Portofoliu la Istorie

Clasa: 8,,B”
Nume: Arseni David
 Unificarea Italiei

■ Unificarea Italiei, conform termenului

originar din italiană, Risorgimento, a fost
procesul social, politic și administrativ
care a avut ca rezultat final unificarea
statelor din peninsula italiană într-o
singură națiune, Italia.
■ Este relativ dificil de a preciza limitele
exacte în timp ale acestui proces, dar
majoritatea istoricilor sunt de acord că
extensia maximă temporală a epocii
Risorgimento se situează între Congresul
de la Viena din 1815 și războiul franco-
prusac din 1871, deși finalizarea efectivă
a procesului de unificares-a produs după
victoria Italiei din Primul război mondial.
 Stema Republicii Italiane

■ Fundal
■ Stabilirea Republicii Italiene și mai târziu a Regatului Italiei, conduse de Napoleon, a
început să încurajeze naționalismul în rândurile celor care trăiau în acele regiuni. Când
regimul lui Napoleon a început să se clatine, alți monarhi italieni pe care i-a instalat au
încercat să-și păstreze tronul hrănind acele sentimente naționaliste, pregătind începerea
revoluțiilor. Printre aceștia s-a numărat și viceregele Italiei, Eugène de Beauharnais, care a
încercat să primească acordul Austriei pentru a fi numit succesor la tronul Regatului Italiei,
și Joachim Murat, care a chemat patrioții italieni să ajute la unificarea Italiei sub comanda
sa.[1] După înfrângerea Franței napoleoniene, Congresul de la Viena (1815) a stabilit o
nouă hartă politică a Europei. În Italia, Congresul a restaurat guvernele independente pre-
napoleoniene, fie în mod direct sau sub puternica influență a puterilor europene, în special
Austria (în nord) și Spania (în sud).
 Giuseppe Mazini

■ Giuseppe Mazini(a fost un jurist, democrat și

luptător italian în mișcarea „Risorgimento” (în
traducere „Renașterea Italiei”) (1815-1870),Țelul
activității lui Mazzini era independența și unirea
Italiei, care era pe atunci fragmentată în Regatul
Neapolelui și Regatul Siciliei.
 Giuseppe Garibaldi
■ Giuseppe Garibaldi a fost un general, om politic și
patriot italian considerat, împreună cu Camillo Cavour, cu Victor-
Emmanuel al II-lea și cu Giuseppe Mazzini, a fi unul dintre „părinții
patriei” italiene.
■ Garibaldi a fost un personaj istoric esențial al Risorgimentului italian,
deoarece a condus și a luptat personal într-un număr mare de
campanii militare care au permis construirea unei Italii unite. El a
încercat, cel mai adesea, să acționeze cu învestitura unei puteri
legitime, ceea ce face să fie greu de definit ca revoluționar: a fost
numit general de către Guvernul provizoriu al Milanului în 1848,
general al Republicii Romane din 1849 de către ministrul de război, și
cu acordul și în numele lui Victor-Emmanuel al II-lea a intervenit
prin Expediția celor O Mie.
■ A fost supranumit „eroul a două lumi” datorită acțiunilor militare pe
care le-a întreprins atât în America de Sud cât și în Europa, și care i-
au adus o considerabilă notorietate atât în Italia cât și peste hotare.
Aceasta se datorează mediatizării excepționale pe plan internațional
de care a beneficiat, la nivelul epocii sale, presa relatând, adesea
romanțat, epopeea sa. Cei mai mari scriitori, în special
francezi, Victor Hugo, Alexandre Dumas, George Sand și-au exprimat
admirația față de el. Regatul Unit și Statele Unite i-au fost de mare
ajutor, oferindu-i, în circumstanțe dificile, susținere militară și
financiară.
 Victor Emanuel II al
Italiei
■ Victor Emanuel II al Italiei (italiană: Vittorio Emanuele II)
(n. 14 martie 1820 – 9 ianuarie 1878) a fost supranumit „Regele
gentilom”.
■ Victor Emmanuel al II-lea a fost primul rege al Italiei Unite.
Monarh liberal, i-a acordat încredere lui Cavour, fără a renunța
vreodată la propria sa autoritate. Pentru supușii săi, Victor
Emmanuel al II-lea a fost il re galantuomo, "regele gentilom", cel
care a păstrat Constituția liberală "dăruită" Piemontului de tatăl
său, Carol Albert. Proclamat în 1861 "rege al Italiei prin
Îndurarea lui Dumnezeu și a Națiunii", el desăvârșește unitatea
italiană, încheiată În 1878. În 1911, la aniversarea a cincizeci de
ani de la unire, în memoria sa a fost ridicat un monument, 1/
Vittoriano, construit în stil neo¬clasic, în relativă dizarmonie cu
monumentele romane, a fost poreclit curând "mașina de scris".
Regatul Italiei
 Camilo Cavour

■ Camilo Cavour(În 1847 apare pe scena politică

ca fondator, împreună cu Cesare Balbo, al unui
ziar moderat, numit "Risorgimento"
("Redeșteptare"). Este ales deputat al
Parlamentului în iunie 1848. A pierdut în
alegerile din ianuarie 1849, dar în martie
același an, recuperează locul în Parlament și îl
menține până la moarte).
 Unificarea Germaniei
■ Unificarea Germaniei într-un stat național integrat
politic și administrativ a avut loc oficial la 18 ianuarie
1871 în Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles din
Franța. Principii statelor germane de până atunci s-au
adunat acolo pentru a-l proclama pe regele Wilhelm al
Prusiei ca Wilhelm, împărat al Imperiului German, în
urma capitulării Franței după Războiul Franco-
Prusac.In timpul unificarii Germaniei,s-au infaptuit 3
razboaie.

Stema Confederației Germane

 Otto Eduard Leopold von
Bismarck
■ Otto Eduard Leopold von Bismarck a fost
un om de stat al Prusiei/Germaniei de la
sfârșitul secolului al XIX-lea, precum și o
figură dominantă în afacerile mondiale. Ca
prim-ministru al Prusiei între 1862 și 1890, el
a supervizat unificarea Germaniei de la 1871.
În 1867 devenise cancelar al Confederației
Germane de Nord. A proiectat Imperiul
German de la 1871, devenind primul său
cancelar („Cancelar al Imperiului”) și
dominând afacerile acestuia până la demiterea
sa în 1890. Diplomația lui, numită „politică
realistă” (Realpolitik), și modul autoritar în
care conducea statul i-au adus porecla de
„Cancelarul de Fier” („der Eiserne Kanzler”).
 Wilhelm I al Germaniei

■ Wilhelm I sau Wilhelm Friedrich Ludwig von

Hohenzollern (n. 22 martie 1797 — d. 9 martie 1888, Berlin) a
fost regele Prusiei (din 2 ianuarie 1861 și până la moartea sa) și
primul împărat german (începând cu 18 ianuarie 1871). Este un
reprezentant al politicii conservative prusace, jucând un rol
negativ în înăbușirea revoluției din 1848. În perioada sa este
numită și „perioada wilhelmină”, împăratul caută până în
ultimul moment să împiedice războiul franco-prusac care s-a
terminat cu dezastrul de la Sedan suferit de armata franceză, din
cauza aceasta este numit de istorici și „Wilhelm cel Mare”.
Politica din timpul domniei sale este influențată în mod
pregnant de cancelarul său Otto von Bismarck.
 Marea Britanie
■ Conflictele militare au răvășit Europa, dar au
și încurajat cercetarea științifică și
explorarea.După războaiele napoleoniene,
Marea Britanie a devenit cea mai importantă
putere mondială, controlând un sfert din
populația globului și o treime din suprafața
teritoriilor de pe uscat.Cam asa arata Anglia
in secolul 19.
■ Sclavia a fost redusă considerabil pe glob:
Urmând o revoltă încheiată cu succes a
sclavilor din Marea Britanie,ea a mai obligat
pirații conduși de Barbarossa să oprească
răpirile și transformarea europenilor în sclavi,
punând astfel capăt comerțului global cu
oameni. Marea Britanie a abolit sclavia în
1843.
 Cel de al 2-lea Imperiu Francez

■ Al Doilea Imperiu Francez (franceză Le Second Empire français), sau Al doilea

Imperiu, a fost regimul bonapartist imperial al lui Napoléon al III-lea, ființând din 1852
până în 1870, între a doua Republică și a treia Republică Franceză. Deși Președinte al
francezilor, Louis-Napoléon Bonaparte nu se bucura de sprijinul adunării parlamentare
conservatoare, motiv pentru care organizează lovitura de stat din 2 decembrie 1851 care
îi permite să impună o nouă constituție și să proclame Imperiul Francez, zis și al doilea
pentru a-l distinge de Imperiul Francez al unchiului său, Napoléon I.
 Charles-Louis-Napoléon Bonaparte 

■ Napoléon al III-lea.(Charles-Louis-
Napoléon Bonaparte (n. 20 aprilie 1808 —
d. 9 ianuarie 1873) a fost primul președinte
al celei de a 2-a Republici Franceze în 1848
și a devenit apoi, în urma unei lovituri de
stat din 1852, al doilea împărat al
francezilor, sub numele de Napoléon al III-
lea.)
 Napoleon Bonaparte

■ Napoleon Bonaparte(cunoscut mai târziu

ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di
Buonaparte, a fost un lider politic și
militar al Franței, ale cărui acțiuni au
influențat puternic politica europeană de
la începutul secolului al XIX-lea.)
 Imperiul Rus

■ Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea au fost ani de criză în Rusia.
Țările occidentale au continuat să se dezvolte atât din punct de vedere industrial cât și din
punct de vedere tehnologic mai rapid decât Rusia, iar pe scena politică internațională au apărut
noi puteri: Otto von Bismarck a unit statele germane în deceniul al șaptelea al secolului al
XVIII-lea, Statele Unite ale Americii de după războiul civil american a crescut în putere și
întindere, Japonia de după Restaurația Meiji din 1868 a devenit o țară modernă.Țarul
Alexandru al II-lea, care i-a urmat la tron lui Nicolae I în 1855, era un conservator care totuși
își dădea seama că singura șansă de dezvoltare a imperioului era introducerea reformelor în
toate domeniile. Alexandru al II-lea a inițiat importante reforme în învățământ, administrația
publică, sistemul juridic și în armată. În 1861 el a proclamat emanciparea a aproximativ 20 de
milioane de iobagi de pe moșiile private. Comisiile locale, domnate de marii proprietari de
pământ, au frânat pe cât au putut aplicarea legii, distribuind loturi reduse și libertate limitată
foștilor iobagi.
 Aleksandru 1

■ Alexandru s-a născut în 1777 la Sankt Petersburg, fiu al

Marelui Duce Pavel Petrovici, mai târziu Pavel I al Rusiei,
și al Mariei Feodorovna, fiica Ducelui de Württemberg.
Alexandru a urcat pe tron după ce tatăl său a fost asasinat
și a condus Rusia în perioada războaielor napoleoniene. În
prima parte a domniei a încercat să introducă reforme
liberale, pe când în cea de-a doua a abordat o conducere
arbitrară iar o parte din vechile reforme au fost abolite. În
ceea ce privește politica externă, Alexandru a obținut un
succes recunoscut, câștigând numeroase campanii. În
particular, sub domnia sa Rusia a obținut Finlanda,
jumătatea Moldovei dintre Prut și Nistru, și o parte din
Polonia. Contradicțiile misterioase ale personalității sale îl
fac pe Alexandru unul din cei mai interesanți țari. Pe
deasupra, moartea sa este învăluită în mister, iar locul unde
se află rămășițele sale rămâne necunoscut.
 Razboiul de Secesiune din SUA
■ Războiul Civil American, deseori denumit Războiul de
secesiune (în engleză War of Secession), Războiul dintre
state (în engleză War Between the States), sau Războiul
dintre Nord și Sud a fost un conflict politic și militar de
patru ani (1861–1865) dintre Uniunea sau Statele din Nord
ale Statelor Unite ale Americii (care și-a păstrat
neschimbată denumirea sa oficială adoptată cu ocazia
scrierii Constituției SUA, Statele Unite ale Americii) și
Statele din Sud ale acesteia, și anume șapte, mai apoi
unsprezece state, care au părăsit pe rând Uniunea în 1860–
1861, alcătuind entitatea statală federală denumită Statele
Confederate ale Americii (în engleză Confederate States of
America).Problema pusa in timpul razboiului a fost
sclavia dintre statul de Nord si Sud,pentru ca statul de Sud
era sclavagist.Conducatorii acestui razboi erau: Abraham
Lincoln, Jefferson Davis, Edwin M. Stanton, Judah P.
Benjamin,Ulysses S. Grant,Robert E. Lee, William T.
Sherman, Joseph E. Johnston, David Farragut,Raphael
Semmes, David Dixon Porter, Josiah Tattnall.
 Societatea romaneasca in mijlocul sec.19

■ In deceniul care a urmat dupa Revolutia din 1848-1849,

populatia Principatelor a sporit, ajungand catre 1860 la
peste 4 milioane locuitori. Totodata
■ Mai multe localitati de pe Dunare si din apropiere
(Alexandria, Turnu Severin, Turnu Magurele etc.) au
devenit importante centre urbane. Si in aceasta
perioada, agricultura a ramas principala ramura a
economiei. Au crescut considerabil suprafetele
insamantate cu grau si secara.
■ Gospodariile mosieresti, care detineau cea mai mare
parte a teritoriilor agricole, erau principalii furnizori de
produse agricole pe piata, insa productivitatea acestor
gospodarii era scazuta: randamentul mediu la hectar
era, de exemplu, de doua ori mai mic decat in Franta.
Cresterea productiei se explica prin sporirea obligatiilor
de munca ale taranilor clacasi. Munca salariata era
practicata inca in proportii reduse.
 Abraham Lincoln

Abraham Lincoln a fost un avocat și om politic american, al șaisprezecelea

președinte al Statelor Unite ale Americii, funcție pe care a exercitat-o începând cu
luna martie 1861 și până la asasinarea sa în aprilie 1865. Lincoln a condus Statele
Unite în timpul Războiului Civil—cel mai sângeros conflict al său, dar și cea mai
mare criză morală, constituțională și politică.[22][23] Prin aceasta, el a conservat
Uniunea, a abolit sclavia, a întărit guvernul federal și a modernizat economia.

In 1860, Lincoln și-a asigurat candidatura din partea Partidului Republican la

președinția SUA, fiind recomandat de faptul că era un moderat dintr-un stat în
care rezultatul alegerilor nu era cert. Deși avea foarte puțină susținere în statele în
care era permisă sclavia, Lincoln a câștigat lejer în Nord și a fost ales președinte în
1860. Alegerea sa a determinat șapte state sclavagiste din Sud să își declare
despărțirea de SUA și să formeze Confederația înainte ca el să preia funcția. Nu s-a
găsit niciun compromis sau reconciliere în ce privește sclavia.
Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești

■ Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești au fost un stat format prin unirea dintre Principatele
Dunărene Moldova și Țara Românească în perioada 1856–1862, printr-un proces al cărui moment definitoriu a
fost constituirea în 1859 a uniunii personale prin alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza. Statul
acoperea regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova Occidentală, precum și sudul Basarabiei (zona Cahul,
Bolgrad și Ismail). Unirea politică dintre cele două principate a fost primul pas politic spre crearea României ca
un singur stat (unitar), în 1866, stat ce avea să devină independent în 1878 și să fie proclamat regat în 1881 .
■ Cele două state, Țara Românească și Moldova, și-au început existența ca vasale ale Coroanei Ungariei, stare de
vasalitate care a durat până la obținerea independenței în 1330 pentru Țara Românească și
în 1359 pentru Moldova. Cele două principate au devenit formal vasalele Imperiului Otoman (în 1476 Țara
Românească și în 1538 Moldova). Totuși, Principatele Române și-au păstrat autonomia în toate aspectele privind
politica internă și cu unele limitări în ceea ce privește politica externă, cu excepția perioadelor în care domnitorii
s-au ridicat la luptă împotriva suzeranității otomane și au stabilit alianțe externe care contravineau intereselor
turcești. Unul dintre cei mai importanți voievozi ai perioadei de lupte antiotomane a fost Mihai Viteazul, care a
reușit pentru o foarte scurtă perioadă de timp să unească cele trei principate românești – Țara Românească,
Transilvania și Moldova, într-o uniune personală în 1600.
 Tratatul de la Paris 
■ Tratatul de la Paris a fost semnat la 30 martie 1856 și a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii dintre Imperiul Rus, pe de-o
parte, și o alianță a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez și Regatului Unit al Marii
Britanii și Irlandei, pe de altă parte. Tratatul a marcat un uriaș pas înapoi pentru Rusia și pretențiile sale de dominație a regiunii.
■ Tratatul prevedea respectarea integrității Imperiului Otoman (art. 7), transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor
navelor militare (art. 11), pe țărmul mării fiind interzise construirea de fortificații sau prezența armamentelor de orice fel (art. 13).
Era stabilită libera circulație pe Dunăre sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării (art. 16).
■ Basarabia rămânea, în continuare, în stăpânirea Imperiului Rus, dar partea sa sudică (Cahul, Bolgrad și Ismail și, implicit, controlul
asupra gurilor Dunării ) era retrocedată Moldovei (art. 20). Principatele Dunărene – Moldova și Valahia – rămâneau, în mod oficial,
sub suzeranitatea otomană (art. 22). Se înființau și convocau imediat Adunările ad-hoc care să exprime voința populației cu privire
la organizarea definitivă a principatelor (art. 24) și se înființa armata națională pentru menținerea ordinii interne și asigurarea
frontierelor (art. 26). Turcia nu putea interveni în principate decât cu acordul puterilor contractante (art. 27).
■ Tratatul stabilea, de asemenea, demilitarizarea Insulelor Åland din Marea Baltică (art. 33), care aparțineau Marelui Ducat al
Finlandei, aflat sub suzeranitatea Imperiului Rus. Fortăreața Bomarsund fusese distrusă de forțele franco-britanice în 1854, aliații
dorind să împiedice rușii să foloseacă aceste insule ca baze militare.
■ Pacea de la Paris a confirmat eșecul politicii țarului Nicolae I:
■ Rusia a pierdut controlul asupra gurilor Dunării;
■ Rusia a fost obligată să abandoneze pretențiile de protecție a intereselor creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman (rol pe care îl
păstra Franța);
■ Rusia și-a pierdut influența asupra Principatelor Române, care, alături de Serbia, au primit un grad sporit de independență.
 Alexandru Ioan Cuza

■ Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20

martie/1 aprilie 1820, Bârlad, Moldova – d. 3 mai 1873,
 Heidelberg, Imperiul German) a fost
primul domnitor al Principatelor Unite și al statului
național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei,
la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24
ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două
principate.
■ Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și
diplomatică pentru recunoașterea Unirii Moldovei și Țării
Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman)
și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea
Unirii Principatelor Române prin înfăptuirea unității
constituționale și administrative. Aceasta s-a realizat în
ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au
format statul român unitar modern, adoptând oficial
numele de România, cu capitala la București, cu o singură
adunare și un singur guvern.
■ În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii,
cunoscută sub denumirea de Monstruoasa Coaliție din
cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au
forțat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.
 Reformele lui A.Ioan Cuza
■ După alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5 ianuarie 1859) şi al
Valahiei (24 ianuarie 1859), Principatele Române, noul stat creat atunci, a militat pentru
recunoaşterea graniţelor şi statalităţii sale, lucru ce se întâmpla în 1861, când capătă numele
de România. Acest nou stat a fost recunoscut de Marile Puteri, prin protecţia directă a lui
Napoleon al III-lea al Franţei.
■ Imperiul Otoman şi Austria înaintaseră proteste vehemente sub pretextul încălcării
Convenţiei de la Paris, Austria aflându-se în război cu Franţa. Evident, protestul a rămas
fără urmări negative pentru Principate. Cuza a fost ales ca domn datorită faptului că nu
poseda ambiţii personale şi era de partea unioniştilor. Turcii ofereau şi ei o oarecare
recunoaştere, printr-un “firman” pe care Cuza îl numi “act” şi care prevedea o unire pe o
perioadă viageră a domniei lui domnitorului.
■ Capitala se afla la Bucureşti şi avea un singur guvern şi o singură adunare. Oraşul era numit
“Inima României” la acea perioadă, adoptând din 1869 în heraldica sa, vulturul şi zimbrul.
Arhivele statului s-au centralizat în Bucureşti. Poşta Română şi-a deschis sedii în întreaga
ţară, fiind înfiinţată şi o direcţie centrală a poştelor.În domeniul sanitar au fost de asemenea
reforme de centralizare a instituţiilor sanitare de pe cuprinsul României. Tot atunci au
apărut şi primele comisii moderne de statistică şi evidență a populaţiei, centralizându-se într-
o bază comună de date toate informaţiile cetăţeneşti.
■ Prin motivaţia culturală şi lingvistică dintre Moldova şi Valahia a fost posibilă această unire,
fapt ce a reprezentat un proces complex din punct de vedere instituţional. Acest lucru a silit
pe noul domnitor să iniţieze o serie de reforme interne. Bineînţeles că au existat şi anumite
forţe ce se opuneau nouluiplan al lui Cuza, în principal guvernul din acea perioadă fiind în
contradicţie cu această serie de reforme interne. O altă instituţie ce se opunea reformelor a
fost Adunarea Legiuitoare, ce avea reprezentanţi din rândul boierilor, bisericii, burghezimii
şi bancherilor. Şi liberalii Rosetti şi Brătianu se opuneau reformelor lui Cuza, considerându-l
pe domnitor un despot ce se împotrivea proclamării republicii.
 Constitutia Rominiei de la 1866
■ După abdicarea la 11 februarie 1866 a lui Alexandru Ioan Cuza, atât liberalii, cât și
conservatorii înclinau, majoritatea, pentru aducerea unui prinț dintr-o dinastie
străină pe tronul României, fapt ce ar fi garantat siguranța stabilității politice și
sociale.

■ Astfel, s-a perfectat aducerea în țară a lui Carol, care era văr din partea mamei cu
Napoleon al III-lea și înrudit și cu regele Prusiei. Carol a acceptat propunerea la 25
aprilie 1866, obține acordul tatălui său, al regelui Prusiei și al cancelarului Bismarck
pentru plecarea către România. Prințul a călătorit până la Turnu Severin folosind
un pașaport fals, din cauza conflictului dintre Austria și Prusia. El a fost însoțit pe
parcursul călătoriei sale de Ion C. Brătianu. La 10 mai 1866, Carol I a intrat în
București, fiind proclamat domn de către Adunarea Legislativă, în clădirea
Mitropoliei. Cu o lună înaintea venirii lui Carol I, fusese aleasă Adunarea
Legislativă, care s-a transformat după venirea acestuia în Adunare Constituantă.
Această Adunare Constituantă avea rolul de a discuta și a vota proiectul unei
Constituții. Prima lege fundamentală a fost promulgată de domn la 1 iulie 1866.

■ Constituția din 1866 este prima constituție propriu-zisă a României, adoptată după

modelul Constituției Belgiei din 1831. Constituția a fost adoptată în timpul
regelui Carol I , fiind cea mai longevivă constituție (1866-1923) și cea mai
importantă realizare a regimului lui Carol I.

■ Ea transforma România în monarhie constituțională ereditară (în linie coborâtoare

directă și legitimă a măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen,
din bărbat în bărbat. prin ordinul de primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a
femeilor și coborâtorilor lor - Art. 82) și prevedea principii democratice precum:
separarea puterilor în stat, responsabilitate ministerială, drepturi și libertăți
cetățenești, dar menținea totodată votul cenzitar (persoanele puteau vota pe baza
unei sume de bani, astfel cei care votau erau adesea marii proprietari de pământuri,
în majoritate conservatori).

■ A fost prima constituție elaborată fără concurs străin și fără aprobare externă,
devenind un act de manifestare a independenței, făcând abstracție de suzeranitatea
otomană și garanția colectivă a celor 7 mari puteri, oferind totodată cadrul pentru
Politica habsburgilor in transilvania si bucovina

■ Eșecul celui de-al doilea asediu al Vienei (1683) a marcat începutul sfârșitului puterii otomane
în Europa Centrală și de Sud-Est. Transilvania a intrat în componența Imperiului
Habsburgic la sfârșitul secolului al XVII-lea, ca Principat autonom, mai apoi ca Mare
Principat, condus direct de împăratul de la Viena. Statutul provinciei a fost desființat în anul
1868, când a fost încorporată părții maghiare a Imperiului Austro-Ungar, până la Marea
Unire din 1918.
■ În urma înfrângerilor succesive suferite în fața Ligii Sfinte, la Buda (1686), Mohacs (1687) și
la sud de Dunăre (1688), Poarta a pierdut controlul asupra Ungariei, Imperiul Habsburgic
ajungând în proximitatea Transilvaniei. Spre deosebire de Ungaria, Transilvania nu era un
pașalâc al Imperiului Otoman, așa că habsburgii au preferat o ofensivă politică pentru
ocuparea acestei provincii, în locul uneia militare. Încă din timpul asediului Vienei, cancelarul
Transilvaniei Mihail Teleki a stabilit legături cu habsburgii, în consecință, conducătorii
provinciei nu puteau să fie acuzați de o alianță cu otomanii.
Harta Transilvaniei la 1635
 Constituţia din 1864

■ Constituţia din 1864, denumită oficial Statutul dezvoltător al

Convenţiei de la Paris, a fost un act cu caracter pur constituţional,
adoptat la 2 mai 1864 după „lovitura de stat” a lui Alexandru Ioan
Cuza. A fost în fapt prima Constituţie a României. În ciuda
numelui, actul nu mai urmărea prevederile Convenţiei, ci mai
degrabă îi schimba radical sensul. Domnitorul dispunea de puteri
sporite, iar Corpul legiuitor devenea bicameral. Odată cu noua
constituţie a fost adoptată şi o nouă lege electorală.
■ Pentru aprobarea ei s-a organizat un plebiscit între 10 şi 26 mai.
Pentru „da” au fost exprimate 682.621 de voturi, 1.307 voturi
pentru „nu” şi 70.220 abţineri. Statutul a fost publicat în
„Monitorul oficial” nr. 146 din 3 iulie 1864. Această reformă
constituţională a permis înfăptuirea reformei agrare (vezi
articolul reforma agrară din 1864) pe 14 august 1864 prin care
ţăranii clăcaşi erau eliberaţi de obligaţiile faţă de boieri şi erau
împroprietăriţi cu pământ. A fost o reformă fundamentală pentru
modernizarea tânărului stat român şi, cu toate că a avut
numeroase lipsuri, a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip
feudal.
■ A fost în vigoare până la adoptarea Constituţiei din 1866.
 Carol I

■ Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 10
aprilie 1839, Sigmaringen - d. 27
septembrie 1914, Sinaia), domnitorul
Principatelor Unite Române, primul rege al
României, membru şi preşedinte de onoare
al Academiei Române din 15 septembrie 1867.
Sub domnia sa de 48 ani, cea mai lungă din
istoria ţării, România şi-a cucerit Independenţa
de stat, a devenit monarhie constituţională şi s-au
pus bazele consolidării statului român modern.
Carol I este considerat de majoritatea istoricilor
cel mai mare om de stat al României, căci
regimul politic pe care l-a promovat a asigurat
dezvoltarea ţării noastre pe o linie democratică şi
demararea unui amplu proces de modernizare a
statului.
 Politica țaristă în Basarabia și în
teritoriile din stânga Nistrului
■ În 1812, când teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost anexat de Imperiul rus, aici
locuiau (după unele surse) 256.000 de oameni. Până la începutul secolului al
XIX-lea, componenţa etnică a populaţiei se schimba lent, totuşi majoritatea –
peste 95 %-erau români. După anexarea Basarabiei la Imperiul ţarist,
numărul populaţiei a început să sporească, iar componenţa etnică să se
schimbe în defavoarea populaţiei băştinaşe:conform recensământului din 1897
– primul recensământ realizat în întregul Imperiul rus – în Basarabia locuiau
1, 8 milioane de oameni, dintre care români (moldoveni) doar 47, 6 %.
■ Recensământul s-a realizat cu mari dificultăţi metodologice, fapt criticat de
unii specialişti chiar în momentul desfăşurării sale. Între altele – supuşii
Imperiului care declarau că ştiu limba rusă erau trecuşi drept etnici ruşi;acest
fapt a servit drept motiv pentru a pune la îndoială proporţia reală a etniilor
din Basarabia la sfârşitul secolului al XIX-lea. Oricum, proporţia românilor în
comparaţie cu populaţia alogenă se diminuase considerabil. Iar la baza acestui
proces a stat politica ţaristă de asimilare forţată a populaţiei băştinaşe.