Tamaș Cătălin-Andrei Facultatea de Drept Universitatea Babes-Bolyai

Infirmitatea democrației constituționale este cauzată de (i)responsabilitatea

electoratului

Înainte de descoperirea focului și înainte ca oamenii să alcătuiască grupuri relativ

centralizate, niciun individ nu își punea problema statutului său în societate, tocmai pentru
că... această societate nu exista. Altfel spus, indivizii se interesau exclusiv de binele propriu,
ignorând sau chiar încălcând până și interesele celorlalți indivizi care, ulterior, aveau să
alcătuiască acel nucleu numit "familie". În acest context, bunul plac al unui individ putea
interfera cu bunul plac al altuia, situație în care se isca un conflict care, cel mai adesea, era
tranșat prin intermediul violenței. Astfel, este conform naturii umane și lesne de înțeles de ce
oamenii au dorit să pună capăt acestei stări. Întrebarea care s-a pus atunci și la care se caută și
astăzi un răspuns în anumite zone ale globului a fost: cum?

Iată, așadar, cum se conturează coordonatele conceptuale ale unei teme fundamentale,
mereu actuale, care naște discuții pătimașe și asupra căreia nu vom avea niciodată un
consens. Această problematică a consensului a fost lesne de înțeles, dar, cu toată acestea, a
fost ignorată vreme de veacuri, până la începutul epocii moderne, când se conturează ideea
"regulii majorității".

Sa facem însă, înainte de toate, o trecere în revistă a momentelor care au marcat

istoria umanității sub acest aspect.

După cum afirmam mai sus, în goana lor disperată după o formă de închegare, care să
înlocuiască frica cu stabilitatea, oamenii s-au organizat în grupuri și, fie și-au ales un
conducător, fie acesta s-a impus cu de la sine putere. Vorba acestuia era lege si –cu excepția
vreunui Solomon care își impunea anumite bariere morale– era singurul care avea dreptul să
dea curs bunului plac, deoarece nimeni nu purta în spinare o așa "mare responsabilitate" ca
dânsul. Acestă formă de guvernare și-a relevat rapid toate neajunsurile, cu toate că ea s-a
extins, în ciuda exemplelor date de antichitatea greacă și romană, mult timp și în Evul Mediu:
oamenii nu puteau fi strict ierarhizați și nu puteau avea o existența socială asemănătoare
stupului de albine.

1
Tamaș Cătălin-Andrei Facultatea de Drept Universitatea Babes-Bolyai

Atât noțiunea de democrație, cât și forma de organizare politică omonimă își au

sorgintea în Grecia antică. Aceasta nu era însă un stat în sensul modern al cuvântului, ci era
alcătuită din sute de orașe independente, adică din așa-numitele orașe-stat. Cel mai important
dintre acestea era Atena, căreia Aristotel i-a dedicat titlul unei mari lucrări, "Statul atenian".
Secolul al V-lea i.Hr. este considerat Vârsta de aur a Atenei. Nu toți cetățenii Atenei au
acceptat de bună voie acest lucru, existând și aici eterna distincție dintre aristocrație și ceea ce
avea să se numească mai târziu "proletariat". Cuvintele pe care Tucidide le scria la persoana I
în "Istoria războiului peloponesiac", dar pe care istoricii le atribuie lui Pericle, sunt
revelatoare în acest sens: "forma noastră de guvernământ nu rivalizează cu instituțiile altora.
Nu-i copiem pe vecinii noștri, ci suntem un exemplu pentru ei. Este adevărat că ne numim o
democrație, deoarece administrația se află în mâinile celor mulți, și nu ale celor puțini. Dar în
timp ce legea asigură dreptate egală tuturor în disputele lor particulare, este recunoscută și
cerința de a fi cel mai bun; și atunci când un cetățean se distinge în vreun fel, el este preferat
pentru funcții publice nu ca un privilegiu, ci ca o răsplată a meritului său. Sărăcia nu este o
piedică, dimpotrivă, un om poate aduce beneficii polisului său oricât de obscură ar fi condiția
sa(…)."1

Odată cu apariția creștinismului și cu deturnarea principiilor fundamentale ale

acestuia, în perioada feudală, tot ce rămăsese drept moștenire de la marii gânditori ai
românității și ai elenității fusese eradicat. Astfel, în această perioadă, umanitatea a cunoscut
un regres, imputabil mai ales acelui tribunal numit Inchiziție, acea instituție care a sugrumat
tot ceea ce putea fi mai frumos pentru o societate și care a stopat acel atât de viguros avânt
uman. 2

"Când injustiția devine lege, rezistența devine datorie!" – a spus-o marea stea a
culturii românești, Mihai Șora, iar ecoul domniei sale a fost glasul întregii națiuni. Nimic nou
sub soare! Acest lucru reprezintă una dintre pildele istoriei, iar cel mai pregnant exemplu este
constituit, fara doar si poate, de marii reprezentanti ai iluminismului francez de secol XVIII.

1
Tucidide, „Istoria războiului peloponesiac. Studiu introductiv, traducere și note de Prof. univ. dr. docent
N. I. Barbu”, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1966, pp. 255-262.
2
Din motive nu foarte greu de înțeles, subsemnatul cere a se opri aici în privința acestei perioade. Pe de o parte,
ea incită la discuții care sunt susceptibile de a face obiectul filosofiei analitice, pentru care nu există timp pentru
a fi studiată în detaliu. Pe de altă parte, cele mai veritabile surse pentru a studia această perioadă nu pot fi decât
sursele contemporane ei. Ori, reprezentanții perioadei respective ridică numeroase întrebări în ceea ce privește
"direcția lor de gândire". În plus, materia de care dispune Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca este,
dacă nu integral, cel puțin majoritar de factură maghiară, limbă pe care subsemnatul nu o cunoaște. De aceea, se
înțelege de ce, din perspectiva istorică, vom face abstracție de o anumită perioadă și vom trece direct la
abordarea teoriei contractului social și a Revoluției Franceze, cărora le vom acorda un spațiu mai însemnat.

2
Tamaș Cătălin-Andrei Facultatea de Drept Universitatea Babes-Bolyai

Fie că puterea era deținută de o mâna religioasă, fie că puterea laică era oglinda și
"fratele de dezmăț" al puterii ecleziastice, acest lucru ducea inevitabil la abuzuri. Popoarele
religioase sunt prin natura lor predispuse abuzurilor puterii, deoarece indivizii –care nu pot fi
numiți cetățeni– se gândesc mai mult la "viața eternă" și o consideră ca un balsam pentru
suferințele pământești. Oamenii pragmatici sunt însă predispuși la revoltă atunci când
libertatea lor intră în conflict cu libertatea altora. Cel mai revelator exemplu în acest sens este
societatea franceză din secolul al XVIII-lea. Înjosită și sărăcită de "Regele Soare", deja
plictisită de textele dogmatice ale iezuiților, societatea franceză, prin gânditorii ei a prins,
treptat, curaj să scrie. Înainte de toate, Pierre Beaumarchais scrie puternice satire cu privire la
snobismul aristocrației –printre care "Bărbierul din Sevilla"– si, de asemenea, susține
razboiul american de independență, prin faptele descrise in Vulpile in Vie, de Lion
Feuchtwanger.

Cele mai importante figuri s-au relevant însă în plan politic. D'Alembert și Diderot au
lucrat vreme de decenii la Enciclopedia, Voltaire scria de zor la Tratatul asupra toleranței,
Montesquieu lega cele două volume cu o importanță deosebită și în domeniul dreptului,
Despre spiritul legilor, iar cel mai relevant, în 1762, Jean-Jacques Rousseau publica Despre
contractul social sau principiile dreptului politic.

Făcând abstracție de perioada istorică în care a apărut această teorie, în sensul că nu

ne interesează "capacitatea de exercițiu"3 a contractanților, ci numai ideea de contract și
forța obligatorie a acestuia, trebuie să afirmăm că teoria contractului social reprezintă tutela
democrației, în accepțiunea ei modernă. Prin prisma acesteia, individul nu mai este o
"unealtă" în vederea atingerii unui scop, ci individul este o valoare și este motorul societății
democratice, condiția sine qua non a acesteia. De asemenea, forța nu mai da niciun drept
celui puternic de a fi întotdeauna stăpân, astfel încât individul este îndreptățit să se supună
numai puterii legitime. Mai mult: niciun om nu poate avea autoritate naturală asupra altuia,
astfel încât dreptul la sclavaj este nul.4

Cel mai important principiu enunțat de Rousseau, care avea să fie un deziderat al
revoluționarilor francezi, este principiul separației puterilor în stat. Astfel, "orice societate

3
Deși Rousseau face o caracterizare de principiu a teoriei contractului social, în operele lui Hobbes sau ale lui
Locke, "complexați" de așa-numitul "conservatorism englezesc", apar, din perspectiva contemporanitatii,
anumite neajunsuri: toți sunt socotiți raționali și egali, însă părți contractuale pot fi numai barbatii.
4
Pentru opinia subsemnatului asupra volumului, a se accesa
https://www.goodreads.com/review/show/1820628413?book_show_action=false&from_review_page=1

3
Tamaș Cătălin-Andrei Facultatea de Drept Universitatea Babes-Bolyai

care nu asigură garanția drepturilor și nu statornicește separația puterilor este lipsită de

constituție". 5

Trezită din amorțeala feudală de o serie de idei și inctitată la luptă, o societate a ieșit
din jugul tiraniei și a uimit –și speriat!– toate monarhiile europene. Apoi a apărut pe scena
internațională Napoleon, care prin abilitățile sale a dat un plus de vigoare avântului
democratic, ceea ce l-a făcut pe Marx să-l numească "chirurgul istoriei".

Prin toate acestea s-a consacrat facultatea (nu și obligativitatea) participării oricărui
cetățean la viața publică a țării. Franța a fost astfel prima țară din lume care a introdus votul
universal, doar pentru bărbați, în 1792.

Dreptul de vot în România. În spațiul românesc, perioada de absolută vasalitate se

încheie în 1822, când Imperiul Otoman, la presiunile Rusiei țariste, își retrage stăpânirea
asupra Țărilor Române. Acest act politic a fost făcut însă la constrângerea Rusiei, care urma
să ia sub stăpânire teritoriul carpato-danubiano-pontic. Reformele aduse de Pavel Kiseleff
prin Regulamentele Organice au privit într-o oarecare măsură dreptul public, însă nu într-o
manieră substanțială, deoarece aceste regulamente, cu valoare constituțională, au rămas doar
la nivel de principiu, nefăcând niciodată obiectul unei acțiuni afirmative.

Așa se face că cele mai mari revendicări s-au făcut tot pe filieră populară, în cadrul
mișcărilor sociale din Transilvania, Moldova și Țară Românească de la 1848. Aceste revolte
au fost însă înăbușite rapid de coloșii care înconjurau mica insulă de romanitate din Răsărit,
respectiv de Austro-Ungaria, de Rusia și de Imperiul Otoman.

Unul dintre marile noastre evenimente din epoca modernă a fost Mica Unire de la 24
ianuarie 1859, realizată prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova și
în Țara Românească. Spirit vizionar și apropiat al poporului, el a înțeles mai bine decât
oricare altul viața deloc lesnicioasă a acestuia și astfel, a inițiat o serie de reforme care au fost
aplicate alături de guvernul condus de Mihail Kogălniceanu. E suficient să menționăm
adoptarea Codului civil de la 1864, a Codului penal, Legea instrucției primare sau
secularizarea averilor mănăstirești. În contextul acestei teze însă, important este plebiscitul
din 1864, când domnitorul supune spre dezbatere o nouă lege electorală, odată cu instituirea
sistemului parlamentar bicameral (care, sub argumentul tradiționalității susținut de redactorii
Constituției din 1991, s-a menținut până astăzi). Scopul acestei legi a fost acela de a duce la o

5
Articolul XVI din Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 26 august 1789.

4
Tamaș Cătălin-Andrei Facultatea de Drept Universitatea Babes-Bolyai

mai largă reprezentare a diferitelor categorii sociale în forul legislativ. Iată, așadar, cum
contractul social prindea contur și în spațiul mioritic. Totuși, efectul acestei legi a fost limitat
și raliat dezideratelor epocii, deoarece sistemul electoral era bazat pe vot cenzitar, iar censul
de avere era foarte mare. Astfel, un deputat își putea întâlni direct fiecare alegător din
circumscripția sa, deoarece numărul acestora se ridica la câteva sute.

Sistemul votului cenzitar se menține până în noiembrie 1918, când, în zorii păcii,
suveranul promisese dreptul de vot universal. Primele alegeri pe baza acestei legi au avut loc
în 1919. Totuși, nu aveau drept de vot femeile, militarii și magistrații.6 În această perioadă,
statul român a avut o veritabilă impozanță printre statele lumii și tot atunci am trimis culturii
universale cele mai mari personalități, precum Cioran, Eliade, Eugen Ionescu sau Constantin
Brâncuși.

În anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial se produc însă schimbări mari
în întreaga lume și, implicit, în România. Dintre toate acestea, este important să oferim câteva
detalii despre Legea electorală din 1939, care relua principiile dreptului de vot înscrise în
Constituția din 1938. Articolul 5 al legii statua că dreptul de vot aparține cetățenilor români,
bărbați și femei, începând de la 30 de ani. Iată, deci, o noutate, în contextul în care până
atunci vârsta minimă era de 21 de ani.

Cel mai important aspect al legii consta însă în faptul că aveau drept de vot numai
"știutorii de carte". Iată cum a reușit Carol al II-lea să reducă drastic numărul de alegători. 7

Chiar dacă această lege a avut o aplicabilitate limitată în timp, din pricina războiului,
prevederile ei merită, totuși, reținute, în contextul în care vom trata problematica dreptului de
vot în contextul Constituției actuale.

Dupa război, pe hârtie s-a observat cea mai mare ascensiune a principiilor
democratice. În practică însă, Constituția de la 1948 a rămas o simplă scriere fără valoare

6
Merită punctată această incapacitate de drept constituțional. Dacă în privința femeilor motivele neacordării
dreptului de vot sunt lesne de înțeles (doar nu o să facă România ce nu au făcut Statele Unite), în privința
militarilor și a magistraților lucrurile par mai obscure. Interdicția dreptului de a candida este înțeleasă (deși la fel
de bine s-ar fi putut motiva și în cazul preoților), dar interdicția de a vota? Pesemne că, printr-o ficțiune, trebuia
să se considere că magistrații nu trebuiau să aibă opinii politice, dar, o ficțiune rămâne totuși o ficțiune...
7
Această ultimă limită se datora, fără doar și poate, ascensiunii Mișcării Legionare, ai cărei membri activi nu
erau tocmai... știutori de carte.

5
Tamaș Cătălin-Andrei Facultatea de Drept Universitatea Babes-Bolyai

principială (cu excepția naționalizării, desigur), iar dreptul de vot nu a mai constituit o
veritabilă problematică pentru guvernanți, până la Revoluția8 română din decembrie 1989. 9

Zorii democrației postdecembriste și buimăcirea poporului.10 Iată că vântul

schimbării, format în Germania la 11 noiembrie 1989, a ajuns, după mai bine de o lună, și pe
plaiurile mioritice, însă cu o intensitate mult mai febrilă.

Sătulă de abuzurile autorităților comuniste, de frica și de silnicia zilelor gri, motivată

și de evenimentele petrecute în țările comuniste din Vest, despre care a luat cunoștință de la
Europa Liberă, populația română, plină de zel, a ridicat fruntea și a privit în ochi
"conducătorul suprem" care, speriat, a fost nevoit să își ia zborul, însă nu pentru mult timp,
fiind ulterior prins, "judecat"11 și executat în ziua de Crăciun.

Imediat după aceste evenimente, "îmbătat" de aroma economiei de consum, poporul

român a uitat de toate. Liniștiți, cetățenii își relaxau ciolanele, mândrii de opera pe care o
înfăptuiseră.

Iată însă că această stare de beatitudine trebuia să ia sfârșit, deoarece nu se putea

consuma dacă nu se producea nimic. Așa se face că una dintre cele mai cunoscute figuri ale
acelei perioade, cu de la sine inițiativa, s-a urcat pe podium și și-a asumat întregul merit al
"victoriei populare". Cine să-și mai dea seama de similitudinea acestei expresii cu ceea ce
fusese înainte?! Studenții... dar au fost calmați.

Se deschid televizoarele, nu mai există restricții... peste tot imaginea acestui domn.
Dar după atâtea secole cine să-și mai aducă aminte de cultul conducătorului? Acest aspect e
similar harnașamentului folosit în echitație: fă cumva ca animalul să vadă doar înainte și el
acolo va merge.

8
Deoarece chiar textul Constituției actuale, la art. 1 alin. (3), consacră denumirea de Revoluție, preferăm să o
utilizăm și noi ca atare.
9
Subsemnatul ține să mulțumească pe această cale mult stimatei sale doamne profesoare de istorie din anii
liceului, prin intermediul căreia și-a adăpat setea de cunoaștere și care va primi spre citire acest document.
10
Cititorul trebuie să scuze tonul relativ pătimaș care va caracteriza această scriere de acum înainte. Nu se cade,
pentru susținerea unei teze, să se folosească un prea mare patos, însă de la Cicero știm că adevărurile cele mai
mari se spun într-un mod retoric.
11
Deși această tema suscită veste discuții, nu e cazul să o tratăm aici. Ne mulțumim să facem doar o remarcă...
obraznică: zorii democrației s-au ivit odată cu un simulacru de proces.

6
Tamaș Cătălin-Andrei Facultatea de Drept Universitatea Babes-Bolyai

Vine, inerent, o mare necesitate, condiție sine qua non a fiecărui stat care are pretenția
de a se cataloga ca atare12: adoptarea unei Constituții ca bază a societății noastre democratice.
Proiectul de Constituție a fost votat de Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991 și a intrat
în vigoare la 8 decembrie 1991, după aprobarea ei prin plebiscit.

Acest plebiscit interesează problematica pe care o studiem aici. Nu ne interesează nici

cvorumul de vot, nici cvorumul de prezență și, de altfel, niciun aspect procedural. Ne
interesează un aspect de factură mai pragmatică: câți dintre cei care au participat la vot au
citit proiectul de Constituție? Puțini. Câți dintre cei care l-au citit au înțeles o boabă?
Redactorii și câțiva oameni politici de frunte. și, totuși, actul constituant al Republicii a fost
votat de națiune. Ei au propus, poporul a votat. Ce veritabil contract social! 13

De asemenea, se mai poate ridica o problemă de filosofie politică în ceea ce privește

textul Constituției. Știm că atât în varianta inițială, cât și în varianta actuală, Constituția are
anumite limite ale revizuirii (art. 152). Prin ce se justifică aceste limite? E drept că ele sunt
rezultatul voinței populare, care și-a exprimat consimțământul prin vot, dar cu ce drept au
propus guvernanții așa ceva? Cum se poate ca acel deziderat al revoluționarilor francezi
potrivit căruia "o generație nu poate supune legilor sale generațiile viitoare" să fie călcat în
picioare? Nu era suficientă consacrarea caracterului republican al statului român, de pildă?!
Nu! Le era frică! Le era frică și de aceea au vrut ca acest aspect să nu poată fi modificat. Le
era frică de faptul că în curând poporul își va da seama de gafa făcută în privința lor și că se
va putea orienta, susținut de imaginea unui rege aflat în exil, spre o eventuală monarhie! Iar
acest aspect e încă o dovadă a "renegarii" Regelui Mihai nu numai de către comuniști, ci și de
către postdecembriști. 14

12
La modul general vorbind. Chiar dacă Regatul Unit nu are o constituție propriu-zisă, are anumite principii
catalogate ca atare.
13
Trebuie menționat faptul că subsemnatul nu cunoaște textul inițial al Constituției, dar cunoaște în detaliu
forma revizuită. Oricum, nu i se poate imputa nimic, deoarece nu era nici măcar născut la acea vreme. Totuși,
redactând această notă de subsol, celui care mânuiește stiloul i s-a năzărit o întrebare, pe care o lasă suspendată:
în ce măsură i se poate pretinde unui cetățean să cunoască prevederile legale publicate în Monitorul Oficial
anterior nașterii sale? Altfel spus, cum se împacă prezumția absolută de cunoaștere a legii cu acest considerent?
Oricum, foarte rar se întâmplă ca cineva să-și arunce ochii în Monitorul Oficial, însă doar așa... de dragul
discuției!
14
Iar aceasta nu este o problemă de orientare politică, ci este o problemă de moralitate. Eu unul am fost și sunt
republican convins, însă asta nu justifică nicicum actele politice ale guvernanților noștri din anii '90. La mijloc
nu sunt orientări politice, ci drepturi efective! Și să nu uităm că populația a luat cunoștință în 1992 de
întoarcerea și apoi evacuarea regelui din țară de la... Radio Europa Liberă!

7
Tamaș Cătălin-Andrei Facultatea de Drept Universitatea Babes-Bolyai

Pentru a se îndeplini toate formalitățile pentru a adera la spațiul comunitar, în 2003

Constituția este revizuită. Aceeași întrebare pusă lapidar: câți au citit textul Constituției? Nu
mulți, căci restul așteptau scoaterea regimului vizelor, să plece cât mai repede. 15

Pentru a nu ocupa atât de mult spațiu, trebuie să atacăm direct miezul problemei.
Potrivit Constituției în vigoare, articolul 36, cu titlul marginal "Dreptul de vot", statuează
ca: (1) Cetățenii au drept de vot de la 18 ani, împliniți până la dată alegerilor inclusiv. (2)
Nu au drept de vot debilii și alienații mintal, puși sub interdicție, și nici persoanele
condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.

De asemenea, articolul 2, intitulat "Suveranitatea", stabilește că: (1) Suveranitatea

națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin
referendum. (2) Nicio persoană și niciun grup nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.

Iata, așadar, cum se concretizează participarea cetățeanului la viața publică a "cetății".

Există o idee, este supusă la vot popular direct și ea capătă valoare constituțională. Există un
individ eligibil, este supus la vot și ocupă o demnitate publică.

La prima vedere, se pare că avem o democrație bine conturată. Să vadem, totuși, de ce

o ducem prost.

Un prim aspect care trebuie tratat este capacitatea constituțională de a alege. În textul
art. 36 este instituită prezumția absolută de discernământ, care începe la 18 ani. Nu se poate
obiecta nimic în ceea ce privește importanța juridică a ideii de prezumție absolută, fără ea
Dreptul fiind un concept abstract, supus unei prea imprevizibile schimbări. Ceea ce
interesează aici este motivația legiuitorului constituțional din spatele instituirii acestei
prezumții absolute. De ce de la 18 ani? De ce nu se poate imagina un sistem mai flexibil?
Desigur, nu oricine ar avea, în absența acestei prezumții, dreptul de vot, după cum se va
vedea în concluziile pe care le vom depune la finalul acestei lucrări. Se poate observa că și o
persoană cu o vârstă mai mică are posibilitatea și chiar simte nevoia de a participa direct la
viața democratică a națiunii. Nu ne rămâne decât să verificăm această posibilitate, iar în
epoca modernă mijloacele sunt toate de partea noastră.

15
În schița noastră, aveam în plan să tratăm și relația dintre clasa politică românească și Casă Regală aflată în
exil, însă dat fiind decesul regelui, survenit cu câteva zile în urmă, vom abandona acest aspect. Ne mulțumim a
face un considerent în sensul că încercarea acestuia de a participa la viața publică a națiunii române ar fi putut
aduce un plus de stabilitate pentru politica românească.

8
Tamaș Cătălin-Andrei Facultatea de Drept Universitatea Babes-Bolyai

In al doilea rând, trecând peste distincția de nuanță dintre cei doi termeni folosiți în
teza I a alin. (2) din art. 3616 , a fost instituită, pe bună dreptate, cerința ca debilii și alienații
mintal să fie puși sub interdicție judecătorească pentru a fi lipsiți de drept de vot, în absența
unei hotărâri definitive a unei instanțe executivul putând aluneca într-un ocean al abuzului.

Punerea sub interdicție judecătorească se hotărăște, potrivit art. 164 C. civ., care
vorbește despre "persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele
sale", de către instanța civilă. În ceea ce privește entitățile care pot sesiza instanța, art. 111 C.
civ. vorbește de "persoanele obligate să înștiințeze instanța", iar la lit. d) este menționată
"orice altă persoană". De remarcat că nu se vorbește de condiția interesului, însă aceasta se
impune sub aspect procedural. Totuși, se poate găsi o nișă. Coroborând dispozițiile
constituționale amintite cu cele din Codul civil, se poate vorbi despre un interes public,
deoarece este în interesul general al societății și, implicit, în interesul oricărei persoane că din
forul decizional al unei societăți să nu facă parte persoane lipsite de discernământ.

Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, discernământul este "facultatea

de a discerne, de a pătrunde, de a judeca și de a aprecia lucrurile la justa lor valoare". De
asemenea, legea civilă definește discernământul unei persoane ca "starea care o pune în
neputință de a-și da seama de urmările faptei sale".

Așadar, se poate susține că orice cetățean român poate sesiza instanța civilă cu o
acțiune de punere sub interdicție judecătorească.

Acum, să luăm câteva exemple concrete și să ne răspundem dacă indivizii au

discernământ sau nu.

Dacă doamna X acceptă o pungă de făină17 în schimbul promisiunii de a vota într-un

anumit scop, se poate vorbi de faptul că ea poate prefigura urmarea faptei sale, respectiv
nominalizarea unei persoane într-o funcție publică pe acest considerent?! Nu! De asemenea,
din pricina capacităților sale limitate, a educației precare și a regimului politic prin care a
trecut, doamna X ar putea prefigura faptul că după alegeri nu-i va mai da nimeni făină pentru
o coajă de pâine și că, sub masca generozității se afișa, de fapt, o altă intenție?

16
Deși Dicționarul Explicativ al Limbii Române nu consacră această distincție, potrivit legiuitorului, debilitatea
e înnăscută, în vremea ce alienarea survine pe parcursul vieții.
17
Să ne imaginăm că totul se petrece înainte de modificarea Legii electorale, care interzice "pomenile
electorale", deși mulți dintre pilonii de propagandă ai anumitor partide politice nu se sfiesc nici astăzi să încalce
flagrant legea.

9
Tamaș Cătălin-Andrei Facultatea de Drept Universitatea Babes-Bolyai

Dacă domnul X, cu abonament TV pe un singur canal (nu i s-a dat o educație solidă și
nu poate avansa în funcție astfel încât să i se mărească leafa și să-și permită un abonament
TV mai divers), canal reclamat și constatat drept mașină de propagandă de către CNA și de
către instanță, votează în modul indus de acea televiziune, în ce măsură se poate vorbi de
un consimțământ neviciat? De ce în dreptul privat este posibil, iar în dreptul public nu? Există
în această situație capacitatea de a discerne binele de rău?! În umila opinie a redactorului
acestei teze, nu!

Întrebarea, mai mult de factură morală decât juridică: cum poate fi lăsat interesul
public să piară în față unor asemenea abuzuri?!

Ba mai mult: am spus că vom reveni asupra gradului de instrucție cerut de Legea
electorală din 1939. E drept că acum nu mai avem o Mișcare Legionară de voturile căreia să
ne temem, dar acum avem legiuni. Și-s multe! Nu știți?! Legiunea I Olt, Legiunea II
Teleorman, Legiunea III Dolj... Și astfel se poate emite o prima concluzie: din prisma
capacității consituționale, interesul public este inexistent, este ignorat și este de domeniul
ficțiunii, însă acest lucru pare a fi pe placul guvernanților noștri, care nu se sfiesc să fie niște
demagogi de duzină, să ignore electoratul educat și își permit să ia anumite măsuri populiste,
care la un individ cu o frunte mai înaltă de două degete nu ar prinde.

In privința tezei finale a alin. (2) din art. 36 nu pot exista obiecții la nivel principial.
Poate exista însă o obiecție de ordin practic. Uneori, instanțele noastre omit să interzică
dreptul de vot ca urmare a unor infracțiuni electorale. Miza nu este dreptul de vot al
inculpatului. Miza este dreptul de a fi ales, drept care este condiționat, printre altele, de
dreptul de vot.

Pentru a încheia tabloul marilor disfuncționalități ale democrației românești (!) se mai
impune o precizare în acest context: chiar și pentru un om diligent e greu de testat buna-
credință a celui eligibil. Făcând abstracție de imaginea unor lideri politici contemporani, a
căror rea-credință e vizibilă din lună și pe care doar slaba instruire a unora îi propulsează în
cele mai înalte funcții în stat, se prea poate ca, cu toate diligențele depuse de observator,
aceasta să se arate a fi de rea-credință18. În acest caz, nu s-ar impune oare pierderea de drept a
mandatului, în măsura în care nu există nicio justificare de ordin obiectiv care să scuze
deturnarea comportamentului "reprezentantului suveranității naționale”?

18
Cazul lui Recep Tayyip Erdogan, "președintele" Turciei, a iscat cele mai multe controverse în acest sens.

10
Tamaș Cătălin-Andrei Facultatea de Drept Universitatea Babes-Bolyai

Înainte de a depune concluziile și soluția propusă, se cuvine să aruncăm o privire la ce

au alții, cum facem de obicei, și să facem o expunere în oglindă cu dreptul comparat.

Succintă privire asupra dreptului comparat. Potrivit site-ului oficial al

scrutinelor din țările Uniunii Europene, în Belgia, Luxembourg, Cipru și Grecia prezența la
vot este obligatorie. În Belgia sancțiunea constă într-o amendă, iar la patru scrutine la care
persoana nu s-a prezentat, se pierde dreptul de vot. Se pare că această normă este și efectivă,
deoarece la alegerile din 2009 din Belgia, prezența la vot a fost de 90,39%. 19

Absentismul nu este întotdeauna o manifestare a faptului că electoratul nu are cu cine

vota, percepție încetățenită în Franța, ci poate avea ca izvor, la fel, și lenea. Dar este o lene
intelectuală, nu una fizică. Desigur, după scrutin izvorul nu mai știe de lene, ci numai de
vaiete. Dar întotdeauna după! Cum se întâmplă și în România...

Soluția propusă. Se înțelege că principala problemă a electoratului este lipsa de

educație a acestuia. Guvernanții noștri par să se simtă comozi în această stare, deoarece li se
pare favorabilă.

Un raport al Comisiei Europene plasează România pe primul loc la

rata analfabetismului. 6% dintre români sunt neștiutori de carte, iar 40% sunt analfabeți-
funcțional. Altfel spus, 6% dintre români nu știu să-și scrie numele, iar 40% înțeleg o
propoziție precum "Ion este acasă", dar la un text mai complex deja au dificultăți. În
comparație, în Finlanda, procentul este de 5.3%. 20

Un astfel de analfabet-funcțional nu poate înțelege de ce un judecător nu poate fi și

ministru, nu poate înțelege care e rostul justiției, ce e aceea separația puterilor sau ce rol are
Curtea Constituțională. Nu există opinii de autoritate care să-mi întărească spusele. Acestea
sunt doar produsul intelectului meu și sunt convins de faptul că, printr-un lapidar exercițiu de
imaginație, mulți ar simți la fel.

Socialismul contemporan revendică dreptul de vot universal și îl prezintă drept cea

mai mare izbândă a progresismului. Cine să mai vorbească azi despre dreptul de vot pentru
care trebuie să lupți și pe care trebuie să-l meriți? Cine să-și mai amintească de Comuna din
Paris? Doamne ferește și păzește! Cum se poate să facem un asemenea regres?

19
https://www.dcnews.ro/vezi-care-sunt-arile-unde-votul-este-obligatoriu_444117.html Consultat la
08.12.2017.
20
https://ec.europa.eu/digital-single-market/en/news/reporting-media-literacy-europe

11
Tamaș Cătălin-Andrei Facultatea de Drept Universitatea Babes-Bolyai

De asemenea: cum ar fi privită România pe plan internațional? Cum să suprimam

drepturile politice? Răspunsul simplu pe care am putea să-l punem pe tavă societății
internaționale ar fi acela de a-i arată filmulețele lui Răzvan Anghelescu de pe Youtube, unde
se poate observa cum cetățenii noștri nu știu care este capitala României sau pe ce continent
se află. Care este diferența dintre aceștia și un debil? Pardon... alienat, potrivit legiuitorului,
căci potrivit lui Rousseau, "toți ne naștem egali...". Mai mult, în mediul online circulau acum
câteva săptămâni câteva filmulețe de la alegerea reprezentanților de tineret pentru două mari
partide politice. Întrebarea adresată de reporterii de la Recorder.ro a fost simplă: "ce este
liberalismul?" și, respectiv, "care sunt principiile social-democrației?". Ei sunt plozii
politicienilor de azi și rampa publică a zilelor de mâine și, de aceea, răspunsuri precum
"înseamnă că ești liber să faci ce vrei" sau "noi nu facem principii, facem legi" ar trebui să ne
sperie. Dar merge, că avem amuzamentul în sânge...

Percepția populară s-ar părea că este singurul impediment cu privire la revizuirea

Constituției, în sensul acordării dreptului de vot numai persoanelor cu un anumit grad de
instruire. Asta doar la prima vedere. Haideți să facem un exercițiu de imaginație. Să ne
imaginăm că la referendumul de revizuire întrebarea ar fi formulată astfel: "Sunteți de acord
ca proștii să nu mai aibă drept de vot?" În măsura în care s-ar întruni cvorumul de prezența,
căci deseori cea mai mare problemă este indolența, 95% dintre alegători ar vota "da",
deoarece "când ești mort nu știi că ești mort. E greu doar pentru ceilalți... la fel și când ești
prost."

Trebuie să menționăm că nu am omis din vedere prevederile art. 152 din Constituție,
referitoare la limitele revizuirii, însă, după cum afirmam adineaori, "o generație nu poate
supune legilor sale generațiile viitoare", astfel încât nu se întrezărește niciun impediment în
ceea ce privește acordarea avizului Curții Constituționale.

Rezolvarea de principiu a acestei probleme poate fi enunțată astfel: să existe un soft

cu peste 2000 de întrebări esențiale despre modul de organizare a societății românești, iar
fiecare individ care dorește să revendice pentru sine dreptul de vot să urmeze o procedura
administrativă, bazată pe o serie de 10-15 întrebări alese întâmplător (și iată cum se rezolva și
problema cvorumului de vot, căci e puțin probabil ca după ce ai obținut efectiv dreptul de vot,
să nu îl exerciți). Acordarea dreptului de vot ar fi astfel condiționată de cunoștințele
individului. Întrebările ar trebui astfel formulate încât să nu reclame cunoștințe juridice de
specialitate. De pildă: "Judecătorii sunt a) independenți b) subordonați Ministerului Apărării

12
Tamaș Cătălin-Andrei Facultatea de Drept Universitatea Babes-Bolyai

Naționale c) scutiți de răspundere penală dacă ucid inculpatul în sala de judecată". O singură
variantă corectă, astfel încât doar indolența și prostia să rămână pe dinafara.

Ce argumente se pot aduce contra? În trecut, cel mai important argument pentru votul
universal era acela că toate clasele sociale trebuie să fie reprezentate. Ideea de clasa s-a risipit
însă, rămânând doar printre dogmaticii acerbi ai socialismului de secol XIX, dar votul
universal a rămas.

Ne-am gândit că o altă soluție ar putea fi aceea a condiționării dreptului de vot de

nivelul de studii, însă am abandonat rapid această idee, deoarece ne-am adus aminte de
anumiți doctori docenti care, din păcate, îi umbresc pe ceilalți.

În încheiere, subsemnatul își aduce aminte de o frază scrisă de Jean-Jacques Rousseau

în Contractul social, potrivit căreia " poporul își vrea întotdeauna binele, dar nu întotdeauna îl
vede singur; voința generală este întotdeauna dreaptă, dar judecata ce o călăuzește nu este
întotdeauna luminată."

13
Tamaș Cătălin-Andrei Facultatea de Drept Universitatea Babes-Bolyai

Bibliografie

1. Tucidide, Istoria războiului peloponesiac. Studiu introductiv, traducere și note de Prof.

univ. dr. docent N. I. Barbu, Editura Stiintifica, București, 1966.
2. Craiovan, I., Tratat de teoria generală a dreptului, Universul juridic, București, 2015.
3. Mann, Thomas, Legea (din volumul Povestiri), Editura RAO, București, 2008.
4. Rousseau, Jean-Jacques, Despre Contractul Social sau principiile dreptului politic, Editura
Cartex, 2016.
5. Siani-Davies, Peter, Revoluția română din decembrie 1989, Editura Humanitas, București,
2006.
6. Le Bon, Gustave, Psihologia mulțimilor, Editura ANTET, 2002.

14