Revoluția Franceză și geneza erei lui

Napoleon Bonaparte

Potrivit paginilor de istorie, Franța, aflată fiind sub domnia lui Ludovic al XVI-lea,
eșecurile militare din exterior și nefericita gestionare a problemelor politico-sociale interne au
generat declinul țării. Din perspectiva europeană, diplomația franceză, din a doua jumătate a
secolului al XVIII- lea, se ancora în doi piloni de politică externă. Primul pilon magistral
constituie alianța franco-austriacă, închegată în anul 1756, între cele două familii dinastice
proeminente în Europa Occidentală, Bourbon și Habsburg. Această alianță monarhică s-a
consfințit prin căsătoria moștenitorului tronului Franței, Ludovic al XVI-lea, cu o principesă
austriacă, Maria-Antoaneta. În virtutea intereselor și garanțiilor strategice, pentru tronul
Austriei, această alianță asigura: neamestecul Franței în chestiunea delicată a  posesiunilor
austriece din Țările de Jos; îi garanta securitatea împotriva unei agresiuni din partea Prusiei și
totodată, furniza Franței forța și resursele militare necesare în duelul purtat cu Anglia pentru
coloniile sale.[1] Istoriografia Franței relevă faptul că Războiul de Șapte ani a fost unul
devastator pentru țară, atât din punct de vedere financiar cât și militar, cauzând numeroase
crize de sistem. Legăturile cu Austria au influențat conducerea statului francez să pună la
dispoziție un număr excesiv de trupe și fonduri prin care țara, slăbindu-se sistematic, a ajuns
pe buza prăpastiei economice. Pe fondul tuturor acestor probleme de ordin economic,
diplomatic și militar, Austria făcuse din Franța instrumentul politicii sale externe. Desigur că
Anglia fiind un hegemon stabil în regiunea coloniilor Americii de Nord și Canada, a putut
învinge cu rapiditate în Războiul de Șapte ani Franța, cea din urmă pierzând stăpânirea
teritoriilor din regiunea canadiană, precum și alte colonii.

Reacția societății franceze s-a manifestat prin intermediul burgheziei care a intrat în
contradicții dure cu aliatul habsburg. În cele din urmă, opinia publică franceză a ajuns la
concluzia că această alianță conjuncturală pricinuise numeroase prejudicii politice și
economice statului, în condițiile în care,  elementele favorabile ale alianței reveneau doar
„sistemului austriac”.[2] Mai departe, al doilea pilon al politicii externe franceze îl constituia
alianța cu Spania. Această cooperare împărtășea un obiectiv strategic în privința contracarării
Angliei și a expansiunii sale coloniale. De asemenea, această alianță poate fi catalogată ca
fiind conjuncturală din pricina fondului comun dintre cele două ramuri dinastice: Bourbonii
francezi și Bourbonii spanioli. Mai concret, această înțelegere de familie s-a constituit pe
criterii de securitate și asistență mutuală împotriva dușmanului tradițional și comun, Anglia.

Escaladarea situației, în urma Războiului de Șapte ani precum și a celui din coloniile
americane, toate finanțate de Curte din supra-impozitarea populației, a avut drept consecință
îndatorarea excesivă a Franței. Extravaganța Curții regale devenise, totodată, un ghimpe în
coasta aristocrației, fapt care a generat contradicții înverșunate. Până la finele anilor 80 ai sec.
XVIII-lea, la Versailles s-a coagulat o opoziție fermă, drept mărturie stând și apartenența
vărului primar al monarhului, ducele de Orleans. Concomitent cu această atmosferă frustrantă
de la Curte, orașele și satele, pauperizate la extremă, s-au răsculat împotriva regimul
absolutist care i-a condus în această situație deplorabilă. Pe de altă parte, mediul intelectual,
fidel curentului iluminist, a denunțat retrogradarea politico-socială a țării, simultan cu
prevalarea monopolului aristocratic și clerical. Așadar, unul din elementele care au premers
Revoluției Franceze, a fost “anacronismul”[3] structurii politice, economice și sociale a țării.
„Vechiul Regim” nu s-a arătat a fi capabil să elaboreze soluții eficiente de stăvilire a acestei
crize de sistem anacronic care secătuia substanța politică și socială a Franței. Această lipsă de
voință politică, absolutizată de către Curtea de la Versailles, a alimentat încă din perioada
anilor 1770 criza  care a generat nemulțumirea celor mai largi pături sociale, în așa fel încât
orice tentativă de reformă schițată de „sus”, nu  va mai diminua frustrarea și nemulțumirea.
Istoriografia vremurilor respective relevă similitudini clare între Franța (de la sfârșitul sec.
XVIII-lea) și Țările de Jos sau Anglia ( din sec. XVI-XVII) prin care absolutismul politic
reprezenta neghina tuturor turbulențelor sociale și „relelor” din afacerile interne. Arbitrariul
actelor puterii regale și ale aparatului ei politico-administrativ au dat naștere unor numeroase
antagonisme ideologice, având în vedere că drepturile naturale și ale libertății erau încălcate
în permanență de către lege și implicit, de către „Coroană”.[4] Printre altele, anumiți istorici
au apreciat absolutismul ca fiind: „ o concepție perimată, injustă, contrară genezei și
funcționării firești a puterii politice, pe temeiul contractului social dintre suveran și supuși”.
[5]

Din perspectiva socio-politică, ideea „libertății” era des invocată împotriva regimului
absolutist, pe când ideea „egalității” susținea ipoteza incorectitudinii sistemului privilegial  în
raport cu drepturile civile și politice, cât și obligatiile cetațenilor de rând. În acest context mai
subliniem un aspect important, ideea de „echitate” socială revendica o societate „flexibilă și
deschisă” către șanse egale, unica distincție făcându-se doar pe criteriul meritocratic, iar nu
prin naștere, ori rezervarea de favoruri cu exclusivitate doar pentru o minoritate socială.
Împărțirea disparată a claselor sociale și-a relevat anacronismul și culpabilitatea în izbucnirea
anarhiei totale prin Revoluția Franceză. Franța, pe durata sec. XVIII-lea, a fost un real lăcaș
de dezvoltare al unuia dintre cele mai proeminente curente cultural-filosofice, Iluminismul,
care susținea cu concretețe reorganizarea statului și a societății pe baze raționale, ceea ce
potrivit ideologilor iluminiști, echivala cu: „în conformitate cu legile naturii”. Francois Furet,
printr-o lucrare magistrală asupra Revoluției Franceze, sintetiza: „În interiorul societății
cultivate se întrupează, puțin câte puțin, alternativa politică a secolului. Viața mondenă,
academiile,  lojile francmasonice, cafenelele și teatrele, pe scurt Orașul, opus Curții, au țesut
treptat o societate a spiritului luminist, foarte aristocratică, dar deschisă deasemenea
talentului și banului nenobililor. O societate a elitelor care exclude, pe de o parte, clasele
populare dar și cea mai mare parte a aristocrației. Amestec instabil și seducător de
inteligență și de rang, de spirit și snobism, aceasta lume e capabilă să critice totul, inclusiv și
mai ales pe ea însăși. Ea prezidează fara a-și da seama, o operă de remaniere profundă a
elitelor și a valorilor”.[6]

În data de 5 mai 1789, la Versailles, s-a organizat Adunarea Stărilor Generale, prilej
cu care reprezentanții Stării a Treia au înaintat un program ce conținea retrocedarea
pământurilor răpite țăranilor, desființarea privilegiilor, respectarea dreptului de proprietate,
reforma justiției etc. Potrivit acestor politici, practic, ar fi rezultat o altă Franță, desigur, în
cazul în care aceste revendicări ar fi fost adoptate. Totodată, potrivit acestui program politic,
puterea regelui ar fi fost limitată prin lege și exercitată sub controlul strict al reprezentaților
națiunii, ceea ce în ideea regimului absolutist nu se putea concepe. Pe fondul acestui program
politic controversat, Adunarea Stărilor Generale s-a scindat în două tabere adverse. Ca
rezultat al acestor dezbateri contradictorii, reprezentanții Stării a Treia au recurs la o acțiune
îndrăzneață prin care, la 17 iunie 1789 proclamându-se „Adunare Națională” iar mai apoi în 9
iulie „Constituantă”, s-au considerat  singurii îndreptățiți a vorbi în numele națiunii franceze,
pe considerentul că ei reprezentau imensa majoritate a cetățenilor. Aceste acțiuni politice de o
covârșitoare importanță, pot fi considerate drept începutul propriu-zis al Revoluției Franceze
și implicit, al căderii Vechiului Regim. Ca răspuns din partea regelui și a Curții sale, s-au
făcut preparative pentru a dizolva forța structurală a Constituantei, motiv pentru care,
populația Parisului s-a răsculat în sprijinul acesteia. Un eveniment de referință pentru istoria
Franței și îndeosebi, a Revoluției Franceze, îl reprezintă „Căderea Bastiliei” la data de 14 iulie
1789, închisoare cunoscută pentru detinuții politici care s-au ridicat împotriva regimului.[7]
Situația, escaladând cu rapiditate, a dus la răsturnarea conducerii capitalei iar în locul acesteia
s-a instalat o altă conducere care împărtășea pe deplin cauza revoluționară.

Apogeul revoluției a constat în adoptarea unor rezoluții și decrete ale Adunării prin
care „orânduirea feudală este desființată pentru totdeauna”. În aceste împrejurări, dacă
insurecția din 14 iulie și-a căștigat „libertatea”, în 4-5 august, același an, s-a instaurat
„egalitatea”, iar peste un an, în 1790, când Franța a celebrat căderea istorică a Bastiliei,
revoluționarii s-au resemnat cu gândul că acest eveniment a consolidat „fraternitatea”. În
final, acestei trei cuvinte au consacrat deviza Revoluției Franceze: „libertate, egalitate,
fraternitate”. În data de 26 august, Adunarea adoptă „Declarația drepturilor omului și ale
cetățeanului”, un document de referință atât pentru Constituțiile franceze ce vor urma, cât și
pentru tectonica democratica din Europa. Acest act juridic a urmat, numaidecât, traiectoria
Declarației de Independență a SUA. Constituția intrată în vigoare la 1791, a consfințit
garantarea drepturilor și libertăților egale tuturor cetățenilor. Deși Revoluția a generat
numeroase reforme de ordin juridic, politic și administrativ, spinoasa problemă constituțională
a dreptului de veto al regelui, a condus  la noi contradicții și la scindarea Adunării în diverse
facțiuni. În acest moment au luat naștere, de fapt, conceptele de stânga și de dreapta politică,
atât de relevante pentru știința politicii. Deputații partizani ai regalității s-au poziționat în
dreapta președintelui Adunării, pe când, opozanții săi, la stânga. Astfel, această geografie
ideologică, a făcut școală în nenumărate țări, iar acest vocabular a devenit suficient de
universal pentru a rezuma divizarea spectrului politic. Adoptarea Constituției, bunăoară, a
marcat sfârșitul Revoluției întrucât ea realizase obiectivul magistral prevăzut în programul
Adunării Naționale.

În data de 10 august 1792, izbucnește o insurecție populară realizată de grupuri ce se

doreau în fruntea poporului, prin intermediul unor programe tot mai radicale, precum așa-
numitul „Club Iacobin”. Așadar, insurecția a detronat monarhia iar Franța devine republică la
21 septembrie 1792. Din pricina contradicțiilor diplomatice și aversității militare care
amenințau securitatea estică a țării, acuzele pentru toată această instabilitate i-au revenit
monarhului pe considerentul că înfrângerile trupelor franceze, cauzatoare de invazii austriece
și prusace, se datorează trădătorilor cu monarhul în frunte. Așadar, în data de 21 ianuarie
1793, regele Franței, Louis al XVI-lea, este trimis la eșafod și ghilotinat în văzul parizienilor.
Reformele legislative din cadrul instituțional francez, au constituit Convenția Națională ca
organ executiv compus din Comitetul Salvării Publice și Comitetul Siguranței Generale.
Promulgarea noii Constituții a lărgit setul de drepturi și libertăți prin care, de exemplu, se
acorda drept de vot tuturor bărbaților. În scurt timp, iacobinii au cucerit puterea printr-o
lovitură de stat, aceasta fiind sprijinită de o parte considerabilă din populația Parisului.
Această grupare radicală a instaurat o dictatură care s-a edificat și menținut prin „Teroare”.
Istoriografia Franței ne relevă faptul că acest regim dur a izbutit în a clădi o operă politică
impresionantă în perioada cât a fost la putere. Instaurând o „economie controlată” au reușit să
întrerupă temporar: criza alimentară, inflația, specula și să solidifice credința maselor în
Revoluție.[8] Decretând o împroprietărire masivă a cetățenilor de rând, iacobinii au dat o
lovitură puternică atât sistemului feudal cât și marilor latifundiari, bineînțeles, membri ai
clasei nobililor. Astfel, potrivit acestei guvernanțe reformatoare, Franța, practic, devine o țară
de mici proprietari agrari. Același istoric, Francois Furet, afirma că dictatura iacobină a fost
defapt: „o politică democratică ridicată la rang de ideologie națională.”[9]

În iulie 1793, fruntașul Comitetului Salvării Publice, Georges Danton, împărțea

puterea statului cu cei mai radicali „montagnarzi”, precum: Maximilien Robespierre, Louis de
Saint-Just, respectiv Georges Couthon. Luna lui septembrie din 1793 reprezintă pentru
regimul iacobinist o cotitură în ceea ce reprezintă accentuarea ideologiei radicale prin
prevalarea puterii lui Robespierre. Conceptul de „Republică a Virtuții” , consta în ideea că
suveranitatea poporului și democrația politică nu puteau coexista fără virtute publică.
Atingerea acestui ideal politic, utopic pentru cei mai mulți istorici și politologi, a diseminat
teroarea generalizată în rândul maselor. Victimele acestui val politic au murit nu numai
ghilotinate, ci și înecate în masă sau înaintea plutoanelor de execuție. Până în ajunul lunii
iulie, 1794, odată cu încheierea terorii iacobine, masacrele au ajuns la numărul de 30 – 40.000
de victime. În urma acestor atrocități care păreau a fi un real genocid, în 1794 protestele au
împânzit structurile interne ale iacobinilor. În Convenția Națională s-a format un complot
care, la 27 iulie, i-a răsturnat de la putere trimițându-i încolonați la eșafod pe promotorii Marii
Terori. Printre aceștia se număra și așa-numitul „ Incoruptibil”, M. Robespierre, liderul
spiritual și politic al iacobinilor. Din punct de vedere istoric, odată cu executarea lui
Robespierre, s-a prăbusit întreg aparatul politic al iacobinilor și, implicit, revoluția radicală,
continuată într-un fel sau altul, din 1789. Prin urmare, la putere  au venit cei care au luat parte
la complotul mai sus amintit, așa-numiții „thermidorieni”. Noua Convenție nu a revenit,
așadar, la Constituția din 1793, în schimb a elaborat una nouă la 26 octombrie 1795. Potrivit
acestui set de legi constituționale, o nouă filă de istorie se va scrie prin noul regim al
„Directoratului”.[10] În scurt timp, o serie de crize interne au dovedit că acest regim, ușor
fluctuant și corupt, nu avea capacitatea necesară de a reorganiza societatea prin instaurarea
unui climat de ordine.

Concomitent cu instabilitățile
domestice franceze, crizele externe nu s-au diminuat deloc, în sensul că, în 1799 țara se vedea
din nou amenințată cu invazia armatelor Austriei și Prusiei, iar în spațiul maritim, războiul
naval cu Anglia se continua încă din perioada anului 1793. În această ordine de idei,
contextul politic nefavorabil pentru Franța a fost suficient de prielnic pentru
ascensiunea lui Napoleon Bonaparte, implicit, a unei noi epoci în istoria Europei. Așadar,
în urma unei decade revoluționare și a unor evenimente fulminante în plan intern și extern,
prin care Franța a trebuit să-și înfrunte singură destinul, poporul francez nu mai era animat de
elanul politic inițial, din 1789. În virtutea primejdiilor externe, care pândeau nestigherit
granițele de est ale Frantei, o mare parte a cercurilor politice dominante ale Directoratului au
ajuns la concluzia că statul revoluționar nu va fi salvgardat decât în contextul unui regim
iscusit și condus de un „braț puternic”.  Totodată, în ideea acestei pături elitiste instrumentul
pe care se putea sprijini un regim autoritar și stabil era armata. Întoarcerii generalului
Napoleon Bonaparte din Egipt, i-a urmat complotul care a dus la răsturnarea guvernului[11].
În consecință, „coup d’etat-ul” din 9 noiembrie sau 18 Brumar 1799, prin care generalul
Napoleon s-a instalat la putere, a instaurat dictatură militară, care în faza inițială purta
veșmintele constituționale sub denumirea de „Consulat”. În viziunea politică a primului-
consul Napoleon, Franța avea nevoie de o serie de reforme în toată gama politicilor sectoriale,
precum: învățământul, legislația națională (Noul Cod Civil), economie etc. Pe de altă parte,
țării îi lipsea o strategie de securitate națională, funcțională și capacitată. În situația în care
Napoleon și-a văzut țara presurizată la est de către inamici coalizați, acesta declanșează o
viguroasă campanie împotriva armatelor care invadaseră teritoriile Franței și cu care înca țara
se afla în litigiu.[12] Vectorul strategic al iscusitului general  Napoleon s-a concentrat
împotriva trupelor austriece staționate în Italia, luptele culminând cu victoria de la Marengo
din 1800. Tratatul de Luneville determina Austria să admită Franței anexari semnificative din
teritoriul german. Acordurile de Pace de la Amiens, din 1802, dintre Franța și dușmanul ei
tradițional Anglia, nu l-au determinat pe Napoleon să renunțe la nici una din cuceririle sale
europene. De netăgăduit este faptul că succesele militare care au făcut din Franța un arbitru
incontestabil în relațiile europene, au spulberat pe deplin orice potențial de restaurație a
Vechiului Regim pre-revoluționar. Odată cu Napoleon, atât destinul Franței cât și geopolitica
Europei, au trecut pe un alt făgaș istoric.

Note Bibliografice: 

[1]POTEMKIN, V.P.; BAHRUȘIN, S.V., Istoria Diplomatiei, Editura Științifică, București, 1962, pag. 353.

[2] Ibid., pag 353.

[3] BOIA, Stelean-Ioan, Istorie politică modernă și contemporană, Editura “Vasile Goldiș” University Press,
Arad, 2010, pag. 71.

 [4] BURKE, Edmund, Reflecții asupra Revoluției din Franța, 177-178.

[5] Ibid., pag. 73

[6]FURET, Francois, Reflecții asupra Revoluției Franceze, Editura Humanitas, București, 2012, pag. 127.

[7] MICHELET, Jules, Istoria Franței, Vol II – Istoria Revoluției, Editura Minerva, București,
2007, pag. 104-105.

[8] POTEMKIN, V.P.; BAHRUȘIN, S.V., Istoria Diplomatiei, Editura Științifică, București,
1962, pag. 387-388.

[9] FURET, Francois, Reflecții asupra Revoluției Franceze, Editura Humanitas, București, 2012, pag. 148

[10]CIACHIR, Nicolae; BERCAN, Gheorghe, Diplomația Europeană în Epoca Modernă,

Editura Științifică, București, 1984, pag. 235.

[11] STYLES, Andrina, Napoleon, Franța și Europa, pag. 20-21.

[12] GRAY, S. Colin, Războiul, Pacea și Relațiile Internaționale – O introducere în istoria

strategică, Editura Polirom, București, 2010, pag. 49 – 51.