TRIPLA ÎNŢELEGERE (ANTANTA)

Curs nr. 20

I. Franţa în vremea celui de al Doilea Imperiu (1852-1870) şi a celei de a Treia

Republici (1871-1914)
a) Franța celui de-al Doilea Imperiu
Lovitura de stat din 2-4 decembrie 1851, aprobată formal printr-un plebiscit
organizat la adăpostul baionetelor în ianuarie 1852, a condus la adoptarea concomitentă
(14 ianuarie 1852) a unei noi Constituţii, care prelungea mandatul prezidenţial al lui
Ludovic Napoleon Bonaparte pe încă zece ani şi-i confereau acestuia prerogative aproape
nelimitate. Încununarea tuturor eforturilor sale a venit 10 luni mai târziu, la începutul lui
noiembrie 1852, când un senatus-consult transforma Franţa în imperiu în favoarea
preşedintelui în exerciţiu, uns ca împărat sub numele de Napoleon al III-lea şi „legalizat”
printr-un nou plebiscit, organizat în aceleaşi condiţii ca şi precedentul, care i-a asigurat
peste 7,2 milioane de voturi pentru, alături de 2 milioane de abţineri.
Pentru burghezia franceză, perioada Imperiului (al doilea) a reprezentat una de
maximă înflorire, în plan economic, îndeosebi, Franţa desăvârşindu-şi într-un ritm
nemaiîntâlnit revoluţia industrială. Parisul a devenit, pentru o vreme, metropola financiară
a lumii şi principala piaţă a marilor împrumuturi de stat. Banca Franţei, situată în fruntea
unei vaste reţele bancare, şi-a consolidat poziţia prin absorbţia vechilor bănci
departamentale, triplând între 1851-1870 circulaţia fiduciară a Imperiului.
Dezvoltarea industrială accelerată, construirea unei reţele unitare de căi ferate,
realizarea unor linii telegrafice au sporit mereu cerinţele financiare şi au grăbit procesul
concentrării capitalurilor, încât, spre sfârşitul perioadei în discuţie, întreaga economie a
Franţei se afla în mâinile a 183 de persoane. Urbanistica şi monumentalistica Parisului,
încredinţate de Napoleon III baronului Haussmann, au cunoscut o înflorire fără precedent,
dar şi o divizare a oraşului – un centru bogat şi o periferie înconjurătoare săracă. Pentru că,
impetuoasa dezvoltare economică a ţării nu a însemnat şi o bunăstare pentru toţi. Condiţiile
de muncă grele, arbitrajul patronilor şi inexistenţa sistemului de pensii la oraşe, cumulate
cu lipsa de pământ, cu povara impozitelor şi a arenzilor de la sate, pe fondul general al
corupţiei şi abuzurilor, au tensionat progresiv raporturile sociale.
Din punct de vedere politic, perioada în discuţie poate fi subdivizată în două:
imperiul autoritar (1852-1860), când Napoleon al III-lea a condus Franţa în chip despotic
(autoritar) şi imperiul liberal (1860-1870), când, sub presiunea nemulţumirilor populare
(inclusiv ale burgheziei industriale şi comerciale), Napoleon a fost constrâns să accepte
unele reforme liberale. Progresul economic înregistrat în prima etapă a generat un
indiferentism politic la nivelul maselor populare, iar principalul partid de opoziţie, cel
republican, părea zdrobit cu desăvârşire. Încercările repetate de asasinare a împăratului, în
anii 1853, 1854 şi 1855 au compromis şi mai mult mişcarea republicană, împotriva căreia
au fost luate măsuri represive, culminând cu „legea siguranţei naţionale”, adoptată în 1858.
După 1860, sporind numărul nemulţumirilor şi al nemulţumiţilor, Napoleon III a
acceptat introducerea graduală a unor concesii făcute opoziţiei liberale, începând cu
extensia drepturilor corpului legislativ în dauna regimului imperial. Apoi, criza economică
din anul 1867, asociată cu eşecurile politicii imperiale în plan extern, au îngăduit
ascendentul opoziţiei antibonapartiste şi intensificarea nemulţumirilor şi a convulsiilor
sociale. Situaţia Franţei la începutul anului 1870 lăsa să se întrevadă iminenţa unei crize
sau explozii revoluţionare. Dispus la noi concesii, în aprilie 1870, Napoleon III a
promulgat o nouă Constituţie, care semnifica un compromis între regimul autoritar şi cel
parlamentar, o ultimă încercare de a reconsolida bazele socială şi politică erodate ale
Imperiului. Dar, în pofida rezultatului favorabil dobândit prin plebiscitul organizat pentru
aprobarea Constituţiei, Napoleon III şi întreaga-i camarilă erau conştienţi de faptul că
unica şansă pentru consolidarea dinastiei şi a statutului internaţional al Franţei consta într-
un război victorios împotriva Germaniei.

b) Politica externă a Franţei (1852-1870)

Se poate spune că întreaga politică externă a Imperiului francez a fost una a
paradoxurilor; de la lozinca mult vehiculată cum că „Imperiul înseamnă pace” şi de la
proclamarea şi susţinerea principiului naţionalităţilor în relaţiile internaţionale, până la
declanşarea unor agresiuni militare şi ignorarea preceptelor solemn invocate anterior,
conduita politică externă a Franţei ilustrează inconsecvenţe şi viraje dictate de împrejurări
sau cauze obiective şi subiective.
Seria războaielor celui de-al doilea Imperiu a fost deschisă de participarea Franţei
la campania din Crimeea, campanie declanşată prin agresiunea Rusiei împotriva Turciei,
având ca pretext problema „Locurilor sfinte”. Prin intrarea în război a Franţei şi Angliei (în
martie 1854) alături de Turcia, la care s-a mai asociat ulterior şi Sardinia, soarta Rusiei a
fost pecetluită, iar Congresul de pace şi Tratatul semnat la Paris în 1856 semnificau o
strălucită revanşă franceză pentru umilinţa din 1812 şi schimbarea raportului de forţe
consacrat pe plan european prin Congresul de la Viena (1815), ale cărui decizii
defavorabile Franţei erau declarate acum nule şi neavenite. Napoleon al III-lea şi-a
consolidat puterea în interior, iar în exterior devenea arbitrul Europei.
Acţionând în virtutea principiului enunţat al dreptului naţionalităţilor, Napoleon al
III-lea a sprijinit – interesat fiind – lupta pentru unitate naţională a românilor şi a
italienilor, oferind însă şi pe acest tărâm suficiente momente de inconsecvenţă. Tendinţele
sau acţiunile anexioniste s-au suprapus, deşi contraveneau, bunelor intenţii, declaraţiilor
sau iniţiativelor diplomatice favorabile mişcărilor de eliberare (sau de unitate) naţională a
popoarelor europene. Un bun exemplu în acest sens l-a oferit războiul franco-sardo-
austriac din 1859, război în urma căruia Franţa primea – pentru ajutorul oferit Sardiniei
împotriva Austriei – provinciile Nisa şi Savoia, fără a-şi fi achitat integral obligaţiile faţă
de aliat şi anume eliberarea întregii Lombardii şi a Veneţiei de sub stăpânirea austriacă.
Dar politica expansionistă a celui de al doilea Imperiu francez s-a vădit cu mai
multă pregnanţă în domeniul colonial, domeniu în care Franţa a urmărit să-şi extindă şi să-
şi consolideze stăpânirea ori influenţa în Algeria, în Africa occidentală şi în Extremul
Orient. În 1857, trupele franceze au reuşit să supună integral Algeria, apoi şi Somalia,
punând astfel bazele stăpânirii coloniale franceze asupra Africii occidentale.
În Extremul Orient, sub pretextul participării la înăbuşirea răscoalei „Taiping”
(1851-1864), Franţa a asigurat pătrunderea propriului capital în China, beneficiind de
condiţii preferenţiale, iar prin ocuparea Saigonului în 1859, şi-a făcut intrarea în Indochina,
unde regele Cambodgiei a recunoscut protectoratul francez în 1863. În Oceanul Indian, în
schimb, guvernul imperial n-a făcut nimic pentru a susţine eforturile expansioniste ale
colonilor francezi din Madagascar; Napoleon al III-lea a considerat mult mai importantă
consolidarea poziţiei franceze pe coasta somaleză, la intrarea în Marea Roşie, odată cu
realizarea Canalului de Suez (1859-1869) de către Ferdinand de Lesseps, operă prin care
circulaţia mărfurilor între Europa şi Asia era mult înlesnită prin scurtarea drumului cu mii
de kilometri.
Pe continentul american, Franţa – aliată iniţial cu Anglia şi Spania – a încercat să
profite de izbucnirea războiului civil din Statele Unite, pentru a supune Mexicul. Prin
acţiunile militare începute în 1862, a reuşit mai întâi să ocupe capitala Mexicului, apoi să-l
transforme în imperiu, numindu-l ca împărat, în 1864, pe arhiducele austriac Maximilian,
fratele împăratului Franz Joseph. Imperiul mexican a avut însă o existenţă efemeră, pentru
că războiul revoluţionar de eliberare declanşat de partizanii mexicani, conduşi de fostul
preşedinte Benito Juarez, sprijiniţi de Statele Unite – în condiţiile retragerii din coaliţie a
Angliei şi Spaniei – a impus retragerea trupelor franceze din Mexic şi părăsirea protejatului
(în 1867), care a şi fost ulterior prins şi executat. Ştirea execuţiei a produs o vie emoţie în
cercurile monarhiste europene, fiind interpretată ca un eşec şi o grea lovitură pentru Franţa
napoleoniană. Devenise clar pentru Napoleon III şi pentru camarila din jurul împărătesei
Eugenia că numai un război victorios împotriva puternicului vecin, care era Prusia, putea
reface prestigiul rău şifonat al Franţei în ultima vreme şi să asigure continuitatea dinastică.
Dar, războiul franco-prusac izbucnit la 19 iulie 1870 a semnificat şi ultimul act al
existenţei ca împărat a lui Napoleon III, pentru că, în urma ruşinoaselor înfrângeri militare
suferite la Metz şi Sedan (2 septembrie 1870), care au condus la revoluţia populară din 4
septembrie acelaşi an, la Paris, cel de al doilea Imperiu cădea şi era proclamată, pentru a
treia oară în istoria Franţei, Republica. Iar insurecţia maselor populare din capitala Franţei,
în martie 1871, proclamarea Comunei din Paris (18 martie) şi înăbuşirea acesteia în cursul
„săptămânii sângeroase” (20-27 mai) de către beneficiarii noilor împrejurări politice,
reprezentaţi prin şeful guvernului, Thiers, au semnificat tot atâtea repere asupra stării de
spirit generale şi asupra conduitei politice (şi morale) a diferitelor categorii sau segmente
ale societăţii franceze răvăşită de un război absurd, care a provocat răni greu vindecabile.
Pentru că, anexarea Alsaciei şi Lorenei de către învingător avea să mineze nu numai
raporturile franco-germane între 1871 şi 1914, ci diplomaţia europeană în ansamblul ei,
indiferentă iniţial la suferinţa Franţei, dar marcată ulterior de monstruozitatea raptului, de
faptul că printr-o victorie militară, integritatea ei teritorială a putut fi atât de greu afectată.

c) Franţa în vremea celei de a Treia Republici (1871-1914)

Afectată serios de pierderile cauzate de război şi, în special, cele două provincii în
care trăiau circa 1,5 milioane de oameni, Franţa a pierdut concomitent şi demarajul
economic de până atunci în raport cu marile puteri ale lumii, rămânere în urmă exprimată
cifric, în 1913, printr-o contribuţie la producţia industrială mondială de doar 6%, faţă de
14% în cazul Angliei, 16% în cel al Germaniei şi de 36% în cazul Statelor Unite.
Specificul dezvoltării economice a Franţei a constat în concentrarea puterii sale financiare
în doar câteva bănci gigant, care au preferat să-şi plaseze capitalurile, sub forma
împrumuturilor de stat, aducătoare de dobânzi şi nu sub forma investiţiilor, în Rusia,
Austro-Ungaria, Italia, Turcia şi în ţările balcanice.
Dacă în privinţa dezvoltării industriei Franţa a rămas în urma celorlalte state
occidentale, ea şi-a păstrat locul al doilea în extinderea posesiunilor coloniale. La sfârşitul
secolului XIX, Franţa dispunea de un imperiu colonial ce se întindea pe o suprafaţă de 3,7
milioane mile pătrate (aproximativ 6 milioane km 2), având o populaţie de 56,4 milioane de
oameni.
Cu pondere substanţial redusă în cadrul general al economiei, agricultura franceză
s-a aflat într-o depresiune cronică şi numai politica protecţionistă a guvernelor care s-au
succedat la putere a asigurat o creştere a producţiei fizice. În sfârşit, în plan demografic,
stagnarea a fost şi mai evidentă; dacă în interstiţiul 1870-1914, populaţia Germaniei a
sporit de la 40 la 66 milioane de suflete, cea a Franţei a crescut doar de la 36 la 39,8
milioane.
În plan politic, deşi la 4 septembrie fusese proclamată republica, în Adunarea
Naţională, majoritatea o deţineau monarhiştii, partizani ai diferitelor dinastii, precum
legitimiştii, orleaniştii sau bonapartiştii. Cei dintâi, susţinători ai dinastiei de Bourbon, ar fi
dorit aducerea pe tron a contelui de Chambord, nepotul lui Carol X. Orleaniştii îl susţineau
pe contele de Paris, urmaş al lui Ludovic Filip, în timp ce bonapartiştii (recent compromişi)
nu mai exercitau o influenţă majoră. Şi republicanii erau divizaţi, mai mare popularitate
având în grupul lor Gambetta. Deşi minoritari în Adunare, aceştia aveau acum o mai mare
priză în rândul maselor populare, al burgheziei mici şi mijlocii şi al intelectualităţii.
Primul preşedinte al Republicii Franceze a fost Thiers (1871-1873), înlocuit apoi
de Adunarea majoritar monarhistă cu mareşalul Mac-Mahon (1873-1879). Sub preşedinţia
acestuia, reacţiunea s-a afirmat pe toată linia, dar încercările de restaurare a monarhiei au
eşuat din pricina neadeziunii armatei la proiect. Abia alegerile din 1876, desfăşurate pe
temeiul Constituţiei din 1875, au asigurat în Adunare o majoritate covârşitor republicană,
iar tentativele lui Mac-Mahon de a impune o conduită politică conservatoare cabinetelor
conduse succesiv de Jules Simon (1876-1877) şi apoi de ducele de Broglie au sfârşit prin
propria-i demisie în 1879. În locul său a fost ales preşedinte al Franţei republicanul radical,
din grupul condus de Clemanceau (celălalt grup al republicanilor, moderaţi, îl avea în
frunte pe Gambetta), Jules Grévy.
Între măsurile legislative promovate de guvernele republicane radicale sau
moderate, s-au numărat amnistierea luptătorilor Comunei din Paris, desfiinţarea ordinului
călugărilor iezuiţi (1880), laicizarea învăţământului (1882), legalizarea sindicatelor (1884),
eligibilitatea senatorilor (până atunci, o parte a lor erau numiţi pe viaţă) ş.a.
În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, lupta dintre partidele politice franceze
s-a desfăşurat precumpănitor în jurul a două „cazuri”, care au scandalizat opinia publică;
Panama şi Dreyfus. Între 1880 şi 1890 o societate franceză condusă de inginerul Ferdinand
Leseps a efectuat lucrările de străpungere a Canalului Panama. Dar, societatea pe acţiuni
constituită cu acel prilej a dat faliment foarte curând, ruinând pe marea majoritate a
acţionarilor. Ulterior, s-a aflat că mulţi miniştri şi deputaţi republicani au fost mituiţi de
societate spre a-i face popularitate şi pentru a-i favoriza adjudecarea licitaţiei, fapt ce a
compromis nu doar pe oamenii politici implicaţi, ci şi partidele din care făceau parte.
În 1894 s-a descoperit că un ofiţer francez a vândut ataşatului militar german din
Paris documente militare secrete. Bănuiala a căzut asupra căpitanului Dreyfus, etnic evreu,
care, în pofida lipsei dovezilor incontestabile, a fost degradat, judecat şi condamnat la
închisoare pe viaţă, ulterior deportat în insula Noua Caledonie. Peste câţiva ani, s-a
constatat că adevăratul vinovat nu fusese Dreyfus, ci un ofiţer etnic maghiar al armatei
franceze, Eszterhazy. O vie campanie politică, condamnând eroarea judiciară şi acuzatoare
la adresa cercurilor vinovate de aceasta, campanie în fruntea căreia s-au aflat scriitori de
talia lui Emile Zola, Anatol France, O. Mirabeau etc., a luat sfârşit după revizuirea
procesului, achitarea şi reabilitarea presupusului vinovat, abia în anul 1906, sub preşedinţia
lui Emile Loubet şi sub cabinetul Waldeck-Rousseau.
La începutul secolului al XX-lea, sub presiunea radicalizării maselor şi a ofensivei
social-democraţiei, şi-au făcut loc la putere câteva guverne de stânga, precum cel condus
de Combes (1902-1905) urmate de cabinete radicale (în frunte cu Sarrien, Clemenceau şi
Briand) şi, în ianuarie 1912, de un guvern de dreapta condus de viitorul preşedinte al
Republicii Franceze (din 1913), Raymond Poincaré. În momentul intrării Franţei în primul
război mondial, preşedintele era de dreapta, iar guvernul de stânga, avându-l ca premier pe
René Viviani.

d) Politica externă a celei de-a Treia Republici

În perioada celei de-a Treia Republici, politica externă a Franţei a avut două
coordonate: una colonială, extra-europeană, şi o alta antigermană, precumpănitoare în plan
continental. În politica alianţelor, Franţa a trebuit să ţină cont de noile realităţi ale vieţii
internaţionale şi să-şi conjuge interesele cu ale puterilor considerate compatibile din
perspectiva opţiunilor de moment şi nu numai. Astfel se explică apropierea ei de Rusia.
Anticipată de expansiunea capitalului francez în această ţară, până la realizarea unei
dependenţe financiare a Rusiei (în 1889, datora Franţei 2,6 miliarde franci) şi de ascuţirea
contradicţiilor ruso-germane, apropierea politică franco-rusă s-a materializat prin
înţelegerea semnată de cele două ţări în 1891, urmată de convenţia militară bilaterală
(1893) prin care semnatarele se obligau a se ajuta reciproc în cazul unei agresiuni din
partea unei terţe puteri.
 În politica colonială, expansiunea franceză a continuat direcţiile anterioare,
respectiv Asia, unde a transformat partea de est a Indochinei în colonie franceză şi Africa,
unde între anii 1880 şi 1896 a fost stabilit protectoratul francez asupra Tunisului, iar
Senegal, Nigeria superioară, Congo şi Madagascar au fost transformate în posesiuni
coloniale. În 1898, când a încercat să cucerească Sudanul, Franţa s-a ciocnit de interesele
Angliei în zonă, putere cu care a ajuns în pragul războiului, dar considerente politico-
diplomatice legate de propria-i strategie au îndemnat-o să cedeze şi să se retragă din faţa
corpului expediţionar britanic de la Fachoda. Mai importantă pentru Franţa era atragerea
Angliei de partea sa, împotriva Germaniei. La rândul ei, Anglia, tot mai ameninţător
concurată de Germania, s-a apropiat treptat de Franţa şi în anul 1904 cele două puteri au
pus bazele înţelegerii bilaterale cunoscută sub numele de Antanta cordială, împotriva
adversarului comun.
Campania de cucerire a Marocului, iniţiată de Franţa în primul deceniu al
secolului XX, a tensionat raporturile internaţionale şi îndeosebi relaţiile franco-germane,
însă cele două „crize” marocane (din 1905 şi, respectiv, 1911) încheiate prin compromis, i-
au îngăduit instituirea treptată a protectoratului asupra teritoriului. În anul 1907, în vremea
războiului ruso-japonez, „Antantei cordiale” i s-a alăturat şi Rusia, printr-un acord anglo-
rus, încât, urmare a acordurilor bilaterale anterioare (1891-1893 şi 1904), era definitivat
blocul militaro-politic al Triplei Înţelegeri sau al Antantei.
Ca participantă la împărţirea lumii, Franţa ajunsese să stăpânească, în 1914, un
imperiu colonial de 10.6 milioane km2, suprafaţă ce depăşea de 21 de ori pe cea a
metropolei, dar cu o populaţie de numai 1,5 ori mai mare decât a Franţei. Era, fără
îndoială, o mare putere colonială, fiind depăşită doar de Anglia. În preajma războiului,
preşedintele Poincaré a introdus serviciul militar obligatoriu de 3 ani, a sporit alocaţiile
bugetare pentru armată la 38% şi a încurajat industria de război.

II. Anglia de la jumătatea secolului al XIX-lea până la Primul Război Mondial

(1850-1914)
a) Anglia victoriană
După 1850, se realizează trecerea definitivă a societăţii britanice de la „vechea
Anglie”, la „Anglia victoriană”, numită astfel după îndelungata domnie a reginei Victoria
(1837-1901), considerată şi „epoca de aur” a burgheziei engleze.
Perioada 1848-1868 marchează triumful liberalismului ca doctrină economică şi
politică a elitelor, exprimat prin promovarea liberului schimb, a neamestecului statului în
viaţa economică, lăsată a se organiza, dezvolta şi echilibra spontan în virtutea legii cererii
şi a ofertei. Idei similare cultivă liberalismul şi pe tărâm politico-social, preconizând
descentralizarea administrativă şi neamestecul statului în raporturile dintre muncitori şi
patronat, raporturi lăsate pe seama “acordului reciproc”.
Primele două decenii postpaşoptiste au fost dominate politic de Partidul liberal,
aflat la putere 14 ani, în timp ce Partidul conservator a deţinut pârghia executivă doar 4 ani
şi, în coaliţie cu primii, încă 2 ani. Dintre cabinetele liberale, primul care s-a afirmat a fost
cel prezidat de John Russel (1846-1852), partizan al desfiinţării restricţiei importului de
grâne şi al reducerii taxelor vamale. Dar personalitatea politică cea mai marcantă a
partidului, până în 1865, a fost lordul Palmerston şi, spre amurgul acestuia, William
Gladstone.
Un prim guvern de coaliţie, condus de lordul Aberdeen, a angajat Anglia în
războiul Crimeii, în apărarea Imperiului Otoman, iar cabinetul următor, tot de coaliţie, dar
prezidat de Palmerston, a încheiat cu succes campania crimeeană, angajând apoi Anglia
într-un nou război împotriva Chinei, spre a-i smulge noi concesii comerciale, şi împotriva
Persiei, pentru a lărgi sfera de influenţă britanică în Orientul mijlociu.
Întâiul cabinet conservator, prezidat de lordul Derby, pe lângă care s-a afirmat
însă cea mai proeminentă personalitate politică a acestui partid în a doua jumătate a
secolului trecut, Benjamin Disraëli, a reformat administraţia colonială, anulând toate
drepturile vechi ale Companiei Indiilor orientale şi trecând India sub directa administraţie a
statului (1858).
Noul guvern liberal, în frunte mai întâi cu Palmerston (1859-1865), apoi cu John
Russel (1865-1866), a încheiat în 1860 un tratat comercial cu Franţa, primul act încheiat pe
principiul liberului schimb în relaţiile internaţionale. El a fost urmat de tratate similare,
încheiate în anii următori cu Belgia, Italia, Austria ş.a.
Paradoxal, dar i-a revenit misiunea şi onoarea unui guvern conservator să iniţieze
şi să înfăptuiască o reformă electorală, în 1867, mult mai radicală decât anterioarele
proiecte ale liberalilor, reformă extinsă în anul următor şi asupra Scoţiei şi Irlandei. Prin
această reformă, numărul votanţilor a sporit de la 1,4 milioane, la 2,5 milioane de bărbaţi
(femeile neavând drept de vot) dintr-un total de 31 milioane de locuitori.
În acelaşi an, 1867, cabinetul conservator a realizat o altă reformă importantă în
administraţia colonială, acordând Canadei statutul de dominion, ce conferea provinciei
largi drepturi de autonomie internă. Spre a-l înlătura de la putere, liberalii au atacat
guvernul conservator pe una dintre cele mai spinoase teme ale politicii interne britanice în
secolul al XIX-lea, problema irlandeză.
Chestiunea irlandeză fusese reactualizată de constituirea unei asociaţii secrete –
iniţial în Statele Unite – vizând libertatea Irlandei, ai cărei membri, numiţi „feniani” (după
numele eroilor unor străvechi legende), propovăduiau teroarea individuală ca tactică de
luptă împotriva autorităţilor engleze. Guvernul conservator a răspuns atentatelor comise de
aceştia cu măsuri dure, care au pus în mişcare opinia publică; or, liberalii, conduşi acum de
Gladstone au venit cu alternativa pacifică, invocând necesitatea de a trata chestiunea
irlandeză “cu înţelegere”, iar nu cu violenţă. Pentru început, ei au propus separarea bisericii
de stat în Irlanda, cu atât mai necesară cu cât biserica anglicană întrunea aici mai puţin de
10% din populaţie, majoritatea constituind-o catolicii, iar în nord-estul insulei (Ulster)
fiind presbiterieni (urmaşii în credinţă ai coloniştilor originari din Scoţia). Alegerile din
1868 au dat câştig de cauză liberalilor, în dauna conservatorilor, care au fost înfrânţi
tocmai prin contribuţia electoratului din Irlanda şi Scoţia.
Din deceniul al VIII-lea, ca urmare a crizei agrare care a cuprins întreaga Anglie,
situaţia ţărănimii irlandeze (provincia fiind un hinterland agricol pentru Anglia) s-a
înrăutăţit şi mai mult, intensificându-se proporţional şi lupta de eliberare, în fruntea căreia
se situa un deputat irlandez în Parlamentul de la Londra, Parnel. Lozinca sa era „homerul”,
adică autonomia Irlandei în cadrul statului englez. Concomitent cu obstrucţia parlamentară
la care a recurs Parnel pentru realizarea obiectivului propus, la Dublin, în 1882, membrii
societăţii teroriste „Neînvinşii” au pus la cale şi înfăptuit asasinarea ministrului englez care
se ocupa cu problema Irlandei, fapte care au atras noi măsuri represive din partea
autorităţilor. Dar, nici tribunalele speciale şi nici regimul jandarmeresc instituit ani de-a
rândul asupra provinciei n-au reuşit să pacifice situaţia. Singurul efect în plan politic al
chestiunii irlandeze a fost scindarea partidului liberal: o parte a liberalilor s-a pronunţat
împotriva autonomiei Irlandei şi pentru unirea ei cu Anglia. Ei au format Partidul Liberal
al unioniştilor, în frunte cu J. Chamberlin, alăturându-se partidului conservator, pe care l-
au fortificat şi i-au asigurat primatul în viaţa politică engleză vreme de 20 de ani, cu o
scurtă întrerupere între anii 1892-1895.
Din punct de vedere economic, dacă în deceniile VI-VII Anglia se bucura încă de
faima de a fi fost „atelierul lumii”, treptat, spre sfârşitul veacului al XIX-lea, ea şi-a pierdut
întâietatea industrială în detrimentul economiilor americană şi germană. Prioritatea
absolută acordată exportului de capital şi exploatării resurselor coloniale în cadrul celui
mai întins imperiu a cauzat rămânerea în urmă a tehnicii engleze, în comparaţie cu cea a
noilor puteri în devenire. Dar, pierzând întâietatea industrială, Anglia a continuat să
rămână centrul financiar al lumii şi cea mai mare putere comercială. În 1913, flota
comercială engleză reprezenta 40% din totalul flotei comerciale a lumii.
Doar agricultura a avut mai mult de suferit, îndeosebi din deceniul al VIII-lea,
când importurile masive de cereale ieftine din SUA, Rusia şi India au ruinat în masă pe
fermierii englezi, surprinşi nepregătiţi pentru a face faţă unei asemenea concurenţe.

b) Politica externă
Politica externă a Angliei spre sfârşitul secolului al XIX-lea, comună ca program
al celor două partide de guvernământ, a urmat direcţia „splendidei izolări”, potrivit căreia
se abţinea de a se înregimenta în alianţe, ori de a-şi asuma angajamente solemne faţă de
alte state. Sub acest paravan, şi exploatând abil contradicţiile dintre diversele puteri, Anglia
se implica doar ca „mediator”, luându-şi comisionul pentru efort. În anii 1875-1876,
guvernul conservator, condus de Disraeli, a cumpărat o bună parte din acţiunile Societăţii
Canalului de Suez şi, în 1882, a instituit controlul englez asupra acestui canal construit de
francezi, prin care drumul spre India era mult scurtat.
În urma războiului ruso-turc din anii 1877-1878, sprijinind Turcia, Anglia a
dobândit – prin tratatul de pace de la Berlin – insula Cipru, consolidându-şi poziţia
strategică în bazinul răsăritean al Mării Mediterane. Tot în 1877, purtând un adevărat
război de exterminare împotriva populaţiei locale, Anglia a anexat Transvaalul în Africa de
Sud, iar între 1878-1880, în aceeaşi manieră, a instituit protectoratul asupra Afganistanului.
În 1882, profitând de răscoala declanşată în Egipt, a cotropit şi această ţară, pregătind apoi
şi ocuparea Sudanului. Iar în ultimii ani ai secolului, a definitivat ocuparea Birmaniei,
Keniei, Nigeriei şi a Rhodeziei. În Asia şi Extremul Orient, Anglia a pătruns în Tibet, şi-a
întărit poziţiile în China, a ocupat Noua Guinee, insulele Borneo şi Solomon.
Între anii 1899-1902, a avut loc războiul anglo-bur, în cursul căruia Anglia a
cucerit Pretoria şi a proclamat unirea republicilor Transvaal şi Orange la Imperiul britanic,
înglobate ulterior (1910) la dominionul britanic Uniunea Sud-Africană. În urma acestor
războaie şi cuceriri teritoriale, Imperiul britanic şi-a sporit suprafaţa cu 3,7 milioane km 2,
ajungând să stăpânească în preajma războiului mondial o suprafaţă totală de 33,5 milioane
km2, cu o populaţie de 393,5 milioane de oameni (faţă de numai 10,6 milioane km 2/55,5
milioane locuitori ale Franţei, sau 2,9 milioane km 2/12,3 milioane locuitori – ale
Germaniei).
 După moartea reginei Victoria şi urcarea pe tronul Angliei a lui Eduard al VII-lea,
în 1901, vechea colaborare anglo-americano-germană a fost abandonată, iar în anul 1904 a
fost încheiată înţelegerea anglo-franceză, cunoscută sub numele de „Antanta” (Înţelegerea
cordială). Conform acestei înţelegeri, Franţa renunţa la pretenţiile ei asupra Egiptului şi
Sudanului, obţinând în schimb libertatea de acţiune în Maroc. Încheierea înţelegerii anglo-
franceze a provocat o însemnată mutaţie în raporturile politice internaţionale, scoţând
decisiv Franţa din izolarea pe care i-o crease Germania şi grăbind constituirea celui de-al
doilea bloc politico-militar, al Triplei Înţelegeri sau al Antantei. Acesta avea să se
definitiveze de altfel, în anul 1907, când o nouă înţelegere bilaterală, de astă dată ruso-
engleză, a fost parafată, semnificând certificatul de naştere al Antantei.

III. Rusia la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Principala preocupare a Imperiului ţarist, după înfrângerea suferită în războiul
Crimeii (1853-1856), a fost ieşirea din izolarea politică la care îl condamnaseră adversarele
în cadrul Congresului de pace de la Paris. Apropierea de Franţa, în chestiunea română, la
1859, a fost urmată, după căderea celui de al doilea Imperiu napoleonian, de apropierea de
Germania şi Austro-Ungaria, materializată prin Alianţa celor trei Împăraţi (1873). Dar şi
această înţelegere s-a dovedit efemeră, din pricina contradicţiilor dintre „Aliaţi” în
problematica balcanică, care a reinflamat Orientul european între anii 1875-1878.
După Congresul de pace de la Berlin (1878), Rusia a persistat în realizarea mai
vechiului ei obiectiv, reînnoind în 1881, înţelegerea cu Germania (tratat de reasigurare) şi
cu Austro-Ungaria, înţelegere ce n-a avut un viitor prea durabil, fiind, practic, desfăcută în
1887. După această dată, diplomaţia ţaristă a urmărit cu perseverenţă apropierea de celălalt
izolat politic (graţie Germaniei) al Europei, Franţa, cu care, în cursul anilor 1891-1893, a
purtat tratative şi a semnat în cele din urmă un tratat de alianţă, primul dintr-o serie de trei,
care aveau să definitiveze blocul Antantei.
În Asia centrală, Rusia a continuat să promoveze aceeaşi politică de cucerire,
anexând hanatele şi emiratele din zonă, inclusiv Turcmenia, transformându-le în posesiuni
coloniale. Tendinţele şi acţiunile expansioniste ale ţarismului au sensibilizat Anglia şi
Germania în Orientul apropiat şi mijlociu, precum şi pe Japonia, îndeosebi în chestiunea
Coreii şi a Manciuriei. Ciocnirile de interese cu această din urmă putere au condus la
izbucnirea, în anul 1904, a războiului ruso-japonez, război în care Japonia a fost sprijinită –
în virtutea unui acord bilateral din 1902 – de către Anglia, doritoare la rându-i să slăbească
poziţia Rusiei în Extremul Orient.
 Războiul a avut o desfăşurare defavorabilă Rusiei ţariste, ale cărei armate au
suferit înfrângeri succesive în nordul Coreii şi în Manciuria (ianuarie 1905), lângă Mucden
(martie 1905), ca şi în bătălia navală din mai 1905. Din vara anului 1905, marile puteri au
intervenit, prin mijlocirea preşedintelui american Theodore Roosevelt, spre pacificarea
beligeranţilor şi spre a oferi Rusiei şansa de a înăbuşi revoluţia care tocmai izbucnise la
Petrograd.
La 5 septembrie 1905 a fost semnată pacea de la Portsmouth, care prevedea
cedarea către Japonia a teritoriului arendat al peninsulei Liao-Tung, cu Porth-Arthur şi
Dalnii, calea ferată din Manciuria de sud şi jumătate din Sahalin. Asupra Coreii a fost
instituit protectoratul japonez.
După înfrângerea suferită în Extremul Orient, Rusia nu mai constituia o veritabilă
primejdie pentru interesele engleze în zonă, manifestându-se mult mai elastic în
problemele litigioase cu Anglia. Ca urmare a acestui fapt, în anul 1907, cele două mari
puteri s-au înţeles în chestiunile legate de Iran, Afganistan şi Tibet. Încheierea acestei
înţelegeri, la 31 august 1907, a avut loc în condiţiile acutizării contradicţiilor cu Germania,
fapt care marca etapa finală a constituirii celui de al doilea bloc politico-militar, după cel al
Triplei Alianţe (1879 şi 1882), respectiv cel al Triplei Înţelegeri sau al Antantei (1893,
1904, 1907).
După 1910, Rusia şi-a intensificat preparativele diplomatice şi militare, minate
însă de conservatorismul factorilor politici de decizie, încât Primul Război Mondial, la
declanşarea căruia a avut partea sa de contribuţie, avea să ilustreze stadiul de dezvoltare la
care ajunsese societatea rusă şi problematica complexă (economică, socială, politică şi
militară) a acesteia la începutul secolului al XX-lea.

IV. Formarea Triplei Înțelegeri (Antanta)

Franța a fost catalizatorul celei de-a doua mari alianțe (sau bloc politico-militar),
adică al Triplei Înțelegeri (sau Antanta), opusă Puterilor Centrale. Principalele coordonate
ale politicii externe franceze au avut în vedere problema colonială și cea antigermană,
revanșardă. După Conferința colonială de la Berlin, din 1884, Franța a devenit a doua mare
putere colonială, după Anglia, dobândind importante colonii în Africa Centrală și
Ecuatorială. Intervenția din Tunisia, din 1881, pătrunderea în Maroc, după 1900, au făcut
din Franța și o mare putere mediteraneană.
În altă ordine de idei, obiectivul fundamental al politicii externe franceze pe
continentul european era subsumat dorinței de revanșă față de Germania. Ca atare, a căutat
să pună capăt diferendelor coloniale pe care le avea cu Anglia în Africa. Un episod
tensionat s-a înregistrat în 1898, la Fashoda, în sudul Egiptului, când revendicările
teritoriale ale francezilor din zona Sudanului, pe Nilul superior, și incidentele generate de
delimitarea teritoriilor celor două puteri coloniale au fost aproape de a declanșa un război
între părți. Nemulțumirile franceziloe erau mai vechi, pornind de la ocuparea Egiptului de
către englezi, în 1882. Conștientă de nevoia atragerii Angliei împotriva Germaniei, Franța
a cedat. La rândul ei, Anglia era amenințată de concurența germană. În aceste condiții,
Anglia și Franța au semnat la Londra, în 1904, o înțelegere bilaterală, cunoscută sub
numele de Antanta cordială. Cele două puteri îşi reglementau problemele, cădeau de acord
asupra condominiumului din Egipt şi a situației Marocului, asigurau circulația liberă prin
Suez şi Gibraltar. Semnarea Antantei Cordiale reprezenta şi încheierea unei lungi perioade
de conflicte şi animozități între cele două state.
Pe de altă parte, apropierea Franței de Rusia a netezit calea pentru realizarea
Triplei Înțelegeri. Prin împrumuturi şi investiții masive de capital pe piața rusească, Franța
a devenit un partener aproape indispensabil pentru cercurile politice și economice din
imensa țară din răsăritul Europei și Asia. În aceste condiții, a fost semnat, în 1890, un prim
acord între Paris și Sankt-Petersburg, mai mult formal, care a deschis însă seria
dialogurilor bilaterale. Rațiuni de politică externă au condus și ele la o apropiere treptată
ruso-franceză. Inițial, cercurile petersburgheze ar fi preferat să se integreze în sistemul de
alianțe bismarckian, cum o dovedește Alianța celor Trei împărați. Dar antagonismul
austro-rus în Peninsula Balcanică au minat apropierea de Puterile Centrale. Ulterior, după
plecarea lui Bismarck de la putere, Germania nu a mai fost interesată de o alianță cu Rusia
şi a forțat-o să se apropie de Franța. Apropierea franco-rusă s-a materializat prin
înțelegerea semnată între cele două țări în 1891. Î,n 1892 o delegație a Statului Major al
armatei franceze a semnat la Petersburg o convenție militară preliminară, prin care cele
două state se angajau să se susțină în condițiile unui conflict cu Germania, dacă erau
atacate. Acordul a fost urmat de convenția militară bilaterală din 1893, prin care
semnatarele se obligau să se ajute reciproc în cazul unei agresiuni din partea unei terțe
puteri. Ele aveau în vedere un eventual atac al Germaniei, susținută de Austro-Ungaria sau
de Italia. Convenţia a fost ratificată în 1894 şi a stat la baza formării unui bloc politico-
militar îndreptat impotriva Triplei Alianțe. Totodată, alianța franco-rusă punea capăt
sistemului politic bismarckian în Europa, scotea Franța din izolare şi înconjura Germania,
obligată să lupte pe două fronturi, în cazul unui război.
 Evoluțiile ulterioare aveau să contribuie la sudarea alianței. Politica agresivă a
Rusiei în regiunea Liaotung, din Extremul Orient, a dus la un război cu Japonia,
considerată un adversar uşor de învins. Japonezii au distrus flota rusă din Port Arthur şi au
ocupat portul. Un an mai târziu, flota rusă a fost scufundată de marina japoneză în
Strâmtoarea Tsushima. Înfrântă și nevoită să încheie pacea de la Portsmouth, prin medierea
preşedintelui american Theodore Roosevelt, confruntată cu tensiuni interne și cu revoluția
din 1905, conștientizându-şi slăbiciunile militare, Rusia s-a apropiat de Franţa şi Anglia.
La rândul ei, Anglia a căutat apropierea de Rusia. A contribuit la aceasta creșterea
influenței germane în Asia Mică şi concesionarea căii ferate spre Bagdad unor trusturi
germane. În 1907, „Antantei cordiale” i s-a alăturat şi Rusia, printr-un acord anglo-rus.
Documentul punea capăt disputei dintre cele două puteri în Asia Centrală. Persia era
împărțită în sfere de influenţă; Afganistanul şi Golful Persic erau lăsate în sfera britanică,
în vreme ce ambele se angajau să păstreze neutralitatea Tibetului. Astfel s-a definitivat
blocul politico-militar al Triplei Înțelegeri sau al Antantei.
În Europa anilor dinainte de 1914, deși nu existau motive majore de conflict, erau
numeroase antagonisme, care au minat pacea și au condus în cele din urmă la izbucnirea
Primului Război Mondial. Formarea blocurilor politice şi militare ale Triplei Alianțe și
Triplei Înțelegeri a dus la înmulțirea antagonismelor atât în Europa cât şi în afara acesteia.
A dispărut echilibrul dintre marile puteri creat de Congresul de la Viena, înlocuit de cele
două blocuri, cu strategii militare diferite, care ameninţau securitatea mondială. Pe un
asemenea fond, negocierile diplomatice şi-au pierdut, treptat, eficiența, gesturile de
intimidare s-au înmulțit, încălcarea tratatelor sau convențiilor internaționale prin denunțări
unilaterale sau acte de forţă au devenit fățișe, puterea dreptului a cedat locul dreptului
puterii, iar diplomații au cedat locul militarilor. În plus, apariția celor două state naționale
din centrul Europei, Germania și Italia, asumând tendințe revizioniste, a perturbat sistemul
politic internațional. Colonialismul şi dorința noilor puteri de a beneficia de pe urma
împărţirii spațiului extraeuropean au tensionat și mai mult relațiile politice internaționale.