicaţii
majore în viaţa economică, socială şi politică a acestora”16. Guvernele care şi-au orientat
politicile externe către intrarea în structurile euroatlantice , după încheierea războiului rece nu
mai reprezintă ameninţări de macro-securitate. Însă ele nu pot neapărat opri persoanele de pe
propriul teritoriu să desfăşoare activităţi pe care UE le consideră ameninţătoare, cum ar fi
criminalitatea organizată sau migraţia ilegală”17. „Uniunea Europeană duce două politici paralele
pentru tratarea relaţiilor sale cu ţările vecine, în funcţie de prezenţa sau non-prezenţa acestora pe
lista potenţialilor candidaţi.
 Acordurile de stabilizare şi asociere deschid posibilitatea ca un stat să devină candidat la
statutul de membru al UE la sfârşitul procesului de negociere. Astfel de acorduri au fost
încheiate pentru prima dată cu Croaţia şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Acestea au
fost urmate de Albania. Alţi potenţiali candidaţi în acest context sunt Bosnia şi Herţegovina,
Muntenegru şi Serbia.

14
Cooperare transfrontalieră, http://transeco.ecosv.ro/cooperare_trans_ro.htm
15
Grama Vasile, Frontiera şi sistemul territorial frontalier oriental al UE. Studiu de geografie politică, rezumatul
tezei de doctorat, p.12-13, http://arhiva-www.uoradea.ro/attachmen/GRAMA_VASILE
16
Grama Vasile, Frontiera şi sistemul territorial frontalier oriental al UE. Studiu de geografie politică, rezumatul
tezei de doctorat, p.11, http://arhiva-www.uoradea.ro/attachmen/GRAMA_VASILE_REZUMAT.pdf
17
Heather Grabbe, Concluzie: politica libertăţii, securităţii şi justiţiei în Europa aflată în process de extindere (p.
117-127), în Spaţiul libertăţii, securităţii şi justiţiei în Europa lărgită, coord. Karen Henderson, Ed. Ştiinţa, Chişinău,
2009, p. 118.
6
  În cadrul politicii de vecinătate, UE a încheiat acorduri de cooperare cu ţări terţe din
spaţiul sud-mediteranean şi din Caucazul de Sud, precum şi cu ţări din Europa de Est, a căror
relaţie cu Uniunea Europeană în viitor rămâne neclară.”18 „Complexitatea sistemului de frontiere
inter-statale generată de procesul continuu de extindere şi al consolidării conceptelor de frontieră
internă şi frontieră externă UE este amplificată de suprapunerea unor noi frontiere externe în
interiorul UE cum este sistemul Shengen ce facilitează libera circulaţie a persoanelor între statele
membre. Sistemul se complică şi prin faptul că marginile lui nu se suprapun în totalitate cu cele
ne UE”19.
„Frontierele externe ale UE au un dublu rol: din perspectiva naţională acestea reprezintă linii de
demarcaţie bazate pe structura etnică, identitatea de limbă şi cultură; din perspectiva
supranaţională pot fi interpretate ca şi frontiere care despart două civilizaţii. Subiectul care
trebuie dezbătut este în ce fel se poate evita transformarea frontierei externe a UE într-o nouă
Cortină de Fier psihologică”20.

3. Conceptul şi principiile de cooperare transfrontalieră.

Cooperarea este un fenomen prin care două sau mai multe părţi îşi coordonează eforturile,
lucrează împreună pentru un scop comun. În cazul ţărilor vecine cooperarea poate fi:
interregională – se limitează la domenii stricte de conlucrare la nivel de regiuni; transfrontalieră
– în domenii multiple de interes comun între localităţile de o parte şi alta a hotarului recunoscut
internaţional; transnaţională – pe anumite domenii, se realizează la nivel naţional de stat, de
obicei prin acorduri interstatale. Cooperarea transfrontalieră – este cooperarea mutuală clasică
între două regiuni de frontieră învecinate. Ea cuprinde toate domeniile vieţii cotidiene,
dezvoltarea de programe comune, priorităţi şi acţiuni. Ea include participarea extinsă a
grupurilor sociale, a diverselor nivele administrative etc.21 Acest tip de cooperare poate fi aplicat
în diferite domenii în dependenţă de scopurile interesele, trebuinţele părţilor implicate.
Conceptul de „frontieră” apriori orientează spre o delimitare de spaţiu geografic, politic,
economic, etc. Există frontiere fizice, tehnice, fiscale, culturale. În toate cazurile hotarul este
privit ca un element de siguranţă, cu sau fără protecţie militară, cu garanţii internaţionale.
Frontiera exprimă unitatea unui stat şi linia de demarcaţie faţă de ţările vecine. „Cooperarea în
sine comportă două aspecte care, deşi diferite sub aspectul obiectivelor, activităţilor interprinse şi
a rezultatelor obţinute, s-au născut din aceeaşi raţiune. Astfel, cooperarea transfrontalieră
reprezintă un instrument de vecinătate prin care se încurajează antrenarea regiunilor situate de o
parte şi de alta a frontierelor naţionale, prin implicarea autorităţilor locale şi regionale din
regiunile adiacente frontierei. Cooperarea inter-regională presupune cam acelaşi lucru, însă
beneficiarii pot fi localizaţi oriunde în arealul statului participant la această formă de cooperare,
aria de eligibilitate extinzîndu-se la întreg teritoriul naţional”22.În condiţiile cînd hotarele statelor
sunt recunoscute internaţional şi regimurile politice respectă principiile democraţiei, cooperarea
transfrontalieră are menirea de a minimaliza efectele hotarului în calitate de impediment în calea
colaborării dintre localităţile aflate de o parte şi de alta a frontierei de stat.

18
http://europa.eu/abc/12lessons/lesson_3/index_ro.htm
19
Grama Vasile, Frontiera şi sistemul territorial frontalier oriental al UE. Studiu de geografie politică, rezumatul
tezei de doctorat, p.11, http://arhiva-www.uoradea.ro/attachmen/GRAMA_VASILE
20
Grama Vasile, Frontiera şi sistemul territorial frontalier oriental al UE. Studiu de geografie politică, rezumatul
tezei de doctorat, p.6, http://arhiva-www.uoradea.ro/attachment/GRAMA_VASILE_REZUMAT.pdf
21
Cooperare transfrontalieră, http://transeco.ecosv.ro/cooperare_trans_ro.htm
22
Grama Vasile, Frontiera şi sistemul territorial frontalier oriental al UE. Studiu de geografie politică, rezumatul
tezei de doctorat, p.11, http://arhiva-
www.uoradea.ro/attachment/791672704232e82e41d0a31a6bc16159/be4c4fd0f1440f2388c6d478daee5896/GRA
MA_VASILE_REZUMAT.pdf

7
 Sfîrşitul războiului rece a permis Comunităţii Europene să elaboreze noi strategii în politica
sa faţă de ţările vecine din această zonă. Comunitatea era interesată să aibă vecini stabili şi
guvernabili, din care motiv au fost elaborate proiecte ce urmau să ajute ţările foste socialiste să
depăşească mai uşor perioada de tranziţie de la regimul totalitar la cel democratic, de la
economia planificată autoritar la economia de piaţă. Cooperarea transfrontalieră europeană are
două componente:
I – se referă la ţările membre UE. În acest caz UE a elaborat politici de cooperare regională
şi a creat instrumente ce permit susţinerea permanentă din partea structurilor comunitare,
inclusiv prin fonduri financiare speciale. „Fondurile Structurale şi de Coeziune (FSC) sunt cele
mai importante mecanisme financiare prin care Uniunea Europeană susţine restructurarea
socială şi economică în statele membre, cu scopul realizării unei coeziuni economice şi sociale.
În ciuda faptului că primele referiri la eliminarea disparităţii economice şi sociale dintre regiuni
au fost făcute deja în Tratatul de la Roma (1957), acest concept a fost pus în aplicare pentru
prima oară abia în 1975, anul creării Fondului European de Dezvoltare Regională. Aceste
fonduri reprezintă 35% din bugetul UE pe perioada 2007 – 2013 şi totalizează 347 de miliarde de
euro, suma alocată României fiind de19,7 miliarde. Fondurile nu urmăresc să înlocuiască
măsurile naţionale ci, dimpotrivă, vin în completarea acestora. Atât Comisia Europeană, cât şi
statele membre au obligaţia de a asigura coerenţa între politicile şi priorităţile UE şi investiţiile
FSC. În acest sens, toate fondurile au la bază principiul co-finanţării, care implică o contribuţie
din resursele publice ori cele private pe lângă contribuţia UE. Pentru a asigura coerenţa
fondurilor cu Orientările Strategice Comune în Materie de Coeziune, statele membre trebuie să
adopte un cadru strategic naţional de referinţă, cu rol de suport pentru programarea finanţărilor
europene”23.
II – se referă la raporturile dintre ţările membre UE de la frontiera externă şi vecinii lor.
Tratatul privind UE promovează libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, capitalului şi
serviciilor în spaţiul comunitar, astfel încît practic lichidează barierele de frontieră (cu unele
excepţii impuse de Acordul Schengen). În acelaşi timp, noţiunea de frontieră externă a UE nu are
un conţinut static, deoarece nici un tratat nu fixează o linie concretă pînă unde poate ajunge
extinderea. UE dispune de multiple documente juridice care reglementează cooperarea regională
comunitară. Instituţiile UE sunt abilitate cu suficiente competenţe pentru a adopta decizii în
vederea descentralizării administrative, a autonomiei locale, a creării unor structuri pentru
implementarea cooperării regionale dintre statele vecine membre a UE. Această cooperare este
facilitată şi de faptul că în UE funcţionează aceleaşi legi. Pentru reglementarea relaţiilor la
hotarul extern al UE părţile trebuie să se ghideze de legislaţia internaţională.
Cooperarea transfrontalieră are menirea de a scoate relaţiile dintre localităţile de frontieră
din limitele relaţiilor bilaterale de stat pentru a apropia cel mai mult efectele acestei cooperări de
cetăţeanul de rînd. Autorităţile locale nu pot fi abilitate cu competenţe de politică externă, dar ele
pot obţine dreptul de decizie în vederea soluţionării unor situaţii ce aduc prejudicii conceptului
de politică externă a statului. Implementarea cooperării regionale este cea mai bună dovadă a
funcţionalităţii principiului descentralizării administrative. În virtutea trecutului specific al
regiunilor de frontieră acestea în prezent se confruntă şi cu probleme specifice, care pot fi
depăşite mai uşor prin acţiunile autorităţilor locale de o parte şi de cealaltă parte a frontierei.
Situaţia la hotarul extern al UE este mai sensibil datorită decalajului pe diverse dimensiuni dintre
ţările membre UE şi statele vecine.
Scopul cooperării transfrontaliere este de a minimaliza efectele negative ale hotarelor în
vederea beneficiului maximal pentru locuitorii din localităţile de la hotar. Regiunile de la hotar
sunt verigile de legătură teritorială dintre stat, cooperarea transfrontalieră le ajută să devină şi
verigi economice, culturale, umanitare pentru ca aceste localităţi să nu fie apreciate drept
„margine” a unei entităţi. Prin această cooperare se urmăreşte „eliminarea barierelor fizice, a

Radu
23
Victor Ionescu, Cum funcţionează Fondurile Structurale şi de Coeziune,
www.europuls.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=596:fonduri-structurale-politica-regionala
8
restricţiilor de orice fel şi a tuturor factorilor care contribuie la separarea comunităţilor din
regiunile de frontieră. În termeni socio-economici, cooperarea transfrontalieră este privită ca
soluţia pentru atenuarea problemelor-cheie ale regiunilor periferice în raport cu centrul: lipsa sau
precaritatea infrastructurii, a serviciilor publice, nivelul redus al investiţiilor, şomajul mai
accentuat cu efect imediat în producerea dezechilibrelor demografice cum ar fi migraţia
populaţiei tinere şi îmbătrînirea populaţiei”24.
Consecinţa majoră a unei cooperări transfrontaliere eficiente pentru UE este susţinerea
climatului prietenos şi stabil la frontiera sa externă; pentru statele vecine cu UE – anularea
stereotipului de barieră a regiunilor de la hotar, intensificare contactelor pe diverse domenii şi
soluţionarea problemelor comune de către localităţile de ambele părţi a hotarului.
Majoritatea statelor încheie acorduri de frontieră cu vecinii şi stabilesc relaţii în baza
principiului bunei vecinătăţi. Pentru intensificarea acestor relaţii cooperarea transfrontalieră este
cea mai indicată. Un exemplu de cooperare este Europa de sud-est. În anul 2000 la Bucureşti a
fost semnată Carta relaţiilor de bună vecinătate, stabilitate, securitate şi cooperare în Europa de
sud-est, în care se menţionează că obiectivul primordial al Procesului de Cooperare din Europa
de sud-est – SEECP – îl constituie întărirea relaţiilor de bună vecinătate dintre toate statele din
regiune, în vederea transformării acesteia într-o zona de pace, stabilitate şi cooperare. Statele se
angajează să acţioneze cu fermitate pentru a atinge acest obiectiv, într-un spirit de solidaritate şi
colaborare, în beneficiul ţărilor şi popoarelor lor şi al întregii Europe25. SEECP a fost înfiinţat în
1996, la iniţiativa Bulgariei, care a dorit să pună bazele unei noi forme de cooperare, după
apariţia noilor state pe teritoriul fostei Iugoslavii. Statele participante la SEECP sunt: Albania,
Bulgaria, Grecia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, România, Serbia, Turcia (ţări
fondatoare), Bosnia şi Herţegovina (2001), Croaţia (2004), Republica Moldova (2006),
Muntenegru (2007) şi Slovenia (2010). Urmăreşte obiectivele: întărirea stabilităţii, securităţii şi
al relaţiilor de bună vecinătate; intensificarea cooperării multilaterale economice şi comerciale în
zonă, cu accent pe cooperarea transfrontalieră, modernizarea infrastructurii în transporturi,
comunicaţii şi energie, promovarea comerţului şi investiţilor; promovarea cooperării în
domeniile umanitar, social şi cultural; cooperarea în domeniul justiţiei, în combaterea crimei
organizate, traficului ilicit cu droguri şi arme, precum şi a terorismului26.
Conceptul cooperării transfrontaliere a fost preluat şi dezvoltat la nivel comunitar. Astăzi UE
susţine şi promovează această formă de cooperare, deoarece ea nu diminuează din securitatea
comunitară şi în acelaşi timp nu permite transformarea hotarului extern al UE într-o barieră de
izolare.
Principiile care stau la baza cooperării transfrontaliere sunt: parteneriatul, subsidiaritatea,
programarea, echivalenţă instituţională.
Parteneriatul presupune asocierea a doi sau mai mulţi parteneri care îşi iau angajamente
reciproce în vederea soluţionării unor probleme. Sunt cunoscute două tipuri de parteneriat
transfrontalier: vertical şi orizontal. Parteneriatul vertical presupune o subordonare a structurilor
create între nivele de administrare de la UE la stat, de la stat la regiune, de la regiune la
localitatea de frontieră. Parteneriatul orizontal presupune relaţii dintre partenerii direcţi de pe
ambele părţi ale frontierei, relaţii în care părţile sunt tratate egal indiferent de mărimea statului
din care face parte sau de ponderea acestuia pe arena internaţională.
În carul UE „principiul parteneriatului presupune o strînsă cooperare între autorităţile
publice la nivel naţional, regional şi local în statele membre, precum şi cu sectorul privat şi
sectorul terţial. Partenerii ar trebui să fie implicaţi activ pe parcursul întregului ciclu de

24
Grama Vasile, Frontiera şi sistemul territorial frontalier oriental al UE. Studiu de geografie politică, rezumatul
tezei de doctorat, p.11, http://arhiva-
www.uoradea.ro/attachment/791672704232e82e41d0a31a6bc16159/be4c4fd0f1440f2388c6d478daee5896/GRA
MA_VASILE_REZUMAT.pdf
25
Carta relaţiilor de bună vecinătate, stabilitate, securitate şi cooperare în Europa de sud-est, I, 1.,
www.chairmanship.mfa.md/img/seecp/carta-SEECP.doc
26
Procesul de cooperare din Europa de sud-est, http://www.mae.ro/node/9968
9
programare – pregătire, punere în aplicare, monitorizare şi evaluare. Parteneriatul trebuie să fie
privit în strînsă legătură cu abordarea bazată pe guvernanţa pe mai multe niveluri şi cu principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii”27. Eficacitatea principiului parteneriatului depinde de cadrele
instituţionale naţionale, de culturile politice şi de capacitatea tehnică a partenerilor de a contribui
la proces în mod semnificativ, ridicînd problema consolidării capacităţilor28. Parteneriatul începe
să funcţioneze atunci cînd sunt elaborate proiecte colective la care participă autorităţile de la
nivel local, regional, naţional, european. Programarea unui parteneriat include perioada de
concepţie, gestionare, implementare, monitorizare, evaluare.
În UE este în plină desfăşurare procesul de elaborare a unui „cod european de conduită
privind parteneriatul”. Deşi acesta se referă la parteneriat în cazul cooperării din interiorul UE,
totuşi principiile ar fi funcţionale şi în cazul cooperării transfrontaliere – „comisia a prezentat o
descriere schematică a principiilor după care ar trebui să se ghideze statele membre atunci când
organizează participarea partenerilor relevanţi la diferitele etape de implementare a fondurilor
din cadrul strategic comun al UE. Aceasta pregăteşte terenul pentru un cod european de conduită
privind parteneriatul (European Code of Conduct on Partnership – ECCP), care va formula
cerinţele minime pe care trebuie să le întrunească autorităţile locale pentru a asigura o implicare
de înaltă calitate a partenerilor”29. „Principiul parteneriatului cuprinde două elemente:
parteneriatul „vertical” şi cel „orizontal”. Parteneriatele verticale se referă la relaţiile la
următoarele nivele: UE, naţional, regional şi local, din ambele zone de frontieră. Parteneriatele
orizontale se referă la relaţiile dintre aceşti parteneri (organizaţii, structuri) de pe ambele părţi ale
frontierei. Acest principiu se bazează pe egalitatea ambelor părţi , indiferent de mărimea ţării,
importanţa ei geografică sau economică, populaţie. Pentru dezvoltarea acestui parteneriat trebuie
depăşite impedimente cum ar fi : diferenţe din administraţie, competenţe şi posibilităţi de
finanţare”30.
“În ciuda diferenţelor şi disparităţilor socio-economice, regiunile de frontieră se confruntă cu o
serie de provocări comune. Acestea constituie priorităţile şi obiectivele-cheie ale cooperării
transfrontaliere, şi anume:
- de a promova o dezvoltare economică şi socială armonioasă în regiunile situate de orice
parte a frontierelor comune. O atenţia specială se acordă comerţului şi investiţiilor locale,
promovării întreprinderilor comune, turismului, investiţiilor în infrastructura locală şi
cooperării în sectoarele energetice, de transport şi de comunicaţii;
- de a aborda provocările comune în domenii cum ar fi mediul, sănătatea publică şi prevenirea
şi combaterea crimei organizate. Acţiunile includ planificarea comună şi activităţile de
supraveghere, gestionarea îmbunătăţită a resurselor naturale, a resurselor piscicole şi a
deşeurilor. Problema poluării apei este esenţială în contextul bazinelor maritime comune, şi
anume Mările Baltice, Neagră şi Mediterană. De asemenea, acţiunile includ şi măsurile de
încurajare a cooperării în vederea supravegherii şi tratării bolilor transmisibile şi cooperarea
intensificată în lupta împotriva corupţiei, imigrării ilegale şi traficului uman;
- de a garanta frontiere sigure şi eficiente prin îmbunătăţirea operaţiunilor şi a procedurilor
pentru gestionarea frontierelor, prin consolidarea securităţii lanţului logistic internaţional sau
chiar prin îmbunătăţirea infrastructurilor şi echipamentului la graniţe;
- de a promova acţiunile interumane locale la nivel transfrontalier prin îmbunătăţirea
contactelor societăţii civile. Cooperarea educaţională, socială şi culturală poate juca un rol
esenţial în promovarea democraţiei şi a valorilor comunitare”31

27
Document de lucru al serviciilor Comisiei. principiul parteneriatului în implementarea fondurilor care fac obiectul
cadrului strategic comun – elemente pentru un cod european de conduită în materie de parteneriat, Comisia
Europeană, Bruxelles, 24.4.2012, SWD(2012) 106 final, ec.europa.eu/esf/BlobServlet?docId=394&langId=ro, p. 3.
28
Ibidem., http://ec.europa.eu/esf/main.jsp?catId=62&langId=ro&newsId=7956
29
Cum se poate consolida principiul parteneriatului din cadrul fondurilor europene?,
30
Cooperare transfrontalieră
31
Cooperare transfrontalieră
10
 Principiul subsidiarităţii presupune că deciziile în perioada cooperării sunt luate de instanţa,
structura decizională cea mai apropiată. Principiul „presupune consolidarea organismelor locale
şi regionale ca fiind cele mai adecvate pentru cooperarea transfrontalieră. Aceste organisme
dispun de flexibilitatea necesară pentru a depăşi diferenţele existente între între structuri şi
competenţe, de pe ambele părţi ale frontierei, respectiv pentru a compensa în caz de necesitate o
parte din funcţiile acestora în cadrul structurilor transfrontaliere”32. Însăşi noţiunea subsidiaritate
provine din latină subsidiarii – trupa de rezervă, sau subsidium – rezerva, fapt care presupune că
autorităţile centrale trebuie să permită autorităţilor locale să decidă în limita permisului atunci
cînd este necesar şi să întreprindă măsuri doar dacă acestea sunt mai eficiente decît cele luate la
nivel regional sau local. Concomitent actorii locali au iniţiative, realizarea cărora îi obligă şi la
responsabilităţi reciproce. Acest principiu iniţial a fost reglementat pentru relaţiile dintre
instituţiile UE şi cele naţionale. „În dreptul comunitar, principiul subsidiarităţii a fost recunoscut
în mod oficial prin Tratatul de la Maastricht, care a introdus art. 5 par. (2) CE. Totuşi elemente
ale acestui principiu se pot distinge în art. 5 CECO, în sensul căruia, Comunitatea „întreprinde o
acţiune directă în ceea ce priveşte producţia şi funcţionarea pieţii doar atunci cînd circumstanţele
o impun”. Actul Unic European din 1987 a introdus regula subsidiarităţii în domeniul mediului
(art. 130 R CEE), fără, însă, a o menţiona ca atare. Totuşi pînă la Tratatul UE acest principiu nu
a constituit un principiu general de drept. Tratatul de la Amsterdam a anexat la Tratatul CE
Protocolul privind aplicarea principiului subsidiarităţii şi al proporţionalităţii. Regulile de
aplicare, neînscrise în tratate, însă convenite în cadrul abordării globale referitoare la aplicarea
principiului subsidiarităţii (1992), adoptate la Edinburg, au devenit obligatorii din punct de
vedere juridic şi supuse unui control jurisdicţional. Tratatul de la Lisabona a abrogat art. 5 din
Tratatul CE şi a înscris principiul subsidiarităţii la art. 5 din Tratatul UE, care, conservînd
termenii articolului abrogat, adaugă o referire explicită la dimensiunea regională şi locală a
principiului subsidiarităţii. Tratatul de la Lisabona înlocuieşte Protocolul din 1997 privind
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii printr-un nou protocol cu acelaşi titlu,
principala inovaţie fiind noul rol acordat parlamentelor naţionale în a controla respectarea
principiul subsidiarităţii”33. În sens obişnuit, subsidiaritatea presupune „acordarea unui anumit
grad de independenţă unei autorităţi subordonate faţă de o autoritate de nivel superior, în special
unei autorităţi locale faţă de puterea centrală”34, situaţie deosebit de importantă în cazul
cooperării transfrontaliere cînd autorităţile locale ar putea adopta decizii, evitînd procedurile
complicate şi de lungă durată. „Conform principiului subsidiarităţii, responsabilitatea controlării
programelor operaţionale pe de-o parte, şi gestionarea lor pe de alta, le revine statelor membre.
În acest sens, pentru fiecare program operaţional, statul membru are obligaţia să instituie trei
autorităţi: de gestionare, certificare şi audit. Pe lângă obligaţia de a gestiona şi de a controla
fondurile europene, statele membre şi autorităţile de gestionare trebuie să asigure buna informare
a beneficiarilor despre noi oportunităţi de finanţare, cât şi despre schimbările apărute în cadrul
programelor deja în derulare”35. În baza acestui principiu autorităţile centrale ar trebui să ofere
autorităţilor locale să ia decizii, concomitent să intervină doar în situaţiile cînd autorităţile locale
nu au competenţele necesare sau nu se pot isprăvi şi au nevoie de ajutor.
Principiul programării facilitează identificarea unor posibile sfere de colaborare şi a
modalităţilor de cooperare în vederea unor proiecte comune de viitor. „Acest principiu presupune
existenţa unui concept sau program comun de dezvoltare transfrontalieră. Elaborarea strategiilor
de dezvoltare este necesară pentru evidenţierea problemelor comune, a potenţialului de
dezvoltare, pentru a depăşi iniţiativele izolate de pe ambele părţi ale frontierei şi pentru a crea o
perspectivă comună de dezvoltare. Cooperarea transfrontalieră nu se reduce doar la faptul că
regiunile învecinate de frontieră îşi dezvoltă întîi propriile programe, priorităţi sau proiecte,

32
Roşcovan, p. 28.
33
Fişa de informare nr. 19, Principiul subsidiarităţii, www.cdep.ro/afaceri_europene/afeur/2009/fi_454.pdf, p. 1-2.
34
Fişa de informare nr. 19, Principiul subsidiarităţii, www.cdep.ro/afaceri_europene/afeur/2009/fi_454.pdf, p. 2.
35
Radu Victor Ionescu, Cum funcţionează Fondurile Structurale şi de Coeziune,
www.europuls.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=596:fonduri-structurale-politica-regionala
11
independent una de cealaltă la nivel naţional şi, mai apoi, contractează parteneri din cealaltă
parte a graniţei pentru a-i implica şi pe aceștia.”36
Echivalenţa instituţională facilitează cooperarea transfrontalieră deoarece nu apar
impedimente la stabilirea relaţiilor propriu-zise: dacă instituţiile administraţiei locale de pe o
parte şi alta a hotarului sunt identice, atunci cooperarea din punct de vedere tehnic poate fi
realizată mai simplu.
„Din păcate, daca ne plasam în perspectiva europeanului mediu, înţelegem rapid că pentru
simţul comun conceptul de europeism reprezintă mai curînd o stare geografica de fapt, un dat
autoexplicativ şi non-problematic. Asta în timp ce, în realitate, noţiunea ascunde capcane proprii
oricărei reprezentări a identităţilor culturale – repere mai curînd ambigue si opţiuni alternative,
daca nu total beligerante.”37
Cooperarea transfrontalieră pe continentul european a evoluat în dependenţă de
transformările din interiorul UE şi a celor din mediul extern.

VOCABULAR:

Guvernanţă pe mai multe niveluri – o acţiune coordonată a UE, a statelor membre şi a

autorităţilor locale şi regionale, bazată pe parteneriat şi vizînd elaborarea şi punerea în aplicare a
politicilor UE.

Subsidiaritate - concept socio-politic, managerial potrivit căruia problemele apărute la un

moment dat, într-o organizaţie sau sistem, sunt soluţionate la cel mai apropiat nivel decizional al
acestora; principiul subsidiarităţii – reprezintă asigurarea resurselor corespunzătoare
competentelor transferate, responsabilitatea administraţiei publice locale in raport cu
competentele care le revin, asigurarea unui proces de descentralizare stabil, predictibil,bazat pe
criterii si reguli obiective, al echităţii si constrîngerii bugetare; consta in exercitarea
competentelor de către autoritatea administraţiei publice locale situata la nivelul administrativ cel
mai apropiat de cetaţean si care dispune de capacitate administrativa necesara.

frontieră - Linie naturală sau convențională trasată între diferite puncte de pe suprafața globului,
care delimitează teritoriul unui stat de teritoriul altui stat, de marea liberă, de spațiul cosmic (în
înălțime). Frontiera delimitează juridic cadrul în care statul își exercită suveranitatea sa deplină și
exclusivă.
Cooperarea transfrontalieră – este cooperarea mutuală clasică între două regiuni de frontieră
învecinate. Ea cuprinde toate domeniile vieţii cotidiene, dezvoltarea de programe comune,
priorităţi şi acţiuni.

DOCUMENTAR:
Delimitarea spaţiului european prin decizie politică a determinat cele mai profunde schimbări şi
cea mai accentuată dinamică a ceea ce înseamnă sistemul de frontiere interstatale la cumpăna
dintre mileniile II şi III. În toate situaţiile rezultate în urma unor astfel de schimbări, cadrul
fizico-geografic prin particularităţile sale joacă un rol important, în funcţie de natura suportului
traseului frontierei, cu implicaţii majore asupra sistemelor frontaliere contigui din punct de
vedere al premiselor favorabile/nefavorabile pentru interconectarea acestora sub forma unor

Roşcovan, p. 28.
36
37
Europa frontierelor, http://www.observatorcultural.ro/Inventind-Europa-identitati-si-frontiere-
%28I%29*articleID_15281-articles_details.html
12
sisteme transfrontaliere funcţionale. Majoritatea unităţilor montane din spaţiul european sunt
secţionate de frontiere interstatale mai mult sau mai puţin penetrabile din punct de vedere al
morfologiei suportului asigurat de acestea. În acelaşi context, arterele hidrografice şi suprafeţele
lacustre, prin rangul şi dimensiunea lor pot avantaja/dezavantaja crearea unor conexiuni între
sisteme frontaliere contigui. Dunărea, Rinul, Oder, Drava, Sava, Bug, Prut, Nistru, etc. sunt cele
mai importante artere hidrografice ale spaţiului european care pe anumite sectoare ale profilului
lor longitudinal includ suportul unor frontiere ce delimitează structuri teritorial-politice aflate în
faze diferite de cooperare transfrontalieră. Realizarea unei tipologii a frontierelor spaţiului
european este de a remarca similitudini între sectoare cu aceleaşi caracteristici şi de a crea
modele care generează în mare parte acelaşi gen de probleme în arealele frontaliere contigui şi
implicit pentru identificarea mecanismelor ce pot determina funcţionalitatea sistemelor
transfrontaliere astfel rezumate. (Grama Vasile, Frontiera şi sistemul territorial frontalier oriental
al UE. Studiu de geografie politică, rezumatul tezei de doctorat, p.10, http://arhiva-
www.uoradea.ro/attachment/791672704232e82e41d0a31a6bc16159/be4c4fd0f1440f2388c6d478
daee5896/GRAMA_VASILE_REZUMAT.pdf)

13