Nicolae Kretzulescu

n iunie 1862, a devenit președinte al consiliului de miniștri (prim-ministru) și ministru de interne în guvernul format după asasinarea lui Barbu Catargiu.
Din această poziție a evitat discutarea problemei agrare, ocupându-se de alte probleme printre care unificarea sistemului sanitar, crearea Direcției
Generale a Arhivelor Publice, și crearea unui Consiliu al Instrucțiunii Publice. Susține demersurile pentru naționalizarea mănăstirilor închinate și începe
pregătirile pentru adoptarea Legii secularizării averilor mănăstirești.

După remanierea din octombrie 1863 este ministru al instrucției publice în noul guvern.

A fost membru fondator al Academiei Române (Societatea Academică Română).

Kretzulescu, boierul medic

https://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/starea-de-
sanatate/kretzulescu-boierul-medic-288827.html

print
0
 

21 Mar 2006 - 00:00

Istoria il mentioneaza pe Nicolae Kretzulescu drept un om politic important al secolului al XIX-lea. Putini stiu insa ca Nicolae Kretzulescu a
avut merite deosebite si in medicina. Pentru multa vreme, Kretzulescu a refuzat functiile politice care i se ofereau pentru a practica medicina.
Chiar si atunci cand a acceptat sa intre in politica, Kretzulescu a continuat sa ajute scoala romaneasca de medicina, aflata la inceputurile ei.
DOCTOR IN MEDICINA

Literele si filosofia, la moda in epoca, nu l-au atras pe Nicolae Kretzulescu. A ales sa studieze medicina, desi familia ii pregatea o cariera
juridica. Se intampla in secolul al XIX-lea, cand in spitalele romanesti bolnavii erau tratati numai de medici straini. Fiu de boier de seama al
Tarii Romanesti, Kretzulescu avea sa fie primul medic roman cu titlu de doctor in medicina. In 1835 a plecat la studii la Paris si si-a sustinut
teza de doctorat in 1839. Imediat dupa finalizarea studiilor, a revenit in Tara Romaneasca. "Intr-una din lucrarile sale, «Amintiri istorice»,
Kretzulescu povesteste ca, la intoarcerea in tara, domnitorul Alexandru Ghica l-a sfatuit sa renunte la practica medicala si sa se ocupe de
politica. Kretzulescu l-a refuzat, optand pentru un post de medic de circumscriptie al culorii rosu, unul dintre cele patru sectoare ale Capitalei,
care se identificau dupa culori: rosu, verde, galben, negru", relateaza profesorul Nicolae Marcu, seful Catedrei de Istoria Medicinei UMF
"Carol Davila". Al. Ghica ar fi vrut sa-i ofere postul de protomedic al Tarii Romanesti (o titulatura pentru ceea ce mai tarziu se va numi
director general al serviciului sanitar in cadrul Ministerului de Interne, iar dupa 1920 acelasi post va fi echivalent cu cel de ministru al
Sanatatii). Pentru ca nu voia sa lucreze in posturi administrative, nici aceasta oferta nu l-a tentat pe Kretzulescu. Vreme de patru ani a
continuat sa trateze bolnavi, dar ca medic al culorii negre, cel mai importat sectorul al Bucurestiului la acea vreme.
PROFESOR SI MINISTRU

Kretzulescu a insistat pe langa domnitorul Al. Ghica pentru crearea unei scoli de mica chirurgie. In 1842, Scoala de Mica Chirurgie a fost
infiintata la Spitalul Coltea, iar Kretzulescu a fost aici profesor de anatomie. Atunci cand a cerut ca elevii sai sa faca practica in spital, Eforia
Spitalului Coltea l-a refuzat, iar Kretzulescu a demisionat din functia de profesor. In 1844, a fost numit medic primar la Spitalul Coltea. Dupa
Revolutia de la 1848, la care a participant, Kretzulescu a fost destituit si obligat sa se expatrieze. Dupa mai multe calatorii la Londra, Paris si
Constantinopol, Kretzulescu a revenit in tara si a continuat activitatea de medic la spitalele Coltea si Pantelimon. Acceptand functia de
ministru propusa de noul domnitor, Barbu Stirbei, Kretzulescu avea sa renunte treptat la cariera medicala, dedicandu-se activitatii politice. In
calitate de ministru de interne, Kretzulescu l-a ajutat pe Carol Davila sa infiinteze Scoala Nationala de Medicina si Farmacie, prima forma de
invatamant medical superior din Romania. "Aceste doua nume trebuie rostite intotdeauna impreuna atunci cand se vorbeste de inceputurile
invatamantului medical din Romania", este de parere prof. Nicolae Marcu. Un alt merit al lui Kretzulescu este de a fi infiintat, in 1857, prima
asociatie a medicilor, numita "Societatea medicala stiintifica". Kretzulescu a fost ales membru al Academiei Romane si apoi presedintele
acestei institutii.

"In 1843, Nicolae Kretzulescu a publicat pentru elevii Scolii de Mica Chirurgie de la Coltea un
manual de anatomie. Acesta a fost primul manual didactic medical din literatura medicala
romaneasca. Ulterior, in 1883, va publica o noua editie a manualului, in trei volume.
Principalul merit al acestei lucrari este de a fi intemeiat limbajul medical in limba romana, de a
fi creat o terminologie medicala romaneasca"
Prof. Nicolae Marcu
, seful Catedrei de Istoria Medicinei UMF "Carol Davila"
 Dupa Revolutia de la 1848, la care a participant, Kretzulescu a fost destituit si obligat sa se expatrieze. Dupa mai multe calatorii la Londra,
Paris si Constantinopol, Kretzulescu a revenit in tara si a continuat activitatea de medic la spitalele Coltea si Pantelimon. Acceptand functia
de ministru propusa de noul domnitor, Barbu Stirbei, Kretzulescu avea sa renunte treptat la cariera medicala, dedicandu-se activitatii politice.
In calitate de ministru de interne, Kretzulescu l-a ajutat pe Carol Davila sa infiinteze Scoala Nationala de Medicina si Farmacie, prima forma
de invatamant medical superior din Romania. "Aceste doua nume trebuie rostite intotdeauna impreuna atunci cand se vorbeste de
inceputurile invatamantului medical din Romania", este de parere prof. Nicolae Marcu. Un alt merit al lui Kretzulescu este de a fi infiintat, in
1857, prima asociatie a medicilor, numita "Societatea medicala stiintifica". Kretzulescu a fost ales membru al Academiei Romane si apoi
presedintele acestei institutii.

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Nicolae_Cre%C5%A3ulescu

Nicolae Creţulescu
Nicolae Creţulescu

Născut 1 martie 1812, Bucureşti

Decedat 26 iunie 1900, Leurdeni, judeţul
Argeş

Ocupaţie om politic, medic, diplomat

Membru titular
al Academiei  Române

Ales 9 septembrie 1871

   Preşedintele
Senatului României

Mandat
 13 decembrie 1889 - 9 iunie 1890

  Preşedintele
Consiliului de Miniştri

Mandat
24 iunie 1862 - 11 octombrie 1863
14 iunie 1865 - 11 februarie 1866.

Părinţi Alexandru Creţulescu

Ana Câmpineanu

Nicolae Creţulescu (n. 1 martie 1812, Bucureşti - d. 26 iunie 1900, Leurdeni, judeţul Argeş), medic, diplomat, personalitate cu vastă experienţă politică, membru

al Academiei Române. S-a remarcat ca un ilustru pionier în domeniul medicinei româneşti şi a avut o bogată activitate guvernamentală în timpul domniei lui Alexandru

Ioan Cuza, când s-a consacrat drept unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai domnitorului.

Pe lângă activitatea medicală şi politică, Creţulescu a practicat şi diplomaţia, iar ca semn de apreciere pentru întreaga sa contribuţie la dezvoltarea ştiinţei româneşti, a

fost ales preşedinte al Academiei Române.

Cuprins

 [ascunde] 

 1 Originea. Studiile

 2 Pionier în domeniul medicinei

 3 Activitatea în administraţia statului. Prim-ministru

 4 Preşedinte al Senatului. Cariera diplomatică

 5 Membru titular şi preşedinte al Academiei Române

 6 Activitatea politică

 7 Opere

 8 Bibliografie critică

 9 Bibliografie

 10 Note

Originea. Studiile

S-a născut într-o veche familie boierească, arborele ei genealogic mergând până la Safta Brâncoveanu, fiica voievodului martir Constantin Brâncoveanu. Străbunicul

său, vornicul Iordache Creţulescu este ctitorul Bisericii Kretzulescu din Bucureşti (1722). Era al treilea fiu al logofătului Alexandru Creţulescu şi al Anei Câmpineanu. Ca

atare, a primit o educaţie aleasă, având la dispoziţie profesori greci şi francezi în perioada adolescenţei, de la care lua meditaţii în casa părintească.

În tot acest timp ocupă şi diverse dregătorii, fiind registrator la secţia civilă a Curţii de Apel şi comisar la Departamentul de Interne. Aflat la Paris, în 1834 îşi ia

bacalaureatul, apoi studiază medicina la Universitatea din Nantes. În 1839 şi-a încununat studiile medicale cu doctoratul în medicină şi chirurgie cu tema „Questions sur

les diverses branches des sciences médicales; quelles sont les circonstances générales qui ont le plus d’actions sur les appareils”. A. D. Xenopol aprecia că Nicolae

Creţulescu a fost primul doctor în medicină de naţionalitate român, din Muntenia. [1]

Pionier în domeniul medicinei

Reîntors în ţară, practică medicina la Spitalul Colţea din Bucureşti, unde deschide o „şcoală de mică chirurgie”, iar din 1847 se transferă la Spitalul Pantelimon.

Revoluţia de la 1848 îl prinde în centrul evenimentelor. Creţulescu face parte din comisia de redactare a Constituţiei Ţării Româneşti. În plus, i se încredinţează

misiunea de a încheia o înţelegere cu Ungaria care să prevină pericolul invaziei ţariste, care ar fi urmat să înnăbuşe revoluţia.

După eşecul mişcării revoluţionare, Creţulescu este exilat în străinătate. Pentru o perioadă practică medicina la un spital militar din Istanbul. După ce apele s-au calmat,

revine în patrie în 1849 şi reia practica medicinei la Spitalul Colţea.

Activitatea în administraţia statului. Prim-ministru

Din 1854, devine director al Departamentului de Interne, apoi ocupă funcţii importante în Justiţie, fiind membru al Curţii de Apel şi al Înaltei Curţi de Justiţie. Preocupat

de dezvoltarea medicinei în Ţara Românească, Creţulescu sprijină înfiinţarea de către Carol Davila a Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie din Bucureşti.

În 1857, Creţulescu fondează Societatea Medicală Ştiinţifică şi pune bazele primelor consilii de igienă şi salubritate şi iniţiază primul recensământ al populaţiei

din România. Nicolae Creţulescu este unul dintre oamenii politici cu o bogată activitate unionistă, iar în perioada domniei lui Cuza, ocupă înalte funcţii în administraţia

statului, printre care de două ori preşedinte al Consiliului de miniştri (24 iunie 1862 - 11 octombrie 1863; 14 iunie 1865 - 11 februarie 1866).

Preşedinte al Senatului. Cariera diplomatică

După înlăturarea lui Cuza, este trimis în judecată la Înalta Curte, dar ulterior se retrag acuzaţiile. Creţulescu se reintegrează în viaţa politică, activând ca parlamentar,

iar spre sfârşitul vieţii este ales preşedinte al Senatului (13 decembrie 1889 - 9 iunie 1890).

Din 1873, Creţulescu debutează în activitatea diplomatică, fiind numit agent diplomatic la Berlin. Avansează până la gradul diplomatic de ministru plenipotenţiar,

activând în mari capitale europene, precum Roma, Paris şi Petersburg.

În timpul Războiului pentru Independenţă, Creţulescu a organizat un spital în incinta conacului său de la Leurdeni, pe care îl pune la dispoziţia armatei.

Membru titular şi preşedinte al Academiei Române

Drept recunoştinţă pentru contribuţia la dezvoltarea ştiinţei româneşti, pe 9 septembrie 1871 este ales membru titular al Societăţii Academice Române, forul cel mai

înalt al culturii române, fiind în numeroase rânduri preşedinte al secţiei ştiinţifice. De asemenea, este ales de două ori preşedinte al Academiei Române,

între 1872 - 1873 şi 1895 - 1898. Nicolae Creţulescu încetează din viaţă pe 26 iunie 1900, la vârsta de 88 de ani.

Activitatea politică

Activitate Mandat

Senator 1867

Preşedintele Senatului 13 decembrie 1889 - 9 iunie 1890

Deputat 1870

Preşedintele Consiliului de Miniştri 24 iunie 1862 - 11 octombrie 1863

 Ministru de Interne 24 iunie 1862 - 11 octombrie 1863

Ministru de Interne, Agricultură şi Lucrări Publice 30 ianuarie 1866 - 11 februarie 1866

30 decembrie 1862 - 14 iunie 1863

Ministrul Justiţiei 24 iunie 1862 - 11 octombrie 1863

14 iunie 1865 - 11 februarie 1866

Ministrul Justiţiei şi Cultelor 19 iulie 1864 - 21 ianuarie 1865

Ministrul Finanţelor 14 iunie 1865 - 30 ianuarie 1866

11 martie 1862 - 8 iunie 1862 (ad-interim)

Ministrul Lucrărilor Publice

11 martie 1871 - 16 decembrie 1873

Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice 11 iulie 1879 - 22 ianuarie 1880

Opere

 Manual de anatomie discriptivă, 1843

 11/23 Februarie 1866, Tipogerafia Lucratoriloru Associati, Bucureşti, 1866

 Capacităţile ţării, Tipografia Naţională C. N. Rădulescu, Bucureşti, 1867

 Amintiri istorice, Bucureşti, Tipografia şi Fonderia de Litere Thoma Basilescu, 1894

Bibliografie critică

 Barbu, Gabriel, Nicolae Kretzulescu, Bucureşti, 1964

 Parhon, Constantin Ioan, Viaţa şi activitatea doctorului N. Kretzulescu, Bucureşti, 1944

 Xenopol, A. D., Nicolae Kretzulescu. Viaţa şi faptele lui. 1812-1900, Editura Socec, Bucureşti 1915
Bibliografie
 Gheorghe Constantin; Şerbu, Miliana Miniştrii de interne (1862 – 2007). Mică enciclopedie, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative,

pp. 30-34 ISBN 978-973-745-048-7

 Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 210-213 ISBN 973-99321-7-7

 Nicolescu, Nicolae C., Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 141 - 143 ISBN 973-8200-49-0
Note

1. Jump up↑ Op. cit. p. 31

Un diplomat medic: Nicolae Kretzulescu (1812-1900)

de Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe     Contributors.ro
Sâmbătă, 17 octombrie 2020, 16:12 Actualitate | Opinii

https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-24358635-diplomat-medic-nicolae-kretzulescu-1812-
1900.htm
FacebookTwitterEmailMai multe...

Nicolae Kretzulescu
Foto: Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe

Începuturile organizării sistemului medical în România se datorează lui Nicolae Kretzulescu (1 martie 1812–26 iunie 1900), doctor în medicină al Universităţii din Paris (1839),
care a avut însă și o bogată carieră politică și diplomatică, fiind de două ori prim-ministru al României, de două ori președinte al Academiei Române și reprezentant diplomatic în
Germania, Italia, Rusia și Franța!

În ianuarie 1842, acesta deschidea o școală de mică chirurgie la spitalul Colțea, adunându-i pe bărbieri pentru a-i instrui. Aceștia nu știau nici măcar să scrie și se spune că
rămâneau uimiți în fața scheletului sau a cadavrului pe care se făcea disecție. Școala de mică chirurgie s-a închis în 2 ani, redeschizându-se după alți 10 ani, sub conducerea
doctorului Polizu.

Nicolae Kretzulescu rămâne pionierul medicinii românești, creând limbajul medical științific în limba română prin traduceri din limba franceză. În 1843, publică un „Manual de
anatomie descriptivă”, iar în 1847, se transferă la Spitalul Pantelimon. Din 1854 sprijină activ înfiinţarea, de către Carol Davila, a Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie din
Bucureşti.âÎn 1857, Nicolae Kretzulescu înființează Societatea Medicală Ştiinţifică, punând bazele primelor consilii de igienă şi salubritate şi iniţiază primul recensământ al
populaţiei din România.

Participant la revoluţia din 1848, în timpul căreia va primi şi o misiune diplomatică, aceea de a trata cu conducătorul revoluţiei ungare, Lajos Kossuth, o înţelegere şi o linie de
acţiune comună antiţaristă şi antihabsburgică, Nicolae Kretzulescu se lansează în viaţa politică după 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, când va deţine funcţii
ministeriale, cea mai importantă fiind demnitatea de premier (24 iunie 1862-11 octombrie 1863, 14 iunie 1865-11 februarie 1866), calitate în care a adus o contribuţie notabilă
la înfăptuirea reformelor menite să dea o configuraţie modernă statului român.

În funcția de ministru al Cultelor, Instrucțiunii Publice și Justiței, Nicolae Kretzulescu are și meritul de a fi contribuit direct și decisiv la fondarea și functionarea primului liceu
comercial bucureștean ce astăzi îi poartă numele - Școala Superioară Comercială „Nicolae Kretzulescu”.

După ce a fost ministru în guvernul conservator instalat la 11 martie 1871, doctorului Nicolae Kretzulescu i s-a încredinţat primul post diplomatic, acela de agent al României la
Berlin (15 decembrie 1873–1 mai 1876).

Un prim subiect pe care îl va ridica agentul diplomatic român în cursul convorbirilor avut cu cancelarul Otto von Bismark şi cu alţi demnitari germani a fost afirmarea dreptului
României de a avea reprezentanţe diplomatice, pe bază de reciprocitate, în toate statele, cauză pledată concomitent şi de colegii săi: Gheorghe Costa-Foru la Viena, George
Filipescu la St. Petersburg şi Constantin Esarcu la Roma.
„Este cu putinţă – se întreba retoric Nicolae Kretzulescu - ca România, care are interese mari de apărat în Europa, să nu aibă dreptul de a avea însărcinaţii ei de afaceri?” Chiar
dacă guvernul german îi refuză reprezentantului României titulatura de agent diplomatic, datorită prestaţiei sale, ziarele au început să-l prezinte în această calitate. Mai mult,
din aprilie 1874 el a înlocuit pe imprimatele destinate corespondenţei oficiale titulatura „Agenţia română” cu „Agenţia diplomatică a României”. Pentru a preveni un conflict
diplomatic și a conserva avantajul obținut pentru țară, Nicolae Kretzulescu şi-a dat demisia din postul de agent diplomatic al României la Berlin.

Politicianul va reveni în viaţa publică şi diplomatică după cucerirea Independenţei, ca ministru al cultelor şi instrucţiunii (11 iulie 1879 – 21 ianuarie 1880) şi ca primul trimis
extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Roma (22 ianuarie 1880 – 25 iulie 1881).
După un an în Italia, va reprezenta în aceeaşi înaltă funcţie diplomatică România la St. Petersburg, de data aceasta pentru o perioadă ceva mai lungă (25 iulie 1881–10 aprilie
1886). Aici a reuşit să apere cu succes interesele statului român în chestiunile delicate ale navigaţiei şi controlului pe Dunăre, obţinând pentru România sprijinul Rusiei şi
despăgubirile datorate de statul rus particularilor din România, în urma daunelor suferite de aceştia ca urmate a trecerii armatei ţarului pe teritoriul românesc.

Din 15 noiembrie 1891 până în 29 ianuarie 1893, Nicolae Kretzulescu a fost trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Paris. În această calitate, a negociat şi
încheiat, înnumele statului român, prima convenţie comercială româno-fraceză (16 februarie 1893), în conformitate cu care cele două părţi îşi acordau reciproc clauza naţiunii
celei mai favorizate.

Ultimii ani de viaţă i-a petrecut departe de agitaţia vieţii politice, pe care a continuat s-o urmărească cu un vădit interes, dedicându-se vieţii intelectuale, fiind ales preşedinte al
Academiei Române în sesiunile 1872-1873 şi 1895–1898.

__________

Proaspătă absolventă a Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București și în curând medic rezident, tânăra cititoare a paginii noastre Cătălina Ceaușescu ne-a
propus un interesant material despre istoria medicinii și chirurgiei românești în relație cu diplomația, din care vă prezentăm un nou episod.

PORTRET: Nicolae Kretzulescu – un intelectual de

excepţie, un iluminist cu influenţe franceze
Postat de 
V. Brădăţeanu
 -
26/06/2020

Motto: „Mare şi bun român, apărător al demnităţii şi dreptului la autonomie al ţării şi al neamestecului

străinilor în treburile ei, mare iubitor al cinstei şi dreptăţii” – istoricul A.D. Xenopol despre Nicolae Kretzulescu

de Razvan Moceanu
Vineri, 26 iunie, se împlinesc 120 de ani de la plecarea la Domnul a lui Nicolae Kretzulescu, medic, diplomat și politician
liberal român. El a deținut de trei ori funcția de prim-ministru al României, a fost membru fondator şi preşedinte al
Academiei Române, primul român cu diplomă în medicină la Paris şi întemeietorul învăţământului medical din Ţara
Românească.
 Nicolae A. Kretzulescu s-a născut la 1 martie 1812, la Leurdeni, judeţul Muscel
(azi Leordeni, judeţul Argeş), fiind cel mai mic dintre cei trei băieţi ai logofătului Alexandru Creţulescu şi al Anei
Câmpineanu – alături de Constantin și Scarlat.

El provine dintr-o veche familie boierească, fiind descendent direct al voievodului martir Constantin Brâncoveanu, iar
străbunicul său, vornicul Iordache Creţulescu este ctitorul Bisericii Kretzulescu din Bucureşti (1722).

A primit o educaţie aleasă, luâţnd lecţii în particular, în casa părintească, cu profesori greci şi francezi, la fel ca fraţii lui, iar
în acele vremuri în familia lor boierească îşi găsiseră loc ideile Revoluţiei franceze, aduse chiar de dascălii copiilor.

În anul 1832, când încă mai studia, Nicolae a devenit funcţionar la Registratura secţiei civile a Curţii de Apel, cum şi-a dorit
tatăl lui, Alexandru Kretzulescu, apoi, a devenit comisar la Departamentul de Interne, unde răspundea de investigarea
abuzurilor comise de Sfatul Orăşenesc. Deşi avea un loc de muncă, tânărul Kretzulescu îşi dorea să plece la Paris şi să îşi ia
acolo examenul de Bacalaureat, pentru ca apoi să-şi continue studiile şi să ajungă medic

În anul 1834, după o călătorie de 24 de zile cu poştalionul, ajunge la Paris, unde va obţine bacalaureatul, apoi este admis
la medicină, la Universitatea din Nantes.

În anul 1839, obţine titlul de doctor în medicină, la Universitatea Sorbona din Paris, cu lucrarea „Questions sur les diverses
branches des sciences médicales; quelles sont les circonstances générales qui ont le plus d’actions sur les appareils”. El
devenea, astfel, primul doctor în medicină cu diplomă la Paris, din Ţara Românească.

Despre călătoria la Paris și anii de viață studențească acolo va scrie mai târziu o carte, „Călătoria mea la Paris”, o mărturie
importantă despre situația primilor studenți români la Paris.

După încheierea studiilor, revine în ţară, pentru a practica medicina la Spitalul Colţea din Bucureşti, unde va înfiinţa o
„şcoală de mică chirurgie”, unul din primii paşi făcuţi pentru întemeierea învăţământului medical din Ţara Românească.

În anul 1843, Nicolae Kretzulescu va publica un „Manual de anatomie descriptivă”, iar în 1847, se transferă la Spitalul
Pantelimon.

Va participa, apoi, la Revoluţia de la 1848, fiind membru în comisia de redactare a Constituţiei Ţării Româneşti. În plus, i
se încredinţează misiunea de a încheia o înţelegere cu Ungaria care să prevină pericolul invaziei ţariste, care ar fi urmat să
înnăbuşe revoluţia – a tratat cu conducătorul revoluţiei ungare, Lajos Kossuth, o înţelegere şi o linie de acţiune comună
antiţaristă şi antihabsburgică.

După eşecul mişcării revoluţionare, Kretzulescu se va exila în străinătate, practicând, pentru o vreme, între anii 1948-
1951, medicina la Spitalul militar Küleli din Istanbul.

În anul 1851, revine în ţară, unde va relua activitatea medicală în cadrul Spitalului Colţea.

În anul 1854, devine director al Departamentului de Interne, apoi este ales membru al Curţii de Apel şi al Înaltei Curţi de
Justiţie.

Continuă, în paralel, preocupările pentru dezvoltarea medicinei în Ţara Românească, sprijinind activ înfiinţarea, de către
Carol Davila, a Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie din Bucureşti.

În anul 1857, Nicolae Kretzulescu va înfiinţa Societatea Medicală Ştiinţifică, pune bazele primelor consilii de igienă şi
salubritate şi iniţiază primul recensământ al populaţiei din România.

În perioada următoare, Kretzulescu devine unul dintre oamenii politici de prim rang ai ţării, manifestând mai ales o bogată
activitate unionistă, în perspectiva actului istoric de la 24 ianuarie 1859.

În perioada domniei lui Cuza, este unul dintre oamenii apropiaţi ai domnitorului, fiind numit în cele mai înalte funcţii din
stat.

Este numit de două ori preşedinte al Consiliului de miniştri, între 24 iunie 1862 şi 11 octombrie 1863 şi, apoi, între 14 iunie
1865 şi 11 februarie 1866. Din această poziţie, şi-a adus o contribuţie notabilă la înfăptuirea reformelor menite să dea o
configuraţie modernă statului român.

Are meritul de a fi contribuit direct şi decisiv la fondarea şi funcţionarea Şcolii Comerciale bucureştene, în mandatul de
ministru al Cultelor, Instrucţiunii Publice şi Justiţiei, început la 1 iulie 1864.

După înlăturarea lui Cuza, este trimis în judecată la Înalta Curte, dar ulterior se retrag acuzaţiile la adresa sa.

În anul 1867, primeşte un nou mandat de prim-ministru, foarte scurt, în acelaşi an este ales senator, şi tot atunci va
publica volumul „Către alegătorii mei din judeţul Muscel”.

În anul 1870 este ales deputat, iar la 11 martie 1871, este numit ministru al Lucrărilor Publice în guvernul conservator.

Pe 9 septembrie 1871, drept recunoştinţă pentru contribuţia la pe care a adus-o la dezvoltarea ştiinţei româneşti, este ales
membru titular al Societăţii Academice Române, fiind în numeroase rânduri preşedinte al secţiei ştiinţifice.

Apoi, doctorului Kretzulescu i s-a încredinţat primul post diplomatic, de agent al României la Berlin, în perioada ianuarie
1874 – mai 1876. În scrisoarea de recomandare redactată de către domnitorul Carol I către cancelarul Bismarck, se arăta
că „ce l-a determinat a încredinţa locul din Berlin fostului său până acum ministru al Lucrărilor Publice este înainte de toate
râvna şi priceperea cu care el a tratat chestiunea căilor ferate. Trebuie să admit – mărturisea principele Carol – că, prin
aceasta, el şi-a câştigat încrederea şi în Germania. Dacă Alteţea Voastră – continua scrisoarea – poate să-i încuviinţeze
câteva momente de ascultare, va fi în stare a vă da o lămurire desăvârşită asupra greutăţilor ce ne înconjoară. Va putea
totodată să vă mărturisească cum s-a făcut în timpurile din urmă o minunată întoarcere către concepţii sănătoase”.

În perioada petrecută la Berlin, Kretzulescu a purtat numeroase convorbiri cu diplomaţi ai altor state acreditaţi aici,
referitoare la raporturile dintre România şi Poarta Otomană, la politica externă a guvernului de la Bucureşti.
În timpul Războiului pentru Independenţă, Kretzulescu a organizat un spital la conacul său de la Leurdeni, pe care l-a pus
la dispoziţia armatei.

După obţinerea Independenţei, Kretzulescu este numit, între 11 iulie 1879 şi 21 ianuarie 1880, ministru al Cultelor şi
Instrucţiunii Publice, apoi, între februarie 1880 şi februarie 1881, este primul trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar
al României la Roma.

Între martie 1881 şi aprilie 1886, este trimis al României în aceeaşi înaltă funcţie diplomatică, la Sankt Petersburg, unde se
bucura de admiraţia şi preţuirea ţarului Alexandru al III-lea, şi unde a avut meritul de a fi apărat interesele statului român
în chestiunile delicate ale navigaţiei şi controlului pe Dunăre, obţinând pentru România şi sprijinul Rusiei şi despăgubirile
datorate de statul rus particularilor din România, în urma daunelor suferite de aceştia ca urmare a trecerii armatei ţarului
pe teritoriul românesc. În anul 1885 a devenit membru de onoare al Universităţii din Sankt Petersburg.

În perioada 13 decembrie 1889 – 9 iunie 1890, este ales preşedinte al Senatului.

Între octombrie 1891 şi februarie 1893, Kretzulescu a fost Trimis extraordinar şi Ministru plenipoteţiar al României la Paris,
calitate din care a negociat şi încheiat, în numele statului român, prima convenţie comercială româno-fraceză, la 16
februarie 1893, moment în care cele două părţi îşi acordau reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate.

În ultima parte a vieţii s-a păstrat departe de lumea politică, punând accent pe activitatea ştiinţifică.

A fost ales preşedintele Academiei Române în sesiunile 1895–1896 şi 1897–1898. A mai publicat volumele „Tratatul român
de anatomie descriptivistă”, I, II (1878,   1887), „Cugetări asupra situaţiunii actuale a ţării” (1891) şi „Amintiri istorice”
(1894-1895).

A fost căsătorit cu Sofia Iakovenko, fiica lui Ignatie Iakovenko, secratar al Consulatului Rusiei la Bucureşti, soţii
Kretzulescu având o fiică, Ana, care a devenit, în anul 1882, soţia diplomatului Alexandru Em. Lahovary, ministru
plenipotenţiar al României la Roma şi Paris.

Nicolae Kretzulescu a trecut la cele veşnice la 26 iunie 1900, la vârsta de 88 de ani, la moşia sa de la Leurdeni, judeţul
Muscel.

Astăzi, un liceu cu profil economic din Bucureşti poartă numele marelui medic, om de stat şi diplomat român.

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/kretzulescu-o-familie-
romaneasca-in-elita-europei
 Kretzulescu - o familie românească în elita Europei

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/kretzulescu-o-familie-

romaneasca-in-elita-europei

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/kretzulescu-o-familie-

romaneasca-in-elita-europei
Autor Mihai Sorin Radulescu 14865 vizualizări



Alături de principii Brâncoveni - mai exact Bassaraba de Brancovan -, Kretzuleștii este singura familie
boierească românească ce figurează, cu rang princiar, în almanahurile de Gotha. Ceea ce se explică prin
proiectul - nereușit - de căsătorie între Radu (Rodolphe) Kretzulescu și fiica regelui Italiei Umberto I.
Exista în acest gest poate și o conotație politică, legată de recunoașterea latinității românilor, pe atunci
în plină ascensiune. Notița din almanahul de Gotha despre familia Kretzulescu este redusă în
comparație cu cele despre alte familii, dar ea ilustrează o prezență românească într-un spațiu foarte
închis și exclusiv.

Printre cele mai vechi familii boierești

Astfel, în almanahul din anul 1912 figurează această voce (traducerea îmi aparține):

„Catolici-greci. – Castelul Fontenay-le-Pesnel, Calvados, Franța și Roma. – Casă originară din Țara Românească a cărei origine urcă la
familia Basarabilor din Țara Românească și care își trage numele din feudul Kretzulești achiziționat către sfârșitul secolului al XVI-lea.
Radu Kretzulescu caimacam al Țării Românești 1672; Constantin Kretzulescu mare ban al Craiovei 1755. Titlu italian de Principe
(primog.) prin decretul regelui Umberto din 8 martie 1900 și scrisori de noblețe ale regelui Victor Emmanuel din 9 oct. 1900 […]. /
Rodolphe (Radu) I principe Kretzulescu, născut în București la 25 aprilie 1865, fost deputat român (naturalizat italian din 6 septembrie
1902); căsătorit în București la 26 aprilie 1892 cu Irina Cantacuzino, născută la Florești în 20 august 1869, + ibid. 21 iulie 1906. / Fiică:
Georgette- Catherine-Jeanne, născută în București la 28 ianuarie 1893” (p. 355).

Pentru a încheia această spiță, ar trebui amintit că prințesa-fiică s-a căsătorit cu Constantin – zis Costea – Caradja, fiul cel mare al omului
de cultură Aristide Caradja (1861 – 1955), entomolog, muzicolog și filozof, a cărui uriașă colecție de fluturi face mândria Muzeului
Antipa. Recent a apărut o carte despre Catherine Kretzulescu, în care este vorba de activitatea ei pentru salvarea și protejarea militarilor
americani în timpul celui de-al doilea război mondial. Perioada regimului comunist din România a petrecut-o la Paris, împreună cu fiica
ei, iar viața și-a încheiat-o în azilul „Sf. Ecaterina” din București, al cărui nume amintește de ctitoră, antecesoarea sa, Ecaterina
Cantacuzino născută Băleanu. Kretzuleștii se numără printre cele mai vechi și mai prestigioase familii boierești din Țara Românească.
Interesting facts about Romania

00:00

PreviousPauseNext

01:02 / 03:32

Unmute

Fullscreen

Copy video url

Play / Pause

Mute / Unmute

Report a problem

Language

Mox Player

Începuturile familiei au fost studiate pe bază documentară de către Ioan C. Filitti și Nicolae Stoicescu,
care au îndepărtat din conștiința științifică scrierile fanteziste ale unui membru al familiei, Emanuel
Kretzulescu, fratele mai sus menționatului principe italian. Pentru obârșia Kretzuleștilor, varianta cea
mai temeinică se găsește în Dicționarul marilor dregători din Țara Românească și Moldova: marele boier
Radu Crețulescu (pentru primele secole păstrez ortografia numelui cu „C” și „ț”) era fiul lui Stan logofătul
din Crețulești și al Stancăi, fiica lui Fierea logofăt din Greci; „Stan era fiul unui alt Stan, care, la rândul
său, era fiul lui Vintilă pah.din Balotești și al Caplei, fiica Caplei din Periș și a lui Stan m.spăt. din Corbi.
Crețuleștii descind deci – scria Nicolae Stoicescu – din boieri mari din sec.XVI și sunt rudă cu
fam.Corbeanu și Greceanu” (p. 166, nota 1).
Pe linie femeiască, Kretzuleștii aveau în vine sângele Basarabilor, cu care se înrudeau de mai multe ori. Pe de altă parte, greșit s-a crezut
însă în trecut că Doamna Stanca, soția lui Mihai Viteazul, provenea din acest neam, ceea ce a făcut ca ea să fi fost zugrăvită în tabloul
votiv de la Biserica Kretzulescu din București.
-0:00

Radu Crețulescu - de la mare logofăt la... închisoare

Radu Crețulescu și-a dus spița din nou în vârful ierarhiei sociale prin numeroasele dregătorii deținute: mare logofăt între septembrie 1662
– mai 1663 și februarie 1665 – ianuarie 1672, mare vornic între iunie 1674 – august 1675 și din nou mare logofăt între ianuarie 1679 –
martie 1680. Membru al partidei Cantacuzinilor cu care era înrudit prin soția sa Maria, una dintre fiicele postelnicului Constantin
Cantacuzino, cariera lui Radu Crețulescu a urmărit oarecum fluctuațiile destinului politic al acestora. În timpul primei domnii a lui
Grigore I Ghica a fost închis:

„Grigorie- vodă îndată scrise cărți la Ghe[oșrghe banul Băleanul, să-l știe că iaste domn și să prinză pe Radul logofătul Crețulescul și pă
frații lui Șărban [Cantacuzinoș spătariul ce era la București”.

Personaj de letopiseț
Sub Antonie Vodă din Popești a ocupat la un moment dat funcția de caimacam al Țării Românești. Radu Crețulescu a fost un personaj de
letopiseț și pentru a-l cunoaște trebuie să deschidem din nou paginile acestuia, mai exact ale Cronicii Bălenilor:

„Duca-vodă mergând până la Iași, veni veste den țară că Radul Crețulescul, cu toată casa lor, au fugit în Ardeal; de acolea den tabără
fuge și Vintilă Corbeanul păharnicul și Pârvul postelnic, fecior Crețulescului, în Ardeal, trecând pă la Trotuș. Aceste tulburări văzând
Duca-vodă, gătește pă Costandin Brâncoveanul, ce fusese vtori logofăt mai nainte, și-l trimite cu cărți la Crețulescul să-l întoarcă. Carele
viind până la Sărata, îl întânpină un pârcălab al lui Șărban logofătul, de-i spunea că au fugit Șărban logofătul cu toată casa lui la
Rușciuc”.

Radu Crețulescu era așadar când dregător înalt la curtea domnească, când pus pe fugă de voievod datorită fidelității sale față de
Cantacuzini. Pe lângă această frământată traiectorie politică, specifică de altfel atmosferei din cea de-a doua jumătate a veacului al XVII-
lea, Radu Crețulescu a urmat exemplul mentorilor săi în domeniul ctitoririi de lăcașuri religioase. De numele lui sunt legate bisericile
Rebegești (Crețulești, jud.Ilfov), Bărbulețu (jud. Dâmbovița) și Crețulescu din Târgoviște. Biserica din Rebegești – căreia arhitectul
Nicolae Ghika-Budești i-a consacrat un studiu publicat în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice - are o valoare deosebită pentru
istoria familiei, fiind legată de moșia de obârșie de la care provine și numele stirpei.

Datorită amenajării unui lac artificial, biserica a suferit încă în perioada interbelică o operație de translare, proiectată de inginerul Emil
Prager. Atât biserica din Rebegești, cât și cea din Bărbulețu datează din 1669, păstrând până astăzi forma lor originală, o arhitectură
armonioasă ilustrând stilul muntenesc între Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu. Un personaj a fost și fratele lui Radu Crețulescu,
purtător al bizarului prenume de „Pădure“, mare pitar între ianuarie – iulie 1674. Datorită atitudinii sale filo-austriece pe care o
împărtășea și cu alți boieri mari din Țara Românească avea să participe în 1717 la solia trimisă la împăratul Carol al VI-lea. Din Radu și
din Pădure se bifurcă inițial cele două ramuri principale ale Crețuleștilor.

Ramura lui Pădure s-a stins cu numele în secolul al XIX-lea, prin căsătoria Luxandrei Crețulescu cu Grigore Cantacuzino, părinții
omului politic conservator Gheorghe Grigore Cantacuzino. Fie amintită în această ramură căsătoria străbunicilor acestora, Matei
Crețulescu, mare paharnic, cu Smaranda, una dintre fiicele doctorului Dimitrie Nottara și ale soției sale Bălașa Grădișteanu. Doctorul
Dimitrie Nottara era nepot de frate al ilustrului cărturar Hrisant Nottara, patriarh al Ierusalimului, la rândul său nepot de frate al celuilalt
patriarh din acest neam, Dositei. Radu și Pădure Crețulescu au avut și o soră, Alexandra, devenită soția unui alt boier cunoscut, Tudoran
aga din Aninoasa, vlăstar al neamului boieresc muscelean al Vlădeștilor.

De la el a rămas o splendidă mănăstire în localitatea eponimă, la Aninoasa (azi jud. Argeș). Înrudirea cu Grecenii din Ilfov are poate o
legătură cu această asiduă activitate ctitoricească a Crețuleștilor și a rudelor lor Stanca, mama lui Radu, a lui Pădure și a Alexandrei
Crețulescu, era soră cu Papa logofătul din Greci, ctitorul Schitului Balamuci. Unicul fiu al lui Radu, Pârvu, a avut drept fiu pe Iordache,
mare logofăt și mare vornic, căsătorit cu domnița Safta Brâncoveanu, una dintre fiicele lui Constantin Brâncoveanu.
Potrivit Genealogiei Cantacuzinilor a banului Mihai Cantacuzino, Iordache Crețulescu era un om foarte bisericos, tăcut și iubitor al vieții
retrase în sânul familiei sale. Iordache și Safta au ctitorit în 1722 zvelta biserică din centrul Bucureștilor ce le poartă numele, unul dintre
monumentele cele mai reprezentative ale stilului postbrâncovenesc. Cărămida roșie din care este zidită amintește de construcțiile
bizantine și conferă individualitate acestui lăcaș aflat în imediata apropiere a reședinței domnești și apoi regale. În jurul acestei ctitorii s-a
constituit Așezământul Kretzulescu ce a dat naștere unui imens proces la începutul secolului XX.

Din Iordache și soția sa Safta s-a ramificat din nou neamul Crețuleștilor: fiul lor Radu a avut din căsătoria cu Safta Leurdeanu, un fiu,
Iordache, la rândul său tată al lui Constantin, al Saftei, căsătorită cu clucerul Dimitrie Ștefănescu, și al lui Alexandru, căsătorit cu Ana
Câmpineanu. Safta și Dimitrie Ștefănescu au avut o posteritate bogată ce a reluat numele de Kretzulescu, mândrindu- se cu descendența
sa brâncovenească. Ramura principelui italian provine dintr-un alt fiu al lui Iordache, Constantin, mare ban, căsătorit cu Smaranda
Caliarhi-Florescu.

Un Kretzulescu - pionier al medicinei românești

În istorie au intrat, de asemenea, frații Constantin și Nicolae Kretzulescu, fii ai lui Alexandru Kretzulescu și ai Anei Câmpineanu.
Nicolae Kretzulescu a fost un pionier al medicinei românești, precursor al lui Carol Davila. S-a numărat totodată printre întâii români
care au studiat la Școala de Medicină din Paris. La întoarcerea în țară a fondat în anul 1842 „Școala de mică chirurgie” de la Spitalul
Colțea, strămoașa Facultății de Medicină de astăzi. Nicolae Kretzulescu avea să fie mai târziu de câteva ori prim-ministru și ministru,
precum și unul dintre fondatorii – în 1865 – ai societății Ateneul Român, alături de Constantin Esarcu și V.A. Urechia. De asemenea,
Nicolae Kretzulescu a fost ministru plenipotențiar la Berlin, Sankt-Petersburg, Roma și Paris.

Și ceilalți frați Kretzulești au lăsat urme: Dimitrie, ofițer superior, prin faptul că în locuința sa a fost plănuită abdicarea lui Cuza, iar
Scarlat, militar și el, prin casa lui impunătoare în stil neoclasic în care astăzi se află sediul Muzeului Literaturii Române. Frații
Kretzulești erau așadar fiii marelui logofăt Alexandru Kretzulescu și ai Anei Câmpineanu, sora lui Ion Câmpineanu și a mamei lui Ion
Ghica. Bunica paternă a Kretzuleștilor era o Cantacuzină. Descendența lor din Cantemirești și din Brâncoveni, înrudirile cu marea
boierime a epocii lor, i-au îndemnat probabil să se implice în viața politică. Figurile lui Constantin, Dimitrie și Scarlat s-au estompat cu
trecerea timpului, spre deosebire de cea a fratelui lor Nicolae Kretzulescu, cunoscut mai ales prin activitatea de întemeietor și sprijinitor
al învățământului medical din România.

Constantin A. Kretzulescu a fost căsătorit cu Luxandra Dedulescu (1822 – 1893), fiica boierului Anastase Dedulescu (1794 – 1864) și a
soției sale, Sultana Neculescu. O spiță a Deduleștilor alcătuită de genealogistul Alexandru V. Perietzianu-Buzău, urcă șase generații în
ascendența lui Anastase Dedulescu; în ea se găsesc nume ca Drugănescu, Mihalitzi, Bălăceanu și Popescu. Socrul lui Constantin A.
Kretzulescu este consemnat în lista alegătorilor din mai 1857 ca locuind în satul Topliceni și stăpânind moșiile Toneștii de jos și
Topliceni, cu clăcași; avea un venit de 1.500 de galbeni, deținea rangul de clucer și era în vârstă de 50 de ani.

Din căsătoria lui Constantin A. Kretzulescu cu Luxandra Dedulescu s-au născut următorii copii: Leonard, Abigael, căsătorită cu Edmond
Lyons Green, Melania, soția lui Dimitrie I.Ghica, Sultana, căsătorită cu Grigore Manu – văr primar cu generalul Gheorghe Manu – și
Zoe, soția cărturarului și diplomatului George Bengescu. Constantin A. Kretzulescu era, așadar, cuscrul lui Ion Ghica, iar ginerele său
George Bengescu era nepotul de soră al lui A.G. Golescu „Arăpilă”. Nicolae Kretzulescu, unul dintre frații lui Constantin Kretzulescu, a
fost căsătorit cu Sofia Iakovenko, fiica lui Ignatie Iakovenko, secretar al Consulatului rusesc din București, și a soției sale Elena Caracaș,
care aducea ginerelui său interesante înrudiri prin alianță. Elena Caracaș era fiica doctorului Constandin Caracaș (1773 – 1828), unul
dintre întemeietorii Spitalului Filantropia din București, și a soției sale Irina Filitti, fiica altui cunoscut medic bucureștean, Silvestru
Filitti.

Prin soția acestuia, Smaranda Mănescu, Sofia Iakovenko cobora din vechi spițe boierești ale Țării Românești – Bucșanii, Merișanii -,
înrudindu-se și cu mitropolitul Cozma Popescu al Ungrovlahiei. Soacra lui Nicolae Kretzulescu era soră cu Grigore Caracaș (1812 –
1896), a cărui prietenie cu Ion C. Brătianu este consemnată de Sabina Cantacuzino în amintirile sale. Surorile Elenei Iakovenko erau:
Eftimia, căsătorită cu ofițerul rus Nojin, Anastasia (1807 – 1855), soția doctorului Teodosie Gheorghiade – fratele episcopului Ilarion al
Argeșului -, și Caterina, căsătorită cu viitorul general Ioan Odobescu, părinții scriitorului Alexandru Odobescu.

Grigore Caracaș a fost efemer căsătorit cu Cleopatra Rosetti (1821 – 1864) și a avut - dintr-o legătură nelegitimă, cu Maria Roșu –, un
fiu, Constantin (1857 – 1934). Unica fiică a lui Nicolae Kretzulescu, Ana, a devenit în 1922 soția diplomatului Alexandru Em. Lahovary,
ministru plenipotențiar al României în mai multe capitale europene între care Roma și Paris. Din această căsătorie au rezultat următorii
copii: Colette – căsătorită cu George Plagino și divorțată de el -, Alexandra – sculptoriță, soția colonelului Barbu Slătineanu, reputat
colecționar de artă și ceramolog (fiul savantului medic Alexandru Slătineanu) -, Tatiana – căsătorită cu generalul Vasile Rudeanu -,
Nicolae – căsătorit cu o franțuzoaică pe nume Marie Charlotte Trellningen – și Maria, soția arheologului profesor universitar Emil
Panaitescu.

Din enumerarea alianțelor rudelor apropiate și ale urmașilor lui Nicolae Kretzulescu se observă predominanța celor muntenești. Nicolae
Kretzulescu s-a căsătorit așadar cu nepoata prin alianță a generalului Ioan Odobescu, șeful oștirii, iar fiica sa și-a unit destinul cu urmașul
unei familii de origine grecească, rapid românizată. În generația nepoților direcți, cercul matrimonial se lărgește – o noră franțuzoaică, un
ginere intelectual moldovean, de proveniență neboierească -, dar „ighemoniconul” este păstrat prin căsătorii cu membri ai familiilor
boierești Plagino, Slătineanu și Rudeanu.

Neamul s-a stins prin Nicolae (II) Kretzulescu, personaj omonim al doctorului din secolul al XIX-lea, fiu al diplomatului Emanoil
Kretzulescu. Personaj mult mai puțin cunoscut decât medicul, Nicolae (II) Kretzulescu – avocat - a fost efor al Așezămintelor
Kretzulescu și colecționar de icoane și de documente vechi din care a și publicat. A fost căsătorit cu o nobilă italiană, nepoată de soră a
Marthei Bibescu. De asemenea și sora sa Alexandrina a contractat o căsătorie în nobilimea occidentală: cu un conte de Vismes de
Ponthieu. În vreme ce Alexandrina de Vismes a murit însă în mizerie în București, Nicolae Kretzulescu a reușit să se salveze de regimul
comunist încetând din viață la Paris.

RECOMANDĂRI HISTORIA

HISTORIA SPECIAL: 30 de ani de la destrămarea Iugoslaviei. Mai sunt Balcanii butoiul cu

pulbere al Europei?

Cine a fost Parascheva, fata bogată ajunsă sfântă

Povestea distrugerii Sodomei, inspirată de un cataclism real?

Moartea unui țar: cum a fost asasinat Pavel I?

Prima dezmembrare a Iugoslaviei

ADEVARUL.RO
 Parlamentul European se pregăteşte să dea o lovitură de graţie producătorului auto Dacia
VIDEO

Vladimir Putin, scos din sărite de o moderatoare: „Femeie frumoasă, dar eu îi spun un lucru
şi ea afirmă imediat contrariul”

Articolul antisemit al lui Medvedev din Kommersant: Rusia lui Putin recunoaşte tacit că a dat
chix cu războiul informaţional împotriva Ucrainei
Etichete

 Familia Kretzulescu
 familii boieresti
 Nicolae Kretzulescu




Top articole
 FOTO // Documente găsite în podul casei în care a locuit Hermann Oberth, în Mediaș. Printre ele sunt și schițele
originale ale rachetei lansate în 1935
Share

VIDEO // Kosovo, un butoi de pulbere. Ciocniri violente între polițiști kosovari și civili sârbi

Share

A murit Viktor Briuhanov, omul care conducea centrala de la Cernobîl la momentul dezastrului din 1986

Share




Bătălia de la Câmpul Pâinii: Transilvania, salvată de invazia otomană

Share




Bugetul Ministerului de Război român în timpul Primului Război Mondial

Share
 Citeşte şi

Familia Lecca din Moldova și avatarurile ei peste timp

Share

 Brătășenii - O familie boierească din Romanați, în vâltoarea secolelor

 Din Oltenia de odinioară: Neamul Vlădoienilor

 Micleștii – una dintre cele mai vechi familii din Moldova, care dăinuit urgiei vremurilor
Share

 Despre spița Fărcășenilor: Genealogia unei vechi familii boierești

 Furtul moaștelor Sf. Dimitrie Basarabov

Pe urmele lui Dracula la Dublin

Share

 Despre familia poetului Bonachi

 Un document de la Ecaterina a II-a: Darul împărătesei Rusiei pentru un colonel moldovean

Multimedia

Inundațiile din vara anului 1975

Share

Retragerea în Moldova
Share
Istoria aromanilor

Share

Salina Turda, 750 de ani de la prima atestare documentară

Share
 Vlad Dracul

Share

Modifică Setările Cookie

 Home

 Actualitate

 Revista

 Special

 
 Arhiva

 Timp liber

 Travel

 Multimedia

Urmărește-ne pe:

Newsletter
Abonează-te la newsletter! Scrie mai jos adresa de e-mail și apasă butonul "Trimite"

Trimite

Copierea, multiplicarea, distribuirea, arhivarea sau pastrarea, prin orice mijloace, inclusiv electronice, magnetice sau computerizate, a materialelor si informatiilor existente pe
acest site sunt total interzise

 Politica de confidențialitate

 Politica de colectare cookies

 
 Contact

 Termeni si condiții

 Redacția

 Publicitate

 Abonamente

 RSS

© Domeniu web detinut de Adevarul Holding 2021

Click to return on the top page

Gas Prices Continue To Rise as Global Energy Crisis Shows No Sign of Slowing
 Kretzulescu - o familie românească în elita Europei
Autor Mihai Sorin Radulescu 14865 vizualizări



Alături de principii Brâncoveni - mai exact Bassaraba de Brancovan -, Kretzuleștii este singura familie
boierească românească ce figurează, cu rang princiar, în almanahurile de Gotha. Ceea ce se explică prin
proiectul - nereușit - de căsătorie între Radu (Rodolphe) Kretzulescu și fiica regelui Italiei Umberto I.
Exista în acest gest poate și o conotație politică, legată de recunoașterea latinității românilor, pe atunci
în plină ascensiune. Notița din almanahul de Gotha despre familia Kretzulescu este redusă în
comparație cu cele despre alte familii, dar ea ilustrează o prezență românească într-un spațiu foarte
închis și exclusiv.

Printre cele mai vechi familii boierești

Astfel, în almanahul din anul 1912 figurează această voce (traducerea îmi aparține):

„Catolici-greci. – Castelul Fontenay-le-Pesnel, Calvados, Franța și Roma. – Casă originară din Țara Românească a cărei origine urcă la
familia Basarabilor din Țara Românească și care își trage numele din feudul Kretzulești achiziționat către sfârșitul secolului al XVI-lea.
Radu Kretzulescu caimacam al Țării Românești 1672; Constantin Kretzulescu mare ban al Craiovei 1755. Titlu italian de Principe
(primog.) prin decretul regelui Umberto din 8 martie 1900 și scrisori de noblețe ale regelui Victor Emmanuel din 9 oct. 1900 […]. /
Rodolphe (Radu) I principe Kretzulescu, născut în București la 25 aprilie 1865, fost deputat român (naturalizat italian din 6 septembrie
1902); căsătorit în București la 26 aprilie 1892 cu Irina Cantacuzino, născută la Florești în 20 august 1869, + ibid. 21 iulie 1906. / Fiică:
Georgette- Catherine-Jeanne, născută în București la 28 ianuarie 1893” (p. 355).

Pentru a încheia această spiță, ar trebui amintit că prințesa-fiică s-a căsătorit cu Constantin – zis Costea – Caradja, fiul cel mare al omului
de cultură Aristide Caradja (1861 – 1955), entomolog, muzicolog și filozof, a cărui uriașă colecție de fluturi face mândria Muzeului
Antipa. Recent a apărut o carte despre Catherine Kretzulescu, în care este vorba de activitatea ei pentru salvarea și protejarea militarilor
americani în timpul celui de-al doilea război mondial. Perioada regimului comunist din România a petrecut-o la Paris, împreună cu fiica
ei, iar viața și-a încheiat-o în azilul „Sf. Ecaterina” din București, al cărui nume amintește de ctitoră, antecesoarea sa, Ecaterina
Cantacuzino născută Băleanu. Kretzuleștii se numără printre cele mai vechi și mai prestigioase familii boierești din Țara Românească.

Interesting facts about Romania

00:00

PreviousPauseNext

01:08 / 03:32

Unmute

Fullscreen

Copy video url

Play / Pause

Mute / Unmute

Report a problem

Language

Mox Player

Începuturile familiei au fost studiate pe bază documentară de către Ioan C. Filitti și Nicolae Stoicescu,
care au îndepărtat din conștiința științifică scrierile fanteziste ale unui membru al familiei, Emanuel
Kretzulescu, fratele mai sus menționatului principe italian. Pentru obârșia Kretzuleștilor, varianta cea
mai temeinică se găsește în Dicționarul marilor dregători din Țara Românească și Moldova: marele boier
Radu Crețulescu (pentru primele secole păstrez ortografia numelui cu „C” și „ț”) era fiul lui Stan logofătul
din Crețulești și al Stancăi, fiica lui Fierea logofăt din Greci; „Stan era fiul unui alt Stan, care, la rândul
său, era fiul lui Vintilă pah.din Balotești și al Caplei, fiica Caplei din Periș și a lui Stan m.spăt. din Corbi.
Crețuleștii descind deci – scria Nicolae Stoicescu – din boieri mari din sec.XVI și sunt rudă cu
fam.Corbeanu și Greceanu” (p. 166, nota 1).

Pe linie femeiască, Kretzuleștii aveau în vine sângele Basarabilor, cu care se înrudeau de mai multe ori. Pe de altă parte, greșit s-a crezut
însă în trecut că Doamna Stanca, soția lui Mihai Viteazul, provenea din acest neam, ceea ce a făcut ca ea să fi fost zugrăvită în tabloul
votiv de la Biserica Kretzulescu din București.
-0:00

Radu Crețulescu - de la mare logofăt la... închisoare

Radu Crețulescu și-a dus spița din nou în vârful ierarhiei sociale prin numeroasele dregătorii deținute: mare logofăt între septembrie 1662
– mai 1663 și februarie 1665 – ianuarie 1672, mare vornic între iunie 1674 – august 1675 și din nou mare logofăt între ianuarie 1679 –
martie 1680. Membru al partidei Cantacuzinilor cu care era înrudit prin soția sa Maria, una dintre fiicele postelnicului Constantin
Cantacuzino, cariera lui Radu Crețulescu a urmărit oarecum fluctuațiile destinului politic al acestora. În timpul primei domnii a lui
Grigore I Ghica a fost închis:

„Grigorie- vodă îndată scrise cărți la Ghe[oșrghe banul Băleanul, să-l știe că iaste domn și să prinză pe Radul logofătul Crețulescul și pă
frații lui Șărban [Cantacuzinoș spătariul ce era la București”.

Personaj de letopiseț
Sub Antonie Vodă din Popești a ocupat la un moment dat funcția de caimacam al Țării Românești. Radu Crețulescu a fost un personaj de
letopiseț și pentru a-l cunoaște trebuie să deschidem din nou paginile acestuia, mai exact ale Cronicii Bălenilor:

„Duca-vodă mergând până la Iași, veni veste den țară că Radul Crețulescul, cu toată casa lor, au fugit în Ardeal; de acolea den tabără
fuge și Vintilă Corbeanul păharnicul și Pârvul postelnic, fecior Crețulescului, în Ardeal, trecând pă la Trotuș. Aceste tulburări văzând
Duca-vodă, gătește pă Costandin Brâncoveanul, ce fusese vtori logofăt mai nainte, și-l trimite cu cărți la Crețulescul să-l întoarcă. Carele
viind până la Sărata, îl întânpină un pârcălab al lui Șărban logofătul, de-i spunea că au fugit Șărban logofătul cu toată casa lui la
Rușciuc”.

Radu Crețulescu era așadar când dregător înalt la curtea domnească, când pus pe fugă de voievod datorită fidelității sale față de
Cantacuzini. Pe lângă această frământată traiectorie politică, specifică de altfel atmosferei din cea de-a doua jumătate a veacului al XVII-
lea, Radu Crețulescu a urmat exemplul mentorilor săi în domeniul ctitoririi de lăcașuri religioase. De numele lui sunt legate bisericile
Rebegești (Crețulești, jud.Ilfov), Bărbulețu (jud. Dâmbovița) și Crețulescu din Târgoviște. Biserica din Rebegești – căreia arhitectul
Nicolae Ghika-Budești i-a consacrat un studiu publicat în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice - are o valoare deosebită pentru
istoria familiei, fiind legată de moșia de obârșie de la care provine și numele stirpei.

Datorită amenajării unui lac artificial, biserica a suferit încă în perioada interbelică o operație de translare, proiectată de inginerul Emil
Prager. Atât biserica din Rebegești, cât și cea din Bărbulețu datează din 1669, păstrând până astăzi forma lor originală, o arhitectură
armonioasă ilustrând stilul muntenesc între Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu. Un personaj a fost și fratele lui Radu Crețulescu,
purtător al bizarului prenume de „Pădure“, mare pitar între ianuarie – iulie 1674. Datorită atitudinii sale filo-austriece pe care o
împărtășea și cu alți boieri mari din Țara Românească avea să participe în 1717 la solia trimisă la împăratul Carol al VI-lea. Din Radu și
din Pădure se bifurcă inițial cele două ramuri principale ale Crețuleștilor.

Ramura lui Pădure s-a stins cu numele în secolul al XIX-lea, prin căsătoria Luxandrei Crețulescu cu Grigore Cantacuzino, părinții
omului politic conservator Gheorghe Grigore Cantacuzino. Fie amintită în această ramură căsătoria străbunicilor acestora, Matei
Crețulescu, mare paharnic, cu Smaranda, una dintre fiicele doctorului Dimitrie Nottara și ale soției sale Bălașa Grădișteanu. Doctorul
Dimitrie Nottara era nepot de frate al ilustrului cărturar Hrisant Nottara, patriarh al Ierusalimului, la rândul său nepot de frate al celuilalt
patriarh din acest neam, Dositei. Radu și Pădure Crețulescu au avut și o soră, Alexandra, devenită soția unui alt boier cunoscut, Tudoran
aga din Aninoasa, vlăstar al neamului boieresc muscelean al Vlădeștilor.

De la el a rămas o splendidă mănăstire în localitatea eponimă, la Aninoasa (azi jud. Argeș). Înrudirea cu Grecenii din Ilfov are poate o
legătură cu această asiduă activitate ctitoricească a Crețuleștilor și a rudelor lor Stanca, mama lui Radu, a lui Pădure și a Alexandrei
Crețulescu, era soră cu Papa logofătul din Greci, ctitorul Schitului Balamuci. Unicul fiu al lui Radu, Pârvu, a avut drept fiu pe Iordache,
mare logofăt și mare vornic, căsătorit cu domnița Safta Brâncoveanu, una dintre fiicele lui Constantin Brâncoveanu.

Potrivit Genealogiei Cantacuzinilor a banului Mihai Cantacuzino, Iordache Crețulescu era un om foarte bisericos, tăcut și iubitor al vieții
retrase în sânul familiei sale. Iordache și Safta au ctitorit în 1722 zvelta biserică din centrul Bucureștilor ce le poartă numele, unul dintre
monumentele cele mai reprezentative ale stilului postbrâncovenesc. Cărămida roșie din care este zidită amintește de construcțiile
bizantine și conferă individualitate acestui lăcaș aflat în imediata apropiere a reședinței domnești și apoi regale. În jurul acestei ctitorii s-a
constituit Așezământul Kretzulescu ce a dat naștere unui imens proces la începutul secolului XX.

Din Iordache și soția sa Safta s-a ramificat din nou neamul Crețuleștilor: fiul lor Radu a avut din căsătoria cu Safta Leurdeanu, un fiu,
Iordache, la rândul său tată al lui Constantin, al Saftei, căsătorită cu clucerul Dimitrie Ștefănescu, și al lui Alexandru, căsătorit cu Ana
Câmpineanu. Safta și Dimitrie Ștefănescu au avut o posteritate bogată ce a reluat numele de Kretzulescu, mândrindu- se cu descendența
sa brâncovenească. Ramura principelui italian provine dintr-un alt fiu al lui Iordache, Constantin, mare ban, căsătorit cu Smaranda
Caliarhi-Florescu.

Un Kretzulescu - pionier al medicinei românești

În istorie au intrat, de asemenea, frații Constantin și Nicolae Kretzulescu, fii ai lui Alexandru Kretzulescu și ai Anei Câmpineanu.
Nicolae Kretzulescu a fost un pionier al medicinei românești, precursor al lui Carol Davila. S-a numărat totodată printre întâii români
care au studiat la Școala de Medicină din Paris. La întoarcerea în țară a fondat în anul 1842 „Școala de mică chirurgie” de la Spitalul
Colțea, strămoașa Facultății de Medicină de astăzi. Nicolae Kretzulescu avea să fie mai târziu de câteva ori prim-ministru și ministru,
precum și unul dintre fondatorii – în 1865 – ai societății Ateneul Român, alături de Constantin Esarcu și V.A. Urechia. De asemenea,
Nicolae Kretzulescu a fost ministru plenipotențiar la Berlin, Sankt-Petersburg, Roma și Paris.

Și ceilalți frați Kretzulești au lăsat urme: Dimitrie, ofițer superior, prin faptul că în locuința sa a fost plănuită abdicarea lui Cuza, iar
Scarlat, militar și el, prin casa lui impunătoare în stil neoclasic în care astăzi se află sediul Muzeului Literaturii Române. Frații
Kretzulești erau așadar fiii marelui logofăt Alexandru Kretzulescu și ai Anei Câmpineanu, sora lui Ion Câmpineanu și a mamei lui Ion
Ghica. Bunica paternă a Kretzuleștilor era o Cantacuzină. Descendența lor din Cantemirești și din Brâncoveni, înrudirile cu marea
boierime a epocii lor, i-au îndemnat probabil să se implice în viața politică. Figurile lui Constantin, Dimitrie și Scarlat s-au estompat cu
trecerea timpului, spre deosebire de cea a fratelui lor Nicolae Kretzulescu, cunoscut mai ales prin activitatea de întemeietor și sprijinitor
al învățământului medical din România.

Constantin A. Kretzulescu a fost căsătorit cu Luxandra Dedulescu (1822 – 1893), fiica boierului Anastase Dedulescu (1794 – 1864) și a
soției sale, Sultana Neculescu. O spiță a Deduleștilor alcătuită de genealogistul Alexandru V. Perietzianu-Buzău, urcă șase generații în
ascendența lui Anastase Dedulescu; în ea se găsesc nume ca Drugănescu, Mihalitzi, Bălăceanu și Popescu. Socrul lui Constantin A.
Kretzulescu este consemnat în lista alegătorilor din mai 1857 ca locuind în satul Topliceni și stăpânind moșiile Toneștii de jos și
Topliceni, cu clăcași; avea un venit de 1.500 de galbeni, deținea rangul de clucer și era în vârstă de 50 de ani.

Din căsătoria lui Constantin A. Kretzulescu cu Luxandra Dedulescu s-au născut următorii copii: Leonard, Abigael, căsătorită cu Edmond
Lyons Green, Melania, soția lui Dimitrie I.Ghica, Sultana, căsătorită cu Grigore Manu – văr primar cu generalul Gheorghe Manu – și
Zoe, soția cărturarului și diplomatului George Bengescu. Constantin A. Kretzulescu era, așadar, cuscrul lui Ion Ghica, iar ginerele său
George Bengescu era nepotul de soră al lui A.G. Golescu „Arăpilă”. Nicolae Kretzulescu, unul dintre frații lui Constantin Kretzulescu, a
fost căsătorit cu Sofia Iakovenko, fiica lui Ignatie Iakovenko, secretar al Consulatului rusesc din București, și a soției sale Elena Caracaș,
care aducea ginerelui său interesante înrudiri prin alianță. Elena Caracaș era fiica doctorului Constandin Caracaș (1773 – 1828), unul
dintre întemeietorii Spitalului Filantropia din București, și a soției sale Irina Filitti, fiica altui cunoscut medic bucureștean, Silvestru
Filitti.
Prin soția acestuia, Smaranda Mănescu, Sofia Iakovenko cobora din vechi spițe boierești ale Țării Românești – Bucșanii, Merișanii -,
înrudindu-se și cu mitropolitul Cozma Popescu al Ungrovlahiei. Soacra lui Nicolae Kretzulescu era soră cu Grigore Caracaș (1812 –
1896), a cărui prietenie cu Ion C. Brătianu este consemnată de Sabina Cantacuzino în amintirile sale. Surorile Elenei Iakovenko erau:
Eftimia, căsătorită cu ofițerul rus Nojin, Anastasia (1807 – 1855), soția doctorului Teodosie Gheorghiade – fratele episcopului Ilarion al
Argeșului -, și Caterina, căsătorită cu viitorul general Ioan Odobescu, părinții scriitorului Alexandru Odobescu.

Grigore Caracaș a fost efemer căsătorit cu Cleopatra Rosetti (1821 – 1864) și a avut - dintr-o legătură nelegitimă, cu Maria Roșu –, un
fiu, Constantin (1857 – 1934). Unica fiică a lui Nicolae Kretzulescu, Ana, a devenit în 1922 soția diplomatului Alexandru Em. Lahovary,
ministru plenipotențiar al României în mai multe capitale europene între care Roma și Paris. Din această căsătorie au rezultat următorii
copii: Colette – căsătorită cu George Plagino și divorțată de el -, Alexandra – sculptoriță, soția colonelului Barbu Slătineanu, reputat
colecționar de artă și ceramolog (fiul savantului medic Alexandru Slătineanu) -, Tatiana – căsătorită cu generalul Vasile Rudeanu -,
Nicolae – căsătorit cu o franțuzoaică pe nume Marie Charlotte Trellningen – și Maria, soția arheologului profesor universitar Emil
Panaitescu.

Din enumerarea alianțelor rudelor apropiate și ale urmașilor lui Nicolae Kretzulescu se observă predominanța celor muntenești. Nicolae
Kretzulescu s-a căsătorit așadar cu nepoata prin alianță a generalului Ioan Odobescu, șeful oștirii, iar fiica sa și-a unit destinul cu urmașul
unei familii de origine grecească, rapid românizată. În generația nepoților direcți, cercul matrimonial se lărgește – o noră franțuzoaică, un
ginere intelectual moldovean, de proveniență neboierească -, dar „ighemoniconul” este păstrat prin căsătorii cu membri ai familiilor
boierești Plagino, Slătineanu și Rudeanu.

Neamul s-a stins prin Nicolae (II) Kretzulescu, personaj omonim al doctorului din secolul al XIX-lea, fiu al diplomatului Emanoil
Kretzulescu. Personaj mult mai puțin cunoscut decât medicul, Nicolae (II) Kretzulescu – avocat - a fost efor al Așezămintelor
Kretzulescu și colecționar de icoane și de documente vechi din care a și publicat. A fost căsătorit cu o nobilă italiană, nepoată de soră a
Marthei Bibescu. De asemenea și sora sa Alexandrina a contractat o căsătorie în nobilimea occidentală: cu un conte de Vismes de
Ponthieu. În vreme ce Alexandrina de Vismes a murit însă în mizerie în București, Nicolae Kretzulescu a reușit să se salveze de regimul
comunist încetând din viață la Paris.

Nicolae Kretzulescu
Anii de viata: 1 martie 1812, București - 26 iunie 1900, Leordeni, jud. Argeș

Nicolae Kretzulescu, ce a studiat medicina la Paris (1834-1839), a fost cel dintâi român din Țara Românească ce a obținut o
diplomă de doctor. La întoarcerea în țară, a devenit medic al culorii de negru din București (1840-1848) și apoi profesor (cel
dintâi român) la Școala de Moșit de pe lângă spitalul Pantelimon. În 1842, la inițiativa sa s-a deschis, într-una din sălile
spitalului Colțea, o „mică școală de chirurgie”, ce a funcționat însă doar un an. Participant la revoluția de la 1848, a fost
închis de autoritățile turcești, dar a reușit să evadeze, refugiindu-se la Paris. Revenit în țară în 1851, a fost numit medic
primar la spitalul Colțea. Politician liberal, a fost ministru de finanțe între oct. 1857 – oct. 1858, iar în timpul domniei lui Cuza
a fost prim-ministru între sept.- oct. 1859, iun. 1862 – oct. 1863 (când a fost și ministru de interne și de justiție) și iun. 1865 –
feb. 1866 (când a fost ministru de interne, agricultură și lucrări publice și ministru de finanțe). A mai fost ministru al justiției și
cultelor în guvernul Kogălniceanu (iul. 1864 – ian. 1865) și ministru al justiției și apoi al lucrărilor publice în guvernul Lascăr
Catargiu (1871-1876). După 1873, când și-a dat demisia din guvern, a fost agent diplomatic la Berlin, apoi ministru
plenipotențiar la Roma, Petersburg, Paris, până în 1893, când s-a retras din politică. Kretzulescu s-a numărat, în 1865,
printre fondatorii Societății Literare Române (viitoarea Academie Română), fiind primul său președinte. A fost autorul
primului Manual de Anatomie în limba română (1843).

Datare imagine: secolul XIX

Fotograf / Artist: George Demetrescu Mirea (1852-1934)

Atelier / Editura:

Sursa foto: tablou din colecția MNIR

Detinator: MNIR

Nicolae Kretzulescu, prim-ministrul care s-a încăpăţânat să predea

medicina 4 martie 2017,
https://adevarul.ro/cultura/istorie/serial-boieri-mari-episodul-8-nicolae-kretzulescu-prim-
ministrul-s-a-incapatanat-predea-medicina-1_58ba428d5ab6550cb8032bf5/index.html

17:58deMedeea StanDevino fan Salvează în arhivădownload pdfprint article +3 (3

voturi)cuvinte cheie:serial boieri kretzulesti nicolae kretzulescu familii boieresti filip
lucian iorga tara romaneasca moldova cuza carol i revolutie 1848 revolutia franceza
nicolae iorga a d xenopol genealogie cladiri bucuresti arhitectura molime razboaie
palatul kretzulescu biserica kretzulescu alexandru ghica 3 comentarii 442 share 0Live
Aboneaza-te la newsletter Abonare Nicolae Kretzulescu, boier, premier şi medic  
Desen: Florian Marina Dincolo de privilegiile rangului social, Kretzuleştii au avut şi
responsabilităţi faţă de ţară. În vremuri încărcate de molime şi războaie, aceşti boieri n-
au ridicat doar clădiri, ci au încercat să deschidă şi porţi spre literatură, către
învăţământul medical şi, în cele din urmă, spre schimbări politice conturate după
modelul occidental. Nicolae Kretzulescu, om politic şi medic, a fost apropiatul unor
conducători precum Cuza şi Carol I. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Cutremurul din 1977 şi
pagubele produse Buzăului. Amintirile unui îndr... DOCUMENTAR 4 martie 1977, ziua
în care a dispărut Bucureştiul. Cascado... Alexandru cel Bun, domnitorul român cu cele
mai multe neveste. De a tr... Cu ramuri prin neamul Brâncovenilor şi al Basarabilor,
familia de boieri Kretzulescu a crescut printre locuitorii Ţării Româneşti. Unul dintre
înaintaşii lor a fost Dobromir, Mare Ban al Craiovei în secolul al XVI-lea. Cu Dobromir s-
a înrudit şi Stan Logofătul din Kretzuleşti, primul care a purtat acest nume de familie,
acelaşi cu cel al proprietăţii lui. În 1647, a scris istoricul Alexandru D. Xenopol, Stan
Logofătul a ridicat Biserica Creţulescu din Târgovişte, iar fiul lui, logofătul Radu
Kretzulescu, pomenit într-o mulţime de documente ale anilor 1600, a fost cel dintâi
membru reputat dintre latifundiari. În urma căsătoriei cu Safta Leurdeanu, el n-a primit
doar satul Leurdeni drept zestre, ci şi conflictul cu Grigore Gheorghe Ghica, domnul
Ţării Româneşti. Leurdenii aveau legături cu familia Cantacuzino, cu care domnitorul nu
s-a mai înţeles o vreme.    Fratele lui Radu, stolnicul Matei Kretzulescu, a rămas în
istorie drept boierul care avea o predilecţie pentru cultură, îndeosebi pentru cea
grecească. De aceea, pe lângă avere, le-a lăsat prin testament fiilor lui peste 100 de
volume, o bibliotecă valoroasă pentru Bucureştiul începutului de secol XVIII: „Cărţile de
învăţătură pe care le am în catastih tot pre nume scrise în număr de 124: filosoficeşti,
gramaticeşti, politiceşti, istoriceşti, latineşti, italieneşti, pe care mai multe din ele le-am
cumpărat când am fost la Viena pentru treaba celor doi copilaşi, ca să înveţe greceşte
şi mai vârtos italieneşte şi latineşte“.   ADVERTISING Titlul de paharnic, dar de nuntă 
În „Genealogia Cantacuzineştilor“, istoricul Nicolae Iorga a arătat că Radu Kretzulescu a
avut mai multe fete şi numai un fiu, pe Iordache. Acesta ar fi fost un boier fără avere,
căruia Constantin Brâncoveanu i-a dat, totuşi, mâna fiicei lui. Iorga a notat şi că era un
bărbat credincios, că prefera viaţa de familie şi că, după ce s-a stins, l-au plâns chiar şi
ţăranii, căci se comportase cumsecade cu ei.    Fiul clucerului Iordache, Marele Logofăt
Alexandru Kretzulescu, s-a născut pe 4 februarie 1779. Pe vremea domnului Constantin
Ipsilanti a deţinut mai multe dregătorii, lesne de aflat din însemnările lui: „Leat 1802,
decembrie 24 în ziua de ajunul Crăciunului, am îmbrăcat caftan de vtori postelnic
halea“. Acesta a făcut nuntă cu Anica Câmpineanu, cu care, pe lângă ceilalţi opt copii, l-
a avut şi pe Nicolae Kretzulescu. „În 1806 februarie în 1 joi, m-am însurat şi am luat de
soţie pe Anica, fata răposatului vornic Scarlat Câmpineanu“, scria Alexandru
Kretzulescu. În ziua aceea, drept dar de nuntă, domnitorul l-a ridicat la rangul de mare
paharnic. Vreo 20 de ani, cât au domnit fanarioţii Alexandru Şuţu şi Ioan Caragea,
Alexandru Kretzulescu nu a mai ocupat nicio funcţie publică până în primăvara lui 1825.
Atunci, Grigore Dimitrie Ghica, noul domn, l-a numit „vel vornic de politie halea“, un fel
de  primar al Capitalei.    Ţara molimelor şi-a revoltelor În 1813, în timpul marii epidemii
de ciumă, care a izbucnit la începutul domniei lui Ioan Caragea, Nicolae Kretzulescu
avea doar 1 an. Pentru a feri Capitala de molimă, o soluţie ar fi fost izolarea oraşului,
însă foametea nu permitea astfel de măsuri. Atunci, Kretzuleştii s-au adăpostit în
Câmpina, la moşia din Lunca Mare, dar nu plecaseră numai ei din Bucureşti de teama
bolii. S-au retras şi alţii şi au revenit în vara anului următor.    În acele vremuri cu
epidemii, oamenii se refugiau pentru a se feri atât de bolile infecţioase, cât şi de
tensiunile politice şi sociale. La revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821, când
„aproape toată Ţara Românească s-a turburat şi s-a împrăştiat şi a fost despuiată mult
de răsculaţi“, iar mulţi boieri şi negustori au fost păgubiţi, unii dintre ei s-au dus la
Braşov, printre aceştia şi Kretzuleştii. În Europa începuse deja Revoluţia franceză în
1789, iar unul dintre scopurile primordiale era desfiinţarea sistemului feudal.   
Genealogia Kretzuleştilor, pentru regele Italiei  La Academia Română din Bucureşti se
găsesc două cărţi în limba franceză despre genealogia familiei Kretzulescu. Una dintre
ele, „Notice Généalogique sur la famille Kretzulesco Bassaraba“, a apărut la Napoli, cel
mai probabil la comanda diplomatului Radu M. Kretzulescu, care devenise principe
italian şi voia să-şi consolideze statutul social. Volumul cuprinde teoria lui Haşdeu cum
că dinastia Basarabilor îşi are originile în strămoşii daci şi se insistă, de asemenea,
asupra descendenţei Kretzuleştilor din Basarabi, cu o oarecare exagerare asupra
acestor legături genealogice. Cealaltă lucrare se numeşte „Notice Généalogique sur la
maison princier de Kretzulesco“, a apărut la Bruxelles în 100 de exemplare şi a fost
dedicată regelui Vittorio Emanuele al III-lea.      Clădiri de-atunci şi de-acum Palatul
Kretzulescu din Bucureşti  Fotografii: Medeea Stan Haideţi să ne plimbăm pe câteva
străzi din Bucureşti şi să privim trei clădiri care păstrează poveşti de-ale Kretzuleştilor. 
Palatul Kretzulescu Lângă Parcul Cişmigiu, pe Strada Ştirbei Vodă din Bucureşti, la nr.
39, a locuit odinioară familia Elenei Kretzulescu. Aici se află Palatul Kretzulescu şi o
puzderie de automobile parcate la intrare. Fiica Mariei Filipescu şi a vornicului
Constantin Kretzulescu, născută în 1857, a moştenit terenul şi casele înaintaşilor ei
Kretzuleşti, iar la începutul secolului al XX-lea l-a angajat pe Petre Antonescu, arhitectul
care a realizat planurile pentru construirea unei clădiri mai mari, în stilul Renaşterii
franceze. În 1902, Elena i-a dat următoarea veste primarului Bucureştiului: „Procedând
a face o reparaţiune şi transformare radicală a caselor mele, conform planurilor aici
anexate, vă rog să binevoiţi a dispune a mi se da autorisarea cuvenită cu aprobarea
necesară“.    Într-un număr al revistei „Ilustraţiunea română“ din 1933, un jurnalist a
descris interiorul clădirii pe care şi-a dorit-o atât de mult moştenitoarea Kretzuleştilor:
„Gobelinuri fine şi, în acelaşi timp, uriaşe acopereau unul singur un perete întreg, iar
mulţimea covoarelor imaterializa paşii omului. Tapete de mătase alinau privirile
nostalgice, în timp ce plafoanele reprezentau cea mai de seamă bogăţie a interiorului,
cu încrustări şi auriri în cari Renaşterea îşi dă mâna cu Bizanţul. Erau draperiile cari
cufundau totul în noapte, argintăriile cu toată arta Levantului, tablourile cari reprezentau
boieri bărboşi, cu caftane uriaşe, fanarioţi cu părul aranjat în reliefuri de metal.
Pretutindeni risipă de bibelouri, figurine, ceasornice de toate mărimile“.    În 1927
Primăria Capitalei a cumpărat palatul de la Elena Kretzulescu, în vârstă de 70 ani, care
nu mai putea să-l întreţină. În anii urrmători, spaţiul a găzduit Muzeul de Artă
Religioasă, după care a fost sediul Centrului European de Învăţământ Superior al
UNESCO. Clădirea aparţine astăzi Ministerului Educaţiei şi nu este deschisă pentru
public.   Biserica Kretzulescu  Păşim mai departe pe Strada Ştirbei Vodă şi facem
dreapta pe Calea Victoriei, pe lângă Muzeul Naţional de Artă, şi zărim Biserica
Kretzulescu, ridicată între 1720 şi 1722 de Marele Vornic Iordache Kretzulescu şi de
Domniţa Safta, soţia lui şi fiica domnitorului Constantin Brâncoveanu. „Această biserică
– mai bine zis paraclis sau capelă a familiei Kretzulescu – care a dat numele întregului
cartier central al Bucureştilor a fost zidită în chiar curtea caselor întemeietorilor ei“, a
scris Emanuel E. Kretzulescu, unul dintre moştenitori, într-un „Memoriu asupra
Aşezământului Bisericii Kretzulescu“ din 1906. Logofătul a mai construit în apropierea
bisericii un han, potrivit acolo, unde era capătul nordic al oraşului la acea vreme.   În
1863, capela s-a numărat printre clădirile afectate de secularizarea averilor
mănăstireşti, dar, doi ani mai târziu, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a scris un Decret
cu putere de lege care spunea: „Biserica Kretzulescu din Bucureşti şi Plăviceni din Olt
vor rămânea ca şi până acum sub administrarea familiei Kretzuleştilor sub simpla
privighere a guvernului“. În Biserica Kretzulescu, lucrată în stil arhitectonic
brâncovenesc, se află icoane din secolul al XVII-lea şi un candelabru comandat, la
Paris, în 1837, la Casa Barbedienne.   Viitorul bisericii avea să fie însă umbrit de
restaurări. Mai întâi, între anii 1842 şi 1843, apoi, între 1935 şi 1936, când arhitecţii
Ştefan Balş şi Emilian Miclescu au îndepărtat tencuiala exterioară a zidurilor. O altă
recondiţionare a avut loc după cutremurul din 1940, cu magnitudinea de 7,4 grade pe
scara Richter. Ulterior, comuniştii au vrut chiar să dărâme clădirea din pricina
poziţionării aproape de Bulevardul Victoria, însă mai mulţi arhitecţi s-au împotrivit,
alături de ei şi Henrieta Delavrancea. În 1977 a venit un alt cutremur puternic, iar
clădirea a avut din nou nevoie de reparaţii, la fel şi după Revoluţie, când a rămas cu
urme de gloanţe. Cea mai recentă restaurare a început în 1996 şi a ţinut în jur de şapte
ani.    Casa Scarlat-Kretzulescu  Să ne întoarcem pe unde am venit şi ne continuăm
drumul pe Calea Victoriei, până la intersecţia cu Bulevardul Dacia. Aici o luăm la
dreapta şi găsim o altă proprietate de-ale Kretzuleştilor: Casa Scarlat-Kretzulescu,
şantier în lucru în prezent. Din 1971 până în 2014, clădirea a adăpostit Muzeul Naţional
al Literaturii Române. Marele Vornic Alexandru Villara a ridicat clădirea în 1839 în
mahalaua Popa Cosma, în apropierea Pieţei Romane de astăzi şi, când Elena, fiica lui,
s-a căsătorit cu Scarlat Al. Kretzulescu, i-a dăruit-o acesteia drept zestre. În urma
naţionalizării, comuniştii au confiscat casa de la proprietari şi, de-a lungul anilor, spaţiul
a adăpostit, pe rând, un pension de fete, biblioteca Ambasadei Germane şi Muzeul
Româno-Rus.    În 1998, Emanoil Rudeanu (n. r. – bunica acestuia a fost Ana Lahovary
Kretzulescu, fiica lui Nicolae Kretzulescu) a anunţat conducerea Muzeului Literaturii că
avea să revendice casa – clădirea fusese moştenită de două descendente ale familiei:
Emanuela Kretzulescu, născută Quaranta di Yullino, şi Alexandrina Kretzulescu. La
rândul lor, cele două le-au lăsat bunurile lor avocatului Emanoil Rudeanu şi istoricului
Mihai Sturdza. Ulterior, Sturdza a cumpărat şi jumătatea de clădire a lui Rudeanu, iar
astăzi este singurul proprietar.    Castelul Filipescu-Kretzulescu din Drajna La Drajna nu
avem cum să ajungem astăzi, dar iată câteva informaţii despre castel: în 1854, după
căsătoria fiicei lui Alexandru Filipescu cu aga Constantin Kretzulescu, castelul din
Drajna a devenit proprietatea Kretzuleştilor. Elena Kretzulescu, soţia generalului Iacob
N. Lahovary şi apoi a generalului Panait Warthiadi, nu a moştenit doar palatul din
Bucureşti, ci şi acest castel. În urma cutremurelor de la începutul secolului al XX-lea,
clădirea s-a deteriorat, iar prin 1914 sau 1915 Elena a început să renoveze castelul
împreună cu Dumitru Warthiadi, fiul ei. După 1945, acolo a fost sediul Gospodăriei
Agricole de Stat, al unui orfelinat şi, pe urmă, sanatoriu TBC, cunoscut astăzi drept
Spitalul de Pneumoftiziologie Drajna.  La Drajna, Castelul Filipescu-Kretzulescu  Foto:
Roxana Radu   În prima jumătate a secolului al XX-lea, în jurul numelui Elena
Kretzulescu s-ar fi creat o mare zarvă. La Editura Librăriei A.A. Stănciulescu din
Bucureşti a apărut în 1916  o carte scrisă de un anume I. Tudor, în care acesta spune:
„Adevărul în chestia furtului dela D-na Elena Kretzulescu: un furt simulat: isteria în faţa
justiţiei“. Prin septembrie, cu doi ani în urmă, mai multe ziare de dimineaţă publicaseră
ştirea cum că Elena Kretzulescu, „o femeie din elita noastră socială, foarte bogată şi
posesoarea unui somptuos palat pe strada Ştirbei Vodă“, scrie autorul, „a fost victima
unui furt însemnat în bani şi bijuterii“. Elena Kretzulescu renovase castelul de pe moşia
de la Drajna, din judeţul Prahova, o restaurare care a durat în jur de doi ani. Un tânăr
arhitect, absolvent al Accademia di Belle Arti di Venezia, Cristu Sotiriu, a fost
responsabil de lucrări – după ce s-a decis  Elena să recondiţioneze castelul, Săvescu,
avocatul ei, i l-a recomandat pe arhitectul Sotiriu. Dar, în vreme ce se puneau temeliile
castelului, Săvescu a început şi el să-şi construiască o casă care ar fi valorat vreo
100.000 de lei. Elena a presupus că muncitorii de la casa lui erau plătiţi din fondul
lucrărilor castelului şi că arhitectul i-a dat banii avocatului Săvescu.    „Isteriile“ Elenei
Kretzulescu Una dintre concluziile judecătorului care s-a ocupat de caz şi l-a găsit
vinovat pe Sotiriu a fost următoarea: „Banii ce se pretinde că s-a furat a trebuit să fi
existat în casa de bani în momentul furtului, afară numai dacă prin imposibil ar trebui să
presupunem că d-na Kretzulescu şi-a ascuns atât banii cât şi bijuteriile, în scop de a
înscena aceasta reclamantă. Or această ipoteză este absolut exclusă pentru că motivul
că nu rezultă şi nu ar putea rezulta niciun mobil serios de răzbunare în acest sens şi
acesta cu atât mai puţin cu cât  d-na Kretzulescu este cunoscută în lumea întreagă ca
fiind o fiinţă de o familie bună cu creştere şi educaţie“. Dar autorul cărţii a pus
comportamentul Elenei Kretzulescu pe seama unei aşa-zise isterii a moştenitoarei.   
„Morţii se scoteau noaptea; auzeam carele încărcate trecând sub ferestrele noastre“ În
1823, la 11 ani, Nicolae Kretzulescu învăţa alfabetul chirilic, în timp ce în ţară se
răspândea din nou ciuma. Molima a continuat să pună capăt mai multor vieţi cinci ani la
rând şi, odată cu izbucnirea războiului ruso-turc şi cu adunarea otomanilor la Dunăre,
epidemia a devenit şi mai puternică. În ale lui „Amintiri istorice“, Nicolae Kretzulescu a
notat: „Nu rămăseseră ferite de acest flagel decât părţile dinspre munţi, unde cele mai
multe familii din Bucureşti se retrăseseră cum putură şi pe unde putură. Părinţii mei şi
cu noi, copiii, fugirăm la Lunca Mare“. Dar n-a uitat ce se întâmplase în zilele cât
stătuseră în Bucureşti. „Morţii se scoteau noaptea; auzeam carele încărcate trecând
scârţâind sub ferestrele noastre“. Atunci au murit vreo şapte medici dintre puţinii din
Capitală. Toată lumea ţinea porţile închise, „proviziile se aduceau la poartă“, unde,
înainte de consum, erau spălate şi afumate.   O revoluţie interioară Nicolae Kretzulescu
s-a pregătit acasă cu profesori greci şi francezi, la fel ca fraţii lui, iar pe-atunci, în familia
de boieri îşi făcuseră loc şi ideile Revoluţiei franceze, aduse chiar de dascălii copiilor. A.
D. Xenopol a explicat cum „România, deşi foarte îndepărtată de Apus, răsunase şi ea
de ecoul ideilor noue liberale eşite din Revoluţia franceză; căci pe lângă francezii
emigranţi care aduceau cu ei ideile vechiului regim, erau şi mulţi reprezentanţi ai
republicanismului, care răspândeau în jurul lor ideile noue menite a preface masele
omeneşti“. La vârsta de 20 de ani, în 1832, când încă mai studia, Nicolae a devenit
funcţionar la Registratura secţiei civile a Curţii de Apel, cum şi-a dorit tatăl lui, Alexandru
Kretzulescu. În paginile lui de amintiri, viitorul medic a mărturisit că nu i-a fost greu să
muncească acolo până nu a ajuns la neînţelegeri cu grefierul, şeful cancelariei.  Nu
rămăseseră ferite de acest flagel decât părţile dinspre munţi, unde cele mai multe familii
din Bucureşti se retrăseseră cum putură şi pe unde putură. Părinţii mei şi cu noi, copiii,
fugirăm la Lunca Mare Într-o zi, după încheierea programului, acesta a invitat toţi
funcţionarii în biroul lui şi i-a îndemnat să ia din mulţimea de galbeni şi monede de
argint de pe masă. Nicolae, cinstit cum voia să fie, când i-a văzut pe toţi bucuroşi de
veste, nu şi-a putut controla reacţia: a refuzat cu un ton ridicat să ia parte la împărţirea
banilor şi a trântit uşa. Şi de atunci, comportamentul şefului faţă de el s-a schimbat –
nimic din ceea ce făcea nu mai era pe placul lui, aşa că la finele anului 1832 şi-a dat
demisia.    Apoi, a fost comisar la Ministerul de Interne, unde răspundea de scoaterea la
iveală a abuzurilor comise de Sfatul Orăşenesc. „Toate observaţiile mele adresate
prezidentului Sfatului orăşenesc şi raportate ministrului (n.r. – Iordache Filipescu)
rămâneau fără rezultat; oamenii rău nărăviţi se strecurau printre degete“, scria Nicolae
Kretzulescu.   (Desen dreapta: D. William, 1881)   Cu poştalionul spre Paris Deşi avea
un loc de muncă, tânărul Kretzulescu îşi dorea să plece la Paris şi să îşi ia acolo
examenul de Bacalaureat, pentru ca apoi să-şi continue studiile şi să ajungă medic. În
acele timpuri, în perioada administraţiei militare ruse, Pavel Kiseleff era preşedintele
Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti şi cel care a avut mai multe cuvinte de spus la
elaborarea Regulamentelor Organice. Unul dintre oaspeţii obişnuiţi la mesele date de
Kiseleff era şi Alexandru Kretzulescu, care până atunci participase cu ceilalţi fii, nu şi cu
Nicolae. După cea dintâi conversaţie, preşedintele Divanului a aflat despre visul lui
Nicolae, l-a susţinut şi aşa a ajuns ministrul Iordache Filipescu, să-i acorde fostului
angajat concediu plătit, ca să îşi acopere cheltuielile în anii petrecuţi în capitala Franţei.
În jur de 24 de zile a durat călătoria lui Nicolae Kretzulescu cu poştalionul spre Paris.
Acolo se aflau o sumedenie de studenţi români, printre care fraţii Filipeşti, Ion Ghica,
fraţii Goleşti şi alţii. Pentru că nu se mai descurcau financiar să stea la hoteluri, s-au
mutat mulţi dintre ei în aceeaşi casă. Nicolae a studiat pentru Bacalaureat cu un
profesor de matematică şi unul de latină, iar de la cel din urmă a aflat şi poveşti despre
Revoluţia din 1789, la care participase.    Medicina alături de Flaubert  Nicolae nici nu
şi-a luat diploma, că s-a şi înscris la Facultatea de Medicină şi a urmat cursurile
pregătitoare. Apoi, ca să înveţe despre boli şi să asculte prelegerile profesorilor, a dat şi
a luat concursul de extern al spitalelor – unul dintre colegii lui a fost chiar scriitorul
Gustave Flaubert. Şi iată cum îşi împărţea Kretzulescu timpul în Franţa: dimineaţa
participa la cursurile teoretice, după-amiaza învăţa, iar seara, dacă era cald, mai
povestea în grădina pensiunii cu ceilalţi colegi din ţară.    Până în 1939, după
prezentarea tezei de doctorat, nu a mai revenit acasă. În cei cinci ani cât a lipsit, s-au
făcut reforme asupra aplicării Regulamentului Organic, dar sănătatea publică avea în
continuare neajunsuri. În Ţara Românească profesau vreo 27 de medici, iar starea
actuală nu era cu mult diferită de ce arăta publicaţia „Buletin, gazetă oficială“ din 1833:
un singur medic pentru 60.000 de locuitori. În plus, doctorii se confruntau cu afecţiuni
venerice şi cu o epidemie de variolă.   Scopul meu, învăţând medicina, nu a fost şi nu
este decât de a ridica profesiunile liberale, atât de dispreţuite la noi în ţară Bărbierii,
medici la ţară  Învăţământul medical a prins contur în Bucureşti odată cu înfiinţarea
şcolii de bărbieri, unde aceştia învăţau cum să ia sânge, să pună ventuze şi să scoată
măsele. Chiar în anul în care s-a întors Kretzulescu, domnitorul Alexandru Ghica a
ridicat o Şcoală de moaşe, odată cu întemeierea spitalului Pantelimon, unde a lucrat şi
boierul. Ba după doi ani s-a ţinut şi un curs de dentistică la Colţea, primul spital din
Bucureşti. Marea boierime nu s-a împotrivit acelor proiecte, dar ce îşi propunea Nicolae
Kretzulescu era prea de tot pentru ei, şi anume să pregătească bărbierii astfel încât să
devină medici la ţară. Boierimea nu voia privilegii pentru aceşti oameni.  (În fotografie:
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza)   Odată ce s-a întors în ţară, Nicolae Kretzulescu şi-a
pus în minte să întemeieze o şcoală de medicină, aşa că i-a cerut permisiunea lui Ghica
şi i-a explicat: „Scopul meu, învăţând medicina, nu a fost şi nu este decât de a ridica
profesiunile liberale, atât de dispreţuite la noi în ţară“. De aceea, Xenopol considera că
latifundiarul alesese medicina „dintr-o concepţie politică“. Deşi domnitorul a încercat să-l
convingă să primească o funcţie administrativă cuvenită statutului său, Kretzulescu a
luptat pentru deschiderea Şcolii de Mică Chirurgie, eveniment care a avut loc în 1842,
în clădirea Spitalului Colţea. Boierul a fost numit profesor şi activitatea şcolii a devenit
curând cunoscută şi în Moldova: în primul an, elevii învăţau despre anatomia şi
fiziologia trunchiului omenesc, iar în al doilea an, despre teoria chirurgiei, prin practică.
Primul examen pe care l-au dat elevii în jurul unui schelet, ceva nemaintâlnit în Ţara
Românească, i-a uimit atât pe gazetari, cât şi pe alţi nobili şi medici.    INTERVIU Filip-
Lucian Iorga,  istoric: „Nicolae Kretzulescu a fost unul dintre cei care l-au rugat pe Carol
I să nu plece din ţară“ Fotografie: Arhiva personală Istoricul Filip-Lucian Iorga (34 de
ani) a vorbit despre activitatea politică a lui Nicolae Kretzulescu, precum şi despre
trecutul familiei boiereşti, ai cărei descendenţi cu acest nume s-au stins.  „Weekend
Adevărul“: Întâlnim numele familiei de boieri Kretzulescu scris şi cu „c“ şi „ţ“. Care este
grafia adecvată?  Filip-Lucian Iorga: Grafia românească e cu „c“ şi „ţ“, dar familia
boierească s-a individualizat scriindu-şi numele cu „k“ şi „tz“, iar aceasta este grafia
recomandabilă. Mai sunt familii Creţulescu care nu au legătură cu boierii. În general, a
existat o influenţă occidentală şi au fost mai multe familii care şi-au transformat numele:
fie şi-au dublat o consoană, fie şi-au franţuzit sau italienizat numele. De exemplu, dacă
se duceau la studii în Franţa sau în Germania, numele lor suna ciudat şi au vrut să-l
adapteze grafiei locului. Kretzuleştii sunt una dintre familiile cele mai importante din
Ţara Românească, o familie veche şi mare, cu atestări documentare îndepărtate în
timp. Fac parte din grupul marilor familii boiereşti şi, mai mult decât atât, din grupul de
familii care pot demonstra că descind, prin femei, din Basarabi, că sunt legaţi de
dinastia întemeietoare a Ţării Româneşti. Kretzuleştii sunt stinşi, în sensul că nu mai
avem urmaşi bărbaţi cu numele acesta, dar memoria familiei şi patrimoniul simbolic
merg mai departe prin femei care descind din familia boierească.    Mai sunt printre noi
urmaşi de-ai Kretzuleştilor? De exemplu, Emanoil sau Manole Rudeanu (n.r. – nepotul
Anei Lahovary Kretzulescu). Numele lui l-am auzit prima dată în casa lui Alexandru
Paleologu, cu care era foarte bun prieten. E un om care a luptat timp de decenii pentru
a recupera bunurile familiei, confiscate de comunişti. Un om curajos şi convins că acest
lucru trebuie făcut şi ca o reparaţie morală, nu doar ca un mijloc de a recupera un
avantaj material.      Jockey-Clubul Român, pentru descendenţi Ce înseamnă această
reparaţie morală? O revenire la starea dinainte de regimul comunist. Din păcate, sunt
lucruri care nu mai pot fi refăcute, cum ar fi viaţa de la conac. Sunt puţine conace care
renasc astăzi în România, pentru că această reînviere presupune o investiţie masivă,
pe care cele mai multe familii urmaşe de boieri nu o pot face. Nu se mai pot recupera,
bineînţeles, documentele care au fost distruse, bibliotecile care au fost desfăcute şi
arse, nu mai pot fi recuperate nici măcar uzanţele şi felul de a se comporta ale acestor
familii, pentru că nu s-a schimbat doar epoca, ci şi cadrul material. Şi, cel mai grav, nu
mai pot fi recuperate destinele zdrobite de comunism, dacă ne gândim la închisoarea
politică, la exil şi la sărăcirea acestora. Sunt, însă, şi lucruri care pot fi recuperate, de la
amintirea despre familie, la anumite obiecte, moşii, şi chiar la anumite instrumente de
socializare, cum ar fi Jockey-Clubul Român. A fost fondat de boieri şi aici se pot regăsi
descendenţi de vechi boieri, cum e şi Manole Rudeanu. Alţi urmaşi prin femei sunt
arhitectul Şerban Sturdza şi Barbu Slătineanu, nepotul faimosului colecţionar de artă cu
acelaşi nume, care a fost persecutat de comunişti. Nicolae Kretzulescu a fost unul
dintre cei mai convinşi apărători ai aducerii pe tronul ţării a unui principe străin, pentru
beneficii precum: stingerea certurilor dintre marile familii pentru scaunul domniei,
prestigiul internaţional, raportarea la sultan şi la celelalte capete încoronate ale Europei
Dintre membrii acestei familii, Nicolae Kretzulescu pare să fi avut cel mai puţin timp
pentru odihnă. Ne poate părea surprinzător cât de multe lucruri a reuşit să facă, dar
trebuie să ne gândim că eram într-o Ţară Românească şi pe urmă într-un regat în care
era totul de făcut. Eram o provincie a Imperiului Otoman rămasă în urmă faţă de restul
Europei, cu instituţii aproape deloc, cu legi aproape deloc. Cei proveniţi din înalta
boierime, care erau născuţi cumva pentru politică, aveau exerciţiu politic, implicări în
treburile statului şi ale comunităţii, aşa că nu puteau să rămână numai medici sau doar
profesori. Nu puteau să facă un singur lucru.   Susţinătorul Revoluţiei de la 1848 
Nicolae Kretzulescu nu a vrut iniţial să facă politică.  Da, el a ales o meserie destul de
curioasă pentru categoria lui socială. În general, marile familii boiereşti se îndreptau
spre Drept, dar el a fost pasionat de medicină. A fost unul dintre părinţii educaţiei
medicale în România şi unul dintre cei care l-au încurajat inclusiv pe Carol Davila să
dezvolte acest învăţământ medical din ţară. În plus, a scris un tratat de anatomie,
publicat întâi cu caractere chirilice, iar după obţinerea Independenţei ţării, cu caractere
latine. La 1848, fără să se afle în prim-plan, a fost un sprijinitor al Revoluţiei şi, din
cauza asta, a fost arestat şi obligat să plece în exil întâi la Paris, apoi la Constantinopol.
A avut după aceea un rol important în timpul lui Cuza şi acela a fost poate chiar
momentul de apogeu al familiei Kretzulescu în istoria modernă a României, fiindcă a
ajuns prim-ministru al ţării de trei ori sub Cuza şi Carol I, care deja venise pe tron în
1866. Nicolae Kretzulescu a fost unul dintre cei mai convinşi apărători ai aducerii pe
tronul ţării a unui principe străin, pentru beneficii precum: stingerea certurilor dintre
marile familii pentru scaunul domniei, prestigiul internaţional, raportarea la sultan şi la
celelalte capete încoronate ale Europei. A ocupat şi variate fotolii ministeriale, de la
Instrucţiunea publică, la Interne şi Justiţie. Ca ministru al Instrucţiunii publice s-a ocupat
de normarea învăţământului, care până la această generaţie de ctitori de ţară fusese
destul de haotic. Vorbim aici, în primul rând, de instituirea învăţământului primar
obligatoriu. A fost şi unul dintre cei care au fondat facultăţile de Drept de la Bucureşti şi
de la Iaşi. Aici e de discutat dacă a fost sau nu bine: Kretzulescu a pus umărul la
confiscarea pământurilor care aparţineau mănăstirilor greceşti de la Muntele Athos.
Sigur că în epoca respectivă a fost un gest curajos şi important pentru ţară.    Care au
fost relaţiile lui Nicolae Kretzulescu cu regele Carol I? Spre sfârşitul vieţii şi al carierei,
Nicolae Kretzulescu a fost ministru plenipotenţiar, şeful diplomaţiei româneşti la Berlin,
Roma şi Sankt Petersburg, dovadă că regele Carol I avea mare încredere în el, în
capacităţile lui de negociere şi de reprezentare a ţării. Un moment important în viaţa
politică şi în influenţa lui asupra istoriei ţării a fost cel de la 1871. Din cauza contextului
creat de războiul franco-prusac şi de inamiciţia pe care românii o aveau faţă de Prusia,
fiind sprijinitori şi mari iubitori ai Franţei, regele aproape că şi-a dorit să abdice. A fost
un moment greu în biografia lui şi un moment greu pentru România, iar Nicolae
Kretzulescu a fost unul dintre cei care l-au rugat pe Carol I să reziste, să nu plece din
ţară.    Kretzuleştii, lângă familiile regale Există poveşti mai puţin cunoscute despre
Kretzuleşti? În legătură cu familia Kretzulescu este, într-adevăr, o poveste interesantă.
Radu M. Kretzulescu, care a trăit între 1864 şi 1942, şi apare în documente şi ca Rodolf
– a fost o încercare de a occidentaliza un nume care nu are echivalent franţuzesc – a
ajuns să fie diplomat la Roma, la curtea regelui Italiei. La un moment dat, a existat
pentru el proiectul de a se căsători cu fiica regelui, dar n-a reuşit, iar în contextul acestei
„tatonări matrimoniale“ a avut loc înnobilarea lui: a primit titlul de principe italian de la
regele Italiei. În felul acesta, familia Kretzulescu a intrat şi în Almanahul de Gotha. Acolo
au intrat, de fapt, doar câteva familii boiereşti româneşti, care fie au fost înrudite cu
familii occidentale, fie au primit un titlu occidental, fie au contribuit chiar financiar la
includerea lor în acest almanah, în această listă ilustră de familii regale şi nobile
europene.  

Citeste mai mult: adev.ro/pbdzo8