Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Autoritatea Vienei se manifesta direct în statul milanez şi în Veneţia, care formau Regatul
lombardo-veneţian, şi în mod indirect asupra micilor state din jur, care intrau în marele ducat
al Toscanei şi ducatele de Parma şi Modena. Numai regatul de Piemont şi Sardinia scăpaseră
de controlul Habsburgilor. În aceste condiţii în preajma anului revoluţionar 1848 se dezvoltă
în regatele din centru şi nordul spaţiul italian o mişcare de unificare a acestui spaţiu denumită
Rissorgimento.
Revoluţia de la 1848 cuprinde, poate inevitabil, şi spaţiul peninsular, însă Austria deţinea
suficiente resurse pentru a înăbuşi visul italian de unificare. Înfrângerea regelui Piemontului,
Carol Robert, şi victoria trupelor austriece aveau să amâne realizarea unirii. În timpul
revoluţiei avea să se facă remarcată activitatea tot mai frecventă a publicistului Camillo
Besso, conte de Cavour, care prin ziarul său „Rissorgimento” avea să însufleţească lupta
pentru unitate.
Înfrângerea şi abdicarea lui Carol Albert, regele Piemontului, a creat o reacţie de bumerang ce
se va întoarce, zece ani mai târziu, împotriva austriecilor. Noul rege al Piemontului, Victor
Emmanuel al III-lea îşi va pregăti ţara pentru o nouă cruciadă de unificare, trăgând
învăţămintele din eşecurile anilor '48 şi '49.
Toate aceste pregătiri ar fi fost zadarnice fără o susţinere a regelui francez Napoleon al III-lea.
Strădaniile şi eforturile lui Cavour pentru a îl atrage pe Napoleon al III-lea de partea
Piemontului, împotriva austriecilor au dat roade nesperate.
Urmează la 24 iunie, bătălia din jurul colinei Solferino, ce se termină printr-un măcel
îngrozitor. Deşi victorios, Napoleon al III-lea, zdruncinat de pierderile suferite, propune
austriecilor un armistiţiu care se va încheia la 9 iulie la Villfranca, spre stupefacţia italienilor.
Este momentul în care în micile ducate din centrul Italiei se produc o serie de revolte.
„Răsculaţii” obţin puterea şi cer unirea cu Piemontului. În primăvara lui 1860, printr-o serie
de plebiscite, se vor alipi la Piemont, regatul Toscanei, Parmei, Modenei şi a Romagniei.
Pentru a termina acţiunea de unificare, Victor Emmanuel al III-lea trebuia să mai „alunge” trei
suverani instalaţi solid pe tronurile lor:regele Neapolelui, Papa şi împăratul Austriei, stăpân al
Veneţiei.
În acest punct critic al unificării Italiei, un fost general al Republicii romane, Giuseppe
Garibaldi, va scrie istorie. În primăvara lui 1860, încurajat de emigranţi sicilieni, recrutează o
mică armată de voluntari numită „Cei o mie” (în realitatea era formată din ceva mai mult de
1200 de oameni), pe care o îmbracă în cămăşi roşii şi o adună la Genova.
La 11 mai, „cămăşile roşii” debarcă la Marsala, în Scillia, înfrâng trupele lui Francisc al II-lea
şi ocupă Palermo iar Garibaldi se proclamă dictator al Sciliei în numele lui Victor Emmanuel.
Trei luni mai târziu, Garibaldi trece cu „cămăşile roşii”pe continent şi ocupă Neapole,
devenind „dictator al celor Două Sicilii”. Garibaldi decide să îşi continue marşul cu direcţia
Roma, dar Victor Emmanuel îi blochează iniţiativa şi anexează provinciile cucerite de acesta,
apoi intră şi ocupă ducatele rămase libere din jurul Romei.
Scurtă cronologie
1856:Congresul de la Paris
1860:20 Martie:Piemontul a anexat statele din centrul Italiei cedând Nisa şi Savoya
francezilor. Insurecţia din Sicilia. Victoria de la Calafitimi-Garibaldi a preluat
controlul insulei pentru trei luni
1866: Razboiul prusaco-austriac.
24 iunie:trupele italiene au fost infrante la Custoza
26 iulie:armistitiu austro-prusac
1867: A doua încercare a lui Garibaldi de a cuceri Roma oprită de către francezi.