Unificarea Italiei, regimul liberal și participarea la Primul Război

Mondial[modificare | modificare sursă]

Legendara „strângere de mână de la Teano” între Giuseppe Garibaldi și Victor Emmanuel al II-lea: la 26 octombrie

1860, „Eroul a Două Lumi” a renunțat la speranțele sale republicane de dragul unității italiene.

Nașterea Regatului modern al Italiei a fost consecința eforturilor naționaliștilor italieni și monarhiștilor

loiali Casei de Savoia pentru a înființa un regat unit care să cuprindă întreaga Peninsulă Italică. În
contextul revoluțiilor liberale din 1848 care s-au răspândit în întreaga Europă, Austriei i s-a declarat
război.[89] Acest Prim Război pentru Independența Italiei(en) a fost pierdut de Regatul Sardiniei, dar a fost
clar că acesta nu poate reuși să obțină de unul singur unificarea și independența teritoriilor italiene. În
1859 Sardinia a atacat din nou Imperiul Austriac, de această dată aliat cu Franța în al Doilea Război
pentru Independența Italiei, de această dată reușind să elibereze Lombardia, cu Giuseppe
Garibaldi înlăturând monarhia bourbonă în sud.[90][91]
În 1860–1861 generalul Giuseppe Garibaldi s-a aflat în fruntea mișcării pentru unificare în Neapole și
Sicilia,[92] permițând guvernului sard condus de contele de Cavour să proclame regatul Italiei la 17
martie 1861. În 1866 Victor Emmanuel al II-lea s-a aliat cu Prusia în Războiul Austro-Prusac. Armata
imperială austriacă, alcătuită și din efectivele Regimentului 50 de Infanterie din Alba Iulia, a învins
armata italiană în Bătălia de la Custozza. Deși învinsă pe câmpul de luptă, Italia a reușit de această
dată să anexeze Veneto pe cale diplomatică.[93][94] În cele din urmă, după ce Franța și-a abandonat
garnizoanele din Roma în urma dezastruosului Război Franco-Prusac din 1870, italienii s-au grăbit să
umple vidul de putere ocupând Statul Papal.[95]
Statutul Albertin(en) piemontez din 1848, extins la nivelul întregului Regat al Italiei în 1861, dădea
cetățenilor libertăți de bază, dar legile electorale excludeau de la vot clasele needucate și fără
proprietăți.[96] Guvernarea noului regat se înfăptuia în contextul unei monarhii constituționale, dominate
de forțe liberale.[96] În 1913, a fost adoptat votul universal pentru bărbați. [97] Italia nordică s-a
industrializat rapid, dar sudul și zonele rurale ale nordului au rămas subdezvoltate și suprapopulate,
ceea ce a obligat milioane de oameni să emigreze în străinătate, în timp ce Partidul Socialist Italian(en) își
mărea constant forța, contestând stabilimentul tradițional liberal și conservator. Începând cu ultimele
două decenii ale secolului al XIX-lea, Italia s-a transformat într-o putere colonială, profitând de
slăbiciunea Imperiului Otoman muribund și preluând controlul asupra Somaliei, Eritreei și
apoi Libiei și Insulelor Dodecaneze.[98]

Cimitirul militar de la Redipuglia, unde odihnesc circa 100.000 de soldați italieni. Peste 650.000 au murit pe
câmpurile de bătălie ale Primului Război Mondial.
Italia, aliată nominal cu Imperiul German și cu Austro-Ungaria în Tripla Alianță, a refuzat să intre
în Primul Război Mondial în 1914 de partea acestora, deoarece considera că alianța este una
defensivă. În cele din urmă, în 1915, ea s-a alăturat Antantei după ce i s-au promis teritorii importante,
inclusiv Carniola Interioară(en), fostul Litoral Austriac, Dalmația precum și părți din Imperiul Otoman.
[99]
 Participarea Italiei nu a adus la început rezultatele dorite, armata italiană împotmolindu-se într-un
îndelungat război de uzură în Alpi, înaintând foarte puțin și suferind pierderi grele. În cele din urmă, în
contextul prăbușirii totale a Austriei și Germaniei în octombrie 1918, italienii au lansat o ofensivă
masivă, culminând cu victoria în bătălia de la Vittorio Veneto. Victoria italiană a marcat sfârșitul
războiului pe Frontul Italian, a contribuit la dizolvarea Imperiului Austro-Ungar și la sfârșitul
războiului după două săptămâni.[100][101][102]
În timpul războiului, peste 650.000 de soldați italieni și tot atâția civili au murit [103] iar regatul a ajuns în
pragul falimentului. În urma tratatelor de pace de la Saint-Germain, Rapallo(en) și Roma(en), Italia a obținut
mare parte din teritoriile promis, dar nu și Dalmația (cu excepția Zarei), ceea ce a permis naționaliștilor
să descrie victoria ca fiind una „mutilată”.[104] Italia a anexat de la Ungaria și portul Fiume,[104] care nu
făcea parte din teritoriile promise la Londra, dar fusese ocupată după sfârșitul războiului de
către Gabriele D'Annunzio.[105]