Sunteți pe pagina 1din 2

Diba Cosmin-Alexandru

Revoluția de la 1848 în Italia

În Italia cele 7 state aristocratice create prin Congresul de la Viena au fost cuprinse
de mișcarea revoluționar-națională care a proclamat republica
la Milano, Veneția și Roma. Mișcarea a fost utilizată de regele piemontez Carol Albert în
încercarea de a cuceri Lombardia de la Habsburgi.
În sudul Alpilor ca și în Germania, Congresul de la Viena, supus dorințelor
suveranilor, a înlocuit harta simplificată, realizată de Napoleon, cu o fărâmițare în șapte
state, fără nici o legătură între ele. Peste tot, monarhii restaurați au revenit la fostele
structuri ale Vechiului Regim și s-au sprijinit pe aristocrația funciară în mai toate aceste
regiuni, cu excepția Piemontului, în care valul industrializării nu pătrunsese încă, și deci
burghezia era numeric destul de slabă. Sudul peninsulei și Sicilia formau Regatul
Neapolelui, restituit Bourbonilor după eșecul lui Murat, care încercase să recucerească
statele acestuia și care a fost împușcat.
În centru, statele pontificale se întindeau la nord, din Romagna până în
Câmpia romană, tăind în două Italia peninsulară. Papa Grigore al XVI-lea,
întâmpinat în 1830, cu ocazia alegerii sale, de o răscoală reprimată însă repede de
austrieci, aplică pe acest teritoriu un despotism fără slăbiciuni, care nu este cu
nimic mai prejos decât cel al Bourbonilor din Neapole și care îndepărtează orice
inovație de ordin economic, politic sau social, susceptibilă de a provoca vreo
revoltă. În sfârșit, cea mai mare parte a regiunilor din nord se afla în raport de
dependență față de Austria. Autoritatea Vienei se manifesta în mod direct în statul
milanez și în Veneția, care formau Regatul lombardo-venețian, și în mod indirect
asupra micilor state din jur, care intrau în marele ducat al Toscanei, și ducatele de
Parma și de Modena. Numai regatul de Piemont și Sardinia scăpaseră de
controlul Habsburgilor, căci aici pătrunsese industrializarea și o burghezie
comercială și industrială, deschisă la inovații, încerca să încurajeze schimbarea.
În primul rând, în sânul acestei burghezii progresiste, puternic influențată de
ideile franceze și care, deși mai puțin numeroasă și mai puțin influentă decât în
Piemont, era prezentă totuși și în regatul lombardo-venețian, în ducate și în
statele pontificale, s-a dezvoltat mișcarea liberală de unificare, Rissorgimento,
care promovează proiectele de unificare ce duc la începutul lui decembrie 1860 la
elaborarea constituției regatului unic. Declanșarea revoluției din 1848 în Italia nu
este cu nimic tributară în faza ei inițială insurecției pariziene din luna februarie. Ea
începe în 1847, odată cu alegerea lui Pius al IX-lea pe tronul Sfântului Petru, care
își justifică reputația liberală pe care o are în Italia prin câteva reforme aplicate
statelor pontificale. Imediat, întreaga țară începe să se miște. Manifestațiile anti-
austriece au loc aproape peste tot, provocate de strigătele de "Trăiască Pius al IX-
lea". Cele mai mari au loc în regatul lombardo-venețian, unde populația refuză să
cumpere tutun pentru a nu da bani administrației austriece. Dar mișcarea
revoluționară propriu-zisă pleacă din regatul Neapolelui, mai precis din Sicilia.
După exemplul locuitorilor din Palermo, populația principalelor orașe din insulă,
cu ajutorul populației rurale, alungă garnizoanele napolitane. Mișcarea se extinde
apoi în sudul peninsulei, pierzându-și treptat caracterul separatist pentru a se
transforma într-o mișcare a revendicărilor liberale. Înspăimîntat, regele Ferdinand
al II-lea promulgă la 10 februarie 1848 o Constituție inspirată de Carta franceză.
Revoluția se întinde și, la 14 martie, Pius al IX-lea, la rândul său, trebuie să aprobe
o constituție, gest imitat în curând de marele duce de Toscana și de regele
Piemontului, Carol Albert. Ca și în 1820 și apoi în 1830, Metternich se pregătește
să intervină pentru a frîna contaminarea revoluționară.
El este împiedicat de revoluția din Paris, urmată la scurt timp de revoluția
vieneză și de începerea dezintegrării imperiului. Loviturile primite de Austria au în
Italia repercusiuni imediate. La Veneția, avocatul Manini, liberal arestat de poliția
austriacă și eliberat de mulțime, proclamă "Republica Sfîntului Marcu". La Milano,
revolta care izbucnește alungă din oraș, în cinci zile, trupele guvernatorului
austriac, mareșalul Radetzky. Întreaga Italie este cuprinsă de febra revoluționară,
curentul liberal fiind înlocuit curînd de cel național. Ținînd cont de faptul că
Austria era slăbită, nu sosise oare momentul de a-i da o lovitură hotărîtoare și de
a scăpa peninsula de o dominație apăsătoare? În felul acesta va dispărea ultimul
obstacol din calea realizării mărețului vis de unificare. În conjuctura prezentă,
apare clar faptul că nu este absolut necesar să se recurgă la sprijin străin pentru
a transforma Italia într-o națiune. "Italia farà da sè","Italia se va făuri singură",
afirmă cuvîntul de ordine plin de orgoliu al unitariștilor. Din toate regiunile
peninsulei, voluntarii aleargă în regatul lombardo-venețian pentru a lupta
împotriva armatelor austriece. Suveranii înșiși, depășiți de evenimente, sînt luați
de vîrtej. În ciuda prudenței sale deosebite, Carol Albert se lasă influențat de
opinia publică piemonteză și de publicistul Cavour, care, în ziarul său,
Rissorgimento, cere "război, război fără întîrziere". Regele Piemontului începe
ostilitățile împotriva Ausțriei, iar trupele sale intră în Lombardia. Aici li se alătură
armata pontificală, al cărei șef, generalul Durando, nu se mai supune ordinelor lui
Pius al IX-lea care dorea să evite războiul. Pînă și regele Neapolelui, Ferdinand al
II-lea, trimite 16 000 de oameni să participe la cruciada împotriva Austriei, pe care
însă îi va retrage peste trei săptămîni. În momentul în care în toată Europa
centrală aspirațiile liberale par a fi pe punctul de a se realiza, Italia intră se pare
pe calea unificării și a independenței . În această "primăvară a popoarelor" totul
pare să arate că vechea ordine europeană, consolidată în 1815, se prăbușește
peste tot pentru a fi înlocuită de o nouă ordine, inaugurată cu șaizeci de ani mai
devreme de Revoluția franceză.
Totul se leagă în final de prăbușirea Austriei, această putere ce apare din ce
în ce mai mult ca o cheie de boltă a edificiului ridicat de Sfînta Alianță. Dar două
evenimente neprevăzute vor schimba în mod brutal fața lucrurilor: reacția armatei
austriece, care înăbușă Revoluția pe care guvernul este incapabil să o controleze
și sprijinul oferit suveranului de Habsburg de partenerul său de Miinchengratz,
țarul Nicolae al II-lea, care, de cincisprezece ani, își disputa cu Metternich titlul de
campion al absolutismului european.

S-ar putea să vă placă și