Istoria Italiei se referă la istoria regiunii geografice corespunzătoare Peninsulei Italice, regiune locuită de-a

lungul timpului de diverse popoare, atât de diversificate din punct de vedere cultural şi care au cunoscut
diverse regimuri politice.

     Deşi noua naţiune italiană a apărut abia în 1861, zona geografică a Italiei de astăzi a avut o istorie bogată şi
îndelungată. În perioada pre-romană, pe aici s-au perindat grecii şi etruscii. Dupa evoluţia şi căderea Imperiului
Roman, Italia se fărâmiţează în mai multe republici, oraşe-stat, regate, toate expuse invaziilor musulmane,
normandice, germane, franceze, spaniole şi austriece. Italia a fost unită abia în 1861 devenind Regatul Italiei. În
1946 devine republică constituţională.

Perioada pre-romană
     Săpăturile efectuate pe teritoriul Italiei şi al Sicilei au scos la lumină dovezi ale existenţei umane în aceste
regiuni încă din paleolitic, perioadă ce a debutat acum 2.500.000 de ani şi s-a încheiat acum 200.000 de ani.
Stau mărturie vestigiile arheologice descoperite în situri ca: Monte Poggiolo (în apropierea oraşului Forlì) şi
Grotta dell'Addaura (lângă Palermo). Putem menţiona obiecte de artă confecţionate acum 800.000 de ani şi
diverse desene rupestre.

     În neolitic, micile comunităţi de culegători şi vânători devin sedentari şi se stabilesc în aşezări agricole. Se
cresc animale şi devine tot mai evidentă apariţia ceramicii. Celebre sunt aşezările din regiunea Valle Camonica
(nordul Italiei). Aici au locuit populaţii de origine incertă, care au lăsat în urmă desene rupestre şi incizii în piatră
(petroglife). Pentru numărul mare de vestigii descoperite (peste 350.000 de petroglife), Valle Camonica este un
adevărat centru al artei preistorice europene (civilizaţia Camunni).

     În perioada următoare, Peninsula Italică a fost vizitată de diverse populaţii: micenienii (din Grecia), fenicienii
(din Libanul, Siria şi Israelul de astăzi) care au venit din spaţiul mediteranean. Ulterior, latinii vin dinspre nord.
Grecii au dominat în special litoralul adriatic şi Sicilia. În jurul lui 800 î.Hr., în centrul peninsulei se dezvoltă
civilizaţia etruscă şi atinge apogeul între 650 şi 450 î.Hr. Etruscii erau foarte avansaţi, şi-au dezvoltat propriul
alfabet, iar regii lor au ajuns să domine chiar şi Roma.

Căderea Romei
     Commodus a fost ucis în 192. Urmează perioada de decădere a Imperiului de Apus. Cealaltă jumătate, de
Est, cu capitala la Constantinopole, şi-a menţinut puterea până în secolul al XV-lea, la năvălirea turcilor
otomani. În secolul al III-lea, Roma a fost slăbită de două fronturi de luptă simultane, războaiele împotriva
Imperiului Persan, pe de o parte şi invaziile triburilor germanice, de cealaltă parte.

     Doi mari împăraţi au reuşit să menţină ordinea şi să restaureze Imperiul. Diocleţian, care a preluat puterea în
284, a reorganizat şi dezvoltat armata şi a iniţiat reforme fiscale şi monetare. Imperiul fusese divizat în cel de
răsărit şi cel de apus încă din 286. În 305, Diocleţian se retrage, locul său fiind preluat, în anul următor, de către
Constantin cel Mare. În 312, acesta iniţiază o politică de toleranţă religioasă, iar în 313 legalizează creştinismul.
Deşi Constantin reuneşte imperiul, în 330, el mută capitala acestuia în partea de est şi anume în oraşul numit
acum Constantinopole.

     Urmează o perioadă în care regiunea Italiei pierde din importanţă şi devine o simplă provincie, fiind practic
abandonată de împăraţii care au urmat, ajungând să fie condusă de o succesiune de conducători de triburi
germanice. Imperiul se scindează încă o dată în 394 . În 410, vizigoţii invadează Roma punând capăt stăpânirii
romane asupra Peninsulei Italice. În 439, vandalii cuceresc Cartagina, iar în 476, invazia germanică a fost
completă. Roma şi Italia devin germanice.

Evul mediu
     În perioada ce a urmat prăbuşirii Romei, au avut loc o serie de fărâmiţări şi invazii străine. Peninsula pe care
astăzi o numim Italia nu va mai deveni o unitate economică şi politică până în 1861. Până în secolul al XIX-lea,
istoria Italiei va trece prin momente dificile. În locul puterii centralizate, avem de-a face cu o putere a cetăţilor.
Culturile catolică, bizantină şi musulmană au interferat. Papa, deşi avea sediul la Roma, a dezvoltat o puternică
reţea de influenţă care acoperea întreaga peninsulă.

     Italia în anul 1000 În 535, Iustinian, împăratul bizantin de est, reuneşte imperiul. Moare însă în 565, iar, doi
ani mai târziu, lombarzii invadează nordul şi Italia revine la starea de fărâmiţare. În 773, Charlemagne şi armata
sa de franci intră în Italia şi se proclamă rege al lombarzilor. Papa Leon al III-lea îl încoronează împărat în anul
800. În sud a existat o continuitate a regimului bizantin. Totuşi, în 827, arabii invadează Sicilia şi cuceresc
Palermo şi Messina, pe care bizantinii le pierd. Expansiunea arabilor continuă şi prin 843 ei cuceresc chiar şi
regiuni din Peninsula Italică. Forţele bizantine regrupate reuşesc să-i alunge pe arabi. Ca şi francii, lombarzii şi
goţii, nici arabii nu reuşesc să unifice Italia. În 1025, franco-normanzii invadează Sicilia, iar în 1091 obţin
controlul asupra peninsulei în faţa germanilor şi reuşesc să-i alunge pe arabi din Sicilia, deşi în 1282 prin celebra
răscoală Vesperi Siciliani, sicilienii îi alungă pe franci.

     Totuşi, anumite zone, ca Napoli, îşi păstrează autonomia. De asemenea, prin 1150, multe din oraşele din
nord şi centru, printre care Milano, Genova, Pisa, Florenţa, Veneţia şi Roma, s-au organizat ca nişte comunităţi
separate. În 1152, Sfântul Imperiu Romano-German (care de fapt nu era nici roman, nici sfânt, nici imperiu)
redobândeşte control asupra nordului Italiei. În scop defensiv, cele mai multe din comunităţile nordice au
format o coaliţie, cunoscută ca Liga Lombardă, alianţă prin care îşi menţin autonomia. Totuşi influenţa
germanică va continua tip de 30 de ani, perioadă marcată de războaie neîntrerupte între împăraţii germani şi
papalitate.

Renaşterea
     Renaşterea (care a debutat în Italia, mai ales în Florenţa) este marcată de o revoluţie în artă, arhitectură,
ştiinţă, filozofie, societate. Trebuie semnalată contribuţia meritorie a poetului Dante Alighieri în formarea unei
limbi italiene unitare, literare, prin celebra sa capodoperă "Divina Comedie", scrisă în 1320. Influenţa germană
asupra oraşelor din centrul şi nordul Italiei devine tot mai scăzută, astfel că acestea devin complet autonome.
Singura influenţă era cea papală. Una dintre cele mai celebre familii a fost de Medici, care i-a redat Florenţei
strălucire, grandoare, dar şi prosperitate, toate acestea manifestate într-un sistem bancar puternic (cu
influenţe internaţionale), comerţ, cultură renascentistă. Cel mai celebru exponent al acestei familii a fost
Lorenzo Magnificul, care a condus Florenţa în perioada 1469 - 1492. Un alt nume celebru al acestei perioade a
fost Niccolo Machiavelli (1469 - 1527), care prin scrierea "Principele", este cunoscut ca părintele politologiei.
Două alte nume faimoase au fost Michelangelo Buonarotti (1475 - 1564) şi Leonardo da Vinci (1452 - 1519).
Fillipo Brunelleschi a proiectat şi construit renumitul Dom din Florenţa.

     În secolul al XIII-lea, Italia este lovită de o epidemie devastatoare care a produs multe victime, "Moartea
neagră", flagel care loveşte o mare parte a Europei .

     Oraşele-stat renascentiste se aflau într-o competiţie acerbă, care adesea cauza conflicte militare. Cele
dominante erau: Milano, Veneţia, Florenţa, Statul Papal şi Regatul Neapolelui. Constantinopolul, capitala
Imperiului Roman de Răsărit căzuse în 1453 sub influenţa Imperiului Otoman care de asemenea învinsese şi
Veneţia. În 1454, aceste cinci oraşe-stat dominante reuşesc să obţina stabilitatea politică printr-un acord
încheiat, în urma căruia îşi menţineau fiecare sfere de influenţă separate. Teama în faţa Imperiului Otoman le
obligă să colaboreze.

     Invazia franceză din 1494 pune capăt regimului Medici. Tocmai în acea perioadă, predicatorul Girolamo
Savonarola întreprinde o campanie împotriva unei pretinse decadenţe a Florenţei.

     Francezii pornesc războaiele împotriva Imperiului Habsburgic care stăpânea Austria, Spania, Olanda, o parte
a Germaniei şi o parte a Italiei. Oraşele-stat îşi pierd independenţa. În cele din urmă, francezii se retrag, lăsând
totuşi cale liberă altor ocupaţii străine şi a unei situaţii politice incerte pentru Italia timp de încă două secole.

Perioada premergătoare epocii moderne

     Cam pe la mijlocul secolului al XVI-lea, Spania preia controlul asupra Siciliei, Sardiniei şi Lombardiei. Totuşi la
Florenţa, familia di Medici revine la putere. De asemenea, Veneţia, Genova şi Lucca rămăsesera republici.

     Influenţa spaniolă asupra întregii peninsule generează Contrareforma catolică, cu represalii în întreaga Italie
a secolului al XVI-lea. Astfel, în 1633, Galileo Galilei  a fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru curajul de a
fi susţinut că Pământul se roteşte în jurul Soarelui.

     În prima jumătate a secolului al XVII-lea, austriecii încep să-i alunge pe francezi, dar Franţa îi invadează din
nou în 1792, la scurt timp dupa una dintre cele mai faimoase revoluţii din istorie, Revoluţia Franceză din 1789.
Noul guvern francez revoluţionar încearcă să extindă frontierele franceze pentru a se apăra de eventualul
contraatac al forţelor monarhiste anti-republicane.

     În 1796, un tânar general francez, pe nume Napoleon Bonaparte, trece Alpii şi se îndreaptă către nordul
Italiei, obţinând o serie de victorii şi mai ales un tratat cu Austria în 1797. Napoleon iniţiază reforme
organizatorice în cadrul peninsulei, impunând un regim puternic centralizat, ajungând chiar până la exilul papei.
După înfrângerea lui Napoleon, Metternich, ministrul de externe al Austriei habsburgice, reorganizează Europa,
reinstalând monarhia, preluând controlul asupra Italiei şi restaurând puterea papală. Numeroase revolte au
izbucnit în Italia în anii 1820' şi 1830' împotriva stăpânirii austriece, dar au fost înăbuşite de trupele
habsburgice.

Risorgimento şi Regatul Italiei

     Giuseppe Mazzini este cunoscut pentru lupta sa pentru independenţa şi unificarea Italiei şi ambiţia sa ca
aceasta să devină o republică democratică. Însă lupta sa insurecţională s-a soldat cu eşec. Mulţi nu împărtăşeau
cauza sa, deoarece fie susţineau necesitatea unei monarhii, fie o papalitate reconsolidată (urmată de
reconcilierea statului cu biserica).

     În 1848, mai multe mişcări revoluţionare au loc în Italia, iar în Austria, ca urmare a mişcării revoluţionare
vieneze, ministrul de externe Metternich pleacă în exil. Imperiul Habsburgic se afla în haos. Regele Piemontelui,
Carlo Alberto, deşi intervenise împotriva austriecilor, era ingrijorat de obiectivul lui Mazzini de instaurare a
republicii. De aceea contele de Piemonte, Cavour, îi solicită regelui Alberto să preia controlul situaţiei, însă
acesta din urmă este învins de austrieci şi este succedat de fiul său, Vittorio Emanuele II. Între timp, Roma, prin
intermediul papei, se opune oricărui război de eliberare. Giuseppe Garibaldi (1807 - 1882]) se întâlneşte la
Roma cu Mazzini şi cu alte personalităţi proeminente ale luptei de eliberare. La primul eşec al forţelor
revoluţionare, Garibaldi se îndreapta către sud pentru a susţine Republica Romană, dar, prin 1849, austriecii şi
francezii câştigă teren. Mişcarea pentru Republica Romană a fost zdrobită, iar puterea papală a fost restaurată.
Garibaldi şi Mazzini pleaca in exil. Forţele conservatoare catolice, formate din papalitate, austrieci şi bourbonii
spanioli preiau controlul.

     Mişcarea pentru unificare se retrage în Piemont şi devine o forţă-tampon între Austria şi Franţa. Cavour,
acum premier al Piemontelui, urmăreşte realizarea unificării prin diplomaţie, în contrast cu insurecţiile eşuate
ale lui Mazzini. În 1857, Piemontul întrerupe relaţiile diplomatice cu Austria şi se îndreapta către Franţa, cu care
se aliază împotriva Austriei. În 1859, o alianţă militară formală a fost semnată între Franţa şi Piemont, în scopul
luptei împotriva Austriei.

     Camour alocă fonduri pentru alegerile din Toscana şi Emilia, ca şi Piemontul, alte două state italiene. În
martie 1860, cele trei state se unesc formând noul Regat al Italiei. În sud şi în Sicilia izbucnesc răscoale. În mai
1860, Garibaldi intră în acţiune, plecând din Genova şi, în fruntea unei trupe de o mie de voluntari - Cămăşile
Roşii - se îndreaptă către Sicilia. Luaţi prin surprindere, Bourbonii francezi sunt alungaţi, iar Garibaldi se
proclamă dictator al Siciliei. Cavour se temea de Garibaldi şi de faptul că Risorgimento ar putea lua o turnură
democratică. Pe 7 septembrie1860, Garibaldi se îndreaptă către Napoli. Aceeaşi temere îl face pe Cavour să
preia conducerea armatei din Piemont cu care învinge armata papală. Pe 26 octombrie are loc întâlnirea dintre
regele Emanuele şi Garibaldi. Acesta din urmă recunoaşte puterea regală şi împreună, pe 7 noiembrie, se
îndreaptă spre Napoli într-un adevărat marş triumfal. Concurenţa dintre rege şi Garibaldi s-ar fi putut uşor
transforma într-un război civil, dar, în ianuarie 1861, au loc în Italia primele alegeri parlamentare. Astfel se pun
bazele regatului Italiei şi se consfinţeşte autoritatea lui Vittorio Emanuele II ca fiind primul rege al Italiei, deşi
problemele ridicate de Veneţia, Roma şi Papalitate au rămas nerezolvate. Italia, aliată cu Germania, luptă
împotriva Austriei care, în august 1866, este nevoită să cedeze Veneţia Italiei. Garibaldi ia cu asalt Roma, iar
catolicii francezi se retrag pentru a asigura protecţia papei. Prusia învinge Franţa şi astfel, pe 20
septembrie1870, porţile Cetăţii Eterne, Roma, se deschid permiţând intrarea trupelor italiene. Mişcarea
Risorgimento a fost înfăptuită.

     Guvernul italian, aflat iniţial la Torino, se transferă din Florenţa la Roma. Vaticanul interzice catolicilor de a
mai participa la viaţa politică şi condamnă noua guvernare. Însuşi papa se declară prizonier al Vaticanului. Din
păcate, noua naţiune avea să se confrunte cu probleme ca: sărăcia generalizată, corupţia, subdezvoltarea
economică, situaţia dificilă a regiunii sudice (Problema Sudului). În sud, situaţia era foarte confuză mai ales
datorită prezenţei trupelor înarmate care deţineau controlul zonal. În urma unei confruntări numite Războiul
briganzilor, armata italiană reface şi aici ordinea.

Statul liberal
     În 1876, guvernarea de dreapta impune noi alegeri pe care le pierde în favoarea stângii. Reformele sociale şi
economice se află în plin avânt. Partidul Socialist Italian s-a constituit în 1892, dar a fost dizolvat de premierul
Crispi, care se temea de marxism şi anarhism. În ceea ce priveşte politica externă, în 1882, Italia aderă la Tripla
Alianţă alături de Germania şi de Austria (deşi aceasta din urmă îi fusese inamic). Aceasta era perioada formării
sferelor mondiale de influenţă, iar Italia, dorind sa fie o super-putere, încearcă să anexeze Etiopia, dar aceasta
se apără cu eroism producând Italiei o pierdere de 5.000 de militari, o adevărata umilire naţională. Astfel Crispi
renunţă la idealurile expansioniste.

     În 1900, un anarhist italian din New York îl asasinează pe regele Umberto. Vittorio Emanuelle III, fiul său,
moşteneşte tronul.

     Premierul Giolitti adoptă un program de reforme cu caracter progresist. Industria italiană se dezvoltă într-un
ritm rapid. Principalele oraşe industriale sunt: Milano, Torino şi Genova. Apare FIAT. Se creează Banca Italiei.
Standardul de viaţă din nordul Italiei se apropie de cel european, dar contrastul faţă de zona sudică se
amplifică. Sunt legiferate condiţiile de muncă.

     Mişcarea extremistă naţionalistă de extremă dreaptă este contrabalansată de socialism, astfel că pe scena
politică se menţine stabilitatea (e drept că nu pentru mult timp). Artele şi ştiinţa progresează.

     Biserica Romano-Catolică continuă să fie dominantă. Conştiinţa identităţii naţionale nu este încă formată
definitiv.

     În septembrie 1911, guvernarea Giollitti declară război împotriva Imperiului Otoman, confruntare militară ce
se va dovedi costisitoare. Italia invadează şi anexează Libia. Prin intermediul ziarului "Avanti", Partidul Socialist
atacă guvernarea. Tânărul ei editor nu era altul decât socialistul Benito Mussolini (1883 - 1945).

Primul Război Mondial

     Marea Britanie, Franţa şi Rusia formează Tripla Inţelegere (Antanta) ca o contrapondere la Tripla Alianţă a
Germaniei, Austriei şi Italiei. A existat o mare doză de indecizie din partea Italiei în ceea ce priveşte intrarea în
război şi de care parte. Naţionaliştii italieni vedeau în Austria un inamic. În iulie 1914, asasinarea arhiducelui
Ferdinand provoacă Austria să declare război Serbiei. Italia continuă să rămână neutră.

     Deşi Partidul Socialist Italian îşi menţine poziţia tradiţională de neutralitate, Benito Mussolini, unul din
membrii săi proeminenţi, se opune acestui punct de vedere. La scurt timp, Mussolini este demis din partid, dar
îşi lansează propriul ziar şi pledează pentru intervenţia de partea Marii Britanii, Franţa şi Rusia. Italia intră în
război alături de aceste ţări, având ca promisiune anumite teritorii, dar era nepregatită din punct de vedere
industrial şi militar şi având ca susţinere numai o mică parte a populaţiei. Încă nu îşi revenise în urma campaniei
dezastruoase din Libia. În mai 1915, Italia invadeză Austria şi pierde 200.000 de soldaţi. Un an mai târziu,
Austria lansează ofensiva împotriva Italiei şi are loc dezastrul de la Caporetto (octombrie 1917), o retragere
panicată a peste 700.000 de soldaţi italieni. În cele din urmă, Italia îşi recuperează teritoriile pierdute, iar
Imperiul Austro-Ungar se prăbuşeşte.

Mussolini şi fascismul
     În Italia, Primul Război Mondial a adus moartea a peste jumătate de milion de militari, o economie devastată
şi un puternic sentiment de frustrare datorită neîndeplinirii promisiunii privind teritoriile ce ar fi fost câştigate
ca recompensă pentru participare la război. Primul-ministru Orlando participă la Conferinţa de Pace de la Paris
din 1919 cu speranţa că i se va indeplini aceasta promisiune. Statele Unite, Marea Britanie resping poziţia
Italiei, a cărei delegaţie părăseste conferinţa.

     În situaţia în care se afla Italia, cu economia şi politica instabilă şi societatea marcată de violenţă, socialiştii
italieni se îndreaptă către modelul revoluţionar sovietic şi ne referim aici la perioada anilor roşii, 1919 - 1920.
Între timp, de cealaltă parte a scenei politice, apare o mişcare militantă, care utiliza intimdarea şi violenţa,
îndreptate mai ales împotriva socialiştilor. Acestia sunt fasciştii care au câştigat suporteri profitând de
insecuritatea clasei mijlocii şi de teama industriaşilor de eventualitatea unei revolutii bolşevice în Italia.
Mussolini ajunge în fruntea acestei mişcări, care era dotată cu trupe paramilitare, Cămăşile negre. Premierul
Giolitti, venit la putere din nou, pentru a menţine ordinea şi stabilitatea politică, este nevoit să penduleze între
cele două extreme, fasciştii şi socialiştii. Fascistul Mussolini este ales de Camera Deputaţilor. În ceea ce priveşte
stânga, Partidul Comunist Italian, se separă de Partidul Socialist, astfel că Italia are acum două partide la
extrema stânga. Partidul Fascist al lui Mussolini promovează o politică favorabilă mediului de afaceri, de
diminuare a taxelor şi a rolului guvernului. Când socialiştii fac apel la grevă, situaţie care ar genera haos,
Mussolini promite ordine. În octombrie 1922, liderii fascişti concep o lovitură de stat denumită Marşul spre
Roma(Marcia su Roma). Regele Vittorio Emanuele III refuză să declare legea marţială şi în schimb îi acorda lui
Mussolini conducerea guvernului. La 39 de ani, Benito Mussolini este cel mai tânăr prim-ministru al Italiei.

      Marşul spre Roma marchează sfârşitul statului liberal italian şi începutul guvernării fasciste. Mussolini
anihilează constituţionalitatea guvernului şi îşi consolidează puterea încurajând violenţa Cămăşilor negre.
Interzice întrunirile, grevele, manifestările şi grupările anti-fasciste. Îi înlătura pe socialişti de la putere. Astfel
Mussolini impune un regim dictatorial. Numit Il Duce, instituie controlul asupra regalităţii şi desfiinţează
guvernările locale. În 1935, sub aceasta dictatură, Italia atacă şi anexează Etiopia. Pentru a şterge umilirea
suferita cu ani în urmă (când statul african nu a putut fi cucerit), Italia se declară imperiu.

     În 1929, Mussolini încheie o înţelegere cu Vaticanul (Acordul Lateran). Bisericii Romano-Catolice i se
garantează autonomia Vaticanului Pentru prima dată putem vorbi de o normalizare a relaţiilor dintre Italia şi
Statul Papal, bineînţeles în scopul satisfacerii unui interes comun: menţinerea puterii.

Al Doilea Război Mondial

     În 1933, Hitler ajunge la putere în Germania. Italia, îngrijorata de ambiţiile naziştilor, se îndreaptă către
Franţa şi Marea Britanie. Totuşi, după invazia din Etiopia din 1935, Liga Naţiunilor impune sancţiuni împotriva
Italiei. Ca răspuns, Mussolini întrerupe relaţiile cu Marea Britanie şi Franţa şi se alătură Germaniei. După
războiul împotriva Etiopiei, Mussolini îşi manifestă susţinerea pentru forţele rebele pro-fasciste ale lui Francisco
Franco în cadrul Războiului Civil Spaniol împotriva guvernării republicane. În 1939, Franco e victorios.

     Continuând politica de dreapta, Italia se retrage din Liga Naţiunilor, separându-se de democraţiile vest-
europene. În 1938, Hitler anexează Austria şi o parte a Cehoslovaciei. În anul următor, Italia ocupă Albania şi
devine aliat formal al Germaniei. Germania invadează Polonia şi forţează Marea Britanie şi Franţa să-i declare
război. Al Doilea Război Mondial începe. Germania invadează Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia şi
Luxemburg şi patrunde adânc în teritoriul Franţei. Pe 10 iunie, Italia declară război Franţei şi Marii Britanii în
încercarea de a prelua controlul asupra Canalului Suez, dar britanicii resping trupele italiene. La 28
octombrie1940, Mussolini ordonă invadarea Greciei, dar grecii reuşesc cu succes să respingă trupele
invadatoare. Hitler încearcă să ajute trupele italiene, dar armata sa suferă mari pierderi pe frontul din Albania.
Ajutat de Mussolini, Hitler invadează Rusia cu peste 200.000 de soldaţi.

     Eevnimentele se precipită. Japonia atacă Pearl Harbour. Mussolini declară război Statelor Unite. Pe 10
iulie1943, trupele aliate atacă Sicilia. Puterea lui Mussolini începe să decadă. Aliaţii bombardează Napoli şi
Roma. Marele Consiliu Fascist, alături de ginerele lui Mussolini, Galeazzo Ciano, votează îndepărtarea de la
putere a dictatorului. Mussolini este arestat. Hitler, indignat, se pregăteşte să atace Italia. Pe 8 septembrie,
guvernul italian declară încheierea armistiţiului cu aliaţii, iar regele, de teama iminentulu atac german, se
refugiază. La 12 septembrie, trupele de comando hitleriste reuşesc să-l elibereze pe Mussolini iar, în nordul
italiei, acesta înfiinţează republica Saló. Fasciştii trec la executarea oponenţilor, printre aceştia fiind şi Ciano. În
septembrie 1943, forţele aliate debarchează la sud de Roma iar, în octombrie, preiau controlul oraşului Napoli.
În iunie anul următor, Roma este complet eliberată. Regele Vittorio Emanuele abdică în favoarea fiului său,
Umberto. Pe 27 aprilie, Mussolini şi amanta sa, Claretta Petacci, sunt executaţi, iar cadavrele lor sunt expuse la
Milano. În mai 1945, ultimele trupe germane din Italia se predau.

Republica constituţională
     Luptătorii partizani italieni şi-au adus un aport decisiv în eliberarea Italiei. Deşi au contribuit majoritatea
partidelor, stânga (socialiştii şi comuniştii italieni) au dominat mişcarea partizană din nord, cunoscută ca Vântul
din Nord, însă influenţa economică americană, ocupaţia militară aliată a Italiei şi puternica Biserică Catolică au
zădărnicit ascensiunea mişcării de stânga. Americanii se temeau că Partidul Comunist Italian ar avea legături cu
Moscova. Scena politică din Italia devine polarizată, având la stânga comuniştii, iar la dreapta catolicii, o
adevărata replică internă a tensiunilor generate de Războiul Rece. La 2 iunie  1946, italienii au votat în favoarea
republicii, respingând monarhia instaurata în 1861. De asemenea, a mai fost ales un parlament bicameral
(Camera Deputaţilor şi Senat), care îngrădea puterea prezidenţială, iar guvernarea locală, regională era
repartizată în cele 20 de state italiene. S-a creat un sistem juridic independent. Într-un astfel de sistem politic
multipartinic, premierul este ales prin negociere între partide. Primele alegeri republicane au avut loc în aprilie
1948. Creştinii Democraţi, susţinuţi de Vatican şi de Statele Unite, obţin o victorie confortabilă, formând forţa
politică majoritară de guvernare până aproape de zilele noastre. Partidul Socialist şi Partidul Comunist, deşi au
o pondere mai mică din sufragii, formeaza opoziţia. Perioada de refacere a Italiei, 1950 - 1958, a fost marcată
de asa-numitul miracol economic, mai ales că Italia a beneficiat de ajutorul financiar acordat de americani în
perioada Războiului Rece. În 1963, a fost formată o coaliţie între Partidul Socialist şi Partidul Creştin Democrat,
având drept rezultat un guvern condus de socialistul Aldo Moro. În toamna lui 1969 (Toamna Fierbinte) s-au
declanşat o serie de greve şi actiuni de protest în nordul peninsulei. A urmat perioada denumită Anii de plumb,
marcată de acţiuni teroriste conduse atât de extrema dreaptă, cat şi de cea stângaă (Brigăzile Roşii), care au
durat până în anii 1970'. În 1973, Partidul Comunist se angajează într-un amplu proces democratic, acceptând
politica NATO şi îndepărtându-se de Moscova. Perioada anilor 70' este caracterizată prin răpiri şi execuţii la
care cad vitime persoane politice, toate acestea culminând cu asasinarea lui Aldo Moro în 1978. Anii 80'
restabilesc ordinea şi calmul în viaţa politică, totuşi inflaţia depăşeşte 21%. Urmează o perioadă de creştere
economică, în care la conducerea guvernului s-a aflat socialistul Craxi (1983 - 1987). Italia devine a cincea
putere economică mondială, depăşind în unele privinţe Marea Britanie.

Italia contemporană
     La începutul anilor 90' are loc dezagregarea Uniunii Sovietice şi stingerea Războiului Rece. Partidul Comunist
Italian a devenit mai moderat şi devine cunoscut ca Partidul Democrat de Stânga. Partidul Creştin Democrat,
aflat în partea opusă, pierde o parte din susţinere. Apare un nou partid, Liga Nordului, care condamnă corupţia
şi face apel la nordul Italiei pentu a se separa de sud în scopul formării unui nou stat, Padania. Deşi socialistul
Giuliano Amato este ales premier în 1992, în anul următor Partidul Socialist practic dispare de pe scena politică.

     Urmează o perioadă în care viaţa politică este marcată de acte de corupţie, de luare de mită şi numeroase
scandaluri, dintre care cel mai cunoscut este Tangentopoli. Sunt implicaţi numeroşi membri ai parlamentului. În
1994, Craxi se refugiază în Tunisia pentru a scăpa de arestare. Referendumurile din 1991 şi 1993 aduc sistemul
proporţional ca bază a reprezentării parlamentare, iar în cadrul guvernărilor locale este instituit principiul
câştigatorul ia totul. În ceea ce priveşte politica externă, Italia se aliniază alături de Statele Unite, fiind membru
NATO încă din 1949. În 1998, este admisă şi în Uniunea Monetară Europeană.

     Dupa dispariţia Partidului Comunist şi a celui Creştin Democrat, apar două noi coaliţii: Centru-Stânga şi
Centru-Dreapta. În martie 2001, primul-ministru Amato dizolvă Parlamentul. Alegerile care urmează pun faţă în
faţă fostul primar al Romei, Francesco Rutelli, şi fostul premier, Silvio Berlusconi din partea partidului "Forza
Italia". Acesta din urmă, pe 15 mai2001, iese învingător, convingând alegătorii prin concepţiile sale puternic
pro-americane.

     Italia urmează în continuare drumul prosperităţii economice îndreptându-se către o cultură seculară şi
comercială, care o înlocuieşte pe cea catolică, cu caracter agricol. Acordând o atenţie deosebită familiei, Italia
are cea mai scazută rată a natalităţii în cadrul lumii industrializate. Totuşi, corupţia şi crima organizată
constituie o problemă stringentă. Evaziunea fiscală şi economia subterană continuă să fie un flagel al
economiei. Influenţa bisericii, a familiei şi a autorităţilor locale rămân predominante în sud, dar Problema
Sudului persistă. Femeile s-au adaptat la piaţa muncii iar, prin 1980, formeaza o treime din forţa de muncă. În
ceea ce priveşte sporturile favorite, fotbalul depăşeşte ciclismul ca preferinţe. Cultura americană are un
puternis impact asupra celei italiene. La o jumătate de secol după unificare, aproximativ 13 milioane de italieni
au emigrat mai ales în America de Nord, astfel ca în SUA sunt aproape la fel de mulţi sicilieni ca în ţara de
origine. După cel de-al Doilea Război Mondial, urmează un nou val de emigraţie, având acum ca obiectiv:
Elveţia, Franţa şi Germania. Cei mai mulţi localnici din sud s-au mutat către oraşele nordice puternic
industrializate. Familia rămâne elementul dominant al vieţii sociale, iar rata divorţului este una dintre cele mai
scăzute, mai ales că acesta a fost legalizat abia în 1970. Egalitatea dinntre sexe a fost legiferată în 1975, iar
întreruperea de sarcină în 1978. Biserica Catolică îşi joacă în continuare rolul tradiţional, deţinând încă o mare
putere economică şi socială. Mafia încă mai constituie o problemă în sudul Italiei. Deşi s-au organizat puternice
acţiuni judiciare împotriva mafiei, asasinarea, în 1992, a doi judecători, demonstrează că mafia rămâne totuşi o
putere redutabilă.
     Italia este o lume complexă. A devenit o putere economică şi un aliat apropiat al SUA. Deşi deţine o industrie
avansată, din punct de vedere cultural, tradiţia este cea care îi redă inconfundabilul specific naţional.