11.6.1. Ce este ştiinţificitatea?

Pentru unii, ştiinţa se identifică cu ştiinţele naturale sau cu cercetarea pe baze cantitative: o
cercetare nu e
ştiinţifică dacă nu se face prin formule şi diagrame. Sub această formă n-ar fi ştiinţifică o
cercetare despre morală la Aristotel, dar n-ar fi nici măcar o cercetare despre conştiinţa de clasă
sau despre răscoalele ţărăneşti în timpul reformei protestante. Evident, nu acesta este sensul ce
să dă termenului "ştiinţific" în universitate. Să încercăm aşadar să definim sub ce formă o lucrare
poate fi numită ştiinţifică în sens vast.
Modelul poate fi foarte bine cel al ştiinţelor naturale aşa cum sunt propuse încă de la începutul
evului modern. O cercetare este ştiinţifică atunci când răspunde la următoarele cerinţe:
1. Cercetarea avertizează asupra unui obiect recognoscibil şi de ceilalţi. Termenul obiect
nu are în mod necesar o semnificaţie fixă. Şi rădăcina pătrată este un obiect, chiar dacă
nimeni n-a văzut-o niciodată. Clasa socială este un obiect de cercetare, chiar dacă cineva
ar putea obiecta că se cunosc doar indivizi sau medii statistice şi nu clase adevărate şi
proprii. Dar într-un atare sens n-ar mai avea realitate fizică nici măcar clasa tuturor
numerelor întregi superioare lui 3725, de care totuşi un matematician s-ar putea ocupa
foarte bine. A defini obiectul înseamnă deci a defini condiţiile în care putem vorbi de el pe
baza unor reguli pe care noi le vom pune sau alţii le-au pus înaintea noastră. Dacă noi
fixăm regulile în baza cărora un număr întreg superior lui 3725 poate fi recunoscut atunci
când este întâlnit, am fixat regulile de recognoscibilitate obiectului nostru. Apar, fireşte,
probleme dacă trebuie să vorbim spre exemplu de o fiinţă fabuloasă căreia i se
recunoaşte inexistenţa de opinia obişnuită, ca, spre exemplu, centaurul. In acest moment,
noi avem trei alternative. înainte de toate putem să ne decidem să vorbim de centauri
cum sunt ei prezentaţi în mitologia clasică şi, astfel, obiectul nostru devine public
recognoscibil şi identificabil, fiindcă avem de-a face cu texte (verbale ori vizuale) în care
se vorbeşte de centauri. Şi atunci spune ce caracteristici trebuie să aibă o fiinţă de care
vorbeşte mitologia clasică ca să fie recognoscibilă drept un centaur. În al doilea rând,
putem stabili să facem o cercetare ipotetică despre caracteristicile pe care ar trebui să le
aibă o făptură vie într-o lume posibilă (care nu este cea reală) spre a putea fi un centaur.
Atunci, ar trebui să definim noţiunile de subzistenţă ale acestei lumi posibile avertizând că
toată tratarea noastră se desfăşoară în ambianţa acestei ipoteze. Dacă ne păstrăm
riguros fideli opţiunii de la început, putem spune că vorbim de un "obiect" care are câteva
posibilităţi de a fi obiect de cercetare ştiinţifică. În al treilea rând, putem accepta că avem
probe suficiente spre a demonstra că centaurii există cu adevărat. Şi într-un atare caz,
spre a constitui un obiect demn de discuţie, va trebui să producem probe (schelete,
resturi osoase, amprente pe cenuşi vulcanice, fotografii făcute cu raze infraroşii în
pădurile din Grecia ori ce altceva vom dori), întrucât şi ceilalţi să poată fi de acord asupra
faptului că, justă sau greşită cum ar fi ipoteza noastră, există ceva despre care se poate
vorbi. Fireşte, acest exemplu este paradoxal şi nu cred ca cineva să vrea să facă teze
despre centauri, mai ales în ce priveşte a treia alternativă, dar mă străduiam să
demonstrez cum se poate oricând constitui un obiect de cercetare recognoscibil public în
anumite condiţii. Şi dacă se poate face asta cu centaurii, la fel se va putea vorbi de
noţiuni precum comportament moral, dorinţe, valori sau ideea de progres istoric.
2. Cercetarea trebuie să spună despre acest obiect lucruri care n-au mai fost spuse ori
chiar să revadă într-o optică diferită lucruri care au fost deja spuse. O lucrare matematic
exactă care ar servi să demonstreze cu metode tradiţionale teorema lui Pitagora n-ar fi o
lucrare ştiinţifică, fiindcă n-ar adăuga nimic la cunoştinţele noastre. Ar fi cel mult o bună
lucrare de popularizare, ca un manual care ne-ar învăţa cum să construim o cuşcă pentru
câini folosind lemn, cuie, rândea, ferăstrău şi ciocan. Cum am spus deja la I.I., şi o teză de
compilaţie poate fi ştiinţific utilă, deoarece compilatorul a pus laolaltă şi îmbinat în mod
organic opiniile deja exprimate de către alţii asupra aceluiaşi subiect. Din acelaşi motiv,
un manual de instrucţiuni despre cum se face o cuşcă pentru câini nu este o lucrare
ştiinţifică, dar o operă ce compară şi discută toate metodele cunoscute pentru a face o
cuşcă pentru câini poate să ofere vreo modestă pretenţie de ştiinţificitate. Există doar un
lucru de reţinut: că o operă de compilaţie are o utilitate ştiinţifică dacă nu există nimic
asemănător în acel domeniu. Dacă există deja opere comparative despre sistemele
pentru cuşti de câini, a face încă una la fel este o pierdere de timp (sau un plagiat).
3. Cercetarea trebuie să fie utilă celorlalţi. Este util un articol care prezintă o nouă
descoperire despre comportamentul părticelelor elementare. Este util un articol care
relatează cum a fost descoperită o scrisoare inedită a lui Leopardi şi o transcrie în
întregime. O lucrare este ştiinţifică dacă (observaţi însuşirile de la punctele 1 şi 2) adaugă
ceva la ceea ce comunitatea ştia deja şi dacă toate lucrările viitoare despre acelaşi
subiect vor trebui, cel puţin în teorie, să ţină cont de ea. Fireşte, importanţa ştiinţifică
este măsurată de gradul de indispensabilitate pe care contribuţia îl expune. Există
contribuţii după care cercetătorii, dacă nu ţin seama de ele, nu pot să spună nimic bun. Şi
există altele de care cercetării n-ar face rău să nu ţină cont, dar chiar dacă n-o fac, nu
moare nimeni. Recent, au fost publicate scrisori pe care James Joyce le scria soţiei sale
despre arzătoare probleme sexuale. Indiscutabil că cine studiază mâine geneza
personajului lui Molly Bloom din Ulise a lui Joyce va putea să fie ajutat de faptul de a
cunoaşte că în viaţa privată Joyce atribuia soţiei o sexualitate puternică şi dezvoltată
precum cea a lui Molly; şi, astfel, e vorba de o utilă contribuţie ştiinţifică. Pe de altă parte,
există admirabile interpretări ale lui Ulise în care personajul Molly a fost disecat într-un
mod exact şi lipsindu-se de aceste date; prin urmare, nu e vorba de o contribuţie
indispensabilă. În schimb, când a fost publicat Stephen Hero, prima versiune a romanului
joycian A portrait of the artist as a young man, cu toţii au observat că era fundamental să
se ţină cont de aceasta pentru a înţelege dezvoltarea scriitorului irlandez. Era o
contribuţie ştiinţifică indispensabilă. Cineva ar putea acum readuce la lumină unul din
acele documente deseori ironizate a propos de foarte riguroşii filologi germani, care se
numesc "note de la spălătorie": şi care sunt, în realitate, texte de valoare infimă, în care
poate autorul notase cheltuielile de făcut în acea zi. Uneori sunt utile şi date de acest gen,
fiindcă poate aruncă o lumină de omenie asupra unui artist pe care îl bănuiau cu toţii
izolat de lume sau revelează că tocmai în acea perioadă el avea dificultăţi materiale.
Alteori însă nu adaugă chiar nimic la ceea ce se ştia deja, sunt mici curiozităţi biografice şi
nu au nici o valoare ştiinţifică, chiar dacă există persoane care-şi fac o faimă de
cercetători neobosiţi aducând la lumină asemenea inepţii. Nu că ar trebui descurajaţi cei
ce-şi pierd vremea făcând asemenea cercetări, dar nu se poate vorbi de progres al
cunoaşterii umane şi ar fi atât de util, dacă nu din punct de vedere ştiinţific, cel puţin din
acela pedagogic, a scrie o bună cărticică popularizatoare care să povestească viaţa şi să
rezume operele acelui autor.
4. Cercetarea trebuie să furnizeze elementele pentru verificarea şi pentru falsificarea
ipotezelor pe care le prezintă şi, deci, trebuie să furnizeze elementele pentru o continuare
publică a sa. Aceasta este o însuşire fundamentală. Eu pot să demonstrez că există
centauri în Peloponez, dar trebuie să fac patru lucruri anume:
(a) să produc probe (cum sa spus, cel puţin un os caudal);
(b) să spun cum am procedat pentru a găsi piesa;
(c) să spun cum ar trebui procedat pentru a găsi altele;
(d) spunând ce tip de os (sau de altă piesă), ziua în care a fost găsit, asta ar
arunca probabil ipoteza mea în aer. În felul acesta, nu numai că eu am furnizat
probele pentru ipoteza mea, dar am făcut-o astfel încât ceilalţi să poată continua
să caute fie pentru a o confirma, fie pentru a o contesta.
Acelaşi lucru se întâmplă cu oricare alt subiect. Să presupunem că eu aş face o
teză pentru a demonstra că într-o mişcare extraparlamentară din 1969 existau
două componente, una leninistă şi alta troţkistă, chiar dacă de regulă se consideră
că ea ar fi fost destul de omogenă. Va trebui să produc documente (afişe,
înregistrări de mitinguri, articole etc.) pentru a demonstra că am dreptate; va
trebui să spun cum am procedat pentru a găsi acel material şi unde l-am găsit,
astfel încât alţii să poată continua să caute în acea direcţie; şi va trebui să spun
după care criteria am atribuit materialul probatoriu membrilor acelui grup. Spre
exemplu, dacă grupul s-a dezmembrat în 1970, trebuie să spun dacă iau ca
expresie a acelui grup numai materialul teoretic produs de membrii săi în limitele
acelei date (iar atunci va trebui să spun după care criterii judec anumite persoane
ca membri ai grupului: înscrierea cu legitimaţii, participare la adunări, suspiciuni
ale poliţiei?); ori dacă consider şi texte produse de ex-membri ai grupului după
dezmembrare, pornind de la principiul că, dacă ei au exprimat ulterior acele idei,
înseamnă că le cultivau deja, poate în surdină, în timpul perioadei de activitate a
 grupului. Numai într-un atare mod furnizez altora posibilitatea de a face noi
investigaţii şi de a arăta, spre exemplu, că evidenţierile mele erau greşite fiindcă,
să presupunem, nu putea fi considerat membru al grupului un oarecare care făcea
parte din grup potrivit poliţiei, dar că n-a fost recunoscut ca atare de către ceilalţi
membri, judecând cel puţin după documentele de care dispunem. Şi iată că am
prezentat astfel o ipoteză, nişte probe şi procedee de verificare şi de falsitate.
Am ales anume subiecte foarte diverse tocmai pentru a demonstra că însuşirile de ştiinţificitate
pot să se aplice la orice tip de investigaţie.
Ceea ce am spus ne retrimite la artificiala opoziţie între teza "ştiinţifică" şi teza "politică". Se
poate face o teză
politică observând toate regulile de ştiinţificitate necesare. Poate exista şi o teză care să relateze
experienţa de
informaţie alternativă, prin sisteme audiovizuale într-o comunitate muncitorească: ea va fi
ştiinţifică în măsura în care va documenta în mod public şi controlabil experienţa mea şi va
permite cuiva să o refacă fie spre a obţine acelaşi rezultate, fie spre a descoperi că rezultatele
mele erau stări întâmplătoare şi nu se datorau de fapt anume intervenţiei mele, ci altor factori pe
care eu nu i-am luat în consideraţie.
Frumuseţea unui procedeu ştiinţific este că el nu face ca alţii să-şi piardă timpul: şi, lucrând pe
urma unei ipoteze ştiinţifice spre a descoperi apoi că trebuie contrazisă, înseamnă a fi făcut ceva
util sub impulsul unei propuneri precedente. Dacă teza mea a folosit pentru a stimula pe cineva
să facă alte experienţe de contrainformaţie între muncitori (chiar dacă presupoziţiile mele erau
ingenui) am obţinut ceva util.
În acest sens, se vede că nu există opoziţie între teza ştiinţifică şi teza politică. Pe de o parte, se
poate spune că orice lucrare ştiinţifică, întrucât contribuie la dezvoltarea cunoaşterii celuilalt, are
mereu o valoare politică
pozitivă (are valoare politică negativă orice acţiune care tinde să blocheze procesul de
cunoaştere), iar pe de altă parte trebuie cu siguranţă să se spună că orice întreprindere politică
cu posibilitate de succes trebuie să aibă o bază de seriozitate ştiinţifică.
Şi cum aţi văzut se poate face o teză "ştiinţifică" şi dacă nu se folosesc logaritmii sau eprubetele.