https://radioromaniacultural.

ro/documentar-alexandru-ioan-cuza-primul-domnitor-al-principatelor-romane-
1859-1866/

DOCUMENTAR: Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Române (1859-1866) / 24

January 2017

Provenind dintr-o veche familie de boieri moldoveni, din zona Fălciului (zona Bârladului), Alexandru Ioan
Cuza, primul domnitor al Moldovei și Țării Românești, a fost cel care a pus bazele statului modern român.
Domnia sa, deși scurtă (1859-1866), a reprezentat o perioadă de maximă dezvoltare a României moderne,
prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României și a primului guvern unitar,
dar și prin reformele sale: adoptarea primei constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor
mănăstirești, reforma agrară și cea a învățământului.

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învățat, până în 1831, în pensionul francez Sachetti, la
Galați, iar apoi, la Iași, în pensionul condus de francezul Victor Cuenim, unde a avut colegi pe câțiva dintre
viitorii săi colaboratori: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Eugen Alcaz, precum și pe viitorul mare
artist Matei Millo.
Și-a continuat studiile la Paris, unde a obținut diploma de bacalaureat în litere, în 1835. S-a înscris la
medicină, apoi la drept, nefinalizând însă cursurile acestor facultăți. A devenit membru al Societății
economiștilor din Paris. A revenit în țară și s-a înrolat cadet în armată (septembrie 1837). În februarie 1840
a demisionat, și, din 1842, a ocupat postul de președinte al judecătoriei Covurlui.

În primăvara anului 1844, Alexandru Ioan Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache,
stăpânul moșiei Solești din Vaslui. Mama Elenei, Ecaterina era din neamul Sturdza. Legat de acest
eveniment, un fapt notabil a fost acela al refuzului categoric din lista dotală a soției sale a robilor țigani,
Alexandru Ioan Cuza acceptând, astfel, hotărârea Adunării Obștești din 31 ianuarie 1844 de dezrobire a
țiganilor de pe moșiile domnești și mănăstirești.

Alexandru Ioan Cuza a încetat să mai dețină funcția de președinte al judecătoriei Covurlui, începând cu
1845, distanțându-se hotărât de regimul domnitorului Mihail Sturdza.

La 27 martie 1848, la hotelul Petersburg din Iași, prezent în rândul celor peste o mie de revoluționari
moldoveni, Alexandru Ioan Cuza a luat cuvântul și a semnat documentul programatic Petiția-proclamațiune
a boierilor și notabililor Moldovei. Rănit în confruntarea care a avut loc, Alexandru Ioan Cuza a fost arestat
și trimis spre deportare. Viitorul domnitor, alături de alți șase revoluționari, a reușit să se refugieze la
viceconsulul englez de la Brăila, evitând astfel deportarea și anchetarea lor în Imperiul Otoman.

Alexandru Ioan Cuza a participat la Marea Adunare Națională de la Blaj, în Transilvania, din 3/15 mai
1848, unde l-a ascultat pe Avram Iancu spunând: “Ardealul nu mai este Ardeal, ci România” și “Uitați-vă pe
câmp, românilor suntem mulți ca cucuruzul brazilor, suntem mulți și tari”.
Din cauza holerei care izbucnise în Bucovina, a plecat la Viena, apoi la Paris, și la Constantinopol, de unde
s-a întors în țară, alături de noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, un om cu vederi mult mai liberale decât
predecesorul său, Mihai Sturdza, și un partizan convins al Unirii.

Alexandru Ioan Cuza a ocupat succesiv posturile de președinte al Judecătoriei Covurlui, director al
Ministerului de Interne și pârcălab al ținutului Covurlui. A devenit un bun cunoscător al problematicii
administrative a țării, implicându-se în învățământ și sănătate. Totodată, el a desfășurat și o activitate
unionistă considerabilă.

Activitatea unionistă și scandalul alegerilor pentru divanul ad-hoc din 1857 l-au făcut pe Cuza să
demisioneze din administrația caimacamului Nicolae Vogoride. Au fost organizate noi alegeri pentru divan,
care au dat un covârșitor câștig de cauză taberei unioniste.

După deschiderea lucrărilor acestui important for, la 22 septembrie 1857, la Iași, Alexandru Ioan Cuza și-a
dovedit consistența politică în numeroasele dezbateri la care a participat activ. El a susținut desființarea
privilegiilor de clasă și s-a pronunțat pentru rezolvarea chestiunii agrare.

Nicolae Vogoride și-a revizuit atitudinea față de Alexandru Ioan Cuza, pe care l-a avansat colonel în august
1858. A devenit, apoi, ajutorul hatmanului Miliției moldovene și, în octombrie 1858, în timpul căimăcămiei
de trei, Catargiu, Sturdza și Panu, a ajuns hatman. În această calitate, Cuza era practic comandantul armatei
moldovene, post de mare importanță în vremurile ce aveau să urmeze. În cadrul Adunării Elective, cea care
urma să aleagă noul domnitor al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza a fost ales vicepreședinte alături de Petre
Mavrogheni.

Conform prevederilor Convenției de la Paris, act constituțional elaborat de puterile garante în 1858, în zilele
de 14, 16, 17 și 18 decembrie 1858, în Moldova, s-au desfășurat alegeri pentru Adunarea electivă. Lucrările
Adunării elective s-au deschis la 28 decembrie 1858 și au validat mandatele a 55 dintre 58 de deputați aleși.

Partida Națională avea o majoritate confortabilă în cadrul Adunării, dar, din nefericire, nu se pronunțase
încă asupra numelui candidatului. Aripa conservatoare era divizată între cei doi candidați: Mihail Sturdza,
fostul domn al Moldovei (1834-1849) și fiul acestuia, Grigore Sturdza.

După retragerea candidaturii lui Costache Negri, Mihail Kogălniceanu renunță și, în plus, în noaptea de 4
spre 5 ianuarie, în cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naționale, propune drept candidat unic al
acestei grupări pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. La propunerea lui Anastase Panu, deputații se angajaseră
să voteze candidatul care ar obține majoritatea. De aceea, nu este întâmplător faptul că până și adepții
celorlalți doi candidați l-au votat tot pe Cuza.

Domnul a depus jurământul, în care se angaja să apere ”drepturile și interesele patriei” și să asigure ”binele
și fericirea nației române”.
Discursul lui Mihail Kogălniceanu, în numele Adunării Elective, exprimă cel mai bine speranțele care se
puneau în noul domn: “Prin înălțarea ta pre tronul lui Ștefan cel Mare, s-a reînălțat însăși naționalitatea
română. Alegându-te de capul său, neamul nostru a vroit să împlinească o veche datorie către familia ta, a
vroit să răsplătească sângele strămoșilor săi vărsat pentru libertățile publice. Alegându-te pe tine domn în
țara noastră, am vroit să arătăm lumei aceea ce toată țara dorește: la legi nouă om nou.O, Doamne! Mare și
frumoasă îți este misia…Fii dar omul epohei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare; iar
tu, Măria ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru cari mai toți domnii trecuți au
fost nepăsători și răi. Nu uita că, dacă cincizeci de deputați te-am ales domn, însă ai să domnești peste două
milioane de oameni!…Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii domn cetățean; urechea ta să fie pururi deschisă la
adevăr, și închisă la minciună și lingușire”.

Alegerea lui Cuza a fost primită cu o bucurie fără margini. Vasile Alecsandri nota: “A-ți spune entuziasmul
pe care l-a produs această alegere este un lucru cu neputință…timp de trei zile populația din Iași s-a dedat la
adevărate nebunii”.

După ce la 5/17 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza a fost ales, în unanimitate, domn al Moldovei, la 24
ianuarie/5 februarie, a fost ales și domn al Munteniei. Alegerile pentru Adunarea Electivă a Țării Românești
s-au desfășurat, conform prevederilor Convenției de la Paris din 1858, între 8/20 și 12/24 ianuarie 1859.
Partida Națională n-a reușit să obțină majoritatea mandatelor, în acest context, liderii Partidei Naționale și,
în special liberalii-radicali, elementul cel mai dinamic al coaliției, și-au dat seama că singura cale de izbândă
este apelul la masele populare. Au fost mobilizați bucureștenii, au fost chemați țăranii din preajma Capitalei.
Lucrările Adunării Elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie, într-o atmosferă incendiară.
Clădirea din Dealul Mitropoliei era înconjurată de mii de oameni.

În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naționale s-au reunit la hotelul “Concordia” din
București unde, pentru prima oară, s-a formulat cu voce tare ceea ce până acum fusese doar o năzuință:
alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate.

În dimineața de 24 ianuarie, la ora 11.00, când lucrările Adunării s-au reluat, deputații reveniți în sala de
ședințe au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele având și urări adresate
domnitorului: “spre mărirea patriei”, “spre fericirea românilor”.

După citirea voturilor, Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat rezultatul
a fost adus la cunoștința mulțimii de pe Dealul Mitropoliei.

Începuturile domniei au fost anevoioase, domnul fiind obligat să facă naveta între cele două guverne, de la
Iași și București. Abia la sfârșitul anului 1861, Poarta, urmată de celelalte puteri garante, a recunoscut unirea
politico-administrativă a Principatelor pe timpul domniei lui Cuza. Ea s-a materializat prin crearea unui
singur guvern (22 ian./3 febr. 1862), ce cuprindea reprezentanți ai grupărilor conservatoare moldovene și
muntene, în frunte cu Barbu Catargiu.

Activitatea următorului guvern, condus de Mihail Kogălniceanu (12/24 oct. 1863 — 26 ian./7 febr. 1865), a
pus în operă principalele puncte formulate în programele Revoluției române de la 1848-1849.
Pe fondul neînțelegerilor privind reforma agrară, Alexandru Ioan Cuza a organizat o lovitură de stat, la 2
mai 1864, și a dizolvat Adunarea, elaborând o nouă constituție denumită “Statutul dezvoltător al Convenției
de la Paris”, în care și-a arogat largi prerogative legislative și executive.

La 14/26 august 1864, Alexandru I. Cuza a sancționat și promulgat Legea agrară, pe care a dat-o publicității
împreună cu o Proclamație către sătenii clăcași în care se spunea: “De astăzi înainte, voi sunteți stăpâni pe
brațele voastre; voi aveți o părticică de pământ, proprietate și moșie a voastră; de astăzi, voi aveți o patrie de
iubit și de apărat”.

Au fost împroprietărite 463.554 familii de țărani. Conform legii, țăranii primeau pământ în funcție de
numărul animalelor și nu îl puteau înstrăina timp de 30 de ani. Se desființa pentru totdeauna claca,
boierescul și toate celelalte obligații către boieri, care însă erau răscumpărate și plata urma a se face pe o
perioadă de 15 ani. Aplicarea legii a fost greoaie pentru că, pe de o parte nu exista un regulament unitar, iar,
pe de altă parte, se simțea lipsa inginerilor topografi.

La 2/14 și la 4/16 decembrie 1864 au fost promulgate un Cod civil și un Cod penal și de procedură penală.

Una dintre cerințele des întâlnite și în programele revoluționarilor de la 1848 a fost reformarea
învățământului românesc. Proiectul de lege “asupra organizării instrucțiunii publice din România” a fost
votat încă din 16/28 martie 1864.

După numeroase amânări, legea asupra instrucțiunii publice a fost promulgată de către Cuza la 25
noiembrie/7 decembrie 1864, după ce în prealabil a trecut prin Consiliul de Stat. Au fost reduse numărul
articolelor de la 660 la 480 și au fost introduse câteva modificări, dintre care cea mai însemnată era
renunțarea la principiul inamovibilității pentru învățători, institutori și profesori secundari, el rămânând
numai pentru profesorii universitari.

La 2 iulie 1864, a fost adoptată o nouă lege electorală prin care se mărea numărul votanților. Noua lege
electorală, deși nu înlătura votul cenzitar, reducea censul și crea două categorii de electori. Sistemul
prevedea ca un număr de 50 de asemenea electori să aleagă pe unul singur care vota. În felul acesta,
sistemul de vot cuprindea toate categoriile sociale chiar dacă ponderea lor în luarea deciziilor era diferită.

Pe fondul deteriorării raporturilor dintre Cuza și miniștrii săi, la 17 decembrie 1865, acesta și-a exprimat
dorința de a nu împiedica ascensiunea spre tron a unui prinț străin.

A fost silit să abdice la 11/23 februarie 1866. A plecat în exil, în Germania, unde s-a stabilit la Heidelberg.
Aici a și murit la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.

Poporul român nu l-a uitat și, cât timp a mai trăit, a fost ales, în lipsă, deputat în Parlamentul țării.

Respectându-i-se voința, a fost înmormântat în țară, la moșia sa de la Ruginoasa.

Sursa: AGERPRES
https://crispedia.ro/reforma-agrara-de-la-1426-august-1864-din-principatele-unite/

Actul de la 2/14 mai fiind acceptat de puteri şi refuzul majorităţii moşiereşti a Adunării de a vota
împroprietărirea pe locurile aşa-zis legiuite fiind motivarea principală a loviturii de stat, se cerea să se
rezolve neîntârziat problema agrară. Relaţiile feudale frânau dezvoltarea tehnicii, formarea muncitorilor
salariaţi, acumularea de capitaluri, dezvoltarea pieţei, într-un cuvânt dezvoltarea noului mod de producţie
capitalist. Baza feudală trebuia înlăturată din agricultură, de care era legată majoritatea populaţiei ţării şi
unde relaţiile clăcăşeşti erau dominante.

Secularizarea în decembrie 1863 a averilor mănăstireşti, când statul a luat asupra lui domenii care acopereau
circa un sfert din suprafaţa ţării şi pe care, în parte, burghezia va căuta să le acapareze, a constituit o
puternică lovitură dată feudalismului. Totuşi, faptul că acest pământ nu a fost pus la dispoziţia maselor
ţărăneşti a constituit o limitare a caracterului antifeudal al secularizării. Păstrarea mai departe a relaţiilor
feudale în economia agrară şi deci a regimului muncii clăcăşeşti frâna posibilităţile de dezvoltare a ţării.

Reforma agrară constituia o necesitate economică şi era tot mai mult impusă de presiunea maselor ţărăneşti.
Comentând reforma din 1861 din Rusia, Lenin a arătat - teză valabilă în esenţă şi pentru Principate - că
ţarul, „primul moşier”, îşi dăduse seama „că e mai bine să se înfăptuiască eliberarea de sus decât să aştepte
să fie răsturnat de jos”. Starea de continuă agitaţie a ţărănimii se accentuase după lovitura de stat. Condiţiile
fiind create pentru reformă, ţărănimea cerea claselor dominante realizarea ei, desfiinţarea clăcii şi
împroprietărirea. Exprimând concepţia şi îngrijorarea claselor exploatatoare, Radu Rosetti mărturisea că
„prin legea rurală... Cuza a ferit ţara de catastrofa unei cumplite răscoale ţărăneşti”.
În multe locuri, ţărănimea trecuse la acţiuni făţişe încă din primele luni ale anului 1864. La Româneşti
(judeţul Dâmboviţa), de pildă, ţăranii s-au opus alungării unor consăteni; la Ionăşeşti (judeţul Tecuci) sătenii
s-au împotrivit îndepărtării lor de pe moşie; la Vatra Mănăstirii Tismana (judeţul Gorj) arendaşul reclama
cuprinderea terenurilor de muncă de către săteni, iar la Bresniţa (judeţul Mehedinţi) ţăranii refuzau să are; la
Hotarul (judeţul Ilfov) autorităţile recurgeau la execuţii cu dorobanţi pentru a constrânge pe săteni să
îndeplinească „obligaţiile” faţă de arendaş; arendaşul de la Neguleşti (judeţul Tecuci) reclama refuzul
sătenilor de a-i lucra etc. Opunerea ţăranilor tindea să se generalizeze în întreaga ţară. Era evident că
întârzierea unei soluţionări a problemei agrare putea avea grave consecinţe pentru clasele dominante.

De o parte se găsea ţărănimea, care râvnea pământul în întregime, dar în condiţiile date era nevoită să
accepte doar locurile zise legiuite. De partea cealaltă se găseau clasele exploatatoare. Situându-se pe poziţia
cea mai reacţionară, moşierimea conservatoare se împotrivea cu înverşunare împroprietăririi, căutând,
totodată, să-şi transforme proprietatea feudală în proprietate absolută, expropriind ţărănimea de tot
pământul, lucru dovedit de legiuirile din 1851, ca şi de legea rurală nesancţionată din 1860-1862. În 1864,
creşterea presiunii ţărăneşti silise, totuşi, moşierimea conservatoare să accepte principiul împroprietăririi,
limitând însă cantitatea de pământ la circa patru pogoane, ceea ce reprezenta mai puţin de jumătate din
loturile legiuite şi nu satisfăcea nici măcar parţial revendicările ţăranilor.
De altfel, începând din 1863, se accentuaseră silinţele moşierimii pentru izgonirea clăcaşilor de pe moşii,
tocmai în vederea „eliberării” pământurilor în folosul moşierimii. Aşa, de exemplu, Gheorghe Ştirbei cerea
îndepărtarea a 22 de ţărani de la Băileşti (judeţul Dolj) pentru „liniştirea spiritelor”, iar Barbu Belu izgonea
nu mai puţin de 42 de săteni de pe moşiile Băjeşti şi Negreni (jud. Muscel); Elena Lahovari încerca şi ea
izgonirea a 10 clăcaşi din Cornetu din Vale (judeţul Ilfov); alţi 12 clăcaşi din Floreasca (judeţul Ilfov), se
plâng şi ei că se încerca alungarea lor, ca şi alţi 13 locuitori din Brezoaia (jud. Ilfov). Cererile de izgonire
din partea moşierilor se înmulţiseră într-atâta în ajunul legii rurale, încât Mihail Kogălniceanu a fost nevoit
să dea o circulară privind stăvilirea alungării „sub felurite pretexte” a clăcaşilor.

Burghezia, îndeosebi păturile burgheziei legate de dezvoltarea industriei şi mai puţin cele legate de comerţ,
cerea împroprietărirea pe loturile zise legiuite. Atitudinea liberalilor de diferite nuanţe, reprezentanţi ai
acestei burghezii, era însă similară celei a liberalilor din Rusia, sintetizată de Lenin astfel: „Liberalii au vrut
„să elibereze” Rusia „de sus”, fără să desfiinţeze nici monarhia ţarului, nici proprietatea moşierilor asupra
pământului, nici puterea lor, ci determinându-i numai să facă „concesii” spiritului vremii. Liberalii au fost şi
sunt ideologii burgheziei care nu se poate împăca cu iobăgia, dar se teme de revoluţie, se teme de mişcarea
maselor, capabilă să răstoarne monarhia şi să nimicească puterea moşierilor. De aceea liberalii se limitează
la „lupta pentru reforme”, la „lupta pentru drepturi”, adică la împărţirea puterii între iobăgişti şi burghezie”.

În 1864, lupta pentru pământ dintre ţărani şi clasele dominante a avut loc în condiţiile în care lupta
„desfăşurată înăuntrul claselor dominante, în cea mai mare parte în rândurile moşierilor..., avea la bază,
exclusiv, proporţiile şi forma concesiilor” şi în care „liberalii, ca şi iobăgiştii, se situau pe poziţiile
recunoaşterii proprietăţii şi puterii moşierilor, condamnând cu indignare orice idei revoluţionare despre
desfiinţarea acestei proprietăţi, despre deplina răsturnare a acestei puteri”. Burghezia, care nu-şi putea
împăca interesele cu menţinerea clăcii, voia reforma, dar se temea de revoluţie şi nu voia nimicirea
moşierimii, ci doar o împărţire a puterii cu aceasta.

Cuza şi Kogălniceanu au fost exponenţii cei mai înaintaţi ai partizanilor reformei prin împroprietărire pe
loturile legiuite cu despăgubire, prin faptul că ei au luptat pentru grăbirea înfăptuirii ei, în timp ce liberalii
radicali, prin şovăielile lor între alianţa politică cu partea din moşierimea conservatoare ostilă domnitorului
şi dorinţa de a sprijini reforma, n-au susţinut nici constant şi nici suficient de energic înfăptuirea ei şi
totodată, prin influenţa grupării moşiereşti liberale conduse de I.C. Brătianu, au căutat să-i limiteze
eficienţa.

După lovitura de stat de la 2/14 mai, reforma agrară a mai întârziat timp de câteva luni, pe de o parte pentru
a se îngădui statornicirea noului regim pe plan intern (prin plebiscit) şi internaţional (prin recunoaşterea
puterii suzerane şi a puterilor garante) şi pe de altă parte pentru că existau încă şovăieli şi unele divergenţe,
chiar în sânul alianţei din jurul domnitorului, asupra modalităţii ei de înfăptuire.

Acest lucru este dovedit, între altele, prin deosebirile existente între proiectul din martie şi legea rurală din
august 1864. Asupra domnitorului se exercitau presiuni ale moşierimii liberale în special prin Nicolae
Creţulescu, intrat în guvern la 19/31 iulie. În timpul acesta, unii moşieri încercau să rezolve problema prin
aparente concesii premergătoare reformei, într-un mod mai avantajos pentru ei şi mai dezavantajos pentru
ţărani, adică prin acordarea „spontană” a unor loturi mai mici decât cele ce urmau să se dea prin legea
rurală; era o nouă cale de deposedare a ţărănimii.

La 2/14 iulie 1864, Consiliul de stat a primit sarcina de a elabora un proiect de lege rurală „care, doborând
claca şi respectând stăpânirea clăcaşilor pe locurile ce ei astăzi le posedă în puterea legilor în fiinţă, să
garanteze, totodată, şi o despăgubire pe cât dreaptă şi sigură proprietarilor de moşii”. Consiliul de stat a
însărcinat o comisie din sânul său cu redactarea proiectului, care, amendat de guvern, a fost apoi adoptat la
12/24 august de Consiliu. Peste două zile, la 14/26 august, legea rurală era sancţionată şi promulgată.

Proclamaţia domnească anunţa ţărănimii: „Claca este desfiinţată pentru de-a pururea şi de astăzi voi sunteţi
proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre”; totodată, li se cerea însă ţăranilor să uite ura
împotriva moşierilor, înfrăţindu-se cu aceştia. Apelul reflecta poziţia moşierimii moderate şi liberale, ca şi a
burgheziei, ale căror interese Cuza înţelegea să le apere. Decretul era în bună măsură proiectul dat în
dezbaterea fostei Adunări cu câteva luni mai înainte; totuşi, ca urmare a criticilor şi a unor intervenţii ale
moşierimii, i se aduseseră unele modificări defavorabile ţăranilor.

Legea care urma să intre în vigoare la 23 aprilie / 5 mai 1865, elibera pe ţărani de sarcinile feudale (claca,
dijma, podvezile, zilele de meremet, slujbaşii volnici în Moldova) şi desfiinţa monopolurile feudale
înăuntrul satelor, hotărând totodată plata unei despăgubiri către proprietari. Ţăranii erau obligaţi să achite
anual, timp de 15 ani, drept preţ de răscumpărare a clăcii şi a celorlalte sarcini feudale, între 51 de lei şi 36
de parale şi 133 de lei, în funcţie de categoria în care se încadrau şi de regiune. Legea stabilea şi drepturile
de despăgubire ce urmau să fie încasate de proprietari, prin intermediul unei case de despăgubiri, pentru
sarcinile fiecărui sătean (între 592 de lei şi 2 parale şi 1 521 de lei şi 10 parale), dându-li-se şi o dobândă
anuală de 10%.

Sătenii erau astfel supuşi la plata unei despăgubiri enorme, pe care trebuiau s-o achite către stat odată cu
obligaţiile fiscale. Comentând mai târziu starea ţărănimii după reformă, Ion Ghica scria că ea era „vrednică
de jale” şi că „totalul dărilor unui fost clăcaş... se suie la ceva mai mult de 32 % din venitul anual”. Suma
despăgubirii depăşea cu mult preţul pământului din acea vreme. Faţă de proiectul de lege rurală din martie
1864, dobândă era dublată prin legea din august 1864, menţinându-se însă termenul de 15 ani pentru
stingerea datoriei.

Plata despăgubirii va apăsa din greu ţărănimea. „Despăgubirile” pe care ţărănimea română a trebuit să le
plătească au fost uriaşe şi au avut un rol însemnat în procesul de ruinare ulterioară a maselor ţărăneşti.
Economistul Nicolae Suţu aprecia că în urma reformei din 1864 - despăgubirile trebuind să fie achitate
odată cu impozitele - ţăranii au fost apăsaţi din punct de vedere fiscal de şase ori mai mult decât până atunci.
O parte din despăgubirile şi dobânzile plătite de ţărani au jucat un rol însemnat în procesul acumulării
primitive a sumelor de capital. O altă parte din aceşti bani însă moşierimea a cheltuit-o neproductiv,
parazitar, mai ales în străinătate.
Legea rurală hotăra împroprietărirea pe pământurile legiuite, deci în cantităţi diferite pentru Ţara
Românească, Moldova şi judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail, stabilind cuantumul pământului alocat ţăranilor
după numărul vitelor fiecărui sătean. Astfel - în afara vetrei satului, care devenea proprietatea comunelor
rurale - se dădeau sătenilor toporaşi sau pălmaşi, lipsiţi de vite de tracţiune: patru pogoane şi 15 prăjini
(20.578,01 mp) în Ţara Românească, două fălci şi 14 prăjini (29.018,64 mp) în Moldova şi două fălci şi 70
de prăjini în judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail (30.517,20mp); sătenilor mijlocaşi cu doi boi şi o vacă: şapte
pogoane şi 19 prăjini (35.754,94 mp) în Ţara Românească, patru fălci (57.288 mp) în Moldova şi patru fălci
şi 13 prăjini (57.635,88 mp) în judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail; iar sătenilor fruntaşi cu patru boi şi o vacă:
11 pogoane (55.129,69 mp) în Ţara Românească, cinci fălci şi 40 de prăjini (72.680,40 mp) în Moldova şi
şase fălci şi 30 de prăjini (86.734,80 mp) în judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail.

Se prevedea ca pământul expropriat să nu depăşească două treimi din întinderea moşiilor şi se menţiona că
pădurile nu intrau în această socoteală. Văduvelor, nevolnicilor şi sătenilor neclăcaşi nu li se da decât loc de
casă şi grădină, iar însurăţeilor li se dădea „facultatea” de a se strămuta pe moşiile statului. Moşnenii şi
răzeşii fără pământ sau cu pământ prea puţin nu erau împroprietăriţi. Timp de 30 de ani se interzicea
vânzarea loturilor de pământ „decât către comună sau către vreun alt sătean”.

Pădurile rămâneau în proprietatea moşierilor, dreptul de folosinţă nefiind menţinut ţăranilor decât 15 ani.
Totodată, stabilindu-se prin lege dreptul de comasare a loturilor risipite, moşierimea căpăta posibilitatea de
a-şi păstra terenurile cele mai fertile. Legea mai prevedea vânzarea pământurilor statului către săteni la
preţul de cinci galbeni pogonul - maximum 12 pogoane de fiecare familie -, plătiţi în 15 ani, şi dreptul
statului de a vinde, timp de trei ani după aplicarea legii, loturi de pământ între 100 şi 150 pogoane, în
vederea despăgubirii proprietarilor expropriaţi.

Prin legea rurală, - care n-a fost aplicată niciodată în mod complet - au fost împroprietăriţi 408.119 ţărani,
iar alţi 59.721 au primit numai locuri de casă şi grădină. În total au fost împroprietăriţi cu 1.766.258,2 ha un
număr de 467.840 de familii de ţărani. Cele 1.766.258,2 ha nu au fost însă toate luate din moşiile
particulare, ci numai 1.194.281,7 ha, restul de 571.976,5 ha fiind date din domeniile statului. Reforma nu a
dat ţăranilor „eliberaţi” decât 25-33% din pământul de care ei se folosiseră la începutul secolului al XIX-lea.

Din suprafaţa moşiilor particulare, sătenii n-au primit decât o suprafaţă infimă de 15%, iar restul de 85% a
rămas în mâinile moşierilor. Numeroase gospodării ţărăneşti au rămas fără pământ. 108.063 de familii
(48.342 însurăţei etc. plus 59.721 văduve fără copii, săteni care n-au fost agricultori etc.) n-au obţinut decât
locul de casă şi alte 134.132 de familii au primit doar loturi mici de 2-3 ha, cu totul insuficiente pentru a le
asigura existenţa. Dreptul însurăţeilor de a primi pământ n-a fost ţinut în seamă, iar prin circulari date
înainte de aplicarea legii, numărul celor ce nu beneficiau de prevederile ei a fost sporit.

Prin prevederile sale, legiuirea din 1864 a provocat o masivă deposedare a ţărănimii în favoarea moşierimii,
consacrând din punct de vedere juridic deposedările întregii perioade regulamentare. Împroprietărirea în
funcţie de numărul vitelor, păstrarea unei foarte mari părţi din moşie pentru moşier, necuprinderea pădurilor
în socotirea suprafeţei pământului moşiilor, exceptarea de la împroprietărire cu pământ de muncă a zeci şi
zeci de mii de ţărani erau tot atâtea stipulaţii ale legiuirii care au contribuit, în ansamblu, la deposedarea
ţărănimii. La aceasta s-a mai adăugat şi înşelarea sătenilor la măsurători cu prilejul aplicării legii.

„Rezultatul, dar, definitiv al aplicării legii rurale din punctul de vedere al împărţirii pământului sau al
întrebuinţării lui economice - scria Ion Ionescu de la Brad analizând aplicarea reformei în judeţul Dorohoi -
se poate enunţa în trei cuvinte: îngustare în locurile de hrană, sporire în locurile de case şi grădini şi
micşorare simţitoare (17.552 de fălci) în suma totală a pământului ce aveau ţăranii încă la 1859”. Din
pământurile stăpânite de ţărani de-a lungul veacurilor au fost tăiate fâşii întinse. Cu alte cuvinte, aşa cum
arată Lenin despre reforma din 1861, teză valabilă şi pentru reforma din 1864 din Principate, „reforma
agrară, tăind din pământul ţăranilor, i-a jefuit pur şi simplu... În favoarea moşierilor….”.

Prin modul de aplicare a legiuirii rurale, prevederile ei referitoare 1a împroprietărire au fost şi mai mult
restrânse şi limitate. Aplicarea împroprietăririi s-a lovit de greutăţi datorite moşierilor, care au căutat să
saboteze activitatea comisiilor de repartiţie şi delimitare a pământurilor şi să dea reformei un caracter mai
restrâns încă decât cel prevăzut. Un rol pozitiv în stăvilirea acestor acţiuni nefaste l-a avut Mihail
Kogălniceanu, care, printr-o serie de circulari, a luat atitudine împotriva interpretărilor tendenţioase ale legii
rurale. El a cerut, de exemplu, respectarea drepturilor la împroprietărire ale argaţilor, ale pădurarilor sau ale
celor care efectuaseră în parte claca. Cu tot sabotajul moşierilor, aplicarea legiuirii s-a încheiat, în linii mari,
în primăvara anului 1865.

Dar aplicarea reformei s-a făcut în avantajul claselor posedante. Lăsând deoparte micimea loturilor, ţăranii
au căpătat terenurile cele mai rele şi mai îndepărtate. Ion Ionescu de la Brad arăta că, de pildă, în judeţul
Mehedinţi „mai pretutindene clăcaşii au fost strămutaţi din pământurile lor şi la puţine moşii li s-au dat
pământuri de aceeaşi calitate cu aceea ce li s-au luat. În genere, s-au luat pământurile cele bune şi s-au dat
altele rele”.

De asemenea, cu ocazia aplicării legii rurale, ţăranii au fost trecuţi deseori în categorii inferioare celor în
care se găseau, inginerii topografi părtineau pe moşieri, sătenilor li s-au dat de multe ori pământuri în litigiu
care apoi li s-au luat etc. La aceasta se adăuga faptul că loturile date ţărănimii erau cu mult inferioare
necesităţilor ei reale; ţărănimea rămânea înrobită mai departe, la discreţia moşierilor şi arendaşilor, pentru
prisoasele de care nu se putea dispensa şi era silită să renunţe la parte din vite.

Reforma agrară din 1864 a însemnat „o „curăţire” moşierească „a pământurilor” pentru capitalism. Dar
reforma agrară nu a desfiinţat marea proprietate moşierească. Moşierimea împreună cu statul a continuat să
deţină majoritatea covârşitoare a pământurilor arabile şi a păşunilor. După reformă, proprietatea ţărănească
(adică a foştilor clăcaşi şi a moşnenilor şi răzeşilor) reprezenta aproximativ 30% din suprafaţa ţării, iar
proprietatea moşierească şi a statului aproximativ 70%. Ca urmare, şi după reformă, principala contradicţie
la sate a rămas aceea dintre ţărănime şi moşierime.

Reforma agrară a constituit însă o verigă importantă în consolidarea orânduirii capitaliste, după ea
capitalismul dezvoltându-se într-un ritm mai viu. În urma reformei, a cărei esenţă era burgheză, servituţile
feudale ale proprietăţii moşiereşti au dispărut, prevederile burgheze ale Codului Civil înlocuind prevederile
feudale ale legiuirilor din 1851; totodată, producţia de mărfuri a căpătat o tot mai mare extindere.

De asemenea, prin deposedarea totală sau într-o măsură însemnată a unei mari părţi a foştilor clăcaşi de
principalul lor mijloc de producţie - pământul -, în condiţiile abolirii dependenţei şi a servituţilor feudale ale
ţăranilor clăcaşi, reforma agrară din 1864 a creat o masă de oameni care mai devreme sau mai târziu au fost
nevoiţi să-şi vândă forţa de muncă pentru a-şi asigura existenţa. Această situaţie nu putea, bineînţeles, să nu
influenţeze activ în direcţia dezvoltării capitalismului şi implicit asupra procesului formării clasei
muncitorilor salariaţi-proletari.

De asemenea, reforma a creat premisele lărgirii pieţei interne (pe baza necesităţii celor care îşi vindeau forţa
de muncă de a-şi cumpăra mijloace de subzistenţă, iar a celor care îi foloseau de a cumpăra atât mijloace de
subzistenţă cât şi, mai ales, mijloace de producţie). Datorită apariţiei unui număr tot mai mare de braţe de
muncă libere, a sporirii acumulărilor băneşti de pe urma „despăgubirilor” şi a lărgirii pieţei interne, industria
capitalistă a avut după 1864 condiţii de dezvoltare mai prielnice decât înainte.

Întrucât prin reformă moşierimea nu era desfiinţată ca clasă, ci menţinută şi deţinea împreună cu statul circa
70% din pământul ţării, dezvoltarea capitalismului în agricultură se va produce nu pe cale revoluţionară, ci
pe o cale greoaie şi foarte dureroasă pentru ţărani, aşa-numita cale prusacă, în cadrul căreia formele
capitaliste de exploatare se vor împleti cu puternice rămăşiţe ale formelor feudale de exploatare. Neavând
pământ suficient pentru a-şi asigura traiul - în medie lotul acordat prin reformă unui ţăran fiind de 3,77 ha -,
o mare parte a ţărănimii va fi. nevoită ca, începând cu anii imediat următori reformei, să muncească pe
pământurile moşiereşti în condiţiile dijmei, ruşfeturilor etc., adică în condiţiile unor rămăşiţe ale relaţiilor
feudale.

Cu toate acestea, în gospodăria moşierească se va accentua după 1864 dezvoltarea formelor de producţie
capitaliste; folosirea muncii salariate se va extinde continuu în dauna muncii în dijmă. Totodată, în însuşi
sânul ţărănimii contactul tot mai strâns cu piaţa va adânci diferenţierea ei de clasă, descompunerea ei în
grupuri social-economice distincte. De altfel, prin atribuirea unor loturi diferite ca mărime în funcţie de
numărul de vite deţinute de foştii clăcaşi, reforma agrară a contribuit ea însăşi, într-o anumită măsură, la
diferenţierea ţărănimii.

Existenţa după reforma din 1864 a unor puternice rămăşiţe feudale va constitui o piedică însemnată în calea
viitoarei dezvoltări economice şi sociale a ţării. De asemenea, înţelegerea dintre burghezie şi moşierime a
avut consecinţe pe plan politic, moşierimea reuşind în această privinţă să-şi păstreze un loc important.
Totodată, alianţa dintre cele două clase posedante, la baza căreia stătea păstrarea marii proprietăţi funciare, a
dus la înăbuşirea luptei poporului şi la frânarea dezvoltării economice a ţării.

Istoriografia burgheză n-a reliefat temeiurile adânci ale reformei agrare din 1864. Ea n-a prezentat decât
incidental sau chiar a estompat lupta maselor ţărăneşti pentru pământ şi libertate, precum şi faptul că clasele
dominante au fost constrânse să înfăptuiască reforma, fie şi într-un mod trunchiat, pentru a încerca să
stăvilească adâncile nemulţumiri şi spiritul de luptă al clasei ţărăneşti. A.D. Xenopol socotea că reforma nu
era rezultatul luptei ţărănimii şi al temerii claselor dominante, ci el o prezenta ca un dar făcut ţăranilor de
Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu, înfăţişaţi ca nişte filantropi; iar Nicolae Iorga nega lupta
ţărănimii, scriind că „nu era necesar să li se recomande sătenilor buna rânduială”, ei având „instinctul
păstrării ei”.

Lucrările de istorie scrise în vremea regimului burghezo-moşieresc n-au subliniat importanţa excepţională
pe care a avut-o reforma agrară din 1864 în procesul de constituire a României moderne; la acest lucru a
contribuit şi Constantin Dobrogeanu-Gherea, care, neînţelegând însemnătatea reformei din 1864, a ajuns la
concepţii greşite privind evoluţia social-economică a României.

Cu tot caracterul ei mărginit, prin faptul că a pus capăt dominaţiei relaţiilor feudale şi a deschis drumul
dominaţiei relaţiilor capitaliste în agricultură, reforma agrară din 1864 rămâne unul dintre cele mai de seamă
evenimente din istoria României moderne. De aici înainte societatea românească s-a dezvoltat într-un ritm
mai viu, contradicţia principală fiind aceea dintre proletariat şi burghezie.

https://radiojurnalspiritual.ro/s-a-intamplat-in-14-august-1864/

S-a întâmplat în 14 august 1864

S-a întâmplat în 14 august 1864: S-a adoptat Legea rurală, prin care domnitorul Al. I. Cuza a declarat
eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor. Un număr de 511.000 de familii au primit pământ în suprafaţă totală
de 2 milioana hectare.

  Reforma agrară din 1864 a fost o măsură luată de guvernul Mihail Kogălniceanu sub domnia lui Alexandru
Ioan Cuza, prin care ţăranii clăcaşi erau eliberaţi de obligaţiile faţă de boieri şi erau împroprietăriţi cu
pământ. A fost primul pas către începerea procesului de modernizare a statului român şi, cu toate că a avut
numeroase lipsuri, a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal

        Legea rurală a fost sancţionată şi promulgată la 14/25 august 1864.Atunci Domnitorul proclama
ţărănimii: „Claca este desfiinţată pentru de-a pururea şi de astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile
stăpânirii voastre”. Legea a intrat în vigoare la 23 aprilie/5 mai 1865. Ea elibera pe ţărani de sarcinile
feudale precum claca, dijma sau podvezile, desfiinţa monopolurile feudale din interiorul satelor. Loturile
erau distribuite în funcţie de numărul de vite deţinute. Ţăranii urmau totuşi să răscumpere terenurile şi să
achite anual o anumită sumă, timp de 15 ani. Pe de altă parte, legea stabilea plata unor despăgubiri către
proprietari, la preţul pământului de atunci. Terenurile expropriate nu depăşi 2/3 din moşie şi nu puteau fi
vândute timp de 30 de ani decât către comună sau către vreun alt sătean.

       În total au fost împroprietăriţi 406.429 ţărani cu 1.654.964 hectare. O bună parte din loturile necesare
proveneau din moşiile obţinute prin secularizarea averilor mănăstireşti. După reformă ţăranii au ajuns să
deţină 30% din teritoriul ţării, restul de 70% fiind deţinut de moşierime sau de stat. Această măsură a fost
prima dintre măsurile care vor începe procesul de modernizare în Principatele Române. Din totalul
clăcaşilor constataţi în România, în anul 1864, au rămas neîmproprietăriţi circa 53 000 clăcaşi (după alte
surse circa 38 590)28. Legiutorul a avut în vedere necesităţile viitoare ale cultivatorilor agricoli. El a lăsat
spre rezolvare problema împroprietăririi însurăţeilor, vânzarea unor moşii ale statului, prin sistemul lotizării,
unor viitoare reglementări (legile din anii 1866, 1868, 1872,1875, 1876, 1881, 1884, 1886, 1889).

       Legea care trebuia să intre în vigoare la 23 aprilie/5 mai 1865 a acordat insuficient pământ pentru
familiile ţărăneşti. Comentând mai târziu starea ţărănimii după reformă, Ion Ghica scria că „ea era vrednică
de jale” şi că „totalul dărilor unui fost clăcaş… se suie la ceva mai mult de 32% din venitul
anual”.Economistul N. Suru aprecia că în urma refomei, despăgubirile trebuiau să fie achitate odată cu
impozitele, ele apăsând fiscal „de şase ori mai mult decât până atunci”. Mihai Kogălniceanu, într-un discurs
ţinut în Cameră, la 11 februarie 1882, se pronunţa pentru necesitatea unei noi împroprietăriri.O altă lipsă a
legii a fost şi faptul că ea a exclus moşnenii de la împroprietărire, proprietatea moşnenească intrând într-o
criză generală, provocată de regimul burghez, care a accelerat procesul de proletarizare în lumea satului.

    La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, asistăm la „dezlipirea vechilor clase
rurale, boierimea şi ţărănimea, de pământul lor străvechi şi prefacerea lui în capital”. Reforma agrară din
anul 1864, o adevărată reformă socială, a contribuit la aşezarea proprietăţii: „în spiritul caracterului ei de
absolut şi exclusiv”, înscris în art. 480 al Codului Civil.Proclamarea proprietăţii individuale ca drept comun
în România, s-a făcut în detrimentul stării de proprietate în indiviziune, în care „se găsea o bună parte a
cuprinsului ţării stăpânită de o numeroasă clasă a populaţiei noastre”

       Motivaţia principală, dar şi principala consecinţă, pentru care a fost adoptată a fost aceea că prin statutul
de proprietari, ţăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Aşadar, veniturile la bugetul statului
creşteau considerabil. Treptat, ţăranii au descoperit inconfortul de a fi contribuabili la bugetul statului. Dacă
până la reformă, ţăranii negociau cu boierii dările pe care trebuiau să le plătească lor, perceptorii statului
erau intransigibili, iar metoda negocierii nu a mai putut fi aplicată.

      Reforma agrară de la 1864 a avut şi numeroase neajunsuri, care au culminat cu răscoalele ţărăneşti de
mai târziu.Pământurile acordate au fost insuficiente necesităţilor reale ale familiilor rurale. Mai mult, ţăranii
împroprietăriţi nu au fost susţinuţi pentru a deveni fermieri moderni, motiv pentru care agricultura a rămas
pentru mult timp la un nivel înapoiat. Datorită despăgubirilor pe care trebuiau să le plătească, ţăranii au
trebuit să facă faţă unei poveri fiscale excesive (nivelul dările era oricum ridicat, iar împreună cu
despăgubirile se ridicau la circa 32% din veniturile anuale).

       Mulţi ţărani au fost nevoiţi să fugă la sud de Dunăre din cauza poverii fiscale excesive. În fine,
aplicarea legii s-a făcut cu numeroase abuzuri, care au creat numeroase frământări sociale. Cu toate acestea
numele lui Cuza a rămas în mentalul colectiv al ţărănimii legat de eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor.

Surse:
Academia Română, Istoria românilor, vol VII, tom I, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2001

http://npissh.ro/ro/wp-content/uploads/sites/2/2015/12/ASPECTE-PRIVIND-APLICAREA-LEGII-
RURALE-DIN-ANUL-1864.pdf

http://www.istorie-pe-scurt.ro/reforma-agrara-a-lui-cuza-cea-mai-importanta-lege-din-secolul-xix/

https://www.revista-ferma.ro/articole/dezvoltare-rurala/reforma-lui-cuza-de-la-1864

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/reformele-lui-cuza-tara-noua-legi-noi

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

. https://www.revista-ferma.ro/articole/dezvoltare-rurala/reforma-lui-cuza-de-la-1864

Reforma lui Cuza de la 1864

Violeta Mâţ
Pe 14 august 1864, Alexandru Ioan Cuza promulga Legea Rurală, prin care ţăranii clăcaşi din Moldova şi
din Ţara Românească deveneau, pentru prima dată, proprietari pe terenurile pe care le lucrau.

Ca să poată adopta această lege, Cuza a dizolvat Adunarea legislativă, unde majoritatea o aveau
reprezentanţii moşierilor care se opuneau reformei agrare.

Ţărani fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi

La vremea aceea, în România proaspăt formată existau ţăranii liberi, posesori de pământ (răzeşi în Moldova,
moşneni în Ţara Românească) şi ţăranii clăcaşi, care nu deţineau pământ şi erau obligaţi să presteze zile de
clacă (muncă) în folosul boierului. Acesta, în schimb, trebuia să le dea în folosinţă teren pentru casă, curte,
grădină, arătură, fâneaţă, păşune.
Claca era fixată la 12 zile de muncă pe an. Cum însă ţăranii trăiau din creşterea vitelor şi aveau nevoie de
păşune pentru acestea, erau obligaţi să accepte mai multe zile de lucru în folosul boierului. Pe lângă clacă,
ţăranii mai datorau boierului „dijma” (sau „zeciuiala”), ce reprezenta o parte (cam 10%, de unde şi numele)
din producţia obţinută de pe pământul primit în folosinţă, şi „povada”, adică obligaţia de a asigura unele
servicii, precum transportul şi cărăuşia, în folosul moşierului.
Ţăranii clăcaşi erau împărţiţi în trei categorii, în funcţie de numărul vitelor de muncă pe care le deţineau:
fruntaşi - aveau 4 boi şi una sau mai multe vaci, mijlocaşi - aveau doi boi şi o vacă, şi pălmaşi - care n-aveau
boi. După acelaşi criteriu primeau dreptul de a folosi păşunile, care erau deţinute în totalitate de moşieri:
fruntaşii puteau folosi cca. 4 ha de păşune, mijlocaşii - aproximativ 2 ha, iar pălmaşii nu puteau folosi
păşunile.
Peste 500.000 de familii de ţărani au primit pământ
Prin reforma agrară din 1864, realizată de guvernul condus de Mihail Kogălniceanu sub domnia lui
Alexandru Ioan Cuza, ţăranii clăcaşi au fost eliberaţi de toate obligaţiile faţă de boieri şi împroprietăriţi cu
pământ. Legea rurală a fost promulgată în august 1864, dar a intrat în vigoare în aprilie 1865, urmând să fie
aplicată în termen de un an. Datele vremii, citate de istorici, arată că au fost împroprietărite peste 500.000 de
familii de ţărani, care au primit, în total, în jur de 1,9 milioane ha de teren arabil, cât un sfert din suprafaţa
arabilă a ţării. Cu tot cu păşuni, terenul trecut în proprietatea ţăranilor clăcaşi depăşea 30% din suprafaţa
agricolă. O parte din terenuri proveneau din averile mănăstirilor, pe care Cuza le trecuse în proprietatea
statului cu un an înainte de reforma agrară. La acel moment, un sfert din teritoriul ţării era deţinut de
mănăstiri.
Ţăranii au primit pământ în funcţie de numărul de vite deţinute: fruntaşii au primit, în medie, cca. 6 ha de
familie, mijlocaşii 4,5 ha, şi pălmaşii 2,5 ha. 60.000 de ţărani au fost împroprietăriţi doar cu loc de casă şi
grădină.
Scriitorul Constantin Dobrogeanu - Gherea nota că 72.000 de fruntaşi au primit peste 400.000 ha, peste
200.000 de mijlocaşi au primit 880.000 ha, aproape 135.000 de pălmaşi au primit 385.000 ha. În medie,
fiecare familie de ţărani clăcaşi a primit aproape 4 ha de teren. Ţăranii urmau să răscumpere aceste terenuri
printr-o sumă plătită anual, timp de 15 ani, cu dobândă de 5% pe an.
Legea rurală mai stabilea plata unor despăgubiri către foştii proprietari, garantate de stat. Terenurile
expropriate nu puteau depăşi două treimi din moşie şi nu puteau fi vândute de noii proprietari timp de 30 de
ani decât către comună sau către alt sătean. De asemenea, se constituia teritoriul comunal, ce cuprindea
pieţele, străzile, locurile de biserici, cimitirele, şcolile, care erau trecute în proprietatea comunelor fără
despăgubiri.

Cum „fentau” legea boierii şi statul!

Vă aduceţi aminte de reforma agrară a lui Cuza ca un mare bine făcut ţăranilor? Nu-i chiar adevărat, deşi aşa
o lăudau cei care au adoptat-o. De la început şi până la efectele cele mai târzii, a fost aproape un dezastru.
Nu doar că legea a fost făcută fără să ţină cont de realităţile sociale şi economice ale vremii, dar, mulţi
moşieri, disperaţi că îşi pierd pământurile, au găsit metode de a împiedica aplicarea legii. Popor talentat!
Sau, cum îi descriau cronicarii acelor vremuri, „oameni abili şi vicleni”. De exemplu, în Moldova, clăcaşii
au fost goniţi cu totul de pe unele moşii, ca să nu-i prindă legea rurală făcând clacă şi să primească pământ.
Însă „cel dintâi care a contribuit cu puterea exemplului rău a fost statul”, scria I. G. Bibicescu, om politic şi
economist. Statul a dat şi „pământuri rele”, neproductive sau unde ţăranii nu puteau ajunge cu animalele, şi
pământuri lipsă, din păduri defrişate pe cheltuiala ţăranilor, unora le-a dat mult mai târziu, iar altora deloc,
dar au fost obligaţi să plătească şi preţul şi impozitul pe terenul pe care, în fapt, nu l-au primit. Mai mult,
după ce pământurile au fost integral plătite, nu toţi ţăranii au primit acte de proprietate.

Când libertatea şi proprietatea te împovărează mai rău ca iobăgia!

„Anul 1864 purta în sânul său anul teribil 1907”, scria Constantin Dobrogeanu-Gherea, la 45 de ani după
reforma agrară a lui Cuza ( în „Neoiobăgia”, 1910). „Din aproape jumătate de milion de ţărani
împroprietăriţi, numai unii dintre cei 72.000 de fruntaşi puteau să-şi întemeieze o gospodărie temeinică şi
serioasă”, consemna acesta. Ceilalţi, imensa majoritate, care au primit foarte puţin pământ, s-au trezit şi mai
împovăraţi decât erau înainte de legea rurală. Foştii ţărani clăcaşi, deveniţi liberi şi noi proprietari de
terenuri, se aflau, practic, într-o situaţie mult mai rea: fără teren şi păşune suficiente, fără lemne, fără bani
pentru plata ratei pentru pământul primit şi a impozitelor către stat. Cea mai importantă resursă a lor era, în
continuare, munca. De partea cealaltă, moşierii nu aveau cum să îşi lucreze singuri terenurile rămase în
proprietate. Ca să împace „cerea şi oferta”, în 1866 a fost adoptată Legea învoielilor (tocmelilor) agricole.
Evident, în favoarea moşierilor. De aici, lucrurile au mers tot mai rău pentru ţărani, până la Răscoala din
1907, de la Flămânzi, despre care o să vă povestim în ediţiile viitoare.

O ISTORIE SURPRINZĂTOR DE ACTUALĂ

În 1905, trecuseră deja 40 de ani de la reforma agrară a lui Cuza prin care ţăranii primiseră pământ. Potrivit
statisticilor oficiale de la acea vreme, în România (Muntenia şi Moldova) existau aproape 1,3 milioane de
gospodării ţărăneşti. 300.000 (aproape un sfert) din acestea nu aveau teren arabil.
Pentru cele aproape un milion de gospodării care deţineau şi suprafeţe arabile, media era de 4 ha. Media
unei moşii boiereşti depăşea 1.900 ha. Aproape un milion de ţărani deţineau, împreună, cât 4.200 de mari
proprietari, adică 3,8 mil. ha de teren arabil.
Din cei 1,3 milioane de ţărani, 33% aveau sub 3 ha (5% nu aveau nici măcar jumătate de hectar), 25% aveau
3 - 5 ha, 14% aveau 5 - 10 ha, şi mai puţin de 3% deţineau peste 10 ha de teren arabil. (Dinu C. Giurescu,
„Istoria Ilustrată a Românilor”)

Un articol publicat în revista Ferma nr. 2/207 (ediţia 1-14 februarie 2018)

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/reformele-lui-cuza-tara-noua-legi-noi

Autor acad. Dan Berindei

Totul se întemeia pe pozițiile pe care se situa mișcarea unionistă, iar temeiul legal i-l dăduse Convenția prin
care fusese pus în vigoare un întreg ansamblu de principii înaintate ale unei societăți moderne.
Responsabilitatea miniștrilor, inamovibilitatea magistraților, dreptul oricărui cetățean dispunând de un venit
de 3 000 de galbeni de a ocupa tronul – care înceta astfel de a fi un monopol al marii boierimi! – , adoptarea
oricărui impozit numai în temeiul unui vot favorabil al Adunării, egalitatea cetățenilor în fața legii și a
impozitelor și accesul egal la funcțiile publice, desființarea privilegiilor, a scutirilor și a monopolurilor erau
cele mai importante prevederi ale acestui statut fundamental pe care puterile garante căzuseră la înțelegere
să-l aplice în Principate.
Un domnitor nou, fost revoluționar pașoptist și fruntaș unionist, patriot dezinteresat și demn și o întreagă
nouă clasă politică, în care aveau să pătrundă și elemente din cea veche, dar numai cei care se situau pe
poziții liberale ori conservator “progresiste” – cum se intitulau, de altfel, ei înșiși! – au intrat într-un nou joc
al puterii. Fără îndoială că opiniile au fost deseori divergente, că sechele ale vechilor mentalități aveau să
mai ființeze, dar, în ansamblu, cu toții au devenit slujitori ai unei societăți moderne, la parametrii unor țări
înaintate ale epocii respective.

Lupta s-a dat privind dimensiunile și limitele unor reforme, dar acestea în sine au fost unanim acceptate. “Pe
teren” reînnoirea a fost aplicată și de luptători ai mișcării unioniste care au devenit slujitori ai noului stat. De
la începutul anului 1859 și până în spre toamna anului următor au fost numiți 2 000 de noi slujbași, ceea ce
– având în vedere dimensiunile relativ restrânse ale aparatului de stat din acea vreme – evidenția proporțiile
schimbării.

Baza reformelor: dubla alegere și recunoașterea ei

Reformele au avut un larg câmp de desfășurare și au transformat în mod evident cele două țări într-un stat
unitar și modern. În perspectiva istorică, aceste reforme, de la cele mai mărunte la cele majore, apar ca
având o însemnătate tot atât de mare ca și actul propriu-zis al Unirii, concretizat în dubla alegere, punct de
plecare în procesul de formare și organizare a statului modern român. Temeiul tuturor reformelor l-a
reprezentat de săvârșirea unificării realizate prin dubla alegere.

Prima etapă l-a re prezentat legalizarea dublei alegeri, iar a doua a însemnat trecerea de la domnia personală
la unificarea politico-administrativă, care a fost încununată prin obținerea legalizării ei la Conferința de la
Constantinopol din septembrie 1861 și prin firmanul eliberat în temeiul hotărârilor acestei reuniuni. Este
marele merit al înfăptuitorilor statului național de a fi procedat la contopirea celor două țări și nu la o simplă
alăturare federală. Prin aceasta a fost creată o structură statală greu distructibilă, lucru, de altfel, demonstrat
de cei 150 de ani care s-au scurs de atunci. Această unire definitivă a fost înscrisă, cum spunea domnitorul
în proclamația sa, “în datinele națiunilor”.
Primele reforme

Reformele realizate au îmbrățișat întreaga viață a societății din Principate. Egalitatea în fața legii și a
impozitelor (prin supunere la contribuții a unor categorii până atunci privilegiate și scutite), des ființarea
privilegiilor, îmbunătățirea și modernizarea aparatului judiciar, organizarea serviciilor de statistică, o nouă
lege a recrutării prin care – cel puțin formal – obligațiile militare erau generalizate, reorganizarea serviciilor
de lucrări publice s-au înscris printre reformele realizate în prima parte a domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Aveau să urmeze reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea de căi ferate, constituirea
Consiliului Superior al Instrucțiunii Publice, un regulament de navigație, organizarea Corpului inginerilor
civili, reorganizarea Școlii de silvicultură și o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor
mănăstirești, care au reprezentat o etapă a doua a reformelor încheiată în ultimele luni din 1863.

Chestiunea agrară și secularitarea

Dar cea mai de seamă reformă care trebuia înfăptuită era cea a relațiilor agrare. Problema fusese pusă cu
acuitate în timpul revoluției din 1848 și nu mai suferea întârziere, deoarece nerezolvarea ei paraliza
ansamblul procesului de reînnoire. De altfel, Convenția de la Paris recomandase și ea să se treacă “fără
întârziere” la “revizuirea legii care reglementează raporturile dintre proprietarii pământului și cultivatori”. În
vara anului 1862, avuseseră loc în Adunarea României dezbateri înverșunate, în condițiile în care
majoritatea era deținută de conservatori, care, totodată, formaseră la 24 ianuarie/ 5 februarie 1862, guvernul
unic sub conducerea lui Barbu Catargiu. Proiectul adoptat a reflectat pozițiile dreptei conservatoare, dar
domnitorul a refuzat să-l sancționeze, problema rămânând mai departe deschisă. Soluția avea să fie găsită pe
o cale nouă, după lovitura de stat din mai 1864.

Dar, până atunci, guvernul a fost încredințat lui Mihail Kogălniceanu (foto), abil om politic, care a încercat
să găsească un temei de înțelegere națională. Cea dintâi reformă și ea de însemnătate primordială pe care
bărbatul de stat o va realiza, obținând un vot aproape unanim al Adunării, a fost cea a secularizării bunurilor
mănăstirești. Prin legea secularizării, adoptată la 13/25 decembrie 1863, aceste bunuri au fost trecute în
proprietatea statului.
A fost recuperat de către acesta un sfert din teritoriul național, aflat până atunci, în cea mai mare parte, în
posesia unor așezăminte religioase străine. Guvernul Kogălniceanu a reușit, de asemenea, să primească
voturi majoritare și pentru alte inițiative ale sale. Au fost înființate Școala superioară de științe și Școala
superioară de litere, care transformate în anul următor în facultăți vor oferi temeiul înființării Universității
de la București (după cea de la Iași, înființată încă din 1860).

O nouă lege a pensiilor, crearea Curții de Conturi, legea organizării armatei - adoptată cu o mică majoritate
de Adunare -, legea contabilității, legea consiliilor județene, Codul penal și legea instrucțiunii publice,
crearea Consiliului de Stat au fost, de asemenea, concretizări ale activității guvernului Kogălniceanu.

Dizolvarea Adunării și Statutul Dezvoltător

Aducerea în dezbatere a reformei agrare a dus însă la izbucnirea unui violent conflict între guvern și
majoritatea Adunării, ostilă soluției propusă de guvern pe care și domnitorul o susținea. A urmat dizolvarea
Adunării pe calea unei lovituri de stat. Poporului i s-a supus spre aprobare, prin plebiscit, Statutul
dezvoltător al Convenției de la Paris și o nouă lege electorală.

Lovitura de stat a sporit puterea domnitorului și totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor
asupra majorității Adunării. Sancțiunea poporului prin plebiscit și recunoașterea noii stări de lucruri de către
puterea suzerană și puterile garante a creat posibilitatea decretării legii rurale în sensul programului
pașoptist, desființându-se relațiile feudale în agricultură și procedându-se la o împroprietărire a țărănimii
până atunci clăcașe.

Prin legea din 14/26 august 1864, peste 400 000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu locuri de
muncă, iar aproape alți 60 000 de săteni au primit locuri de casă și grădină. Prin reforma din 1864 se
întregea pe plan social actul istoric din ianuarie 1859.

Marile Reforme

Ultimii ani ai domniei lui Cuza au fost apoi caracterizați prin adoptarea altor reforme, care în ansamblu s-au
încadrat procesului de modernizare. A fost adoptat sistemul metric, a fost decretat Codul civil, s-au afirmat
drepturile autocefale ale Bisericii române față de Patriarhia din Constantinopol, s-au luat măsuri contra
jurisdicției consulare, s-a promulgat legea instrucțiunii publice, după ce, în iulie 1864, se crease
Universitatea din București.

A fost înființată Școala de Poduri și Șosele (viitoarea Politehnică), au fost create Camerele de Comerț. S-au
repus în vigoare taxele de export. Legea pentru consiliul permanent al instrucțiunii publice, ca și legea
pentru contractarea unui împrumut de 158 de milioane destinat lichidării chestiunii mănăstirilor închinate,
legea pentru numirea mitropoliților și episcopilor, legea pensiilor gradelor militare inferioare, introducerea
monopolului tutunului, concesionarea căii ferate București-Giurgiu s-au numărat printre realizările anului
1865. În ansamblu, domnia lui Alexandru Ioan Cuza are o însemnătate primordială prin aceea că a pus
bazele statului unitar, dar totodată și ale statului modern.

Reformele au avut și limite, unele au fost incomplete ori au trebuit îmbunătățite, dar oricum temeiurile
României moderne și implicit ale României contemporane stau în perioada de aprigă înfruntare dintre nou și
vechi, dintre forțele înaintate și cele conservatoare din anii 1859-1866. Reformele realizate în timpul
”domnului Unirii” au deschis drum larg mersului înainte națiunii române și au creat premise pentru viitoare
împliniri.