Începutul Epocii Moderne[modificare | modificare sursă]

Leonardo da Vinci, modelul de om renascentist (autoportret, c. 1512).

În secolele al XIV-lea și al XV-lea, Italia centrală și de nord a fost împărțită în mai multe orașe-state
aflate în război, restul peninsulei fiind ocupată de Statul Papal și de Regatul Siciliei, ultimul denumit
și Neapole. Cele mai puternice dintre aceste orașe-stat absorbeau teritoriile înconjurătoare dând
naștere unor seniorii, state regionale adesea conduse de puternice familii de negustori care înființau
dinastii locale.[76] Războaiele între orașele-state erau foarte frecvente, și se duceau în principal cu
armate de mercenari denumiți condottieri(en), bande de soldați aduși din toată Europa, mai ales
germani și elvețieni, cu comandanți italieni.[77] Deceniile de lupte au dus în cele din urmă la
apariția Florenței(en), Milanului și Veneției ca actori dominanți, semnatari în 1454 ai păcii de la Lodi(en),
prin care s-a instaurat un calm relativ în regiune pentru prima oară după multe secole. Pacea avea
să dureze circa patruzeci de ani.[78]
Renașterea, o perioadă de viguroasă revigorare a artelor și culturii, și-a avut originea în Italia
datorită mai multor factori, cum ar fi marile avuții acumulate de marile târguri, patronajul familiilor
dominante, ca familia Medici din Florența,[79][80] și migrația cărturarilor greci(en) care au adus în Italia
texte antice după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor otomani.[81][82][83] Renașterea italiană
și-a avut apogeul la jumătatea secolului al XVI-lea, invaziile străine aruncând regiunea în
tumultul Războaielor Italiene. Ideile și idealurile Renașterii s-au răspândit însă rapid în Europa de
Nord(en), Franța(en), Anglia(en) și în mare parte din Europa. Între timp, descoperirea Americii de către
Columb și a noilor rute către Asia de către navigatorii portughezi, coroborate cu ascensiunea
Imperiului Otoman, au erodat dominația exercitată de negustorii italieni și de republicile maritime
asupra comerțului cu Orientul, ceea ce a produs un declin economic accentuat al peninsulei.[84]
După Războaiele Italiene (1494–1559), declanșate de rivalitatea între Franța și Spania, orașele-stat
și-au pierdut treptat independența și au căzut sub dominație străină, mai întâi spaniolă (între 1559 și
1713) și apoi austriacă (între 1713 și 1796). În 1629–1631, o nouă epidemie de ciumă a ucis circa
14% din populația Italiei.[85] Pe lângă aceasta, Imperiul Spaniol a început să decadă în secolul al
XVII-lea, și la fel și posesiunile acestuia în Neapole, Sicilia, Sardinia și Milano. În particular, Italia
sudică a sărăcit și a fost deconectată de evenimentele importante din Europa.[86] În secolul al XVIII-
lea, ca urmare a Războiului Succesiunii Spaniole, Austria a luat locul Spaniei ca putere străină
dominantă, iar Casa de Savoia a devenit putere regională, extinzându-și puterea
în Piemont și Sardinia. În același secol, declinul de două sute de ani a fost întrerupt prin reforme
economice și administrative efectuate în mai multe state de către elitele dominante.[18] În
timpul Războaielor Napoleoniene, Italia nordică și centrală au fost invadate și reorganizate ca un
nou Regat al Italiei, un stat clientelar(en) al Imperiului Francez,[87] în timp ce jumătatea sudică a
peninsulei a intrat sub administrația lui Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon, care a fost încoronat
rege al Neapolelui. Congresul de la Viena din 1814 a restaurat situația de la sfârșitul secolului al
XVIII-lea, dar idealurile Revoluției Franceze nu au putut fi eradicate, și au reapărut la suprafață în
timpul frământărilor politice care au caracterizat prima parte a secolului al XIX-lea.[88]

Unificarea Italiei, regimul liberal și participarea la Primul Război

Mondial[modificare | modificare sursă]

Legendara „strângere de mână de la Teano” între Giuseppe Garibaldi și Victor Emmanuel al II-lea: la 26

octombrie 1860, „Eroul a Două Lumi” a renunțat la speranțele sale republicane de dragul unității italiene.

Nașterea Regatului modern al Italiei a fost consecința eforturilor naționaliștilor italieni și monarhiștilor

loiali Casei de Savoia pentru a înființa un regat unit care să cuprindă întreaga Peninsulă Italică. În
contextul revoluțiilor liberale din 1848 care s-au răspândit în întreaga Europă, Austriei i s-a declarat
război.[89] Acest Prim Război pentru Independența Italiei(en) a fost pierdut de Regatul Sardiniei, dar a
fost clar că acesta nu poate reuși să obțină de unul singur unificarea și independența teritoriilor
italiene. În 1859, Sardinia a atacat din nou Imperiul Austriac, de această dată aliat cu Franța în al
Doilea Război pentru Independența Italiei, de această dată reușind să elibereze Lombardia,
cu Giuseppe Garibaldi înlăturând monarhia bourbonă în sud.[90][91]
În 1860–1861, generalul Giuseppe Garibaldi s-a aflat în fruntea mișcării pentru unificare în Neapole
și Sicilia,[92] permițând guvernului sard condus de contele de Cavour să proclame regatul Italiei la 17
martie 1861. În 1866, Victor Emmanuel al II-lea s-a aliat cu Prusia în Războiul Austro-Prusac.
Participarea Italiei la acest conflict este considerată a fi un al Treilea Război pentru Independența
Italiei(en), Italia reușind de această dată să anexeze Veneto.[93][94] În cele din urmă, după ce Franța și-a
abandonat garnizoanele din Roma în urma dezastruosului Război Franco-Prusac din 1870, italienii
s-au grăbit să umple vidul de putere ocupând Statul Papal.[95]
Statutul Albertin(en) piemontez din 1848, extins la nivelul întregului Regat al Italiei în 1861, dădea
cetățenilor libertăți de bază, dar legile electorale excludeau de la vot clasele needucate și fără
proprietăți.[96] Guvernarea noului regat se înfăptuia în contextul unei monarhii constituționale,
dominate de forțe liberale.[96] În 1913, a fost adoptat votul universal pentru bărbați.[97] Italia nordică s-
a industrializat rapid, dar sudul și zonele rurale ale nordului au rămas subdezvoltate și
suprapopulate, ceea ce a obligat milioane de oameni să emigreze în străinătate, în timp ce Partidul
Socialist Italian(en) își mărea constant forța, contestând stabilimentul tradițional liberal și conservator.
Începând cu ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, Italia s-a transformat într-o putere
colonială, profitând de slăbiciunea Imperiului Otoman muribund și preluând controlul asupra
Somaliei, Eritreei și apoi Libiei și Insulelor Dodecaneze.[98]
Cimitirul militar de la Redipuglia, unde odihnesc circa 100.000 de soldați italieni. Peste 650.000 au murit pe
câmpurile de bătălie ale Primului Război Mondial.

Italia, aliată nominal cu Imperiul German și cu Austro-Ungaria în Tripla Alianță, a refuzat să intre

în Primul Război Mondial în 1914 de partea acestora, deoarece considera că alianța este una
defensivă. În cele din urmă, în 1915, ea s-a alăturat Antantei după ce i s-au promis teritorii
importante, inclusiv Carniola Interioară(en), fostul Litoral Austriac, Dalmația precum și părți din Imperiul
Otoman.[99] Participarea Italiei nu a adus la început rezultatele dorite, armata italiană împotmolindu-
se într-un îndelungat război de uzură în Alpi, înaintând foarte puțin și suferind pierderi grele. În cele
din urmă, în contextul prăbușirii totale a Austriei și Germaniei în octombrie 1918, italienii au lansat o
ofensivă masivă, culminând cu victoria în bătălia de la Vittorio Veneto. Victoria italiană a marcat
sfârșitul războiului pe Frontul Italian, a contribuit la dizolvarea Imperiului Austro-Ungar și la sfârșitul
războiului după două săptămâni.[100][101][102]
În timpul războiului, peste 650.000 de soldați italieni și tot atâția civili au murit[103] iar regatul a ajuns
în pragul falimentului. În urma tratatelor de pace de la Saint-Germain, Rapallo(en) și Roma(en), Italia a
obținut mare parte din teritoriile promis, dar nu și Dalmația (cu excepția Zarei), ceea ce a permis
naționaliștilor să descrie victoria ca fiind una „mutilată”.[104] Italia a anexat de la Ungaria și
portul Fiume,[104] care nu făcea parte din teritoriile promise la Londra, dar fusese ocupată după
sfârșitul războiului de către Gabriele D'Annunzio.[105]