Acest articol este parte a seriei despre

Creștinism

Istoria
creștinismului
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Acest articol sau această secțiune Isus din Nazaret
 Fecioara Maria
are bibliografia incompletă sau
 Paul din Tars
inexistentă.  Istoria creștinismului
Puteți contribui prin adăugarea de  Genealogie
referințe în vederea susținerii
bibliografice a afirmațiilor pe care le Biblia
conține.
Acest articol are nevoie de atenția  Noul Testament
unui expert în religie.  Personaje biblice
Recrutați unul sau, dacă sunteți în
măsură, ajutați chiar dumneavoastră la Biserici creștine
îmbunătățirea articolului!
 Bisericile ortodoxe
 Biserica Catolică
o Diferențe teologice ortodoxo-catolice
 Protestantism

Mărturisiri de credință (crezuri)

 Simbolul apostolic
 Simbolul niceno-constantinopolitan
 Simbolul atanasian
 Sfânta Treime

Simboluri

 Cruce
 Monograma lui Isus Hristos
 Peștele
 Păstorul
 Pomul vieții

Ritualuri creștine
46
, cel mai vechi papirus păstrat cu
epistolele pauline (sec. al III-lea)  Botezul
 Euharistia
Istoria creștinismului sau istoria  Spovedania
bisericească este, deopotrivă, o disciplină
a istoriei și a teologiei, care se ocupă atât
cu studiul evoluției credinței creștine, cât
Arta creștină
și cu studiul instituționalizării și
răspândirii creștinismului, de la începuturi
și până în zilele noastre. Creștinismul a
Sfinții

 Apostoli

 Calendarul sfinților
apărut în prima jumătate a secolului I, fiind credința unui grup de evrei palestinieni care l-au
identificat pe Isus din Nazaret cu Mesia.

De-a lungul istoriei, creștinismul a fost marcat de schisme și dispute teologice care au avut ca
efect apariția unor biserici distincte. Principalele ramuri ale creștinismului sunt reprezentate
de Biserica Ortodoxă Răsăriteană și Biserica Romano-Catolică, urmate de bisericile
protestante.

Inițial, creștinismul a început să se dezvolte în Ierusalim și mai apoi în întregul Orient

Mijlociu, devenind, ulterior, religie de stat în Armenia (301 sau 314), Etiopia (325), Georgia
(337) și, în final, religia de stat a Imperiului Roman (380).

Creștinismul a cunoscut o dezvoltare fără precedent în perioada Evului Mediu și o răspândire

geografică deosebită în perioada marilor descoperiri geografice, devenind una din cele mai
răspândite religii de pe glob (circa 240.000.000 de adepți).

Acest articol (sau secțiunea de mai jos) conține greșeli de ortografie sau de
punctuație.
Puteți consulta manualul de stil și contribui prin corectarea greșelilor.

Cuprins
 1 Antichitate
o 1.1 Creștinismul primar
o 1.2 Părinții Apostolici
o 1.3 Persecuțiile împotriva creștinilor
o 1.4 Apologeții
o 1.5 Controversele teologice din secolul al II-lea
o 1.6 Dispute teologice în secolul al IV-lea
o 1.7 Biserica imperială în imperiul roman
 1.7.1 Structurile bisericești
 1.7.2 Monahismul
 1.7.3 Probleme teologice
 1.7.3.1 Probleme Trinitare
 1.7.3.2 Probleme Cristologice
o 1.8 Bisericile Necalcedoniene
 2 Evul Mediu
o 2.1 Imperiul Bizantin
 2.1.1 Filioque
 2.1.2 Luptele iconoclaste
o 2.2 Marea Schismă
o 2.3 Creștinarea Europei Apusene
o 2.4 Creștinarea Europei Răsăritene
o 2.5 Reforma bisericească din Cluny
o 2.6 Controversa investiturii
o 2.7 Cruciadele
o 2.8 Căderea Constantinopolului și expansiunea Bisericii Slave
 3 Perioada Reformei Protestante
 o 3.1 Miscări premergătoare Reformei
o 3.2 Biserica Luterană
o 3.3 Biserica Calvină
o 3.4 Biserica Anglicană
o 3.5 Reforma radicală
 4 Perioada modernă
o 4.1 Vrăjitoarele
o 4.2 Iluminismul
o 4.3 Imperiul Otoman
o 4.4 Dictaturile secolului al XX-lea
o 4.5 Mișcarea ecumenică
 5 Note
 6 Literatură
o 6.1 Introduceri
o 6.2 Dictionare
o 6.3 Biblioteci
 7 Legături externe
 8 Vezi și

Antichitate
Creștinismul primar

Creștinismul este întemeiat de Iisus. Ziua de naștere a Bisericii este la 50 de zile de la Învierea
lui Iisus, în acea zi convertindu-se (conform legendei, dar neconfirmat istoric)[1] aproximativ
3000 de oameni,[2] care, după Pogorârea Duhului Sfânt, ar fi pornit în lume alături de apostoli
și ar fi convertit alte popoare la creștinism.

Părinții Apostolici

Apostolii au pornit prin lume și au convertit la creștinism populația din multe orașe. Cei mai
importanți doi apostoli au fost Simon Petru și Pavel.

Persecuțiile împotriva creștinilor

Pentru păgâni problema nu era pe cine adorau creștinii, ci faptul că foștii păgâni nu mai
respectau zeii păgâni.[3] Evreilor le era permis acest lucru, dar nu și creștinilor, care nu erau
considerați o religie pe motivul că toate religiile sunt străvechi.[3] Când se întâmpla un
dezastru natural, o molimă sau o înfrângere militară vina cădea pe faptul că creștinii
nesocotesc zeii păgâni, ceea ce atrăgea furia maselor.[3] A nu participa la adorarea zeilor
imperiului și a împăratului era considerat un act de trădare.[3] Dar a fi creștin nu era o
infracțiune (pentru cea mai mare parte a acelor secole).[3] Primul împărat roman care i-a
persecutat pe creștini a fost Nero (54-68 e.n), el dând foc Romei în anul 64 e.n, și
învinovățindu-i pe câțiva creștini pentru acel incendiu (Nero avea treabă cu creștinii din
Roma, creștinilor din alte orașe nu le-a făcut nimic). Unii cercetători moderni au pus la
îndoială corectitudinea relatării, deoarece această persecuție este menționată prima oară spre
sfârșitul secolului IV d.Hr., ceea ce trezește suspiciuni că ar fi fictivă.[4][5]
Pliniu cel Tânăr s-a adresat împăratului pentru că nu știa ce să facă cu creștinii.[3] Creștinii
încălcau interdicția de a se întruni (întrunirile de orice fel erau interzise în toată provincia de
teama răzmerițelor)[3]. Pliniu a ajuns la concluzia că cei care oferă jertfe zeilor nu pot fi
considerați creștini.[3]

În primele două secole d.Hr. creștinismul era o sectă minusculă, de aceea ea nu a făcut mari
griji împăraților. Biserica nu era angajată într-o luptă pentru existență în primele ei secole,[6]
înainte ca Imperiul Roman s-o adopte drept religie națională. Persecuțiile contra creștinilor
erau sporadice și doar evenimente locale.

Apologeții

Sub denumirea generică de apologeți sunt cuprinși scriitori creștini din secolul al II-lea care
au apărat creștinismul în fața autorităților, dar și în fața atacurilor venite dinspre intelectualii
păgâni. Mulți dintre ei – cei despre care există informații – s-au convertit la maturitate. Erau
oameni educați, capabili să poarte un dialog polemic în termenii filosofiei vremii lor.

Controversele teologice din secolul al II-lea

În secolul al doilea au apărut unele controverse între creștini și politeiști care au mărit
procesul de prigonire. Faptul că creștinii se întâlneau pe întuneric, înainte de ivirea zorilor,
sărutându-se pe gură și numindu-se „frate” și „soră” a dat naștere zvonului că creștinii se țin
de orgii incestuoase.[3] Faptul că ei mâncau carnea fiului și beau sângele lui a dat naștere
zvonului că creștinii sunt canibali de copii.[3]

Dispute teologice în secolul al IV-lea

Conflictele dintre politeiști și creștini s-au accentuat. Ca urmare, împăratul Teodosie I a decis
în anul 386 e.n. ca singura religie legală a imperiului să devină creștinismul, politeismul
roman să fie abolit și templele să fie distruse, iar în anul 393 a ordonat interzicerea Jocurilor
Olimpice.

Biserica imperială în imperiul roman

Creștinismul a luat naștere în Imperiul Roman, în secolul I e.n.. Această religie este cunoscută
de la origini și până în prezent datorită discipolilor lui Iisus Hristos, prin scrierile primilor
generații de creștini. Cele patru Evanghelii de la Matei, Marcu, Luca și Ioan prezintă vorbele,
faptele, moartea și învierea, deci viața lui Iisus Hristos. Acestea alcătuiesc Noul Testament pe
care creștinii îl recunosc ca "Sfânta Scriptură". Noul Testament împreună cu Vechiul
Testament pe care îl au în comun cu evreii, alcătuiesc "Biblia Creștină". Creștinismul se
dovedește ca o religie revelată "...pentru că Dumnezeu s-a făcut el însuși cunoscut oamenilor
și le-a dezvăluit promisiunile de legământ pe care el le propune pentru fericirea lor. Biblia
este Cuvântul lui Dumnezeu pentru credincioși". ((Phillipe Gaudin, "Marile religii", traducere,
ed. Orizonturi, București,1995, p. 22)). Încă de la începutul misiunii sale, Iisus a adunat
mulțimi, a atras apostoli. Aceștia continuă opera lui Hristos întemeind comunități creștine în
Siria, Asia Mică, Grecia, ajungând până la Roma. O dată cu extinderea creștinismului, ia
naștere, la sfârșitul secolului al III-lea, monahismul. Apar, în răsărit, mănăstirile ortodoxe de
la Muntele Athos și din Palestina, iar în apus cele de la Lerins și Marsilia. Creștinismul este
influențat de împărțirea Imperiului Roman în două. În Imperiul Roman de Răsărit denumit și
bizantin, se manifestă cultura grecească și se vorbește limba greacă, în timp ce în Imperiul
Roman de Apus se dezvoltă cultura latină și se vorbește limba latină. Ambele rămânând pe
poziții, patriarhul de la Constantinopol căută să fie recunoscut tot mai mult în imperiul său ca
o autoritate comparabilă cu a Papei din Apus. Pe de altă parte, Papa ca succesor al lui Petru,
dorește să-și afirme întâietatea în întreaga biserică.

Structurile bisericești

Creștinismul. deși avea același Dumnezeu peste tot, se practica diferit și era împărțit în trei
zone. Cele trei zone erau:

1. Europa Apuseană;
2. Europa Răsăriteană și Asia Mică;
3. Orientul Mijlociu și Palestina.

Existau cinci patriarhi:

1. Patriarhul Romei (Papa);

2. Patriarhul Constantinopolului (Patriarhul Ecumenic);
3. Patriarhul Antiohiei;
4. Patriarhul Ierusalimului;
5. Patriarhul Alexandriei.

Monahismul

În primele două secole de creștinism, unii creștini trăiau în izolare, în munți sau deșerturi,
petrecându-și timpul în rugăciune. În anul 269, un pustnic egiptean numit Anton din Teba, a
adunat laolaltă mai mulți pustnici, formând o comunitate ce avea să devină prima mănăstire
creștină. Ideea aceasta a pătruns și în alte regiuni creștine, unde s-au întemeiat mănăstiri de
călugări și de călugărițe. Unele comunități monahale (călugărești) erau legate prin reguli
comune, cea mai celebră fiind Regula Sfântului Benedict. Acesta a fondat mănăstirea Monte
Cassino din Italia, în jurul anului 529. Călugării din Ordinul benedictin munceau, se rugau și
participau la ceremoniile religioase în grup.

Prin secolul al X-lea au apărut și alte ordine religioase. Clunizienii din Franța urmau reguli
stricte de sărăcie și castitate ca reacție la corupția crescândă din sânul Bisericii. Ordinul
cistercian, fondat prin anul 1115, era și mai sever, călugării rugându-se încontinuu și făcând
munci agricole. Sfântul Francisc de Assisi a fondat, în anul 1206, Ordinul franciscanilor, iar
Papa, în încercarea de a-și spori puterea și influența, a fondat, în anul 1216, Ordinul
dominicanilor .

Mănăstirile ofereau adăpost drumeților și pelerinilor. Tot acolo se purta de grijă săracilor și
bolnavilor, se spuneau rugăciuni pentru sufletele lor, li se dădea de mâncare și li se
administrau medicamente făcute din plantele ce creșteau în curtea mănăstirii. De asemenea,
mănăstirile aveau biblioteci cu lucrări clasice și biblice copiate de mână. Cea mai bună
educație se dădea la mănăstire, unde călugării erau învățați limba latină, geometrie,
astronomie, istorie, geografie, medicină și filozofie.

Probleme teologice
Apar certuri intre 2 din cele 3 zone. Biserica Apuseană și cea Răsăriteană au avut numeroase
conflicte terminate cu pace, în timp ce a 3-a zonă, cea din Orientul Mijlociu, începea să se
destrame. Apoi au apărut numeroase alteprobleme:

Probleme Trinitare

Erau problemele legate de Doctrina Trinitară a Creștinismului, modul de facere a Sfintei

Cruci, purcederea Duhului Sfânt și altele. Această problemă s-a accentuat grav, așa se face că
Biserica Apuseană a adoptat mai târziu dogma filioque.

„Ca rezultat al acestor cercetări, azi este recunoscut pe larg că proto-ortodoxia a fost pur și
simplu una din multele interpretări concurente ale creștinismului din biserica timpurie. Nu era
nicicum o interpretare de la sine înțeleasă și nici o viziune care ar proveni de la apostoli.
Apostolii, de exemplu, nu i-au învățat pe alții Crezul de la Niceea și nici măcar ceva comparabil
cu acest crez. Într-adevăr, pe atât cât putem cunoaște trecutul, creștinismul era din cale-afară de
divers în exprimările sale teologice.[7]”
—Bart D. Ehrman, Lost Christianities: The Battle for Scripture and the Faiths We Never Knew

Probleme Cristologice

Problemele Cristologice erau probleme legate de natura lui Iisus Hristos . Prima menționare a
unei astfel de probleme datează din sec al IV-lea e.n, când un preot, Arie din Alexandria (250-
336 d.Hr), a declarat că Isus nu este același cu Tatăl Sfânt, ci este doar o creatură a sa la fel ca
orice om. Până la momentul acela, creștinii credeau ca Isus are o latură umană și o latură
divină, dar Arie spunea că are doar o latură, umană nu și una divină. În anul 325 e.n., toți
episcopii din toate cel 3 zone, și cei cinci patriarhi, împreună cu împăratul Constantin cel
Mare, s-au întrunit în orașul Niceea, formând Primul Sinod Ecumenic al Bisericii Creștine.
Aici s-a luat hotărârea scrierii Crezului de la Niceea, clarificându-se faptul că Iisus Hristos,
conform Doctrinei Trinitare, că este unul și același cu Tatăl Sfânt și cu Duhul Sfânt, formând
Sfânta Treime. Tot aici, arianismul (doctrina lui Arie), a fost condamnată ca eretică (idee
greșită), iar Arie a fost și el excomunicat (exclus din comunitatea bisericii) și condamnat ca
eretic. Au mai apărut apoi și alte erezii, dar toate au fost combătute. Cea mai însemnată erezie
poartă numele de monofizism, și a apărut mai târziu și a avut consecințe grave asupra Lumii
Creștine.

Bisericile Necalcedoniene

În secolul V e.n., apare o nouă erezie creștină numita monofizism. Această erezie a fost
predicată de către Eutihie (348-454 e.n), un călugăr din Constantinopol, care a afirmat că Iisus
Hristos are o singură natură, una divină - de aici și numele de monofizism (o singură natură).
Această erezie era în dispute grave cu arianismul, ce susținea că Isus are tot o naturā, dar
umană, nu divinā, cum susțineau monofiziții. Eutihie, împreună cu Dioscor, un alt călugăr, au
predicat în întreg Orientul Mijlociu . În anul 451 e.n, pentru a combate erezia, împăratul
Marcian a convocat un nou sinod ecumenic, Sinodul al IV-lea sau Conciliul de la Calcedon, la
care au participat peste 370 de episcopi, printre care Patriarhul Anatolie al
Constantinopolului, cinci delegați trimiși de Papa Leon I și Chiril din Alexandria, Patriarh al
Alexandriei și reprezentant al Patriarhiilor de Ierusalim și Antiohia. La sinod s-a luat
hotărârea că Isus Hristos are două naturi (una umană și una divină) - lucru aspru criticat de
Patriarhul Chiril al Alexandriei și de Patriarhii Ierusalimului și Antiohiei, care erau adepți ai
monofizismului. În acel moment s-a produs Schisma Bisericilor Orientale, când zona a treia s-
a despărțit de celelalte două zone, iar Bisericile Alexandriei, Ierusalimului și Antiohiei s-au
autointitulat Necalcedoniene (pentru că nu acceptau Sinodul de la Calcedon) sau Vechi-
Orientale sau Copte (egiptene) pentru că sediul acestei erezii monofizite s-a aflat în Egipt, la
Alexandria. Provinciile din Orientul Mijlociu au rămas sub controlul Imperiului Roman, dar
au păstrat credința lor monofizită, rămânând izolate de celelalte 2 zone și de sinoadele lor. În
secolul VII e.n. apare o nouă religie monoteistă, în Peninsula Arabică, religie numită Islam, ce
ia în stăpânire populația arabă, zona a treia destrămându-se, convertind populația ei la Islam,
iar Patriarhiile Copte rămânând fără nicio putere, singurele zone creștine rămase fiind Europa
Apuseană și Europa Răsăriteană, rămase în conflict reciproc.

Evul Mediu
Imperiul Bizantin

După ce imperiul Roman s-a împărțit în Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de
Răsărit, în anul 395 e.n., Cel de apus a căzut rapid, în anul 476 e.n., iar cel de răsărit s-a
grecizat în secolul al VI-lea, renunțând la numele de roman,în favoarea celui de bizantin, de
asemenea, în cadrul Imperiului Bizantin a apărut o formă de creștinism total diferit de cel din
apus, cu rit grecesc, iar în imperiu se vorbea greaca.De asemenea, biserica era subordonată
statului,iar Împăratul Bizantin era egal cu apostolii, și venerat în Biserica Răsăriteană fiind
pictat în icoane și pe pereții bisericilor. Patriarhul Constantinopolului, Capul Bisericii
Răsăritene, era a doua personalitate în imperiu, după împărat cu toate că el era cel ce îl
încorona și îi dădea însemnele puterii religioase în Catedrala Hagia Sofia din Constantinopol.
El a încercat de multe ori să obțină o putere egală cu cea a rivalului său din apus, Papa de la
Roma, dar nu a reușit, fiind supravegheat în permanență de împărat. De asemenea, de-a lungul
timpului, au existat mici conflicte între Patriarhii Constantinopolului și Împărații Bizantini.

Filioque

În anul 589 e.n., la Conciliul de la Toledo din Spania , Biserica Apuseană a hotărât ca în
articolul din Crezul niceeano-constantinopolitan: cred întru Duhul Sfânt... care de la Tatăl
purcede..., să se adauge și de la Fiul, această parte din Crez devenind: cred întru Duhul
Sfânt... care de la Tatăl și de la Fiul purcede.... Acest adaos se numește Filioque („și de la
Fiul”), un adaos ce a devenit dogmă în Biserica Apuseană, dar declarat erezie în Biserica
Răsăriteană, acesta fiind una dintre principalele neînțelegeri ce au provocat Marea Schismă
din anul 1054.

Luptele iconoclaste

În sec. VIII-IX e.n. au avut loc Luptele Iconoclaste, o perioadă sângeroasă în Imperiul
Bizantin și în Biserica Răsăriteană. Totul a început după Al Doilea Asediu Arab al
Constantinopolului (717-718), asediu ce s-a încheiat cu victoria bizantinilor. Cu toate acestea,
împăratul bizantin Leon al III-lea Isauricul (717-741) din acea perioadă, s-a gândit că arabii
au câștigat atâtea bătălii deoarece îl aveau pe Dumnezeu de partea lor. El știa că în Islam nu
există nicio reprezentare a divinității, fiind o erezie sā o pictezi din moment ce nimeni nu a
vāzut-o. El a mai crezut și că Dumnezeu i-a părăsit pentru că ei aveau picturi și icoane cu
sfinți, Iisus, Maica Domnului. A ordonat imediat ca icoanele șǎ fie distruse. Au apărut certuri
între împărat și patriarh. În acel moment, Imperiul Bizantin era împărțit în două tabere:
iconoclaștii (cei ce voiau să distrugă icoanele), conduși de împărat, și iconodulii (cei ce se
închinau icoanelor și le apărau), conduși de Patriarhul Constantinopolului. În timpul luptelor
iconoclaste, bisericile răsăritene nu aveau icoane și nici nu erau pictate, dar aveau o cruce
pictată cu ulei sau vopsea ce indica direcția răsăritului . În cele din urmă luptele au luat sfârșit,
în anul 787, prin Al Doilea Conciliu de la Niceea, totuși, au apărut și Patriarhi ai
Constantinopolului iconoclaști, iar luptele au continuat, sfârșindu-se cu adevărat abia în anul
843, cu victoria iconodulilor .Aceste lupte sângeroase au lăsat urme adânci imperiului și
relațiilor sale cu Occidentul, mai ales că Biserica Apuseană nu acceptase iconoclasmul,
aceasta fiind una din cauzele Marii Schisme din anul 1054 .

A existat o continuă opoziție față de imagini și abuzul lor în creștinism din cele mai vechi
timpuri ale sale. „Oricând imaginile amenințau să obțină influență prea mare, teologii au
căutat să le lipsească de puterea lor”.[8] Mai departe, „nu există vreun secol între al patrulea și
al optulea în care să nu existe dovezi de opoziție din cadrul Bisericii față de folosirea
imaginilor”.[9] Totuși, favoarea populară acordată icoanelor le-a garantat existența în timp ce
nu au existat apologii sistematice pentru sau contra lor, sau vreo autorizare sau condamnare
oficială a folosirii lor.

Folosirea icoanelor a fost serios atacată de către autoritățile Imperiului Bizantin în secolul al
optulea. Deși în acel moment opoziția față de imagini era puternic înrădăcinată în iudaism și
islam, atribuirea unui elan către o mișcare iconoclastă din partea evreilor și musulmanilor de
către ortodoxia răsăriteană „pare să fi fost puternic exagerată, atât de contemporani cât și de
istoricii moderni”.[10]

Deși semnificativă în istoria dogmelor religioase, controversa bizantină asupra imaginilor nu

este văzută de mare importanță în istoria Bizanțului. „Puțini istorici mai susțin că ea ar fi fost
cea mai importantă dezbatere a perioadei...”.[11]

Marea Schismă

Marea Schismă din 1054 este un eveniment ce a împărțit creștinismul în două mari ramuri,
vestică (catolică) și estică (ortodoxă). Anul în care s-a petrecut este 1054, deși tensiunile datau
de multă vreme între creștinătatea latină (apuseană) și cea greacă (răsăriteană) . Pentru mai
multe detalii vedeți Marea Schismă .

Creștinarea Europei Apusene

Biserica Apuseană, o instituție ecleziastică apărută încă de la divizarea Imperiului Roman în

cel de răsărit și cel de apus, a fost o biserică creștină cu o influență foarte mare în Europa
Occidentală . După căderea Imperiului Roman de Apus, în anul 476 e.n., ea a rămas singura
instituție organizată din Apusul Europei, păstrând tainele limbii latine. Biserica Apuseană,
fiind pe cale de dispariție rămânând doar cu câteva teritorii din Italia, a rămas într-o continuă
luptă cu Biserica Ariană care avea numeroși adepți în rândul popoarelor germanice, mai
precis în rândul vizigoților, ostrogoților și vandalilor. În anul 496 e.n., Francii, un popor de
origine germanică, conduși de Regele Clovis sunt evanghelizați de către Biserica Apuseană.
Francii înving popoarele germanice ariene, creând un mare imperiu ce cuprindea în est și în
sud-est teritoriile luate de la germanii arieni și eliminându-i definitiv pe aceștia și pe Biserica
lor Ariană din Europa, singuri care reușesc să scape sunt vizigoții ce se refugiază în Peninsula
Iberică, unde creează un regat arian, dar în anul 568 sunt evanghelizați și ei de către Biserica
de la Roma. După înlăturarea ereticilor arieni, Biserica Apuseană intră într-o expansiune de
evanghelizare a Europei Occidentale desfășurată în 3 etape: Prima Etapă (până în anul 700) -
evanghelizarea Angliei Anglo-Saxone, Irlandei, Scoției și a părții sud-estice a Imperiului
Franc ce mai avea câteva teritorii ariene . A Doua Etapă (până în anul 800) a constat în
evanghelizarea părți răsăritene a Imperiului Franc (tot în această etapă, Imperiul Franc se
destramă în două părți: una de răsărit, devenind Imperiul Romano-German și una de apus,
care va deveni Regatul Franței). A Treia Etapă (până în anul 1054) a constat în evanghelizarea
Regatelor Danemarcei, Poloniei , Norvegiei sudice și sud-vestice, Suediei sudice și sud-estice,
Ungariei, Croației și Islandei . Până în anul 1054 Biserica Apuseană era organizată într-o rețea
de episcopii, 22 de arhiepiscopii și 3 patriarhi : Patriarhia de la Aquileia (desființată în anul
1752) , Patriarhia de la Grado (desființată în anul 1451) și Patriarhia de la Roma (care era
patriarhia supremă, unde se afla Patriarhul Romei, cu titlul de Papă (Tată al Biserici),
considerat conducătorul suprem al Bisericii Apusene, succesorul Sfântului Petru, Regele
Apostolilor. După Marea Schismă din anul 1054, când Biserica Apuseană s-a excomunicat cu
Biserica Răsăriteană , Biserica Apuseană s-a autointitulat Catolică (Universală), adică prima
Biserică Creștină a lumii, considerând restul bisericilor creștine ca fiind secte schismatice ce
s-au rupt de biserica mamă a Romei .

Creștinarea Europei Răsăritene

Biserica Răsăriteană este o instituție ecleziastică apărută în același timp cu Biserica Apuseană,
dezvoltându-se în cadrul Imperiului Roman de Răsărit și având o mare influență în Europa
Răsăriteană. Această biserică era foarte diferită de cea apuseană, deoarece existau diferențe,
cum ar fi, spre exemplu, faptul că ritul era grecesc și liturghia se făcea în limba greacă. Încă
de la începuturile ei, Biserica Răsăriteană se autointitulase Ortodoxă („de dreaptă credință”),
adică singura biserică ce propovăduia adevărata cale a Creștinismului, considerând restul
formelor de Creștinism Răsăritean (monofizismul, arianismul și nestorianismul) ca fiind
eretice. În secolele VI-VII, Imperiul Roman de Răsărit a suferit un proces de grecizare,
schimbându-și numele în Imperiul Bizantin[necesită  citare] și, astfel, Biserica Răsăriteană
grecizându-se și mai mult.

Încă din secolul al V-lea, Biserica Răsăriteană era în conflict cu Bisericile Copte din sudul
imperiului, care propovăduiau răspândirea ereziei monofizite. Deoarece Patriarhiile
Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului deveniseră copte sau monofizite, au fost puși în aceste
orașe și câte un patriarh grec ce era în comuniune cu Biserica Bizantină. În secolul al VII-lea
a apărut Islamul, o nouă religie înființată de Profetul Mahomed, religie ce a unificat triburile
arabe într-un Califat (Imperiu) și care a intrat în război cu Bizanțul, cucerindu-i provinciile
sudice, unde erau monofiziții și patriarhiile lor copte și convertind, astfel, mulți dintre ei la
islam. Începând cu anul 814, slavii sudici păgâni au dezlănțuit persecutarea creștinilor în
spațiul Bulgariei, afectând, probabil, și creștinii români[12]

După înlăturarea ereticilor monofiziți, Biserica Răsăriteană Bizantină intră într-o expansiune
de evanghelizare a Europei Răsăritene. Această expansiune s-a desfășurat în două etape.
Prima etapă (până în anul 800) a constat în evanghelizarea Regatelor Slave din Sud (ale
Bulgariei și Serbiei) și a regiunilor vestice și nordice ale Mării Negre (mai precis în Dobrogea
și în Peninsula Crimeea, dar și regiunile Armeniei și Georgiei de astăzi). A doua etapă (până
în anul 1054) a constat în evanghelizarea Principatelor Slave din Est ale Rusiei Kievene. Până
în anul 1054 Biserica Răsăriteană era organizată într-o rețea de episcopii, 42 de mitropolii și 7
patriarhii: Patriarhia de la Constantinopol (aceasta fiind patriarhia supremă deoarece era
patriarhie imperială și acolo se afla Patriarhul Constantinopolului cu titlul de Patriarh
Ecumenic (Părinte Universal), conducător suprem al Bisericii Răsăritene), Patriarhia Greacă
de la Antiohia, Patriarhia Greacă de la Ierusalim, Patriarhia Greacă de la Alexandria,
Patriarhia de la Valarsapat (desființată în secolul al VII-lea), Patriarhia de la Dvin (desființată
în secolul al VII-lea) și Patriarhia de la Seleucia (desființată din secolul al VII-lea). În anul
1054 a avut loc Marea Schismă, când Biserica Răsăriteană l-a excomunicat pe capul Bisericii
Apusene (Papa) și autointitulându-se, de atunci, Biserica Ortodoxă, aceasta fiind subdivizată
în Biserica Greacă (Imperiul Bizantin), condusă de Patriarhul Constantinopolului, și Biserica
Slavă (Rusia), ce era condusă de Mitropolitul Kievului, ambele biserici ortodoxe având sediul
la Constantinopol și fiind în subordinea Patriarhului Ecumenic.

Reforma bisericească din Cluny

Această reformă fost o mișcare inițiată de către monahii unei mănăstiri franceze ce aparținea
Ordinului Călugărilor Benedictini, fondată în anul 910 la Cluny. Reforma a luat amploare
grație abaților de acolo, care erau pioși și cu o voință de fier. Accentul se punea pe celibatul
clericilor și pe lupta cu simonia (termen provenind de la Simon Magul și presupunând
vinderea de funcții bisericești și de bunuri spirituale). Papa Grigore al VII-lea a imprimat,
însă, mișcării și o direcție politică: noua superioritate morală trebuia să îi caracterizeze și pe
conducătorii laici. După acest moment, în special în Sfântul Imperiu Roman, papii au pretins
controlul asupra monarhilor și s-au opus numirii clericilor de către împărat. Inițial, această
reformă a urmărit să purifice biserica de bunurile și influențele lumești, dar, după ce a
intervenit Papa, reforma a urmărit mărirea puterii papalității.

Controversa investiturii

Controversa investiturii reprezintă o perioadă de lupte între împărații germani și papii de la

Roma pentru conducerea și supremația în Sfântul Imperiu Roman. Conflictul a început în anul
1075, când Sfântul Împărat Roman Henric al IV-lea a decis să numească el episcopii din
imperiu, fără aprobarea papei. În vremea aceea, în Europa Apuseană, regii ascultau de papă,
deoarece le era frică să nu fie excomunicați și să își piardă puterea; spre deosebire de Imperiul
Bizantin, unde statul conducea biserica, în apus biserica conducea statul. Ca răspuns la ofensa
adusă papalității de către Henric al IV-lea, Papa Grigore al VII-lea l-a excomunicat din
Biserica Romano-Catolică iar poporul nu l-a mai recunoscut ca împărat roman și și-a pierdut
puterea. Pentru a o recupera, Henric s-a dus la Roma să își ceară iertare, unde a stat trei zile în
frig, până ce Papa a ieșit afară să îl ierte și să ridice anatema excomunicării deasupra lui. Cu
toate acestea, controversa investiturii din cadrul Sfântului Imperiu Roman a continuat până în
anul 1122, când a avut loc Concordatul de la Worms, unde s-a luat hotărârea că doar Papa
putea numi episcopii. De asemenea, astfel de controverse au apărut și în Anglia și Franța, dar
au fost rezolvate mai ușor .

Cruciadele

Cruciadele erau expediții militare organizate la îndemnul Bisericii Catolice, cu participarea

monarhilor Europei apusene, în secolele XI-XIII, cu scopul de a elibera Țara Sfântă
(Palestina) de sub dominația musulmanilor. În secolele X-XI, viața religioasă în Occidentul
Creștin al Europei cunoaște o perioadă de revitalizare. Aceasta se manifesta prin mișcări de
reformă în interiorul bisericii, așa cum au fost mișcările clunice și gregoriene, precum și
apariția unor noi ordine religioase (Ordinul Călugărilor Cistercieni ). Acest simț al pioșeniei a
dus la creșterea numărului de pelerinaje către Locurile Sfinte din Palestina, aflată sub
stăpânire musulmană încă din secolul VII . Creștinii puteau vizita Palestina, plătind o taxă
impusă de arabii musulmani, dar situația s-a schimbat atunci când turcii selgiucizi au devenit
conducătorii lumii Islamice, ucigându-i fără milă pe bieții pelerini creștini. De asemenea, și
Imperiul Bizantin, care era ortodox, era și acesta în război cu Imperiul Selgiucid (care era
islamic). Pierzând multe teritorii,în anul 1095, împăratul bizantin Alexios I Comnen a făcut
apel la sprijinul Occidentului Latin, în ciuda Marii Schisme din anul 1054. Apelul a fost auzit
la Roma de către Papa Urban al II-lea, care, fiind conștient de pericolul Islamului, a hotărât să
îi ajute pe grecii ortodocși. El a predicat prin Conciliile de la Piacenza și Clermont,
convingându-i pe oameni să lupte în Cruciade (de la latinescul crucifix=cruce), promițându-le
că, indiferent de ce crime au comis (violuri, jafuri, omoruri) dacă vor lupta și vor muri în
Armata lui Dumnezeu, toate păcatele le vor fi uitate și vor ajunge în Rai. Au apărut multe
ordine de călugări războinici (Ordinul Teutonic, Ordinul Ioaniților, Ordinul Templierilor),
ordine ce au îndeplinit un rol foarte important în epocă a cruciadelor. Ulterior, papii au
abuzat de puterea lor de a invoca cruciade, uitând de adevăratul țel (acela de a recuceri, în
numele lui Dumnezeu, Țara Sfântă) și au inițiat cruciade în diverse alte scopuri: eliminarea
unor secte eretice (exemplu: Cruciada împotriva albigensilor, o sectă ce considera că Biserica
Catolică era malefică ) sau evanghelizarea unor popoare păgâne (Cruciadele Nordice pentru
catolicizarea statelor păgâne baltice) sau pentru stoparea expansiunii otomane (Cruciadele
Târzii) .

Căderea Constantinopolului și expansiunea Bisericii Slave

În anul 1453 Constantinopolul, centrul ortodoxismului și capitala Imperiului Bizantin, a fost

cucerit de către sultanul otoman Mahomed al II-lea și de armata sa de ieniceri musulmani,
punând capăt culturii bizantine. Astfel, Biserica Greacă ajunge într-un declin, retrăgându-se în
teritoriile actuale ale Greciei, iar Patriarhia Constantinopolului rămânând fără nicio influență
și putere. Ulterior, Constantinopolul este redenumit Istanbul, iar bisericile ortodoxe din oraș
sunt fie arse[necesită  citare] , fie convertite în moscheei, cum este cazul catedralei ortodoxe Hagia
Sofia, care a devenit Moscheea Imperială a Imperiului Otoman.

Cu toate că Biserica Greacă a pierdut multe teritorii și Constantinopolul a intrat în mâinile

turcilor islamici, Biserica Slavă s-a bucurat de o perioadă de prosperitate. Încă din anul 988
e.n., Rusia avea o episcopie la Kiev, aflată sub jurisdicția religioasă a Patriarhului de la
Constantinopol. Până în anul Marii Schisme, 1054, Episcopia Kievului a fost ridicată la grad
de mitropolie și conducătoare a Bisericii Slave, dar tot sub ascultarea Patriarhiei
Constantinopolului. În anul 1589 Mitropolia Kievului își proclamă independența față de
Patriarhia Constantinopolului și își mută reședința la Moscova, unde se autointitulează
Patriarhia Moscovei. În același timp, cnezatele scindate ale Rusiei se unesc și formează
Imperiul Țarist Rus, cu capitala la Moscova, ce devenise noul centru al ortodoxismului și se
autointitulează A treia Romă . Biserica Ortodoxă Rusă începe o expansiune spre Răsărit, pe
tărâmurile Siberiei, fiind sprijinită de către țarii (împărații) Rusiei, care se considerau
moștenitori direcți ai Imperiului Bizantin.

Perioada Reformei Protestante

Miscări premergătoare Reformei

Reforma Protestantă a fost o mișcare religioasǎ în secolul al XVI-lea, provocată de abuzurile

Bisericii Romano-Catolice. Ea a fost declanșată prin afișarea de către Martin Luther , pe ușa
bisericii din orașul Wittemberg, la 31 octombrie anul 1517, a celor 95 de teze împotriva
învățăturilor Bisericii Romano-Catolice. De fapt, afișarea acelor teze nu a fost prima
manifestare împotriva dogmelor catolice , prima fiind cea a lui Jan Hus, un reformator
boemian, care critica secularizarea bisericii și a papalități . În anul 1415 el a fost condamnat la
ardere pe rug ca eretic, moartea sa creând mari revolte religioase în Boemia (Cehia de astăzi) .
Biserica Luterană

Biserica Luterană este o biserică creștină înființată de către călugărul augustin Martin Luther
în timpul Reformei Protestante din secolul al XVI-lea. Această biserică consideră, de altfel, ca
toate Bisericile Protestante, că Biblia este singurul izvor al credinței și că în ea se găsesc
adevăratele învățături ale creștinismului; în consecință creștinii nu ar trebui să creadă în
spusele Papei, așa cum fac catolicii, sau în tradițiile antice cum fac ortodocșii. Aspectul
teologic principal al acestei biserici este faptul că toți oamenii se pot mântui dacă citesc și
cred în Biblie. Această biserică a apărut în Sfântul Imperiu Roman, dar s-a răspândit rapid în
Scandinavia și țările baltice.

Biserica Calvină

Biserica Calvină, cunoscută și sub denumirea de Biserica Protestantă, este o biserică înființată
de către Jean Calvin și Ulrich Zwingli, în timpul Reformei Protestante. Baza teologiei calvine
este doctrina predestinării absolute și a grației divine irezistibile a aleșilor și a celor
condamnați la „judecata de apoi”, adică Dumnezeu stabilea de la bun început dacă un individ
era salvat sau condamnat, respingând, astfel, complet liberul arbitru.Natura acestei selecții,
deși inflexibilă, era detectabilă prin circumstanțele vieții, bogăției și norocului fiecărui om.
Calvinismul respinge dogma prezenței reale a "trupului și sângelui Domnului" în
împărtășanie, invocarea sfinților, instituția episcopatului, închinarea și slujirea la chip cioplit,
icoane și statui, nepracticarea semnului crucii, care ar fi o batjocură pentru Dumnezeu.
Predicatorii sunt aleși de către credincioși și fiecare din bisericile calviniste este condusă
spiritual de un consiliu ales.Calviniștii credeau că Această biserică a apărut în Elveția, dar s-a
răspândit și în Olanda, Franța, Ungaria, Transilvania, Scoția și Polonia

Biserica Anglicană

Biserica Anglicană (Church of England) este o biserică istorică, apărută în Anglia, în timpul
Reformei Protestante. A fost înființată în urma desprinderii regelui Henric al VIII-lea de
Roma. Motivul rupturii a fost dorința regelui Henric de a divorța de Catherine de Aragon, act
interzis de Biserica Romano-Catolică. Acesta trimis o scrisoare Papei Clement al VII-lea prin
care l-a rugat să accepte divorțul, dar papa nu a acceptat. În acea vreme circulau ideile noi ale
Reformei Protestante și regele, supărat, s-a rupt de Biserica Romei, a înființat Biserica
Anglicană, biserică autohtonă a Angliei și s-a autoproclamat Cap al Bisericii Anglicane,
divorțând de Catherine de Aragon. Ulterior, Henric a mai avut alte 5 neveste. Această biserică
este organizată într-o ierarhie condusă de către Arhiepiscopul de Canterbury. Din Anglia
această biserică s-a răspândit, mai ales, în Scoția și în Statele Unite ale Americii, sub
denumirea oficială de Biserica Episcopaliană.

Reforma radicală

Perioada modernă
Vrăjitoarele

Vrăjitoarele sunt femei , care susțin că au fost înzestrate de dumnezeu sau natură cu puteri
supranaturale care le permit sa citească viitorul, să facă farmece, miracole și chiar să provoace
dezastre. Conform preceptelor creștinismului, ele nu sunt nimic altceva decât slujitori ai
Diavolului .

Iluminismul

Iluminiștii militau pentru toleranță și libertate religioasă neîngrădită.

Imperiul Otoman

Imperiul Otoman a cucerit întreg teritoriul ortodoxismului grec și unele teritorii ale celui rus.
Teritoriile și-au păstrat religia ortodoxă prin plata tributului, însă Tracia, Crimeea și unele
regiuni din Balcani (Albania, Muntenegru, Kosovo, Bosnia, Herțegovina, Croația și
Macedonia de azi) au fost convertite la Islam.

Dictaturile secolului al XX-lea

În secolul al XX-lea multe țări au avut regim comunist, care susținea inexistența divinității.

Mișcarea ecumenică

Ecumenismul este o mișcare religioasă care urmărește reuniunea tuturor bisericilor creștine
într-una singură.

Note
1. ^ https://ehrmanblog.org/christians-and-their-exaggerated-numbers/
2. ^ www.crestinortodox.ro - Ziua de naștere a Bisericii, accesat la 16 august 2014
3. ^ a b c d e f g h i j Bart Ehrman, "From Jesus to Constantine", The Teaching Company, cf.
https://web.archive.org/web/20140630224401/http://theologytable.com/new
%20documents/Persecutions%5B1%5D.pdf
4. ^ Shaw, Brent (14 august 2015). „The Myth of the Neronian Persecution”. The
Journal of Roman Studies. 105: 73–100. doi:10.1017/S0075435815000982.
5. ^ Carrier, Richard (2 iulie 2014). „The prospect of a Christian interpolation in
Tacitus, Annals 15.44”. Vigiliae Christianae. Brill Academic Publishers. 68 (3): 264–
283. doi:10.1163/15700720-12341171.
6. ^ Guy, Laurie (28 octombrie 2011). Introducing Early Christianity: A Topical Survey
of Its Life, Beliefs Practices. InterVarsity Press. p. 50. ISBN 978-0-8308-3942-1.
7. ^ Ehrman, Bart (2005) [2003]. Lost Christianities: The Battle for Scripture and the
Faiths We Never Knew (în engleză). New York: Oxford University Press. p. 176.
ISBN 978-0-19-514183-2. Accesat în 26 iulie 2010. As a result of this ongoing
scholarship, it is widely thought today that proto-orthodoxy was simply one of many
competing interpretations of Christianity in the early church. It was neither a self-
evident interpretation nor an original apostolic view. The apostles, for example, did
not teach the Nicene Creed or anything like it. Indeed, as far back as we can trace it,
Christianity was remarkably varied in its theological expressions.
8. ^ Belting,  Likeness and Presence, Chicago and London, 1994.
9. ^ Ernst Kitzinger, The Cult of Images in the Age before Iconoclasm, Dumbarton Oaks,
1954, quoted by Pelikan, Jaroslav; The Spirit of Eastern Christendom 600–1700,
University of Chicago Press, 1974.
 10. ^ Pelikan, The Spirit of Eastern Christendom
11. ^ Patricia Karlin-Hayter, Oxford History of Byzantium, Oxford University Press, 2002.
12. ^ Florin Curta, Southeastern Europe in the Middle Ages, Cambridge University Press,
Pag.xv, 978-0-521-89452-4

Literatură
Introduceri

 Jean-Marie Mayeur (coordonator), Histoire du christianisme : des origines à nos

jours, Ed.: 1990-2000 en 13 tomes.
 Bernd Moeller: Geschichte des Christentums in Grundzügen, UTB, 9. Auflage 2008,
ISBN 3-8252-0905-9

Dictionare

 Theologische Realenzyklopädie
 Lexikon für Theologie und Kirche
 Religion in Geschichte und Gegenwart
 Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexikon
 Le Dictionnaire de Spiritualité
 Dictionnaire de Théologie Catholique
 Reallexikon für Antike und Christentum
 Dictionary of the History of Ideas
 Historisches Wörterbuch der Philosophie
 Encyclopedia of Philosophy
 Stanford Encyclopedia of Philosophy
 Internet Encyclopedia of Philosophy
 Pauly-Wissowa.

 Jean-Marie Mayeur, Charles und Luce Pietri, André Vaucher, Marc Venard (Hrsg.):
Die Geschichte des Christentums. Religion Politik Kultur. Deutsche Ausgabe
herausgegeben von Norbert Brox, Odilo Engels, Georg Kretschmar, Kurt Meier,
Heribert Smolinsky. Herder, Freiburg i Br. 1991ff (14 Bände, Online: Prezentare)
 Ernst Dassmann: Kirchengeschichte. Kohlhammer, Stuttgart 1991–1999
(Kohlhammer Studienbücher Theologie. 10).
 Carl Andresen: Handbuch der Dogmen- und Theologiegeschichte. 2. Auflage.
Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen 1999.
 Raymund Kottje, Bernd Moeller (Hrsg.): Ökumenische Kirchengeschichte. Matthias-
Grünewald-Verlag, Mainz 1970 (3 Bände).
 Herbert Smolinsky, Klaus Schatz: Kirchengeschichte der Neuzeit. Patmos, Düsseldorf
1993, ISBN (Leitfaden Theologie. 21, 2 Bände).

Biblioteci

 Biblioteca Dumitru Stăniloae a Mitropoliei Moldovei și Bucovine din Iași

 Bibliothek der Evangelischen Arbeitsgemeinschaft für Kirchliche Zeitgeschichte
(München)
Legături externe
 Lumea greco-romana la aparitia crestinismului, 6 iulie 2012, CrestinOrtodox.ro
 Lumea iudaica la aparitia crestinismului, 6 iulie 2012, CrestinOrtodox.ro
 Intemeierea Bisericii, 6 iulie 2012, CrestinOrtodox.ro
 Activitatea Apostolilor in lumea pagana, 6 iulie 2012, CrestinOrtodox.ro
 Organizarea Bisericii Primare, 6 iulie 2012, CrestinOrtodox.ro
 Cultul crestin in epoca apostolica, 6 iulie 2012, CrestinOrtodox.ro
 Persecutiile, 6 iulie 2012, CrestinOrtodox.ro
 Ereziile iudaizante, 6 iulie 2012, CrestinOrtodox.ro
 Popoare crestinate in Apus: germanii, anglo-saxonii si scandinavii, 6 iulie 2012,
CrestinOrtodox.ro
 en Christian Persecutions in the First Three Centuries (debunker)