UNIVERSITATEA „GEORGE BACOVIA” BACĂU

FACULTATEA DE MANAGEMENT
SPECIALIZAREA ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

STATUL,
FORMĂ COMPLEXĂ DE ORGANIZARE
POLITICĂ ŞI SOCIALĂ

Coordonator ştiinţific,
Lect.univ.drd. BONTAŞ SIMONA
Absolvent,

BACAU
2005
 CUPRINS
INTRODUCERE ............................................................................................................ 5
CAPITOLUL 1. COORDONATELE SOCIALE ŞI POLITICE ALE STATULUI 7
1.1. Statul, formă complexă de organizare a societăţii ……………................................ 7
1.1.1. Departajarea statului de societate .................................................................... 9
1.1.2. Înstrăinarea statului de societate ...................................................................... 11
1.2. Coordonatele istorice ale apariţiei şi dezvoltării statului………………………….... 13
1.3. Personalitatea juridică a statului………………………….………………………… 16
1.3.1. Teorii privind personalitatea juridică a statului .............................................. 17

CAPITOLUL 2. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI………....... 21

2.1. Populaţia, element al statului……………………………………………………….. 21
2.1.1. Cetăţenia – raport juridic special între stat şi populaţie …………………....... 23
2.1.2. Drepturile fundamentale specifice condiţiei de cetăţean al României …......... 25
2.1.3. Obligaţiile (îndatoririle) fundamentale ale cetăţenilor……………...……..... 27
2.2. Teritoriul – element al statului…………………………………………………….... 28
2.2.1. Noţiunea de teritoriu………………………………………………………..... 28
2.2.2. Raporturile dintre stat şi teritoriu…………………………………………..... 30
2.2.3. Organizarea administrativ-teritorială a statului…………………………........ 31
2.3. Puterea de stat – element al statului ………………………………………………... 32
2.3.1. Noţiunea de putere de stat………………………………………………....... 32
2.3.2. Trăsăturile definitorii ale puterii de stat………...………………………........ 33
2.3.3. Limitarea prin lege a puterii de stat………………………………………..... 35

CAPITOLUL 3. FORMA DE ORGANIZARE A STATULUI……………………... 37

3.1. Conceptul de formă de stat şi elementele sale definitorii…………………………... 37
3.2. Structura de stat…………………………………………………………………..… 38
3.2.1. Statul unitar………………………………………………………………...... 38
3.2.2. Statul compus…………………………………………………………..…..... 39
3.2.3. Confederaţii de state……………………………………………………….... 39
3.3. Forma de guvernământ…………………………………………………………...… 40
3.3.1. Monocraţia……………………………………………………………..…...... 40
3.3.2. Oligarhia………………………………………………………………..…..... 40
3.3.3. Democraţia……………………………………………………………..…..... 41
3.3.4. Monarhia……………………………………………………………….…..... 42
3.3.5. Republica……………………………………………………………….….... 43
3.4. Regimul politic…………………………………………………………………...… 44
3.4.1. Regimul totalitar.…………………………………………………………..... 44
3.4.2. Regimul democratic ……………………………………………………........ 46
3.4.3. Regimul prezidenţial ……………………………………………………........ 47
3.4.4. Regimul parlamentar ……………………………………………………........ 48
3.4.5. Regimul prezidenţial ........................................................................................ 49

3
CAPITOLUL 4. FUNCŢIILE STATULUI ………………………….......................... 51
4.1. Funcţia legislativă ………………………………………………………………….. 52
4.2. Funcţia executivă ………………………………………………………………...… 53
4.3. Funcţia jurisdicţională ................................................................................................ 53

CAPITOLUL 5. STATUL DE DREPT ……………………………………………..... 55

5.1. Noţiunea de stat de drept ………………………………………………………...… 55
5.2. Trăsăturile definitorii ale statului de drept …………………………………………. 57
5.3. Mecanismele juridice de înfăptuire a statului de drept ………………………….…. 58
5.3.1. Controlul constituţionalităţii legilor …………………………………...…...... 58
5.3.2. Controlul constituţionalităţii legilor consacrat de Constituţia României ...... 63
5.3.3. Controlul jurisdicţional al legalităţii actelor administrative …………...…..... 66
5.3.4. Independenţa justiţiei ………………………………………………….…..... 68
5.3.5. Principiul separaţiei puterilor în stat ……………………………………....... 69

CAPITOLUL 6. ACTE NORMATIVE SUPREME CU ROL DETERMINANT

ÎN FORMAREA STATUL MODERN ROMÂN. ....................................................... 73
6.1. Evoluţia constituţională în România înainte de formarea statului unitar român ....... 73
6.2. Evoluţia constituţională de la Unirea Principatelor din 1859 pănă la constituţia
actuală. ....................................................................................................................... 76
6.2.1. Statutul Dezvoltător Convenţiunii din august 1858, prima constituţie a
României .......................................................................................................... 76
6.2.2. Constituţia din 1866 ........................................................................................ 80
6.2.3. Constituţia din 29 martie 1923 ........................................................................ 82
6.2.4. Constituţia din 27 februarie 1938 .................................................................... 84
6.2.5. Constituţiile din perioada comunistă ............................................................... 88
6.2.6. Constituţia din 1991 ......................................................................................... 92

Concluzii ……………..………………………………………………………………… 95

Bibliografie …………………………………………………………………………….. 97

4
 INTRODUCERE

Cunoaşterea şi înţelegerea acestui fenomen complex, care este statul, necesită o punere
în lumină a contextului istoric, politic şi social care l-au generat, şi care de la o ţară la alta
apare diferit, datorită nuanţelor specifice a factorilor de influenţă de ordin geografic, social,
politic, religios etc.
De aceea în abordarea acestei teme, am pornit de la o serie de concepte şi teorii, care
au fost emise de-a lungul timpului, în diferite perioade şi epoci marcate de conjuncturi sociale
şi politice, cu rol determinant în formare şi definirea noţiunii de stat. Primul capitol este
dedicat acestui demers de înţelegere şi recunoaştere a conceptului şi caracteristicilor statului.
Pornind de la definiţia statului, prin care care se arată că statul este o putere organizată
asupra unei populaţii, pe un anumit teritoriu, sunt prezentate în capitolul al doilea elementele
constitutive ale statului: populaţia, teritoriul şi puterea de stat şi modul în care acestea
interacţionează între ele, într-o coordonare şi condiţionare reciprocă, astfel încât în absenţa
oricărui element nu putem vorbi despre existenţa unei entităţi statale.
Capitolul 3 prezintă modul de organizare şi de funcţionare a statului din punct de
vedere politic care se reflectă prin forma puterii de stat, diferită de la un stat la altul în funcţie
de trei criterii importante : structura de stat, forma de guvernământ şi regimul politic.
Deosebim astfel din punct de vedere al structurii de stat, ca forme principale de entităţi
statale: statul unitar, statul federal, confederaţii de state. Din punct de vedere a formei de
guvernământ recunoaştem statul monarhic, statul democratic, statul republican si alte forme
care au caracterizat diferitele epoci din istoria si evoluţia statului. Din punct de vedere al
regimului politic dominante au fost şi sunt regimul democratic sau, la polul opus, regimul
totalitar.
Capitolul 4 continuă expunerea lucrării, cu prezentarea rolului determinant şi a
modului în care statul intervine, prin exercitarea funcţiilor sale, în viaţa socială, politică şi
juridică a oricărei societăţi. Vorbim astfel de cele trei funcţii majore ale statului: funcţia
legislativă, funcţia executivă şi funcţia jurisdicţională.
Facem astfel trecerea spre capitolul următor care, prezintă legătura politică şi juridică
ce uneşte statul şi dreptul într-un singur concept: statul de drept. Acest termen modern, de
actualitate, pune în evidenţă rapotul dintre stat şi drept caracterizat prin tendinţa de dominare
a statului în opoziţie cu puterea de înfrînare pe care o opune acestuia, prin mijloacele
specifice, dreptul.
Capitolul final face o trecere în revistă a principalelor acte supreme, care au fost
elaborate în decursul epocilor istorice ţi care au avut rol determinant în procesul de formare a
statului român. Sunt prezentate actele normtive care au precedat evenimentul istoric şi
normativ cu rol determinant în formarea statului naţional român, prin Unirea Principatelor de
la 1859, înfăptuind astfel un vis, de unitate, al românilor. Acest moment a marcat, pentru
istoria şi viaţa constituţională românească, zorii unei noi epoci, epoca modernă, care se va
evidenţia prin schimbări politice la nivel înalt şi, pe cale de consecinţă, modificări
constituţionale. În acest context, vorbim de statul şi constituţiile României din perioada
monarhică, pentra ca apoi să amintim perioada statului comunist cu cele trei constituţii care
l-au fundamentat, pentru a încheia cu prezentarea actualei situaţii politice a statului român în
lumina Constituţiei adoptate în 1991 şi revizuită în 2003.

5
6
 CAPITOLUL 1

COORDONATELE SOCIALE ŞI POLITICE ALE STATULUI

1.1. Statul, formă complexă de organizare a societăţii

Ca fenomen social complex statul a fost studiat din diverse perspective de către diverse
ştiinţe ca politologia, sociologia, filozofia, ştiinţele juridice. Însă în nici una dintre aceste
ştiinţe problematica statului nu se întregeşte aşa cum se întregeşte şi se interferează cu
problematica juridică, cele două fenomene sociale “statul şi dreptul” fiind interpătrunse şi
indisolubil legate. Această situaţie l-a făcut pe M.Djuvara să afirme că „realitatea desigur cea
mai interesantă în drept, cea mai pasionantă de studiat, este statul.”1
Statul este un fenomen special aparte în istoria societăţii, coordonatele sale esenţiale
dezvoltându-se îndeosebi în domeniile politic şi juridic.
Din punct de vedere juridic statul este expresia şi instituţionalizarea puterii politice în
societate, sistemul instituţional creat de această putere în scopul exercitării ei. În acest context
juridic, statul realizează puterea politică cu ajutorul dreptului, care este cel mai de seamă
factor generator de norme juridice şi garant al aplicării acestor norme. Statul devine astfel,
forma normală de organizare a societăţii politice.
Termenul de stat este utilizat, de regulă, în trei accepţiuni importante promovate în
doctrin ade specialitate:
 Statul reprezintã puterea centrală - prin această accepţiune se face diferenţiere
între stat şi colectivităţile locale;
 Statul reprezintă guvernanţii - în sensul că statul desemnează pe de o parte pe cei
care conduc iar pe de altă parte pe cei care sunt conduşi, accepţiune care face
diferenţierea între guvernanţi şi guvernaţi;
 a treia accepţiune este acea în care statul desemnează o societate politică
organizată;
În accepţiunea sa cea mai largă, termenul stat este utilizat în sensul de a desemna o
societate omenească organizată politic într-un anumit spaţiu teritorial. Privit prin acest cadru,
statul ne indică coexistenţa unor elemente fundamentale ale sale denumite şi constante ale
statului şi anume: teritoriul populaţia şi puterea publică suverană.
În sens restrâns termenul stat se referă la stat ca o organizaţie sau o instituţie a puterii
publice suverane.
Prin organizarea sa, puterea publică ia forma unui sistem instituţional alcătuit din
ansamblul autorităţilor publice. Caracteristicile sale esenţiale manifestându-se prin supremaţia
sa în interiorul societăţii şi prin independenţa sa în afara frontierelor, devenind astfel o putere
suverană
Într-o accepţiune mai restrânsă, noţiunea de stat cuprinde în sfera sa numai autorităţile
publice centrale, în opoziţie cu comunităţile teritoriale. În acest sens se utilizează sintagma
domeniul public al statului şi domeniul public al autorităţilor administrativ teritoriale.
Referitor la accepţiunea în care termenul stat este diferenţierea între guvernanţi şi
guvernaţi menţionez că în orice societate umană o diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi se
1
M.Djuvara,op.cit.,vol.I, p.105

7
produce, diferenţiere care, prin forţa de constrângere de care dispun guvernanţii, face să fie cu
putinţă ca ei să-şi impună voinţa celorlalţi indivizi şi astfel să se stabilească un echilibru în
sânul acestei comunităţi în care coexistă interese diverse. Această diferenţiere între guvernanţi
şi guvernaţi apare ca un fenomen inerent dezvoltării istorice a societăţii umane.
Statul este astfel mai mult decât o diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi, el este o
instituţie.
Noţiunea de instituţie cunoaşte în doctrina juridică două sensuri principale:
În primul rând ea este utilizată, pentru a desemna un ansamblu de norme de conduită
socială, între care există o anumită conexitate prin faptul că au acelaşi obiect şi aceleaşi
funcţii,
Astfel, proprietatea este o instituţie, în măsura în care ea presupune existenţa unui
număr de norme, care toate se grupează în jurul ideii unui drept exclusiv de utilizare a unui
bun.
În al doilea rând pentru noţiunea de instituţie este atribuită şi o accepţiune socială.
În viaţa socială se poate observa existenţa anumitor grupuri umane, a căror activitate
este reglementată prin norme juridice în vederea realizării unui scop determinat şi durabil. O
asemenea grupare umană organizată este o instituţie, adică o anumită idee de ordine,
concretizată într-un număr de norme juridice, conform cărora, în sânul acestei grupări umane,
se desfăşoară anumite activităţi în vederea realizării unor scopuri sociale determinate de
durată.
Activitatea instituţiei este dată de acele acte, care sunt făcute cu respectarea
competenţelor stabilite de lege sau de alte acte normative pentru fiecare agent, cu îndeplinirea
formelor prevăzute şi în vederea realizării scopului instituţional.
Atunci când se spune că statul este şi el o instituţie, acest termen este utilizat în cea de
a doua accepţiune a lui.
Caracterul instituţional al statului se manifestă din acest punct de vedere în faptul că el
constituie o organizaţie umană întemeiată pe un număr de reguli de drept, organizaţie în cadrul
căreia se desfăşoară activităţi în vederea înfăptuirii unor scopuri sociale determinate.
Înţeles astfel, statul trebuie deosebit de alte instituţii care se înfăţişează cu aceleaşi
caractere generale.
Ceea ce îl deosebeşte în primul rând de alte instituţii este natura specifică a activităţilor
fundamentale pe care este chemat să le îndeplinească, activităţi care, în mod obişnuit, sunt
desemnate prin termenul de funcţii ale statului.
Funcţiile statului
Se consideră în general că aceste funcţii sunt în număr de trei: funcţia legislativă;
funcţia executivă şi funcţia judecătorească.
a) funcţia legislativă este acea activitate a statului, care are ca obiect elaborarea de norme
de conduită socială, generale, impersonale, de aplicaţie repetată şi obligatorii, adică
susceptibile de a fi sancţionate prin forţa de constrângere a statului, cărora orice alte
norme de conduită le sunt subordonate.
b) funcţia executivă are ca obiect asigurarea bunului mers al serviciilor publice,
organizarea aplicării legilor şi punerea lor în aplicare la cazurile concrete de către
organele care constituie în totalitatea lor administraţia unui stat.
c) funcţia jurisdicţională este acea activitate a statului, care are ca obiect soluţionarea cu
putere de adevăr legal şi în deplină independenţă, în cadrul unei proceduri publice şi
contradictorii a conflictelor juridice, adică a acelor situaţii în care unul sau mai mulţi
indivizi pretind în contradictoriu cu alţii că ordinea de drept a fost violată. Aceste

8
 situaţii se numesc şi fenomene contencioase, cuvânt care derivă din verbul latin
“contendere” (a lupta) şi este utilizat în acest sens pentru că la romani procesele aveau
caracterul unei lupte judiciare, care avea loc în faţa magistratului.
Statul îşi determină singur propria sa competenţă, în sensul că activitatea agenţilor săi
nu poate fi mărginită prin deciziile unei autorităţi superioare. Această caracteristică a statului
de a-şi determina singur propria sa competenţă se numeşte suveranitate. De aceea
suveranitatea a şi fost definită de unii autori ca fiind competenţa competenţei.
Până de curând se considera că ideea de suveranitate nu admite recunoaşterea unei
autorităţi superioare, oricare ar fi ea, investită cu dreptul de a mărgini deplina libertate de
acţiune a statului. Această concepţie absolută a ideii de suveranitate este părăsită astăzi şi se
recunoaşte în general că regulile dreptului internaţional pot, cel puţin în anumite domenii, să
limiteze libera determinare a statelor. Pe de altă parte este îndeobşte admis că statul trebuie să
respecte, întocmai ca şi indivizii, regulile dreptului obiectiv.
Astfel, statul va putea fi definit ca o instituţie având drept suport o grupare de oameni
aşezată pe un spaţiu delimitat, capabilă de a-şi determina singură propria sa competenţă şi
organizată în vederea exercitării unor activităţi care pot fi grupate în funcţiile legislativă,
executivă şi jurisdicţională.
Coordonatele socio-politice ale organizării puterii publice fac distincţie între două
dimensiuni caracteristice şi anume: departajarea statului de societate şi înstrăinarea statului de
societate.

1.1.1. Departajarea statului de societate

Statul s-a format ca o putere publică instituţionalizată, devenind astfel distinctă sau
despărţită în totalitatea membrilor care compun societatea respectivă.
Această primă caracteristică are în vedere că statul este un anumit sistem de conducere
socială, care desfăşoară o anumită activitate socială - activitate etatică, distinctă de celelalte
activităţi din societate. De aceea, însuşi sistemul statal, privit ca instituţie, este structurat sui-
generis, deosebindu-se astfel de celelalte sisteme societale.
Rolul său fundamental, ca activitate socială şi ca sistem instituţional, este acela de a
realiza puterea publică sau puterea de stat.
În societatea primitivă, fondată îndeosebi pe comunitatea de bunuri şi interese,
corespunzător treptelor primare ale evoluţiei economico-sociale, organizarea şi conducerea
activităţilor de producţie, de repartiţie a produselor, de autoapărare, nu făceau nici posibilă,
nici necesară apariţia unui sistem distinct şi permanent de conducere socială, astfel încât
activitatea de conducere se va afla încă într-o comuniune sincretică, indistinctă faţă de
celelalte activităţi sociale.
Aceste condiţii sociale s-au manifestat ca interdependente. Astfel, diviziunea
activităţilor sociale sau diviziunea muncii, susţinută de relaţiile de proprietate privată a făcut
posibilă crearea unor grupări sociale care să se ocupe exclusiv de conducerea societăţii sau de
guvernare. Aşa a apărut ceea ce astăzi numim clasa politică, având ca scop declarat
structurarea puterii sociale în instituţii specifice pentru a se exercita ca putere distinctă –
puterea de guvernare sau puterea de stat. De asemenea s-a creat diviziunea dintre guvernanţi şi
guvernaţi, menţionată anterior.

9
 Relaţiile de putere publică, fondate pe relaţiile de proprietate privată şi pe inegalitatea
generică şi în fapt a indivizilor, sunt ele însele relaţii inegalitare, astfel că statul devine o
instituţie de dominaţie politică şi juridică.
Clasa politică îşi propune să stabilească regulile conducerii societăţii şi regulile
conduitei oamenilor, devenind o entitate deontogeneratoare şi creatoare a dreptului.
Pe de altă parte, statul nu este o entitate imuabilă, dată odată pentru totdeauna.
Dimpotrivă, el a evoluat odată cu relaţiile societale în ansamblul lor şi în deosebi,
odată cu evoluţia relaţiilor de proprietate, precum şi în raport cu condiţiile sociale oferite de
mediul natural, dar şi de elementele de conştiinţă socială (tradiţii de cultură, temperament
dominant)
Este incontestabil că relaţiile de proprietate au o pondere însemnată în dinamica
socială, ceea ce afectează şi relaţiile de putere etatică, însă societatea trebuie înţeleasă ca un
sistem de relaţii care pot avea, în anumite momente, grade diferite de influenţă sau, altfel spus,
se pot actualiza sau potenţializa în raport cu acţiunile unor factori multipli din societate.
De aceea nici evoluţiile şi stadiile la care se află statele, sub diferite aspecte, nu au fost
şi nu sunt uniforme, ci de o mare diversitate.
În acest sens, se poate menţiona că însăşi conducerea socială avea la începuturi un
conţinut mult diferit în raport cu cel pe care urma să-l dobândească ulterior, când relaţiile
sociale au fost puternic influenţate de relaţiile de proprietate privată. În acele aşa-numite
„epoci de aur”, conducătorii erau desemnaţi pentru a servi comunitatea, iar nu în primul rând o
clasă politică, minoritară faţă de totalul membrilor societăţii.
În acelaşi timp nu constrângerea era factorul care determina pe cei conduşi să dea curs
formulelor mai mult sau mai puţin imperative ale conducătorilor, ci convingerea perpetuată şi
implantată în şi prin tradiţie.
Studii efectuate cu privire la unele populaţii primitive din vremea noastră confirmă
concluziile cu privire la absenţa sau importanţa redusă a constrângerii şi cu atât mai puţin a
forţei organizate în sprijinul conducătorilor unor asemenea comunităţi.
Treptat, aceste relaţii sociale pe temeiuri egalitare existente în „epocile de aur”
primitive se destramă sub acţiunea relaţiilor inegalitare generate de noile raporturi de
proprietate privată.
Se schimbă astfel şi obiectivele conducerii sociale care ia naştere din noile grupuri
politice, obiective care se imprimă ca atare instituţiei statale create: perpetuarea relaţiilor
sociale inegalitare şi ocrotirea grupurilor sau claselor politice, ale căror interese vor fi impuse
ca interese sociale generale.
Principalele instrumente ale dominaţiei sociale vor fi statul – cu forţa sa organizată de
constrângere- şi dreptul, produs al statului, cu statornicirea normelor ce exprimă noile relaţii
sociale.
Statul se află, prin urmare, despărţit de societate sub două aspecte complementare:
 ca activitate socială distinctă, constând în realizarea puterii publice;
 ca structură instituţională de autoritate, alcătuind un sistem societal cu funcţii
specifice care urmăresc îndeosebi conservarea relaţiilor sociale şi juridice
inegalitare.
Această departajare a statului de societate trebuie înţeleasă în condiţionarea şi
coordonatele sale dialectice: ea este despărţire în raport cu celelalte specii de activităţi sociale
(economice, religioase, de agrement ), în timp ce, în raport cu activitatea socială în general,
activitatea etatică este un factor de unitate, constituind o caracteristică a oricărui stat.

10
 Totodată, sistemul instituţional etatic este departajat de celelalte sisteme societale
numai în sensul că el devine un domeniu distinct al relaţiilor sociale - relaţii de conducere,
care nu mai păstrează amalgamarea sincretică anterioară, însă, concomitent, sistemul respectiv
este integrat în sistemul social, devenind dispozitivul său de conducere.
În esenţă, statul ca sistem instituţional specific al puterii publice conservă anumite
coordonate constante, dar înfăţişează şi o mare variabilitate în alcătuirea şi modalităţile sale de
acţiune.
Fiind cadrul de manifestare al puterii publice (puterii de stat), sistemul etatic combină
în mod organic elementele constante ale acestei puteri (comanda socială, organizarea,
constrângerea, suveranitatea şi legitimitatea) cu elementele fundamentale sau constante proprii
statului ca societate (teritoriul, populaţia şi puterea publică instituţionalizată).
Toate acestea conduc la diversificări notabile ale statelor. Astfel, elementul teritorial şi
cel demografic determină o mare varietate a statelor care dezvoltă, datorită acestora, poziţii
distincte în raporturile economice şi politice din comunitatea internaţională.
Pe de altă parte, diversitatea formulelor de exercitare a puterii publice în raport cu
regimurile politice (autoritare, dictatoriale, democratice) sau cu regimurile de guvernare
(prezidenţial, semiprezidenţial, parlamentar), ori cu formele de guvernare (republică,
monarhie) antrenează specificităţi care configurează individualitatea fiecărui stat.
Specificitatea departajării puterii publice faţă de societate şi accentuarea
individualităţii statului se datorează şi mediului natural în care se exercită această putere,
fundamentând cerinţele sau necesităţile proprii statului şi, în mare măsură, deciziile acestuia.

1.1.2. Înstrăinarea statului de societate

Înstrăinarea statului de societate este provocată de două realităţi principale:

departajarea statului de societate şi conservarea relaţiilor inegalitare.
Ca urmare a despărţirii statului de societate se creează premisa favorabilă înstrăinării
statului, întrucât conducerea socială nu mai este quasi-confundată cu societatea, configurând
obiective şi interese proprii, diferite de cele ale societăţii în ansamblul său.
În acelaşi timp, clasa politică are tendinţa firească şi este hotărâtă să menţină, să
perpetueze şi să dezvolte relaţiile inegalitare proprii relaţiilor de putere publică.
De aceea, scopurile şi obiectivele statului, exprimate în funcţiile sale societale, sunt
divergente în mare măsură faţă de cele ale membrilor societăţii, în ansamblu. Numai o parte
restrânsă, formând sfera intereselor generale (de apărare a ţării, a ordinii publice, de asigurare
a uni nivel al economiei- mai păstrează unele convergenţe cu interesele membrilor societăţii.
Oricât ar fi de insolită şi criticată ideea lui Hegel că statul reprezintă realitatea ideii
morale sau imagine şi realitatea raţiunii, ea trebuie înţeleasă în sensul său exact, fără
mitologizări ideologizante.
Înstrăinarea statului de societate este alimentată şi de tendinţa clasei politice de a
prezenta această instituţie drept un sistem suprasocial, care ar fi neutru în raporturile sociale şi
ar avea rolul de serviciu public, aflat în slujba tuturor.
Situându-l deasupra societăţii, statul se îndepărtează de acesta, mai ales că neutralitatea
sa este parţial inoperantă, iar activitatea sa de serviciu public este de multe ori înăbuşită de
birocraţie, de corupţie şi de costurile mari ale apelării, astfel că, cetăţeanul nu o percepe ca pe
o distribuţie în favoarea societăţii ci în interesele aparatului de stat.

11
 Opozabilitatea şi divergenţele care se pot crea între clasa politică şi societate
influenţează şi amplifică gradul de înstrăinare al statului. Această aliniere etatică este ea însăşi
creatoare a unor alte opoziţii, încât statul se poate afla în situaţia de a nu mai avea resurse să
conducă societatea cu mijloacele de până atunci, trebuind să recurgă la constrângere ca la o
metodă prevalentă, ce poate degenera permanent în violenţă extremă.
Sub aspect juridic, această stare se manifestă prin limitarea sau suprimarea drepturilor
cetăţeanului, înlăturarea formelor democratice de guvernare, suspendarea sau abrogarea
Constituţiei, amplificarea aparatului de represiune şi utilizarea permanentă a serviciilor şi
metodelor sale.
Regimurile politice sunt consecinţele directe ale gradului de înstrăinare a statului în
raport cu societatea. Cu cât acest grad de înstrăinare este mai redus, cu atât există
disponibilitate pentru metode ale democraţiei. Invers, odată cu creşterea gradului de alienare,
apar tendinţele autoritariste, dictatoriale, totalitariste. Oricum dacă înstrăinarea statului nu ete
menţinută în coordonate corespunzătoare, democraţia devine o problemă fără conţinut.
Orice conducere a societăţii, inclusiv statul, poate fi resimţită social, ca o necesitate, ca
o cerinţă.
Valenţele sale social-politice pot fi mai potenţializate sau mai actualizate, în raport cu
etapele sociale concrete.
În aceste sens, statul democraţiei liberale a fost numai „paznicul de noapte”, după
unele opinii, permiţând dezvoltarea liberă a iniţiativei private, pe când statul societăţii
informatizate nu mai poate păstra acest rol, devenind un factor activ în economie, în finanţe, în
probleme de muncă şi în raporturile internaţionale, pe fondul tendinţelor şi tensiunilor
globaliste mai vechi sau mai noi.
În aceste condiţii, tentaţia clasei politice şi a grupurilor adiacente acesteia de a capacita
acţiunile statului numai în scopul satisfacerii propriilor interese şi în dispreţul, mai mult sau
mai puţin mascat, al intereselor cetăţenilor accentuează înstrăinarea statului şi poate avea
consecinţe sociale imprevizibile.
De asemenea, una dintre cauzele generatoare de înstrăinare etatică poate să rezide în
neasigurarea unui raport echilibrat între activitatea de stat şi celelalte activităţi sociale, fiind
astfel ori insuficientă, ori excesivă faţă de acestea. Dacă prin ponderea şi prin volumul pe care-
l are, activitatea de stat nu ocupă locul potrivit în structura activităţii sociale generale, situaţia
este de natură să influenţeze, însăşi starea sistemului social, în ansamblul său.
Astfel, o societate confruntată cu acute probleme de natură economică, financiară, de
muncă, nu va percepe decât ca înstrăinat faţă de ea pe acel sistem etatic care îşi propune să se
extazieze în postura unui „stat minimal sau ultraminimal”, şi care supraveţuieşte el însuşi doar
în virtutea unor inerţii sociale, fiind incapabil sau refractar la măsuri necesare şi utile.
Sub aspectul tehnic al organizării exercitării publice în general, o asemenea situaţie de
înstrăinare a statului se poate datora unor erori de modelare a sistemului etatic, concretizată în
special în stabilirea tabloului instituţional-normativ al organizării şi funcţionalităţii statului.
Prin ipoteză tabloul instituţional al organizării de stat poate fi astfel conceput încât nu
cuprinde structurile şi nivelele de autoritate necesare pentru a acoperi întreaga activitate a
statului. De asemenea, aparatul funcţional nu are personal suficient, şi cu pregătirea şi
experienţa corespunzătoare.
Prin urmare, ipoteza s-ar putea referi la tabloul normativ al unei organizări etatice care
nu stabileşte în competenţa autorităţilor publice atribuţiile de care acestea au nevoie, şi a căror
exercitare este complicată de proceduri lente şi anevoioase, încât lipsesc, practic, sau sunt
diminuate mijloacele politico-juridice cu privire la realizarea activităţii de stat.

12
 De asemenea, geneza surselor înstrăinării statului se poate afla în anumite erori de
proiectare şi alcătuire a sistemului etatic, care nu-i conferă acestuia supleţe pentru a acţiona,
datorită unei diversificări excesive sau disproporţiei între nivelurile de atribuţii.
În acest caz, structurile de organizare sunt excesiv multiplicate, ceea ce conduce la
pulverizarea competenţelor statului şi creează mari dificultăţi în stabilirea răspunderilor. De
asemenea, distribuirea competenţelor pe multiple niveluri ierarhice, păstrând ponderea
atribuţiilor la cele superioare are drept consecinţă o restrângere nejustificată a ariei de atribuţii
pentru structurile de bază, mai apropiate de cetăţean, acestora revenindu-le numai realizarea
unor prerogative mărunte.
Totodată, la alinierea etatică poate contribui în mod esenţial şi discriminarea vădită pe
care o creează statul, la presiunea clasei politice, între cetăţenii ţării, îndeosebi cu privire la
suportarea sarcinilor publice.
Asemenea situaţii sunt numai contrare principiului constituţional al egalităţii
cetăţenilor, cu consecinţa neconstituţionaţităţii legilor care le stabilesc, dar subliniază în mod
cert încrederea cetăţeanului în ocrotirea egală din partea statului a intereselor legitime ale
tuturor.
În acest sens, stabilirea şi încasarea unor impozite şi taxe exorbitante de la cea mai
mare parte a cetăţenilor, în raport cu o minoritate favorizantă, creează o vădită discrepanţă în
configurarea politicilor generate şi susţinute de stat.
În concluzie, apare necesară precizarea raportului dintre noţiunea de alienare a puterii
publice şi noţiunea de înstrăinare (alienare) a statului.
În acest sens, avem în vedere că, în sens strict, puterea publică cuprinde o arie mai
vastă de relaţii sociale decât puterea de stat.
Astfel, statul este sistemul instituţional cel mai important al puterii publice, dar la
realizarea acestei puteri participă şi alţi factori atraşi sau apropiaţi de stat, cum sunt
formaţiunile politice, organizaţii şi fundaţii publice sau private.
Prin urmare, statul exercită o putere distinctă, puterea de stat, parte integrantă a puterii
publice şi participă ca factorul cel mai important la realizarea puterii publice.
De aceea, aplicarea puterii publice are un caracter mai general şi o sferă de acţiune mai
largă, pe când înstrăinarea statului are o anumită specificitate a conţinutului şi manifestărilor
sale, circumscrise domeniilor activităţii acestui sistem politico-social.

1.2. Coordonatele istorice ale apariţiei şi dezvoltării statului

Statul este un fenomen social cu totul aparte în istoria societăţii, ale cărui coordonate
esenţiale se dezvoltă îndeosebi în domeniile politic şi juridic.
Etimologic, cuvântul “stat” este de origine latină (status–stare; statuo-a aşeza, a
întemeia), însă lumea romană a utilizat cu precădere cuvintele “civitas-cetate” şi “res publica –
interese sau treburi publice” pentru a desemna ceea ce la vremea respectivă însemna puterea
publică organizată de stat.
Influenţa terminologiei romane se va resimţi multă vreme, chiar în Evul Mediu–târziu,
astfel că încă în secolul al XVI-lea, Jean Bodin îşi intitula cunoscuta sa lucrare despre stat,
apărută în 1576 “ De la Republique”

13
 În sensul său actual, termenul de „stat” a fost utilizat pentru prima dată de Niccolo
Machiavelli în “Principele”, lucrare publicată în anul 1515.
„Toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au autoritate asupra oamenilor au fost
şi sunt sau republici, sau principate” scria cunoscutul autor florentin Nicollo Machiavelli în
debutul lucrării sale.1
Sub aspectul său politic, statul este expresia şi instituţionalizarea puterii politice în
societate, este sistemul instituţional creat de această putere în scopul exercitării sale. Din punct
de vedere juridic, statul realizează puterea politică cu ajutorul dreptului, fiind cel mai de seamă
factor generator al normativităţii juridice şi al aplicării acesteia.
În desfăşurarea istoriei, în timpul republicii romane, nu numai aristocraţia formată
din stăpânii de sclavi, ci şi plebea, fie prin intermediul tribunilor ei, fie direct prin presiunea
exercitată de frământările ei de masă, au determinat luarea unor măsuri economice sau
politice. În perioada imperiului roman apoi, un număr de împăraţi au luat puterea prin voinţa
armatei, ai cărei soldaţi nu erau stăpâni de sclavi. Este de asemenea incontestabil că
răspândirea creştinismului, deşi un proces istoric aparţinând domeniului spiritual, a fost una
din cauzele prăbuşirii imperiului roman.
Primul pas care se face în evul mediu spre consacrarea concepţiei moderne a statului
potrivit căreia aceasta este o entitate distinctă de guvernanţii temporari, îl constituie faptul că
noţiunea de „coroană” încetează de a mai fi utilizată în scopul de a desemna simbolul puterii
deţinute de rege, împărat sau prinţ şi începe să desemneze instituţia monarhică însăşi.
Această evoluţie este caracteristică pentru numeroase state medievale. Ea este întâlnită
în primul rând în Anglia, unde personificarea instituţiei monarhice în coroană este consacrată
în documente începând din secolul al XIII-lea şi al XIV-lea. În Franţa se poate observa de
asemenea încă foarte curând o evoluţie analogă a noţiunii de „coroană”. Şi în această ţară
noţiunea de „coroană” ca personificare a instituţiei monarhice este pe deplin formată în secolul
al XIV-lea, deşi originile ei sunt mult mai vechi.
Ea era destinată să dobândească o mare însemnătate în dreptul public francez, unde
trebuia să ducă la consacrarea principiului ca domeniul coroanei, spre deosebire de domeniul
privat al regelui, nu putea fi înstrăinat, dat fiind că el nu aparţinea regelui ci instituţiei
monarhice. Pe de altă parte, deşi sub o altă formă, aceeaşi distincţie se face şi în organizarea
bisericii romano-catolice între instituţia însăşi şi deţinătorul ei temporar papa.
Datorită faptului că mentalitatea medievală nu era familiarizată cu gândirea abstractă,
atunci când ea s-a găsit în prezenţa nevoii de a afirma existenţa unei entităţi permanente, care
să fie considerată proprietara teritoriului statului, ea a încercat să şi-o reprezinte printr-un
obiect real şi concret, respectiv coroana. Această noţiune de „coroană” este astfel embrionul
din care s-a născut noţiunea modernă a statului. Abia în clipa în care teritoriul încetează de a
mai fi socotit proprietatea privată a monarhului pentru a fi atribuit unei entităţi permanente, fie
ea numită chiar şi „coroană”, se poate vorbi de apariţia ideii de stat în înţelesul ei modern,
Noţiunea de „stat” fiind utilizată, aşa cum am mai arătat, pentru prima dată de Machiavelli.
Ţinând seama de aceste realităţi istorice, profesorul P.Pactet subliniază: „Puterea
politică s-a instituţionalizat, ceea ce vrea să spună că ea s-a disociat de persoana

1
Niccolo Machiavelli, Principele, Bucureşti, Editura Minerva, 1994, p.4.

14
guvernanţilor pentru a fi transferată asupra unei entităţi care îi serveşte de suport. Începând
din secolul XVI-lea, această entitate este statul”.1
Pe de altă parte, în evul mediu, fenomenul religios, cu tot cortegiul lui de excese,
precum şi rivalitatea dintre biserica romano-catolică şi puterea laică au influenţat profund
raporturile dintre oameni şi evoluţia societăţii.
Mai târziu, revoluţiile burgheze din America de Nord şi Franţa de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea au mobilizat împotriva absolutismului monarhic nu numai burghezia, ci
şi toate păturile sociale nemulţumite, iar ideile progresiste, inspirate de filozofia iusnaturalistă,
au dat un impuls irezistibil luptei pentru răsturnarea vechiului regim.
Şi mai aproape de timpurile noastre, triumful ideilor democratice au dus la apariţia
partidelor politice, unele constituite pe bază de clasă socială, altele pe criterii religioase sau
chiar adresându-se tuturor păturilor sociale prin programe vizând interese foarte diverse. În
condiţiile alternării la putere a unor partide politice călăuzite de interese şi ideologii adeseori
foarte diferite, este evident că statul nu poate fi considerat un instrument de dominaţie a unei
singure clase sociale. Recent, s-au văzut în centrul şi estul Europei partide aşa-zise de clasă,
cum au fost cele comuniste, care au fost răsturnate de la putere de însăşi clasa pe care
pretindeau că se sprijină, înfrăţită cu alte pături sociale.
Concepţia marxist-leninistă despre stat, potrivit căreia acesta nu este altceva decât
puterea organizată, prin care o clasă socială îşi înfăptuieşte dominaţia asupra societăţii.
Dar concepţia marxist-leninistă asupra statului are şi marea scădere de a nu ţine seama
de caracterul instituţional al statului. Întrucât această teorie pretinde că statul este puterea
organizată a unei clase sociale, consecinţa ar trebui să fie pentru susţinătorii ei că aceasta
încetează de a mai exista în clipa în care o clasă este răsturnată de la putere de o altă clasă,
precum şi că un nou stat, cel al clasei care a preluat puterea, se formează concomitent. O
asemenea concluzie este dezminţită de realitate. Aceasta arată că statul dăinuieşte şi rămâne
acelaşi pe deasupra schimbărilor intervenite în componenţa de clasă a guvernanţilor.
După 22 decembrie 1989 România a rămas acelaşi stat ca şi înainte, de această dată,
cu toate că Revoluţia întâmplată la acea dată a răsturnat dictatura comunistă şi a înlocuit-o cu
un regim pluralist. Aceasta pentru că statul este o instituţie, care continuă să existe chiar dacă
persoanele, care formează gruparea umana care le stă la bază, se schimbă. Cu atât mai mult
această instituţie va rămâne aceeaşi atunci când numai o mică parte a indivizilor care o
formează: guvernanţii sunt înlocuiţi cu alţii.
Sub aspect socio-politic, evoluţia organizării puterii publice până la forma sa etatică a
avut un caracter sinuos şi contradictoriu.
Cu toate că majoritatea popoarelor lumii s-au organizat treptat în state, mai există
populaţii care nu au ajuns la această treaptă de evoluţie societală, astfel că, în mod tradiţional,
resping formele etatice. Asemenea evoluţii marchează starea populaţiilor de eschimoşi sau a
altor societăţi primitive din America de Sud, Asia de Sud insulară, Africa.
De asemenea, în contradicţie cu generalizarea fenomenului etatic, unele concepţii şi
tendinţe mai vechi sau mai noi, consideră desuetă individualitatea statală şi militează fie
împotriva oricărui stat, în înţelesul său de putere publică organizată concepţiile şi tendinţele
anarhiste, fie împotriva tuturor statelor, ca dimensiuni politico-geografice, separate, care ar
trebui să se restructureze într-un supersistem mondial tendinţele globaliste sau mondialiste.

1
Op.cit., p.17.

15
 1.3. Personalitatea juridică a statului

Statul a dobândit personalitate juridică abia după ce s-a depersonalizat ca putere, adică
atunci când statul nu s-a mai confundat cu puterea personală.
Personalitatea puterii statului a fost, vreme îndelungată, nu numai vădită, dar chiar
afirmată. Atâta timp cât puterea de stat era -de drept şi de fapt- personalizată în „suveran”,
există o identitate deplină, mergând până la cea patrimonială, între stat şi şeful statului.
Teritoriul statului era fie proprietatea directă a suveranului, fie una indirectă (proprietate
eminentă).
Pe aceste baze, s-a născut aşa numita feudalitate, de tip european apusean, ca o
delegare a puterii personale centrale către feudalii din teritoriu, exprimată îndeosebi în
dezmembrarea dreptului de proprietate.
Feudalitatea a derivat dintr-o slăbire a puterii centrale. Când suveranul n-a mai fost în
stare să-şi impună autoritatea pe întregul teritoriu, a delegat-o de nevoie unor particulari
puternici, care şi-au împărţit, odată cu teritoriul, şi suveranitatea. Ei au deţinut, nominal,
pământul şi drepturile lor de la suveran, având, în drept, numai o folosinţă temporară şi
revocabilă, în schimbul unor obligaţii şi servicii nobile, de credinţă şi militare, dar legătura
aceasta a devenit cu atât mai pur formală cu cât puterea de fapt a suveranului a scăzut.
Proprietatea feudală apare astfel ca o concesie silită a suveranului, care caută prilej de
a relua ce a dat, după cum feudalul este mereu pregătit pentru a apăra şi păstra ce a dobândit.
Proprietatea feudală implică şi o parte, mai mare sau mai mică de suveranitate. Există o
întreagă ierarhie de proprietăţi suprapuse, care depind, prin slabe legături formale, unele de
altele, şi o ierarhie de proprietari, seniori şi vasali unii faţă de ceilalţi, legaţi între ei numai
prin oarecare îndatoriri personale nobile, mai mult sau mai puţin respectate.
“Proprietatea solului apare la noi cu caracter unitar […] Nici un proprietar nu
exercită nici o parte de suveranitate, care aparţine întreagă domnului statului unitar, care
poate delega exerciţiul temporar al unora dintre drepturile sale regaliene”1
Astfel, chiar de la început statul apare pe planul vieţii juridice ca înzestrat cu anumite
drepturi subiective, proprietar al teritoriului ţării, ca persoană juridică.
Această afirmaţie face necesară lămurirea prealabilă a unor noţiuni la care face apel.
Se impune să precizăm în primul rând în ce constă noţiunea de drept subiectiv şi care
este deosebirea între dreptul subiectiv şi cel obiectiv.
Prin drept obiectiv se înţelege totalitatea regulilor de conduită ce se impun la un
moment dat respectului general într-o colectivitate umană dată şi care sunt susceptibile de a fi
sancţionate prin forţa de constrângere a statului.
Dreptul subiectiv este tocmai puterea garantată de lege voinţei unei persoane, în
temeiul căreia aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să
desfăşoare o conduită determinată sau să ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea
de la o anumită activitate. Garanţia legală a dreptului subiectiv constă în posibilitatea de a se
pune în mişcare la nevoie, recurgându-se la organele de stat competente, forţa de constrângere
a statului în vederea restabilirii ordinii juridice încălcate.

1
I.C..Filitti, Proprietatea solului în Principatele Române până la 1864, în “Opere alese”, Editura Eminescu,
Bucureşti,1985, p.277.

16
 Acesta este şi cazul statului, căruia, aşa cum sa arătat, i s-a recunoscut încă din primul
moment un drept asupra teritoriului său, iar astăzi i se atribuie prin diferite legi o capacitate
juridică foarte amplă.

1.3.1. Teorii privind personalitatea juridică a statului

Întrucât statul este conceput ca persoană juridică sau, într-o altă terminologie ca
persoană morală, problema care se ridică este aceea de a şti cum se explică faptul că el, deşi nu
are o voinţă proprie şi trebuie să recurgă, pentru a-şi realiza scopurile, la intermediul unor
persoane fizice, este înzestrat totuşi cu drepturi şi obligaţii.
În scopul soluţionării acestei probleme au fost formulate mai multe teorii privind
personalitatea juridică a statului.

Teoria ficţiunii

Susţinătorii acestei teorii pleacă de la ideea că numai indivizii pot fi consideraţi

persoane în adevăratul sens al cuvântului, căci numai ei au voinţă proprie reală.
În vederea înfăptuirii unor scopuri, care presupun un efort comun, indivizii alcătuiesc
însă asociaţii care, pentru a putea funcţiona, este adeseori necesar să fie tratate din punctul de
vedere al raporturilor lor juridice cu terţii ca o singură entitate, distinctă de indivizii care o
compun.
Pentru a răspunde acestei nevoi, deşi aceste asociaţii, printre care se numără şi statul,
nu au în realitate o voinţă proprie, ele sunt totuşi considerate ca şi când ar fi adevărate
persoane. Dat fiind însă că personalitatea acestor asociaţii nu are nimic real la bază; ea nu
poate fi socotită decât produsul unei ficţiuni, ea nu este în ultimă analiză decât „un fel de a
vorbi care permite să se evite lungi şi plicticoase circumlocuţiuni”.

Teoria personalităţii morale, realitate naturală

Această teorie afirmă că din combinarea voinţelor indivizilor care alcătuiesc asociaţia
se formează o voinţă nouă, care are caractere distincte de cele ale voinţei particulare. Pentru a
se putea pune de acord, voinţele indivizilor trebuie să se modeleze unele după celelalte. Ele
pierd astfel particularităţile lor pentru a se topi într-o singură unitate cu caractere comune, într-
o voinţă nouă. Astfel, diferitele asociaţii nu au, aşa cum susţine teoria anterioară, o
personalitate juridică fictivă, ci sunt persoane rele, înzestrate cu o voinţă proprie.

Teoria personalităţii morale, realitate juridică

Această teorie înfăţişează mai multe variante.

În primul rând plecând de la constatarea că drepturi subiective pot să aibă şi indivizii
lipsiţi de voinţă. Astfel, un minor sau un dement pot avea drepturi şi obligaţii, dar ei nu le pot
exercita decât prin intermediul unor terţi însărcinaţi să-i reprezinte. În aceste condiţii, este
evident că elementul „voinţă” nu este atât de indispensabil personalităţii juridice, pe cât se
afirmă în teoria ficţiunii. De aceea, nu există nici o piedică de a se recunoaşte capacitatea de a
avea drepturi şi obligaţii unor grupări umane, care nu au voinţă proprie, ori de câte ori anumite
interese colective cer ca ele să fie tratate ca o singură persoană. Exercitarea drepturilor acestor

17
persoane morale nu se va putea face decât prin intermediul unor persoane fizice, înzestrate cu
voinţă proprie, aceasta pentru că în fapt exercitarea unui drept subiectiv presupune întotdeauna
un act de voinţă.
În conformitate cu această teorie, statul nu are o voinţă proprie, cum susţine teoria
realităţii naturale. Numai persoanele fizice, chemate să reprezinte statul au voinţă. De aceea,
statul nu există ca persoană reală, ci personalitatea sa este o creaţie a ordinii juridice care a dus
la formarea statului. Nu este mai puţin adevărat că această creaţie juridică are la bază o
realitate foarte concretă: existenţa unei grupări umane determinate. Astfel, ideea de
personalitate juridică a statului nu este decât un procedeu tehnic-juridic menit „a traduce
juridiceşte acest fapt că milioane de indivizi nu formează toţi împreună decât o fiinţă organic
unificată”. Personalitatea morală este o realitate juridică pentru că ea are la bază o grupare
umană, care din punct de vedere juridic, constituie o singură entitate, o persoană distinctă de
indivizii care o compun. După cum minorul sub 14 ani, deşi nu are capacitatea de exerciţiu,
este o realitate şi, de aceea, legea îi dă dreptul de a fi reprezentant, tot aşa gruparea umană,
care stă la baza persoanei juridice este şi ea o realitate. Printr-un procedeu tehnic-juridic,
acestei realităţi umane, deşi lipsită de o voinţă proprie, i se recunoaşte posibilitatea de a
participa în raporturi juridice prin intermediul unor persoane fizice, abilitate să voiască în
numele ei şi pentru ea.
Acest procedeu tehnic-juridic, care face apel la ideea de personalitate morală, se
adaptează foarte bine nevoilor sociale mai ales în domeniul dreptului privat pentru a permite
conjugarea unor eforturi în schimburile economice.

Teorii care neagă personalitatea morală a statului

Spre deosebire de teoriile cercetate anterior, autori ca Varelles-Sommiéres sau

L.Duguit consideră că statul nu poate fi conceput ca persoană juridică, întucât această idee nu
găseşte nici un sprijin în realitate.
În opinia acestor autori, examinarea pozitivă a faptelor nu ne arată existenţa unei
voinţe comune a indivizilor care alcătuiesc un stat. Existente sunt numai voinţele şi interesele
indivizilor singuratici. De aceea, în cazul statului, ca şi în cel al celorlalte asociaţii umane, nu
poate fi vorba de o persoană nouă, suprapusă indivizilor care o formează.
Mergând mai departe, L.Duguit contestă însăşi valoarea şi utilitatea noţiunii de drept
subiectiv. După părerea lui este neştiinţific să se vorbească despre personalitatea juridică a
statului, după cum este incorect să se vorbească de drepturi subiective. Singura realitate –
susţine el – este faptul că viaţa socială dă naştere unor reguli de conduită care, dacă nu sunt
respectate, provoacă o reacţie colectivă organizată în scopul restabilirii ordinii de drept violate.
Aceste reguli obligă pe indivizi la anumite acţiuni sau la păstrarea unei atitudini de
abstenţiune. Aceste obligaţii create de lege sunt singura realitate, astfel încât noţiunile de drept
subiectiv şi de persoană juridică devin cu totul inutile.
Cercetarea pozitivă şi strict ştiinţifică a realităţii nu ne arată existenţa unui asemenea
drept subiectiv al statului, deşi unii autori se referă în mod curent la el. Ceea ce realitatea ne
arată este faptul că unor organe ale statului li se încredinţează diferite funcţii - reprezentanţei
naţionale i se atribuie funcţia legislativă; tribunalelor, funcţia jurisdicţională. Nu statul ca
ansamblul organizat este chemat să exercite aceste atribuţii, ci diferitele lui organe constituite
în acest scop.
În aceste condiţii, va trebui menţionat că nu poate fi vorba de un drept subiectiv al
statului de a comanda, ci numai că prin anumite reguli de drept se atribuie unor organe ale

18
statului funcţia de a legifera, de a aplica legile sau de a distribui justiţia. Aceste organe nu au
drept subiectiv de a comanda, ci ele exercită numai anumite funcţii ce le-au fost încredinţate
de dreptul obiectiv sau, mai precis, numai o competenţă. Cea mai bună dovadă că este aşa o
constituie faptul că, atunci când reglementează organizarea şi funcţionarea diferitelor autorităţi
publice, nici Constituţia, nici legile în vigoare nu vorbesc despre drepturile lor, ci despre
atribuţiile ce li se dau în competenţă.
Dar concepţia care vede în stat o persoană morală înzestrată cu un drept subiectiv de
comandă nu poate fi acceptată şi pentru faptul că ea este o simplă construcţie teoretică, fără
nici un sprijin în realitatea legislativă a diferitelor state. Nici o constituţie în vigoare nu
concepe suveranitatea ca un drept subiectiv al statului, ci ca o prerogativă inalienabilă a
naţiunii. Astfel, Constituţia României din 1923, continuând tradiţia franceză transmisă nouă
prin intermediul Constituţiei belgiene din 1831, declara că suveranitatea aparţine naţiunii, care
o exercită prin delegaţie. Aceeaşi idee stă la baza articolului 2 la Constituţiei ţării noastre din
1991, care prevede că: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin
organele sale reprezentative şi prin referendum”.
În aceste condiţii, este evident că concepţia care vede în stat o persoană morală
înzestrată cu un drept subiectiv de suveranitate este o simplă construcţie teoretică fără nici o
valoare practică.
Dat fiind că sistemele de drept privat ale diferitelor state au la bază noţiunea de „drept
subiectiv”, este evident că, sub acest aspect, concepţia care vede în stat o persoană juridică nu
poate fi înlăturată pur şi simplu, ea constituind o realitate legislativă.
La noi în ţară, această concepţie este consacrată prin art.25 al decretului nr.31/1954, în
care se prevede:
“Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume
propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii”.
“El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor afară de cazurile în care
legea stabileşte anume alte organe în acest scop.”
Pe de altă parte, se recunoaşte calitatea statului de a fi subiect de drept internaţional,
care are anumite drepturi şi obligaţii. Acest aspect al dreptului internaţional modern se
conturează tot mai precis în documente recente, cum sunt, Declaraţia Adunării Generale a
O.N.U. nr.1514/XV din 14 decembrie 1960; Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ele
statelor, adoptată prin rezoluţia ei nr.2312 din 12 decembrie 1974.
Conceptele de „personalitate juridică a statului” şi de “drept subiectiv”, adânc
înrădăcinate în legislaţia şi doctrina dreptului privat, nu pot fi nesocotite nici în dreptul public.
Sub acest aspect, concepţia care vede în stat o persoană morală îşi păstrează utilitatea.
Este evident că, având în vedere argumentele expuse, nici măcar din punctul de vedere al
dreptului privat, statul nu va putea fi socotit o persoană reală. Personalitatea juridică a statului
va trebui considerată numai un procedeu tehnic-juridic, creat de lege, în scopul de a face cu
putinţă ca, în raporturile cu terţii, colectivitatea care stă la baza statului să apară, în raporturile
de drept privat şi în cele internaţionale ca o unitate.

19
20
 CAPITOLUL 2

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI

Pornind de la definiţia statului prin care care se arată că statul este o putere organizată
asupra unei populaţii, pe un anumit teritoriu, se pot identifica ca principale elemente
constitutive ale statului: populaţia, teritoriul şi puterea de stat (denumită uneori puterea
politică sau puterea publică), în absenţa cărora nu putem vorbi despre existenţa unei entităţi
statale.

2.1. Populaţia, element constitutiv al statului.

Statul este o grupare umană instituţionalizată.

Viaţa socială cunoaşte numeroase şi variate grupări de indivizi legaţi de stat prin acea
„legătură juridică” denumită în drept „cetăţenie” .
În stadiul actual al evoluţiei umanităţii, suportul statului este naţiunea, prin aceasta
înţelegându-se un ansamblu de aşezări omeneşti, între locuitorii cărora există o legătură de
solidaritate cu un caracter particular, pentru definirea căruia două teorii îşi dispută supremaţia.
Un stat nu poate fi conceput fără populaţie, puterea statală exercitându-se asupra unei
colectivităţi umane, în general o naţiune. Între stat şi fiecare individ din acea colectivitate
statală se stabilesc relaţii specifice, drepturi şi obligaţii reciproce care formează statutul
cetăţeanului. Puterea statului nu se limitează însă numai la cetăţenii statului respectiv ci ea se
exercită în mod specific şi asupra cetăţenilor străini sau a persoanelor fără cetăţenie aflate pe
teritoriul ţării.
Legătura care există între membrii unei naţiuni este dată de o serie factori materiali
cum sunt originea, limba, rasa, obiceiurile, faptul că locuiesc împreună pe o anumită unitate
geografică mărginită de graniţe.
Aceste elemente de ordin material creează o solidaritate puternică între indivizi, dar ele
nu sunt suficiente nici fiecare în parte, nici toate laolaltă, pentru a da naştere unei naţiuni.
Fapt pentru care una dintre teorile exprimate în doctrină, vede temelia solidarităţii
naţionale într-un număr de factori spirituali, printre care se numără în special comunitatea de
tradiţii, de amintiri, de suferinţe, de aspiraţii şi, mai ales voinţa de a trăi împreună.
Această voinţă de a trăi împreună, de a sluji la altarul aceloraşi tradiţii, ca şi
comunitatea aspiraţiilor şi conştiinţa aceloraşi interese constituie adevărata temelie a legăturii
naţionale, care poate exista chiar dacă originea, limba, obiceiurile, rasa şi religia unei grupări
umane sunt diferite. Acesta este motivul pentru care o naţiune este un suflet, un principiu
spiritual. În acest sens larg se vorbeşte despre „naţiunea britanică”, deşi pe teritoriul Marii
Britanii trăiesc populaţii alogene, ca galii, scoţienii, sau de „naţiunea franceză”, deşi pe
teritoriul Franţei trăiesc şi alte etnii decât cea franceză, cum este populaţia germană din
Alsacia sau cea bască din sud-vest.
Acestea fiind sensurile în care este utilizată noţiunea de „naţiune”, trebuie stabilit dacă
punctul de vedere după care populaţia unui stat trebuie să aparţină întotdeauna aceleiaşi
naţiuni este sau nu întemeiat.

21
 Soluţia acestei probleme are caracter negativ.
Istoria cunoaşte state care au cuprins în graniţele lor un număr oarecare, mai mare sau
mai mic, de naţionalităţi, fără ca acestea să fi fost animate de voinţa de a trăi împreună.
Aceasta a fost, de exemplu, cazul Imperiului Britanic, care constituia un adevărat
mozaic de naţiuni sau, înainte de 1918, la vechiului imperiu austro-ungar. Fosta U.R.S.S. a
înglobat pe teritoriul ei până recent 120 de naţionalităţi.
Având în vedere această realitate, nu se poate spune că unul din elementele statului este
naţiunea, ci tot ceea ce se poate menţiona este că la baza statului se găseşte întotdeauna o
colectivitate umană, această colectivitate netrebuind în mod necesar să fie unită printr-o
legătură naţionalitară.
Dacă, o concepţie, defineşte noţiunea de „naţiune” prin factorii moral-spirituali care-i
stau la bază, noţiunea de „naţionalitate” nu poate fi separată în nici un caz de anumite
elemente materiale, cum sunt: comunitatea de limbă, de origine, de caracter, de obiceiuri.
Astfel, prin principiul autodeterminării naţionalităţilor se înţelege acea regulă internaţională,
potrivit căreia orice comunitate umană legată printr-o identitate de aspiraţii şi interese, de
limbă, obiceiuri, caracter şi tradiţii are dreptul de a se elibera din opresiunea unui guvern străin
şi de a se organiza într-un stat propriu, cu condiţia ca, pe această cale, să nu se ajungă la
formarea unui mozaic de state neviabile, lipsite de condiţiile economice, geografice -lipsa unor
graniţe comune cu alte state- strategice, necesare pentru o existenţă independentă.
Principiul naţionalităţilor astfel conceput şi-a făcut mai întâi drum în relaţiile
internaţionale sub impulsul ideilor politice ale lui Napoleon al III-lea. De aceea, s-a şi spus că
pe vreme acestuia „principiul naţionalităţilor era la putere”. Ca urmare a acţiunilor lui politice,
principiul naţionalităţilor şi-a găsit întruchipare în soluţia adoptată la Congresul de la Paris din
1856 în chestiunea unirii celor două principate române. El a stat şi la baza înfăptuirii unităţii
Italiei şi Germaniei. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi la începutul secolului la
XX-lea rolul internaţional al principiului naţionalităţilor s-a estompat. Abia spre sfârşitul
primului război mondial, principiul naţionalităţilor s-a reafirmat în câmpul relaţiilor
internaţionale, dar de această dată cu o vigoare sporită. Atunci, prin declaraţiile lui,
preşedintele Woodrow Wilson al S.U.A. a preconizat ca viitoarea aşezare internaţională
postbelică să aibă la bază ideea că fiecare popor are „dreptul de a-şi alege suveranitatea sub
care este chemat să trăiască”.
Întemeindu-se pe principiul naţionalităţilor, mai întâi Basarabia, în martie 1918, prin
hotărârea Sfatului Ţării, şi-a manifestat voinţa de unire a ei cu România. Apoi, în noiembrie
1918, Bucovina Hotărăşte şi ea unirea cu vechea ţară, ca la 1 decembrie 1918, la Alba-Iulia –
cetatea unde cu trei secole înainte, Mihai Viteazu realizase prima unire – naţiunea română din
Transilvania, Crişana, Maramureş şi Banat a hotărât, în aclamaţiile fără sfârşit ale unei mulţimi
entuziaste de 100.000 de persoane, unirea la statul român. Reprezentanţă naţională a tuturor
românilor din Transilvania, Crişana, Maramureş şi Banat, Marea Adunare Naţională de la
Alba-Iulia a îndeplinit mandatul ce i s-a încredinţat: acela de a exprima voinţa alegătorilor de a
se uni cu statul român. Mandatul Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia rezultă limpede din
însuşi textul actului prin care a fost convocată, în care se arăta: „Ne-am trezit din somnul de
moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi. În numele
dreptăţii eterne şi a principiului liberei dispoziţii a naţiunilor, principiu consacrat acum prin
evoluţia istoriei, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său
hotărâtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt va fi respectat în lumea întreagă”. Adoptat pe baza
acestui mandat, hotărârile de la Alba-Iulia au marcat desăvârşirea procesului de formare a
statului naţional român.

22
 Vorbind despre formarea în 1918-1919 a noilor state pe ruinele imperiului Habsburgic,
D.Gusti spunea: „În acest an s-a dat sentinţa definitivă în uriaşul proces istoric dintre stat şi
naţiune, care – deschis de decenii – s-a judecat în decursul războiului mondial. Asistăm la
înscrierea unui însemnat capitol în istorie: la o înmormântare şi la o înviere. Statul vechi,
veşnic agresiv şi cuceritor, bazat înlăuntru şi înafară pe simpla putere brutală a murit, iar statul
nou întemeiat pe o idee, pe ideea naţională şi democratică, i-a luat locul”.
Astfel, prin hotărârile de unire din 1918 ale ale Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei,
Crişanei, Maramureşului şi Banatului, ideea statului naţional, adică a statului format pe baza
principiului naţionalităţilor, a triumfat în cazul poporului român.
Plecând de la realitatea incontestabilă că Unirea din 1918 s-a înfăptuit prin libera
manifestare de voinţă a majorităţii covârşitoare a locuitorilor teritoriului ţării, exprimată în
temeiul principiului naţionalităţilor, atât constituţiile noastre din 1923 şi 1938, cât şi actuala
din 1991, au subliniat că România este un stat naţional.
Ideea de stat naţional nu exclude existenţa pe teritoriul lui a unor minorităţi etnice,
adică a unor populaţii de altă naţionalitate decât cea care s-a constituit într-un stat propriu în
temeiul principiului naţionalităţilor. Întrucât reprezintă un procent redus faţă de majoritatea
populaţiei alcătuitoare de stat, minorităţile nu se pot prevala, potrivit normelor ce guvernează
raporturile internaţionale, de un drept de autodeterminare.
Normele dreptului internaţional contemporan asigură o protecţie specială minorităţilor
naţionale. În această ordine de idei, trebuie citate: Declaraţia universală a drepturilor omului,
adoptată de O.N.U. în 1948, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale, adoptat de către Adunarea Generală a O.N.U. la 19 decembrie 1966, Pactul cu
privire la drepturile civile şi politice, adoptat de aceeaşi Adunare la 6 decembrie 1966, Actul
final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa încheiat la Helsinki în 1975,
documentele finale adoptate în acelaşi cadru la Belgrad –1970, Madrid – 1981, Viena – 1988-
1989, Copenhaga – 1990 , Paris – 1990, Moscova – 1991 şi Praga – 1992. La Conferinţa la
nivel înalt pentru securitate şi cooperare în Europa, ţinută la Helsinki în iunie 1992, s-a hotărât
constituirea unui Înalt Comisariat al Minorităţilor Naţionale.
Mergând pe linia tradiţiilor poporului român de bună înţelegere cu locuitorii de altă
naţionalitate de pe teritoriul ţării noastre şi de sincer respect faţă de valorile lor culturale şi
istorice, ca şi a recentelor reglementări internaţionale, Constituţia română din 1991-republicată
a prevăzut în art.6 că: „Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţilor lor etnice, culturale,
lingvistice şi religioase”.

2.1.1. Cetăţenia – raport juridic special între stat şi populaţie

Pe coordonatele conceptului de naţiune se circumscrie în anumite limite şi noţiunea de

cetăţenie, fără însă ca cele două concepte să se confunde.
Într-un prim sens această noţiune de „cetăţenie” desemnează acea instituţie juridică,
adică ansamblul de norme juridice între care există o conexiune.
Din acest punct de vedere, cetăţenia apare ca o instituţie, deoarece realitatea ne arată că
există acele norme ce reglementează raporturi sociale grupate în jurul necesităţii de a se
asigura drepturile şi obligaţiile prevăzute de Constituţie şi legi acelor persoane care, prin
sentimentele şi interesele lor, sunt strâns legate de destinele statului nostru.

23
 Într-un al doilea sens, noţiunea de „cetăţenei” poate fi şi este utilizată nu pentru a
desemna un ansamblu de norme conexe ca urmare a faptului că au un obiect specific comun,
ci pentru a caracteriza condiţia juridică ce se creează prin normele dreptului nostru acelor
persoane care au calitatea de „cetăţean”. Dacă cetăţenia, considerată ca instituţie, constituie o
categorie legată de dreptul obiectiv, în cel e al doilea sens, ea se axează pe ideea de subiect de
drept, a cărui poziţie juridică, în cadrul unor anumite raporturi sociale, o caracterizează. În
acest sens, se vorbeşte de „cetăţenia” unei persoane, de „dobândirea şi pierderea cetăţeniei”.
Considerând cetăţenia din punctul de vedere al subiectului ei, ea apare ca o situaţie
juridică -un statut- termen prin care se desemnează un complex de drepturi subiective şi
obligaţii ale unei persoane, unite între ele printr-o conexitate specifică. În acest sens, cetăţenia
poate fi definită ca fiind situaţia juridică rezultând din apartenenţa unei persoane fizice la un
stat determinat, caracterizată prin faptul că aceasta are plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor
prevăzute de constituţie şi legi, inclusiv drepturile politice, obligaţia de fidelitate faţă de patrie
şi cea de apărare a ei.
O altă definiţie pleacă de la ideea că cetăţenia este un raport juridic între o persoană şi
colectivitatea de oameni care constituie societatea, colectivitate reprezentată în cadrul acestui
raport prin stat.
Cetăţenia nu poate fi caracterizată ca „un raport juridic” sau un contract, întrucât ea se
mărgineşte să definească drepturile şi obligaţiile unuia dintre subiecte în cadrul unui complex
de raporturi şi anume cele ale cetăţeanului, fără să caracterizeze însă şi poziţia statului faţă de
cetăţean. Cetăţenia nu poate fi caracterizată ca un raport juridic şi pentru că în realitate ea
defineşte poziţia unei persoane nu numai în cadrul unui singur raport juridic, ci într-un
complex de raporturi juridice.

Reglementarea legală a cetăţeniei în România şi principiile ei.

Instituţia cetăţeniei române, este reglementată astăzi prin Constituţia din 1991-
republicată şi prin Legea nr.21 din 1991
Această lege înscrie în prevederile ei regula potrivit căreia toţi cetăţenii români sunt
egali în faţa legii, ceea ce înseamnă că ei se bucură de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii
fără deosebire de naţionalitate, rasă, sex sau religie.
Totodată, prin aplicarea principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor privind regula
specială a dobândirii şi pierderii cetăţeniei, legea reglementează că au toate drepturile şi
libertăţile precum şi obligaţiile prevăzute prin constituţie şi legile ţării pentru cetăţenii români
şi acele persoane cărora li s-a acordat cetăţenia română conform legii.
Art.5(2) al Constituţiei din 1991-republicată- face o excepţie de la această regulă,
pentru ipoteza retragerii cetăţeniei şi anume stabileşte, că cetăţenia română nu poate fi retrasă
celor care au dobândit-o prin naştere, dar poate fi retrasă celor care au dobândit-o prin alte căi
legale.
Prin dispoziţiile Legii nr.21/1991, care asimilează persoanele cărora li s-a acordat
cetăţenia cu cei născuţi cetăţeni români, s-a urmărit să se sublinieze pe de o parte că în dreptul
nostru nici o restricţie nu poate fi adusă drepturilor persoanelor încetăţenite în raport cu
drepturile celor care au dobândit cetăţenia prin naştere. Actuala lege a cetăţeniei se
îndepărtează de legile adoptate înainte de al doilea război mondial la noi în ţară, potrivit cărora
numai cei născuţi cetăţeni români aveau toate drepturile cetăţeneşti. Dimpotrivă, cei
încetăţeniţi erau loviţi de o parţială “capitis deminutio”, concretizată în faptul că nu puteau
deveni niciodată miniştri, iar funcţionari publici, avocaţi, alegători şi aleşi numai după un
stagiu destul de îndelungat de civism.

24
 Întrucât legea cetăţeniei cunoaşte ca modalitate de dobândire a cetăţeniei române şi
„înfierea” (termen înlocuit de legea nr.48/1991 prin cel de “adopţie”), consacrarea regulii,
potrivit căreia cetăţenii sunt egali în drepturi şi îndatoriri indiferent de modul cum au dobândit
cetăţenia, duce la consecinţa că, în principiu, nici o discriminare nu este posibilă între cei
născuţi cetăţeni români şi cei care au dobândit cetăţenia prin adopţie.
Fiind destinată să se aplice pentru viitor, legea cetăţeniei nu a adus atingere situaţiilor
existente în momentul punerii ei în aplicare. În acest sens, ea a prevăzut în art.36 că sunt şi
rămân cetăţeni români toţi ce care au dobândit şi păstrat această cetăţenie potrivit legilor
anterioare. Din moment ce o persoană a dobândit la un moment dat cetăţenia cu respectarea
tuturor condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de legile atunci în vigoare, este logic ca
situaţia juridică astfel creată să fie recunoscută.

2.1.2. Drepturile fundamentale specifice condiţiei de cetăţean al

României

Noţiunea de drepturi fundamentale cetăţeneşti desemnează acele drepturi ale

cetăţenilor care, sunt esenţiale pentru existenţa fizică şi integritatea psihică, pentru dezvoltarea
materială şi intelectuală a acestora, precum şi pentru asigurarea participării lor active la
conducerea statului, sunt garantate de însăşi Constituţie.
Drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu trebuie concepute ca o categorie de drepturi
deosebite prin natura lor de celelalte drepturi subiective. Întocmai ca orice drepturi subiective,
ele sunt puteri garantate de lege voinţei subiectului activ al raportului juridic, în temeiul cărora
acesta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să desfăşoare o
conduită determinată sau să pretindă subiectului pasiv al raportului o anumită comportare care,
la nevoie, poate fi impusă acestuia cu sprijinul forţei de constrângere al statului.
O asemenea concepţie asupra drepturilor fundamentale cetăţeneşti se îndepărtează de
ideea susţinută de şcoala dreptului natural, potrivit căreia această categorie juridică ar cuprinde
un număr de drepturi înnăscute, de o natură specială, pe care cetăţeanul le dobândeşte în afară
de orice reglementare legală, prin însăşi calitatea lui de om şi care, ca atare, sunt anterioare,
superioare şi opozabile statului. În acest sens, şcoala dreptului natural considera că pot exista
anumite drepturi indisolubil legate de persoana umană, aceleaşi în toate timpurile, indiferent
de stadiul de dezvoltare a societăţii. Această concepţie este însă depăşită astăzi. Realitatea
arătând că reglementarea drepturilor considerate fundamentale variază de la ţară la ţară şi de la
un moment istoric la altul, iar catalogul lor se lărgeşte pe măsura progresului ideilor
democratice, după ce secole de-a rândul, în antichitate şi evul mediu au fost nu numai
nesocotite ci şi ignorate.
O altă teorie acreditată în literatura juridică recunoaşte că drepturile fundamentale ale
cetăţenilor nu pot fi caracterizate ca fiind înnăscute, o dată ce ideea contractului social este
abandonată; şi afirmă că ele îşi au fundamentul în faptul că omul este singura fiinţă liberă şi
responsabilă, iar natura lor specifică este consecinţa împrejurării că ele limitează puterile
statului, fără să-i impună acestuia efectuarea unor prestaţii în folosul cetăţenilor.
Reglementând drepturile fundamentale, Constituţia României din 1991-republicată- le
cuprinde sub titlul “Drepturile şi libertăţile fundamentale”, fără să adauge că este vorba de
drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor. Aceasta pentru că exercitarea celor mai multe
drepturi fundamentale reglementate sub acest titlu nu este condiţionată de calitatea de cetăţean

25
român. Astfel, din moment ce străinul aflat pe teritoriul ţării noastre este angajat, el se va
bucura de garanţia constituţională, potrivit căreia salariaţii au dreptul la protecţia socială a
muncii. Indiferent dacă este salariat sau nu, străinul aflat pe teritoriul României, se va bucura
de dreptul la viaţă şi la integritatea fizică sau psihică, de libertatea individuală, de siguranţa
personală, de libertatea conştiinţei. În această privinţă, art.18(1) al Constituţiei din 1991-
republicată - prevede: „Cetăţenii străini sau apatrizi care locuiesc în România se bucură de
protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi”. Bineînţeles
însă că străinii şi apatrizii aflaţi pe teritoriul României nu se bucură de acele drepturi şi
libertăţi prevăzute de constituţie şi de legi, care, prin însăşi natura lor, sunt indisolubil legate
de calitatea de cetăţean al ţării noastre. În schimb, cetăţenii străini şi apatrizii se bucură de un
drept specific condiţiei lor: dreptul la azil, în cazul în care, ca urmare a persecuţiilor la care
sunt supuşi în ţările lor de origine pentru activităţile lor politice democratice sau umanitare, se
refugiază pe teritoriul statului nostru. Acest drept constă în faptul că cetăţenii străini sau
apatrizii sunt asimilaţi cu cetăţenii români din punctul de vedere la dreptului de a nu fi
extrădaţi. Consacrând dreptul la azil, Constituţia din 1991-republicată- prevede că el se acordă
şi se retrage în condiţiile legii cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale, la care
România este parte. Conform principalelor documente internaţionale adoptate în materia
dreptului la azil, aceasta nu se extinde la persoanele urmărite justificat pentru săvârşirea unor
infracţiuni de drept comun sau pentru acţiuni contra scopurilor şi principiilor O.N.U. -
art.14,2 din Declaraţia universală a drepturilor omului - nici la cazurile în care există temeiuri
suficiente pentru a considera că cel care solicită azilul a săvârşit o crimă contra păcii, o crimă
de război sau o crimă contra umanităţii art.1,2 din Convenţia asupra azilului teritorial.
Situaţia de apartenenţă a unei persoane fizice faţă de un anumit stat se concretizează
într-un număr de drepturi şi obligaţii pe care le are cetăţeanul faţă de statul său.

Drepturi exclusiv cetăţeneşti

Sunt drepturi social politice reglementate de Constituţie care pot fi exercitate doar de
persoanele care au calitatea de cetăţean român. În această categorie se includ:
 Dreptul de a alege şi de a fi aleşi în organele reprezentative ale statului.
 Dreptul de a locui pe teritoriul României şi de a-şi stabili liber domiciliul sau
reşedinţa în orice localitate din ţară.
 Numai cetăţenii români pot fi angajaţi în unele funcţii.
 Numai cetăţenii români pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.
 Dreptul de nu fi extrădat.
 Dreptul la protecţie diplomatică.
În baza Constituţiei şi legilor în vigoare, cetăţenii români au şi alte drepturi şi
obligaţii în afară de cele menţionate. Aceste drepturi şi obligaţii nu sunt ca regulă generală
specifice condiţiei de cetăţean român, întrucât ele revin şi cetăţenilor străini şi apatrizilor atâta
timp cât se găsesc pe teritoriul României. În acest sens, art.18(1) al Constituţiei din 1991 -
republicată- stabileşte: „Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de
protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi”. Un
cetăţean străin, chiar dacă locuieşte stabil în România, nu se bucură de drepturile şi nici de
obligaţiile specifice condiţiei de cetăţean român.

26
 2.1.3. Obligaţiile (îndatoririle) fundamentale ale cetăţenilor

Asigurarea respectării legilor şi, prin urmare, a tuturor drepturilor prevăzute de ele nu
este posibilă decât în cadrul organizat al statului.
Organele legislative ale statului stabilesc ordinea de drept strict necesară pentru
desfăşurarea normală a vieţii sociale, organele executive iau măsuri pentru respectarea ei, iar
organele judecătoreşti intervin în scopul restabilirii legalităţii atunci când aceasta a fost
încălcată. Din acest motiv, în scopul de a pune pe cetăţeni în situaţia de a se bucura efectiv de
drepturile prevăzute de Constituţie şi de legi, a fost necesar să se instituie în sarcina acestora
un număr de îndatoriri elementare, destinate să apere statul ca garant al ordinii legale.
Pe de altă parte, drepturile cetăţeneşti sunt un produs al mediului social şi, de aceea, ele
trebuie exercitate în aşa fel încât să nu aducă atingere drepturilor şi libertăţilor celorlalţi
indivizi aflaţi pe teritoriul statului. Din acest motiv, stipularea drepturilor fundamentale
cetăţeneşti se cere a fi însoţită de stabilirea unor obligaţii fundamentale.
Plecând de la ideea că nu pot să existe drepturi fără obligaţii şi că obligaţiile sunt o
modalitate de a asigura exercitarea efectivă a drepturilor, Constituţia României din 1991-
republicată a consacrat capitolul III din titlul II îndatoririlor fundamentale.
Obligaţiile fundamentale prevăzute în acest capitol pot fi grupate în două categorii
principale, după cum ele sunt destinate să apere societatea constituită în stat sau să asigure
conveţuirea paşnică a cetăţenilor între ei.

I. Obligaţii fundamentale faţă de stat

1) Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară

2) Îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile
3) Îndatorirea de a apăra patria şi a presta serviciul militar în rândurile forţelor armate
române
4) Îndatorirea de a contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice

II. Îndatoriri fundamentale destinate să asigure conveţuirea paşnică a cetăţenilor şi

a celorlalte persoane aflătoare pe teritoriul ţării

În această categorie pot fi grupate două îndatoriri fundamentale prevăzute de

Constituţie în art.57:

1) Obligaţia cetăţenilor români, a cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a-şi exercita

drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă
2) Obligaţia cetăţenilor români, a cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a-şi exercita
drepturile şi libertăţile constituţionale fără să se încalce drepturile şi libertăţile
celorlalţi

27
 2.2. Teritoriul – element constitutiv al statului

Teritoriul este un alt element constitutiv, fără de care statul nu poate exista. Acest
element esenţial este concretizat în spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape precum şi
coloana de aer de deasupra solului şi a apelor, spaţiu asupra căruia statul îşi exercită
suveranitatea sa deplină şi exclusivă.
Alţi autori, care limitează statul doar la acea diferenţiere dintre guvernanţi şi guvernaţi,
consideră teritoriul un element neesenţial statului, şi ca atare statul poate lua naştere şi fără
acest element - teritoriul stabil.
Această opinie nu a fost acceptată, întrucât din punct de vedere etimologic cuvântul
„stat” vine de la latinul „status” care înseamnă „stare”, „poziţie”, noţiunea implicând ideea de
aşezare şi, în consecinţă, ea nu este aplicabilă

2.2.1. Noţiunea de teritoriu

Prin teritoriul statului se înţelege, aşa cum am menţionat deja, partea din globul
pământesc, cuprinzând solul, subsolul, apele şi coloana aeriană de deasupra solului şi apelor,
asupra căreia statul îşi exercită suveranitatea.
Solul, la rândul său cuprinde, stratul de uscat cu care oamenii vin în contact zilnic şi
asupra căruia exercită în mod curent activităţile lor agricole, de transport, construcţii .
Spaţiul acvatic este format din apele interioare, adică râurile, lacurile, canalele, apele
porturilor, ale radarelor precum şi băile maritime şi din marea teritorială, adică acea fâşie de
mare, cu o anumită lăţime, situată de-a lungul litoralului unui stat, supusă suveranităţii acelui
stat.
Întrucât în dreptul internaţional nu s-a ajuns încă la un acord asupra distanţei până la
care se întinde marea teritorială în raport cu solul unui stat aceasta se întinde de la 3 mile şi
până, chiar, la 200 de mile marine. Ţara noastră, ca ţară riverană a Mării Negre, a stabilit, prin
Legea nr.17/1990, distanţa până la cere se întinde marea noastră teritorială la 12 mile marine.
Cu toate că această mare teritorială face parte integrantă din teritoriul statului ea este grevată
totuşi de dreptul de servitute internaţională prin care se permite navelor şi aeronavelor străine
trecerea paşnică.
Apele de frontieră sunt fie ape curgătoare - fluvii, râuri sau pâraie - ape stătătoare -
lacuri, bălţi sau mlaştini - şi golfuri închise. Dreptul internaţional contemporan nu a stabilit
reguli aplicabile tuturor statelor în materia delimitării frontierelor, aceasta făcând obiectul
convenţiilor încheiate între statele riverane. În cazul în care la frontiera dintre două state se
află o apă curgătoare delimitarea acelei frontiere se face printr-o linie stabilită la mijlocul
distanţei dintre cele două maluri, linie denumită “linia mediană” sau printr-o linie care se
obţine prin unirea punctelor unde apa respectivă este cea mai adâncă, linie care poartă
denumirea de “talveg”.
În cazul apelor stătătoare, frontiera este reprezentată de obicei printr-o linie dreaptă
care uneşte punctele de frontieră opuse la malurile celor două state riverane.
Şi România a stabilit prin Legea nr.56/1992 că frontiera de stat, ca şi regimul ei să fie
reglementată prin lege sau prin convenţii internaţionale.
O altă reglementare a fost necesară pentru fluviile internaţionale, care traversează
teritoriul mai multor state, cum este chiar cazul Dunării, această reglementare a stabilit că

28
fiecare stat riveran este suveran asupra porţiunii din fluviu, care-i traversează teritoriul. Dacă
însă acel fluviu formează frontiera suveranitatea statelor vecine despărţite de apa fluviului se
întinde până la acea linie a talvegului.
Subsolul, un alt element component al teritoriului, este alcătuit de stratul care se află
imediat dedesubtul solului sau spaţiului acvatic al unui stat.
De asemeni, spaţiul aerian constituie coloana de aer aflată deasupra solului şi a
spaţiului acvatic al statului, desfăşurată până la acea înălţime unde începe spaţiul cosmic.
Cheia de boltă a tuturor acestor elemente ale teritoriului de stat o constituie solul, în
funcţie de care se determină spaţiul acvatic şi aerian care aparţin jurisdicţiei unui anumit stat.
Normelor de drept internaţional contemporan au stabilit de asemenea că o prelungire a
teritoriului statului este zona economică şi platoul continental, fără ca acestea să fie integrate
în teritoriul însuşi al statului respectiv.
Prin prisma practicii internaţionale de până acum, zona economică sau zona economică
exclusivă, este dată de fâşia de mare de cel mult 200 de mile, începând de la liniile de bază
luate în considerare pentru calcularea lăţimii mării teritoriale, fâşie în care statele riverane pot
revendica drepturi suverane în ceea ce priveşte explorarea, exploatarea, conservarea şi
gestiunea resurselor naturale, biologice sau ne biologice ale solului şi subsolului mării, precum
şi ale apelor de deasupra lor.
În ceea ce priveşte zona economică, Constituţia din 1991 în art136 pct.3 prevede că
resursele ei naturale fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
Platoul continental este format din fâşia de sol, împreună cu subsolul ei, care se găseşte
dincolo de marea teritorială a unui stat până la o anumită adâncime a ei. Convenţia de la
Geneva asupra dreptului mării din 1958 care a fost urmată, în 1982, de Convenţia de la San-
Domingo, a prevăzut că platoul continental este alcătuit din fundul mării şi subsolul adiacent
lui, situate dincolo de marea teritorială până la o adâncime de 200 m sau chiar depăşind
această limită, până acolo unde adâncimea apelor permite exploatarea resurselor naturale ale
acestor regiuni submarine. Convenţia citată nu recunoaşte statelor riverane o suveranitate
deplină asupra platoului continental, ci numai drepturi suverane în scopul exploatării acestuia
şi a exploatării resurselor lui naturale. Având un caracter suveran aceste drepturi sunt
exclusive, în sensul că numai statul riveran poate explora platoul continental şi exploata
bogăţiile lui naturale, ne fiind îngăduit nimănui să îndeplinească asemenea activităţi sau să
revendice drepturi în această privinţă fără consimţământul expres al statului riveran.
Prin legea nr.17/1990 este consacrată şi categoria juridică de zonă contiguă a
României, care este formată din fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde spre
largul mării până la o distanţă de 24 mile marine, măsurată de la liniile de bază stabilite în
conformitate cu criteriile legale.
În zona contiguă, România îşi rezervă dreptul de a exercita controlul în vederea
prevenirii şi reprimării încălcărilor, pe teritoriul său a legilor şi a reglementărilor din domeniul
vamal, fiscal şi al trecerii frontierei de stat.

29
 2.2.2. Raporturile dintre stat şi teritoriu

Întrucât organele statului îşi exercită autoritatea în limitele unui spaţiu determinat, s-a
simţit nevoia de a se preciza natura raporturilor dintre stat şi teritoriu.
Concepţiile asupra raporturilor dintre stat şi teritoriu au cunoscut o lentă şi treptată
dezvoltare până când au ajuns să se cristalizeze în forma loc actuală.

a) Teoria teritoriului obiect

Teoria „teritoriului obiect” porneşte de la faptul că în evul mediu, teritoriul a fost

socotit mai întâi proprietatea de drept a suveranului, teritoriu care după moartea acestuia
putea fi împărţit urmaşilor săi. Mai târziu, urmărindu-se evitarea fărâmiţării teritoriului de stat,
apare ideea ca acest teritoriul „de stat” să aparţină coroanei, adică statului şi nu să fie o
proprietate privată a monarhului.
Această teorie vrea să arate că raporturile dintre stat şi teritoriu nu pot fi caracterizate
drept „un drept de comandă” deoarece, suveranitatea nu se poate exercita decât asupra
persoanelor şi nu asupra lucrurilor.
Dreptul statului asupra teritoriului are astfel, drept obiect „un lucru” şi se
caracterizează ca fiind un drept real ce nu poate fi confundat, potrivit acestei teorii nici cu
dreptul de proprietate publică nici cu cel de proprietate privată, între acestea existând deosebiri
esenţiale.
O primă deosebire se referă la faptul că în timp ce dreptul de proprietate privată are ca
obiect o anumită porţiune a teritoriului, dreptul statului se întinde asupra teritoriului în
totalitatea lui.
O altă deosebire arată că dreptul de proprietate conferă titularului prerogative cu
caracter exclusiv în timp ce dreptul statului asupra teritoriului nu conferă acestuia plenitudine
şi exclusivitate, aceste fiind în principiu ale proprietarului. Dreptul statului în acest sens
comportă numai anumite facultăţi de utilizate a teritoriului materializate în posibilitatea de a
proceda la exproprieri de utilitate publică, la devastări în scop de apărare naţională.
A treia deosebire scoate în evidenţă că pe când bunurile proprietate privată sunt
destinate satisfacerii unor interese particulare, facultăţile de utilizare recunoscute statului
asupra teritoriului său sunt destinate să servească scopuri de ordin general şi cu valoare
superioară.
Această teorie, mai puţin susţinută astăzi, explică cu uşurinţă cesiunile teritoriale dintre
state. Recunoscând statului dreptul real de drept public asupra teritoriului supus suveranităţii
sale, va trebui să se admită şi facultatea de a ceda acest teritoriu.

b) Teoria teritoriului-subiect

Autorii aceste teorii susţin că teritoriul nu este un obiect exterior statului, obiect
asupra căruia statul exercită anumite drepturi reale, ci teritoriul este socotit unul din
elementele care alcătuiesc personalitatea juridică a statului. Pentru că teritoriul este o parte
componentă a statului, potrivit acestei teorii, el nu poate fi socotit un obiect asupra căruia
statul ar exercita un „dominium”, ci trebuie socotit un element indisolubil legat de puterea
publică.

30
 c) Teoria teritoriului-limită

Concepţia susţinută de această teorie este aceea că teritoriul este un simplu cadru, în
limitele căruia statul îşi exercită puterea de comandă asupra voinţelor individuale. Astfel statul
nu exercită un drept de „dominium” asupra teritoriului, ci numai o putere de a comanda
persoanelor care locuiesc în interiorul frontierelor lui. Statul, în temeiul puterii de a comanda
asupra indivizilor este astfel, în situaţia de a lua măsuri şi cu privire la teritoriu, însă aceste
măsuri deşi influenţează situaţia juridică sau materială a teritoriului, nu sunt consecinţa unui
drept real, ci simple reflexe ale puterii de care dispune asupra persoanelor.

d) Teoria competenţei

Această teorie porneşte de la ideea superiorităţii ordinii internaţionale de drept asupra

ordinii statale şi susţine că teritoriul statului este un cadru spaţial, determinat de ordinea
juridică internaţională, în limitele căruia este autorizată să se aplice ordinea juridică naţională.
Conţinutul acestei teorie neagă legătura dintre suveranitate şi teritoriu, în anumite
cazuri, şi afirmă că statul îşi exercită atribuţiile şi in afara teritoriului său.
Prin această teorie se susţine, totodată, că un stat poate exercita, în afara teritoriului
său, cel mult o competenţă, fără să-şi poată extinde suveranitatea. Împotriva acestei susţineri
însă, dreptul internaţional, reglementează că un stat nu poate exercita o competenţă asupra
unor bunuri aflate pe teritoriul altui stat decât cu autorizarea liber consimţită a statului
respectiv şi în limitele admise de acesta.
După studierea acestor teorii rezultă că o analiză asupra raportului dintre stat şi
teritoriu poate fi construită numai plecând de la o examinare atentă şi multilaterală a
realităţilor sociale. În această împrejurare este de observat că teritoriul de-a lungul istoriei a
avut un rol hotărâtor în dezvoltarea popoarelor şi a statelor, teritoriul reprezentând din
totdeauna o sursă de bunuri pentru populaţie.
Teritoriul a căpătat un rol tot mai important odată cu apariţia naţiunilor, cu traiul
acestora în comun de-a lungul mai multor generaţii unite prin aspiraţii, interese şi tradiţii.
Naţiunea devine astfel, în timp, strâns legată, prin întreaga ei existenţă, prin sentimente şi
interese puternice, de pământul-teritoriul pe care aceasta s-a plămădit şi locuieşte încă şi
devine firesc a se recunoaşte suveranitatea teritoriului atât în limitele lui cât şi asupra lui.
Astfel, din realitatea că teritoriul aparţine poporului care-l locuieşte rezultă principiul
suveranităţii teritoriale a statului, în calitatea lui de personificare juridică a naţiunii

2.2.3. Organizarea administrativ -teritorială a statului

Statul modern, atât de complex are, de asemeni, şi sarcini complexe care nu pot fi
realizate pe întreaga întinderea a teritoriului numai de către organele sale de la centru.
Prin aceste sarcini cât şi numărul mare de cetăţeni, cu nevoile lor necesare de
satisfăcut de către aparatul de stat, a dus la impetuasă necesitate de a se crea în cadrul statului
a unui număr de unităţi statale teritoriale.
Aceste unităţi au fost înzestrate cu organe competente să exercite pe de o parte
administraţia publică legată de viaţa locală, iar pe de altă parte prin organele reprezentative ale

31
statului se realizează administraţia centrală, organele centrale de stat care având datoria să se
preocupe de rezolvarea problemelor fundamentale ale statului.
Astfel, s-a procedat la delimitarea teritoriului statului în unităţi administrative, având
drept scop îndeplinirea în teren a sarcinilor statului, delimitare care formează organizarea
administrativă a teritoriului.
Această organizare administrativ teritorială a fost stabilită, în ţara noastră, încă înainte
de revoluţia din 1989 fiind reglementată prin legea nr.2/1968, care în art.1 menţionează
„Teritoriul Republicii Socialiste România este organizat în unităţi administrativ-teritoriale:
judeţul, oraşul şi comuna”. Apoi prin legea nr.2/1989 este abrogată legea nr.2/1968 în scopul
aşa zisei îmbunătăţiri a organizării administrativ-teritoriale. Această lege nu a fost în vigoare o
perioadă mare de timp deoarece în ianuarie 1990 prin Decretul-Lege nr. 38 a fost abrogată,
fiind repusă în vigoare legea 2/1968.
În timp legislaţia noastră a fluctuat şi s-a modificat astfel că, astăzi Constituţia
României din 1991- republicată prin art.3(3) precum şi Legea nr.215/2001- privind
administraţia publică locală reglementează că teritoriul României este organizat, din punct de
vedere administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. Acest articol menţionează în continuare că
unele oraşe pot, în condiţiile legii, să fie declarate municipii.

2.3. Puterea de stat – element constitutiv al statului

Aşa cum am menţionat teritoriul şi populaţia sunt două elemente fără de care statul nu
poate exista, dar simpla lor coexistenţă nu poate da naştere unui stat. Aceste două elemente
reunite pot exista şi la baza unei grupări politico-teritoriale cum sunt comunele, oraşele,
judeţele dar nu se poate vorbi încă de un stat.
Elementul esenţial, care nu este numai o condiţie externă şi care dă naştere statului,
este existenţa, în sânul unei naţiuni care locuieşte pe un anumit teritoriu, a unor guvernanţi sau
a unui sistem de organe investite cu capacitatea de a lua măsuri obligatorii, impuse unui
respect general prin forţa coercitivă a statului care a fost instituită în acest scop.
Nucleul statului este reprezentat de acea organizare a puterii publice, fără de care nu
poate exista statul. Puterea publică formează statul ca instituţie politico-juridică, încluzând
toate autorităţile legislative, guvernamentale, judecătoreşti.

2.3.1. Noţiunea de putere de stat

Literatura juridică şi politică foloseşte pentru desemnarea acestui element al statului

atât termenul de „putere de stat” cât şi pe acela de „autoritate publică”.
În ceea ce priveşte noţiunea de „putere de stat” sau de „autoritate publică” se observă
că nu s-a putut da o definire unitară a acestei noţiuni, pentru toate perioadele de dezvoltare a
statului.
În timpul monarhiilor absolute „puterea de stat” este dată de o singură persoană-
monarhul în timp ce pentru democraţiile moderne aceeaşi „putere de stat” este un întreg
sistem de organe, competente pentru a exercita funcţiile statului şi anume: funcţia legislativă,
executivă şi judecătorească.
Pentru sistemele de guvernământ democratice actuale noţiunea de putere publică este
acel sistem de organe, desemnat prin procedeul de consultare directă a populaţiei aflată pe un

32
anumit teritoriu, pentru a exercita funcţiile legislativă, executivă şi judecătorească, excluzând
subordonarea acestor organe unor autorităţi superioare sau concurente.
Existenţa puterii publice nu poate fi percepută prin simţurile umane, ca fiind o forţă
capabilă de a impune un ordin, o comandă pe un anumit teritoriu. Omul poate însă să observe
existenţa organelor de stat -parlament, guvern, ministere, organe judecătoreşti- competente să
emită acte normative obligatorii. Astfel, puterea de stat este o creaţie a spiritului uman, un mod
de exprimare, despre faptul că în societate, se formează la un moment dat un sistem de organe,
competente, fiecare în sfera lui de activitate, să recurgă la forţa coercitivă a statului pentru a
asigura desfăşurarea normală a vieţii în societate.
O parte dintre aceste organe, componente ale sistemului, sunt investite, prin norme
juridice în vigoare, cu capacitate de a reprezenta statul ca instituţie în relaţiile interne şi
internaţionale, statul devenind astfel subiect de drept intern sau internaţional.
Pentru noţiunea de „putere de stat”, uneori, mai este folosit şi termenul de
„suveranitate”.
Această noţiune poate da naştere la confuzii deoarece numeroase constituţii şi
documente internaţionale consideră noţiunea de „suveranitate” un atribut al „poporului” sau al
„naţiunii” şi nu îl echivalează cu noţiunea de „putere de stat”.
O altă confuzie este creată când prin noţiunea de „suveranitate” se urmăreşte a se
sublinia o anumită calitate a „puterii de stat”. Această exprimă faptul că „suveranitatea” este o
caracteristică supremă a puterii de stat, suveranitate care poate fi internă şi externă.
Suveranitatea internă, este însuşirea puterii de stat, prin care acesta impune
comandamentele sale tuturor persoanelor sau grupurilor existente pe teritoriul său, fără ca
libertatea de acţiune să-i fie mărginită de o autoritate superioară sau concurentă.
Suveranitatea externă, este tot însuşirea puterii publice de a reprezenta statul în
relaţiile cu alte subiecte de drept internaţional în condiţii de egalitate, fără amestec din afară,
însuşire care se manifestă în special în cazul încheierii de tratate şi convenţii internaţionale, şi
în cazul primirii sau trimiterii de reprezentanţi diplomatici.
Suveranitatea mai este utilizată şi în sensul de a desemna totalitatea prerogativelor care
formează puterea de stat, sens în care suveranitatea nu mai reprezintă doar o calitate a puterii
de stat ci ea se confundă cu puterea de comandă, pe care statul o exercită prin organele sale
asupra indivizilor şi grupărilor umane de pe teritoriul său.
În cazul statelor federale noţiunea de putere de stat este tratată în condiţii speciale.
Statele membre exercită anumite activităţi de comandă în afara subordonării faţă de statul din
care fac parte, situaţie în care în mod firesc ele sunt considerate state. Însă în raporturile
sociale expres prevăzute de constituţie, statul federal exercită anumite atribuţii la nivel suprem
pe teritoriul tuturor statelor membre. În exercitarea acestor atribuţii statul nefiind limitat de o
autoritate superioară ori concurentă, înseamnă că statul federal apare ca un stat adevărat.

2.3.2. Trăsăturile definitorii ale puterii de stat

Puterea de stat se caracterizează prin următoarele trăsături definitorii:

Puterea de stat este un fenomen legat de autoritate, care se caracterizează prin
posibilitatea de a comanda, de a da ordine şi obligaţia celui care le primeşte de a se supune
acestei comenzi.
Această autoritate a existat din cele mai vechi timpuri. La început ea a fost identificată
în şeful colectivităţii umane -gintă, trib- care îşi impunea autoritatea prin calităţile sale. În timp

33
autoritatea s-a desprins instituindu-se ca o realitate distinctă de persoana celui care deţinea sau
exercita puterea. S-a ajuns astăzi la un aparat de stat, un sistem complex de instituţii
organizate, de sine stătătoare prin care se realizează autoritatea de stat.
Puterea de stat este o putere politică. Termenul „politică” cunoaşte mai multe
accepţiuni însă în general, politica desemnează arta de a guverna şi este denumită chiar ştiinţa
guvernării statelor. Fenomenul politic fundamental în legătură cu statul şi puterea de stat sau
puterea politică este acea diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi, adică cei care deţin
puterea, care comandă şi cei care sunt conduşi, se supun conducerii. Pentru a cunoaşte
caracterul puterii trebuie cunoscut cine deţine puterea, cum o dobândeşte şi cum o exercită.
Acestea depind de structura economico-socială a societăţii, de condiţiile istorice şi ideologice.
Astfel, puterea politică determină conducerea societăţii în direcţia politicii preconizate de
forţele politice-sociale aflate la guvernare.
Puterea de stat este o putere organizată-instituţionalizată, în sensul că puterea de stat
se desprinde de persoana care o exercită la un moment dat. Persoana fizică, într-o funcţie
publică la un moment dat, este doar un interpret, puterea de stat o exercită instituţia în care
persoana respectivă îşi îndeplineşte funcţia.
Puterea de stat este o putere de comandă, în sensul că puterea de stat este cea care
instituie norme şi dispoziţii cu caracter obligatoriu, atât sub forma unor norme generale, cât şi
sub forma unor dispoziţii concrete.
Puterea de stat este unică, numai puterea de stat are posibilitatea să folosească
constrângerea, dispunând de instituţii specializate în acest sens.
Puterea de stat este suverană, adică este o putere supremă în stat, ea nu recunoaşte
nici o altă putere deasupra sa şi este independentă în exterior în raport cu alte state.
Astfel, un stat suveran este statul care deţine puterea şi edictează ordinea de drept pe
întregul său teritoriu, iar în exterior nu primeşte dispoziţii de la alte state, adică nu este
subordonat unei forţe externe.
Această trăsătură, în societatea contemporană, nu trebuie nici absolutizată nici
minimizată. Datorită problemelor vitale ale societăţii contemporane, intereselor sale generale -
pacea, salvarea mediului natural- se afirmă tor mai mult autoritatea dreptului internaţional
asupra de celui intern.
Suveranitatea este unică, pe teritoriul determinat al unui stat ne putându-se exercita
decât o singură autoritate. Această caracteristică este o realitate absolută în cazul unui stat
unitar, este însă discutabilă în cazul statelor federale unde coexistă suveranitatea statelor
membre cu cea a statului federal.
Suveranitatea este indivizibilă, ea nu poate fi fracţionată între membrii care alcătuiesc
populaţia statului. Aceştia nefiind fiecare titularii unei cote din suveranitatea statului, ea
aparţine în întregime naţiunii ca entitate colectivă. Numai voinţa generală, a întregii naţiuni,
poate exercita puterea de comandă în stat.
Suveranitatea este inalienabilă, aparţinând întregii naţiuni, ea nu poate fi înstrăinată
definitiv şi irevocabil, pentru beneficiul uneia sau mai multor persoane. Voinţa generală este
legată de persoana-naţiune, aceasta nu-şi poate aliena suveranitatea după cum un individ nu-şi
poate transfera voinţa sa altui individ.
Suveranitatea este imprescriptibilă, oricât de mult timp un uzupurtător ar exercita
suveranitatea el nu poate deveni titularul acestea prin uzucapiune. Suveranitatea va aparţine tot
întregii naţiuni.
Puterea de stat are vocaţia globalităţii, ea se aplică într-o societate asupra tuturor
aspectelor, în toate domeniile vieţii, stabilindu-şi singură limitele.

34
 2.3.3 Limitarea prin lege a puterii de stat

Pentru a putea fi impusă puterea de stat trebuie să fie legitimă adică să fie conform cu
legea. Legitimitate este un termen care provine din cuvântul latin „legitimus”, cuvânt ce se
traduce „conform cu legea”
Legitimitatea este legată de interesele sociale specifice locului şi timpului în care s-a
exercitat o formă de putere publică, fapt pentru care ea nu poate fi analizată ca o abstracţie,
independentă de relaţiile sociale, ci ea are un conţinut istoric.
Legitimitatea poate fi politică şi se referă la principiul prin care sistemul de guvernare
sau puterea politică se exercită pe baza unui drept conferit de cetăţeni, de guvernaţi, în baza
unor înţelegeri transpuse în legi. În acest fel cetăţenii recunoscând şi dreptul de guvernare al
puterii politice. Legitimitatea politică este aceea care dă şi autoritatea politică, cu cât o putere
politică este mai legitimă, cu atât autoritatea ei politică este mai mare.
Legitimitatea unui regim nu este recunoscută odată pentru totdeauna, ci este supusă
mereu unei revizuiri, ea necesitând mereu concordanţă între valorile proclamate iniţial şi
realizările obţinute.
Astfel, în timp s-au remarcat trei forme ale legitimităţii politice şi anume: legitimitatea
divină sau tradiţională; legitimitatea carismatică şi legitimitatea civilă sau legală.
Legitimitatea divină sau tradiţională îşi întemeiază dreptul la guvernare pe ideea
caracterului sacru al puterii, a originii divine, a reprezentantului ei monarhul.
Acest tip de legitimitate a fost atribuit antichităţii, societăţii medievale şi chiar epocii
moderne acolo unde există monarhii constituţionale, când dacă nu toată puterea în ansamblul
ei avea caracter divin cel puţin cea deţinută de monarh era considerată divină. O asemenea
formă de legitimare mai ales în antichitate nu se baza pe voinţa cetăţenilor, puterea
exercitându-se fără nici o consultare a acestora. Guvernarea era impusă invocându-se temeiul
divin şi orice ridicare împotriva puterii era considerată ca fiind împotriva divinităţii. Astfel,
legitimarea puterii se făcea prin divinitate, ea fiind exterioară omului şi societăţii întregi.
Legitimitatea carismatică, aceasta se realizează prin persoana carismatică a
conducătorului. Persoana conducătorului sub diferite titulaturi -duce, fuhrer, conducător,
căpitan, mare lider- prin calităţile sale naturale de excepţie, legitimează puterea, se impune
maselor, care îl acceptă legitimând în acest fel puterea.
Acest tip de legitimare presupune concursul maselor însă calităţile morale, politice,
intelectuale, volitive, la care se adaugă frumuseţea fizică, stilul exprimării, căldura şi atracţia
pe care o emană, sinceritatea, cinstea şi modestia celui care conduce au rolul decisiv în
legitimarea politică. În realitate, ne este vorba de o adevărată legitimare a guvernului, a puterii
ci de o manipulare a maselor, de dominarea pe care conducătorul o are asupra celor guvernaţi.
Legitimarea civilă sau legală aparţine societăţii moderne în special democratismului
politic şi se bazează pe lege, pe votul popular, pe referendum prin care se legitimează cu
adevărat puterea politică.
Aceasta este forma de legitimare care dă cea mai mare eficienţă şi stabilitate guvernării
întrucât se realizează cu acordul majorităţii maselor. Tipurile de legitimare nu se regăsesc pe
parcursul unui regim politic în stare pură, de la instaurarea regimului şi până la căderea
acestuia, ci ele se pot modifica pe parcursul unui regim politic sau chiar pot coexista două
tipuri de legitimare în aceeaşi perioadă a unui regim politic.
Consensul politic este acordul liber exprimat al cetăţenilor faţă de autoritate, putere
politică şi actul de guvernare şi poate fi: consens de bază, consens politic şi consens specific.

35
 Consens de bază constituit prin acordul de voinţă existent între membrii societăţii
asupra valorilor, credinţei, modului de viaţă, relaţiilor sociale, a instituţiilor politice. Existenţa
unei societăţi presupune un minim de consens de bază, fără acesta societatea s-ar dezagrega.
Consensul politic sau fundamental se referă la acordul cetăţenilor asupra organizării
politice a comunităţii, a formei de putere şi a mijloacelor sale de exercitare. Aceasta presupune
existenţa unei Constituţii care să asigure normele fundamentale ale acţiunii politice a
guvernanţilor dar şi pentru acţiunea de control a celor guvernaţi asupra celor care-i
guvernează. Consensul politic aparţine societăţilor democratice având un rol important în
stabilirea regulilor jocului politic, al confruntării pentru putere între forţele politice
democratice.
Societăţile democratice fără respectarea regulilor jocului ar face imposibilă democraţia,
în schimb pentru societăţile totalitate consensul politic este un exerciţiu de forţă şi teroare,
nefiind admis nici un dezacord faţă de putere.
Consensul specific este însuşi forma specifică a consensului politic, vizează anumite
aspecte ale puterii politice şi este dat de opinia publică.
Are ca principal instrument de realizare sondajele de opinie care au darul de a exprima
atitudinea, poziţia unui grup sau segment al acesteia faţă de o anumită problemă, ceea ce
indică dacă există consens specific sau nu.

36
 CAPITOLUL 3

FORMA DE ORGANIZARE A STATULUI

3.1. Conceptul de formă de stat şi elementele sale definitorii

Forma de stat este un concept politico-juridic, care exprimă modul de constituire,

conducere şi exercitare a puterii de stat.
În doctrina contemporană, în opinia unui autor, se arată că forma statului exprimă
modul de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut.1
De asemenea, s-a susţinut că statul este o “instituţie de instituţii” constituite într-un
ansamblu unic şi organic articulat.2
Noţiunea de “formă de stat” este utilizată în mod obişnuit în dreptul constituţional
pentru a defini modul în care se organizează puterea de stat constituită pe un teritoriu
determinat.
Forma puterii de stat şi structura acesteia nu trebuie confundată cu statul însuşi. Statul
are ca principale elemente teritoriul, populaţia şi puterea de stat în timp ce puterea de stat se
exercită conform Constituţiei printr-o structură de autorităţi publice şi instituţii care constituie
o componentă politico-juridică a Statului.
Autorităţile publice şi instituţiile sunt acele grupări umane constituite conform
prevederilor legale şi pentru executarea acestora, înzestrate cu mijloace materiale şi financiare
tot conform prevederilor legale, investite cu personalitate juridică şi competenţe de a emite
legi, de a organiza şi executa executarea în concret a legii.
Forma puterii de stat este diferită de la un stat la altul în funcţie de teri criterii
importante : structura de stat, forma de guvernământ şi regimul politic.
Structura de stat, care indică forma autorităţilor şi instituţiilor publice, limitele
competenţei materiale şi teritoriale ale acestora precum şi competenţele dintre ele, respectiv
legăturile specifice existente între întreg şi parte.
Forma de guvernământ, aceasta desemnează formarea şi organizarea structurilor
statului -autorităţi şi instituţii-, caracteristicile şi principiile care sunt la baza raporturilor dintre
instituţii, special între organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului.
Regimul politic exprimă relaţia dintre puterea politică şi puterea de stat precum şi
relaţia dintre acestea şi individ, precum şi mijloacele şi metodele de înfăptuire a puterii, de
consacrare şi garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti.
Funcţie de aceste criterii puterea de stat poate fi a unui stat unitar sau a unui stat
federal, a unei monarhii sau a unei republici, a unui stat democratic sau a unui stat autoritar.

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului,Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p.109.

1

Ion Deleanu,drept Constituţional şi Instituţii Politice,Tratat.Vol.I, Ed. Europa Nova Bucureşti, 1996, p.131.
2

37
 3.2. Structura de stat – element definitoriu al formei de stat

Aşa cum am menţionat structura de stat desemnează organizarea puterii de stat în

entităţi statale, relativ constante şi a relaţiilor specifice care există între acestea cât şi statul ca
întreg.
Relevă legăturile specifice între elementele care alcătuiesc statul, constituind unul
dintre criteriile definitorii ale formei de stat care se referă la organizarea puterii în teritoriu, în
funcţie de care statul se clasifică în: statul unitar, statul compus şi confederaţia de state.

3.2.1. Statul unitar

Statul unitar se caracterizează printr-un ansamblu unic de organisme constituţionale,

prin care acesta îşi exercită puterea politică atât la nivel central cât şi la nivel local şi prin
populaţia care are o singură cetăţenie.
Statul unitar deşi este împărţit în unităţi administrativ-teritoriale, acestea au doar
caracter administrativ neconstituind stat în interiorul statului. Structura unitară a acestui tip de
stat este concepută pe principiul centralizării, care presupune un ansamblu unic de instituţii,
puterea de control aparţinând autorităţilor publice centrale.
Statul unitar are o singură constituţie, o legislaţie uniformă, o singură organizare
administrativ teritorială, un singur parlament, un singur şef al statului, un guvern unic, un
singur sistem de organizare judecătorească a căror competenţă se extinde pe tot teritoriul
statului fără nici o excepţie.
Exercitarea puterii de stat este concentrată la un centru unic de decizie care emite
decizii obligatorii pentru toate autorităţile şi toată populaţia de pe întreg teritoriul statului,
acestea fiind cunoscute drept acte de putere.
Sa dovedit însă că pentru statele moderne structura unitară bazată pe metodele strict
centralizate nu are eficienţă. Într-un stat modern nu se poate concepe ca membrii guvernului să
cunoască şi să satisfacă interesele locale în condiţii optime. În acest sens a devenit necesară
existenţa autorităţilor locale ca intermediari între guvern şi populaţie care cunosc şi se ocupă
de rezolvarea intereselor publice locale.
Aceasta presupune pentru autorităţile locale o autonomie administrativă, limitată prin
lege. La baza satisfacerii intereselor locale conform legii stau principiul desconcentrării şi al
descentralizării.
Desconcentrarea a fost definită ca fiind delegarea unor atribuţii ale puterii centrale de
stat către unele autorităţi locale, numite reprezentanţi ai guvernului în teritoriu. Aceşti
reprezentanţi sunt prefecţii care au următoarele atribuţii:
- vizează realizarea intereselor naţionale în teritoriu, prin asigurarea respectării
legilor;
- exercită controlul legalităţii actelor administrative emise de autorităţile locale;
- conduce serviciile desconcentrate ale ministerelor.
Descentralizarea este posibilitatea pe care puterea centrală o recunoaşte puterii locale
de a adopta anumite decizii, fără a consulta sau a cere neapărat aprobarea de la nivel central.
Autorităţile publice locale -primarii şi consiliile locale-, beneficiază de o anumită
independenţă faţă de puterea centrală şi acţionează autonom, în virtutea acestui principiu. ele
sunt alese de colectivitatea pe care o reprezintă şi nu sunt numite de puterea de la centru.

38
 Descentralizarea are la bază principiul conform căruia cei guvernaţi îşi cunosc
interesele şi-şi gestionează cu eficienţă resursele ce li se alocă precum şi cele create pe plan
local, prin autorităţile alese la nivel local.

3.2.2. Statul compus

Este acel stat format din mai multe state care îşi păstrează o parte a suveranităţii
interne, chiar dacă-şi pierd suveranitate lor externă. Este o formă artificială urmare a unor
conjuncturi politico-militare şi este redat de statul federal sau de uniunea de state.
Uniunea de state este acea entitate politică distinctă, formată din două sau mai multe
state grupate în scopul de a exercita în comun anumite activităţi legate de apărare, finanţe şi
relaţii internaţionale.
Fiecare stat îşi păstrează personalitatea juridică internă şi internaţională, acceptă însă să
încredinţeze unui organ comun responsabilitatea luării deciziilor în domeniile stabilite prin
tratatul care reglementat înfiinţarea uniunii. Aceste uniuni de stat pot fi uniuni reale şi uniuni
personale.
Uniunea reală este redată de asocierea între state sub sceptrul aceleiaşi dinastii,
asociere prin care sunt reglementate succesiunea ierarhică a fiecărui stat la tron, precum şi
faptul că suveranitatea externă a statelor membre se contopeşte, ea fiind exercitată de către un
organ comun. Astfel, în relaţiile internaţionale aceste state apar ca o persoană unică.
Uniunea personală este atunci când două sau mai multe state se asociază având acelaşi
monarh, dar îşi păstrează neatinse atât suveranitatea internă cât şi pe cea externă. Aceste state
nu au nici un alt organ comun şi de aceea puterile monarhului pot fi în unul din state
mărginite prin constituţie, şi în acelaşi timp pot fi, în alt stat din uniune, absolute.
Statul federal este statul format din mai multe state membre şi are drept caracteristică
principală faptul că statele membre îşi transferă suveranitatea externă în întregime, iar pe cea
internă numai în parte, asupra organelor federale. Statele particulare îşi păstrează fiecare
adunări legiuitoare, guverne şi sisteme judecătoreşti, iar, deasupra lor se formează un stat nou,
ale căror organe au atribuţii de politică externă şi în anumite domenii adoptă şi legi sau alte
măsuri competente lor, obligatorii pentru toţi cetăţenii de pe teritoriul fiecărui stat membru.
Datorită faptului că statelor particulare le este suprapus un alt stat şi locuitorii acestor state pot
să posede, alături de cetăţenia statului particular din care fac parte, o cetăţenie comună,
determinată de apartenenţa la statul federal

3.2.3. Confederaţii de state

Confederaţia de state este acea grupare de state particulare care păstrându-şi

suveranitatea internă şi pe cea externă, cad de acord pentru crearea unui organism comun, ce
cuprinde reprezentanţi din fiecare stat.
Aceste organisme vor apăra interesele comune ale statelor membre confederaţiei,
interese legate de securitatea naţională ori propăşirea economică a acestor state. Aceste
organisme denumite “dietă”, fiind doar o adunare de diplomaţi şi nu un organ legislativ
propriu-zis, deciziile aprobate de ele nu se adresează cetăţenilor statelor componente ci doar
organelor competente din fiecare stat membru. Astfel, tratatul prin care a fost înfiinţată
confederaţia, nu dă naştere unui stat nou, ci constituie doar o alianţă fără putere de comandă.
Nefiind vorba de un stat nou însemnă că nu va exista nici un sistem nou de organe investite

39
cu suveranitate, care să stea deasupra statelor componente. În această situaţie un stat poate să
participe în confederaţie cu tot teritoriul său sau doar cu o parte a teritoriului şi de asemenea,
dreptul de a rămâne în confederaţie sau a se retrage oricând aparţine fiecărui stat.

3.3. Forma de guvernământ – element definitoriu al formei de stat

Forma de guvernământ este acel element definitoriu al formei de stat care reflectă
modul de organizarea puterii supreme de stat, modul de formare precum şi competenţa acestor
organe supreme ale statului.
Exprimă modul în care se exercită din punct de vedere practic puterea, indicînd dacă
puterea supremă în stat este deţinută de o singură persoană, de un grup restrâns de persoane
sau de către o masă largă a poporului..
Forma de guvernământ este independentă faţă de structura de stat, astfel diferite forme
de guvernământ pot succede în cadrul aceleiaşi structuri de stat şi invers aceeaşi formă de
guvernământ poate exista în state cu structuri de stat diferite. Forma de guvernământ cuprinde
şi condiţiile în care se realizează atribuţiile de şef al statului.
De asemenea ea vizează raporturile specifice ce se stabilesc între organul chemat să
îndeplinească atribuţiile de şef de stat şi celelalte categorii de organe, îndeosebi parlamentul şi
guvernul. Atunci când examinăm forma de guvernământ, procedăm practic la identificarea
puterii şi a modului în are aceasta se exercită.
Pornind de la o clasificare clasică elaborată de doctrină şi de la realităţile istorice
contemporane, deosebim ca forme principale de guvernământ: monocraţia, oligarhia,
democraţia, republica.

3.3.1. Monocraţia

Potrivit sistemului etimologic, monocraţia este o putere personală, această formă de

guvernământ fiind cracterizată prin personalizarea puterii. Celorlalte organe ale statului sunt
doar elemente decorative sau simple servicii auxiliare.
Principiilor specific democratice de libertate: egalitatea, universalitatea, li se opun
autoritarismul, exclusivismul şi totalitarismul specifice monocraţiilor.
Formele democratice deşi diverse şi inedite, pot fi cuprinse în : monocraţii clasice de
tip istoric, monocraţii populare de tipul cezarismului şi dictaturile militare.
Dictatura este o monocraţie cvasiperfectă în sensul că realizează consacrarea puterii,
autoritatea în toată plenitudinea ei, este atribuită unei singure persoane care reuneşte toate
funcţiile statului.

3.3.2. Oligarhia

Se caracterizează prin exercitarea puterii de către un număr restrâns de persoane sau

familii.
Potrivit unui criteriu exclusiv cantitativ, oligarhia reprezintă forma de guvernământ
intermediară între forma de guvernământ a unei singure persoane(monocraţia) şi forma de
guvernământ a majorităţii(democraţia).

40
 3.3.3. Democraţia

Democraţia este acea formă de exercitare a puterii publice de către popor. Astfel,
puterea publică poate fi exercitată strict de către popor, fără concursul altui individ sau grupări
cum ar fi parlamentul şi este vorba în acest caz de o democraţie directă şi de asemenea,
puterea publică poate fi exercitată de către popor dar nu în mod direct ci prin intermediul unui
parlament, ales pentru o perioadă de timp determinată, şi este în acest caz o democraţie
indirectă.
Democraţia directă, definită mai sus, are mai mult un caracter teoretic deoarece este
imposibil ca funcţiile statului să fie exercitate, în mod permanent, de către popor. Poporul
exercită el însuşi numai funcţia legislativă, celelalte funcţii ale statului fiind delegate unor
magistraţi pentru perioada în care adunarea populară nu funcţionează. Poporul întrunindu-se în
“adunarea poporului” numai în anumite perioade, se deduce că totalitatea funcţiilor statului
este exercitată de către popor numai pe timpul întrunirii acestor adunări.
Democraţia directă este forma de guvernare mai rar întâlnită, funcţionarea ei normală
presupunând existenţa unor condiţii greu de întrunit în acelaşi timp, cum ar fi:
 o populaţie puţin numeroasă care dă posibilitatea de a se reuni laolaltă în scopul de
a hotărî.
 un teritoriu foarte restrâns, altfel ar fi dificilă reunirea în acelaşi timp şi în acelaşi
loc a tuturor cetăţenilor statului.
 posibilitatea ca toţi cetăţenii sau măcar majoritatea lor să se pronunţe în cunoştinţă
de cauză asupra problemelor publice ce le sunt supuse.
 un spirit de corp viu foarte luminat prin sentimente de justiţie şi de concordie.
Democraţia directă fiind cea care angajează în lupta politică întregul popor în caz
contrar aceasta poate duce la potenţarea până la anarhie, a luptelor politice.
Democraţia indirectă sau reprezentativă aşa cum a fost definită are nevoie de un
corectiv, în sensul că nu toate atributele puterii publice se exercită prin reprezentanţii aleşi.
Funcţia legislativă este întotdeauna atribuţia unei grupări constituită în urma votului
exercitat de către corpul electoral, funcţia executivă şi cea jurisdicţională fiind atribuţia altor
organe constituite prin alte reguli.
O problemă a democraţiei indirecte este natura juridică a raporturilor dintre naţiune şi
aleşii ei. Naţiunea nu-şi înstrăinează suveranitatea către aleşii ei, ci numai îi delegă pe aceştia
pentru a o reprezenta. Alesul fiind în această situaţie un simplu mandatar al celor care l-au ales
pentru a le conforma voinţa al cărui executor este.
Reprezentanţii aleşi într-o circumscripţie sunt legaţi de programul pe baza căruia au
fost aleşi, iar în lipsa unui program ei sunt datori a se călăuzi de sentimentele şi opiniile
alegătorilor din acea circumscripţie. Aceasta fiind denumită „teoria mandatului imperativ”,
teorie la care au fost aduse următoarele obiecţii:
 face din parlament o instituţie inutilă, atât timp cât aleşii sunt obligaţi a se
conforma voinţei alegătorilor, nu mai este necesară formarea parlamentului ci este
suficientă o centralizare a opiniilor-program ale cetăţenilor asupra cărora s-a
pronunţat corpul electoral.
 ea nu se poate concilia cu existenţa unor adunări înzestrate cu puteri deliberative, o
discuţie în parlament ar fi inutilă dacă n-ar putea schimba opinia deputaţilor,
aceştia fiind obligaţi să voteze conform voinţei exprimate de alegătorii lor.

41
 Faţă de aceste critici aduse teoriei mandatului imperativ, s-a încercat o explicaţie
raporturilor dintre naţiune şi aleşii ei.
Astfel, din moment ce suveranitatea este indivizibilă, numai naţiunea în totalitatea ei o
poate delega reprezentanţilor aleşi.
Pe de altă parte, pornind de la ideea că naţiunea şi-a exprimat voinţa cu ocazia
alegerilor, teoria mandatului reprezentativ, înseamnă că parlamentul este obligat, pe toată
durata unei legislaturi, să respecte programul pentru care a fost ales. Însă în momentul
alegerilor naţiunea nu putea emite o judecată asupra unei situaţii care nu se ivise în acel
moment şi astfel, parlamentul nu poate fi obligat să se conformeze întotdeauna voinţei
alegătorilor exprimate la data alegerii parlamentului.
Nici această teorie, a mandatului reprezentativ, nu poate deveni o expresie a realităţii
vieţii politice, mai ales pentru ţările cu sisteme democratice de guvernare. Aleşii fiind asociaţi
în formaţiuni politice, atunci când vor vota o anumită problemă vor urmări directiva
formaţiunii din care provin, fiind foarte puţin interesaţi de voinţa generală a naţiunii.
O altă teorie, numită teoria alegerii, consideră că alegerile nu au drept scop de a delega
suveranitatea unor reprezentanţi aleşi, ci scopul lor este de a alege persoanele considerate cele
mai potrivite pentru a exercita funcţia legislativă. Astfel, aleşi se vor bucura de libertate
deplină în activitatea legislativă având în vedere exclusiv interesul general al ţării.
Astfel, nici această teorie nu este pe deplin acceptată deoarece se consideră că după
alegeri între aleşi şi alegători încetează orice legătură ceea ce duce la concluzia că parlamentul
o dată ales se sustrage de la orice influenţă a naţiunii, cu toate că rolul său este de a face
posibilă exprimarea opinie publice.
O a patra teorie susţine că, adunarea care exercită puterea publică nu este cea delegată
de naţiune ci este doar un organ al acesteia. Adunarea reprezentativă nu este o entitate distinctă
de persoana-naţiune ci este un organ constitutiv al acestea.
Această teorie nu poate fi acceptată, fiind considerată artificială şi cu totul în afara
faptelor, având la bază o simplă ficţiune.
Nici una dintre aceste teorii nu oferă o explicaţie concludentă a raporturilor dintre
naţiune şi aleşii ei, de evidenţiat însă, este că alegerile au ca scop să atribuie persoanelor alese
competenţa de a elabora legi şi de a exercita control asupra puterii executive şi nu de a investi
aceste persoane cu mandatul de a reprezenta naţiunea. Astfel aleşii, exercitând o funcţie şi
neexecutând un mandat ei sunt obligaţi să respecte voinţa alegătorilor, manifestată în
momentul când naţiune a fost consultată.

3.3.4. Monarhia

Monarhia este una din formele de realizare a puterii publice sau formă de guvernare,
caracterizată prin aceea că autoritatea supremă este reprezentată de o singură persoană
determinată, numită monarh, rege, împărat etc., şi care deţine această poziţie în stat pe viaţă.
Originea cuvântului monarhie este în limba geacă la cuvintele monos - unul şi arkhein
- a comanda, care înseamnă, ceea ce am menţionat anterior, guvernarea de către o singură
persoană.
În funcţie de modul în care o persoană devine monarh şi de modul de exercitare a
puterii publice de către acesta monarhiile pot fi diferenţiate astfel:

42
 a) monarhii ereditare caracterizate prin faptul că ordinea la tron este asigurată prin
regula primului născut, de sex masculin, în cadrul familiei regale.
b) monarhii elective sau semi-elective caracterizate prin faptul că cel care ocupa
tronul era ales, însă cu condiţia ca cel ales să facă parte dintr-o familie princiară, să
fie descendent de monarh.
c) monarhii absolute care au ca principală trăsătură puterea nelimitată a monarhului,
voinţa acestuia fiind cu caracter de lege.
d) monarhii constituţionale caracterizate prin aceea că puterile monarhului nu mai
sunt nelimitate ci sunt limitate prin constituţie, este vorba de monarhiile
modernizate.
Monarhiile constituţionale sunt şi ele la rândul lor diferenţiate în monarhii
parlamentare şi monarhii dualiste.
Monarhia parlamentară este acea în care monarhul are atribuţii mai restrânse,
lărgindu-se prin aceasta atribuţiile parlamentului. Din majoritatea parlamentară fiind format şi
guvernul. În concluzie monarhul nu guvernează ci doar domneşte.
Monarhia dualistă se caracterizează prin aceea că monarhul are atribuţii largi,
conferite prin constituţie, el ne mai fiind doar şef al statului ci şi şef al executivului, având însă
şi atribuţii legislative, prin emiterea decretelor-legi.
Monarhia este una din formele de guvernare care a fost aproape exclusivă în
antichitate şi în Evul Mediu, însă în timpurile moderne aceasta fiind mai rar întâlnită,
rămânând mai mult o tradiţie în unele state.

3.3.5. Republica

Republica este forma de organizare a puterii supreme caracterizată prin aceea că şeful
statului este o persoană aleasă pe o perioadă de timp determinată.
Originea termenului de republică este din latinescul res-fapt, lucru; publicus – obşte,
public.
Republica apare ca formă de guvernare încă din antichitate, în timp conturându-se
două forme distincte şi anume: republica aristrocratică şi republica democratică.
Republica aristrocratică caracterizată prin aceea că puterea supremă aparţinea, în
mod declarat, grupurilor privilegiate ale celor bogaţi.
Republica democratică caracterizată prin faptul că toţi cetăţenii au posibilitatea de a
lua parte la alegerea autorităţilor publice şi chiar la exercitarea activităţii acestora, dar numai
într-o anumită măsură.
În Evul Mediu, primele republici apar atunci când unele din oraşele comerciale îşi
obţin independenţa, plătind pentru aceasta sume mari de bani monarhilor.
În epoca modernă, forma de organizare a puterii de tipul republicii s-a extins foarte
mult, devenind chiar o regulă, monarhia rămânând doar o excepţie.
Republicile democratice moderne, organizate pe principiul guvernării reprezentative,
se clasifică în: republici parlamentare, republici prezidenţiale şi republici semi-prezidenţiale.
Republicile parlamentare au drept caracteristică aceea că şeful statului este ales de
către parlament, pentru o perioadă determinată prin constituţie, aceasta fiind în
responsabilitatea guvernului.

43
 Republicile prezidenţiale se caracterizează prin faptul că şeful statului este ales prin
votul cetăţenilor, responsabilitatea pentru aceasta fiind tot a guvernului.
Republicile semi-prezidenţiale sunt remarcate prin aceea că şeful statului este ales de
cetăţeni, parlamentul poate stabili răspunderea executivului în situaţii deosebite, dar şi prin
faptul că preşedintele are, în condiţii stabilite prin lege, dreptul de a dizolva parlamentul.

3.4. Regimul politic - element definitoriu al formei de stat

În timp ce noţiunea de „forma de guvernământ” arată cine exercită putere politică într-
o societate, o persoană, un grup de persoane sau întreaga masă a populaţiei, la polul opus se
află noţiunea de „regim politic” care are ca obiect evidenţierea modalităţilor, procedeelor şi
metodelor prin care persoanele menţionate guvernează.
Regimul politic se află astfel, la intersecţia dintre politic şi juridic în exercitarea puterii
politice, subliniind astfel impactul dintre cele două planuri şi mai ales preponderenţa
politicului.
Regimul politic este acela care desemnează raportul dintre guvernanţi şi guvernaţi,
modul de exercitare a puterii publice în raport cu libertăţile publice precum şi asigurarea
concretă a drepturilor cetăţenilor cu influenţa acestora asupra puterii publice.
Funcţie de metodele şi procedeele de guvernare folosite în timp s-a conturat mai multe
tipuri de regimuri politice ca: regimul politic constituţional, în care organele statului au la baza
desfăşurării activităţii lor limitele impuse de constituţie; regimul absolutist în cadrul căruia
aceste limite constituţionale nu există; regimul liberal în care guvernarea respectă libertăţile
individuale şi regimul autoritar care recunoaşte doar interesele statului.
O clasificaţie a regimurilor politice are la bază principiul conform căruia separaţia
puterilor în stat a fost aplicat mai mult sau mai puţin riguros pe o scară care duce la izolare
aproape ermetică a fiecărei puteri. Funcţie de cum separaţia puterilor este mai conturată sau
mai puţin conturată, forma de guvernământ îmbracă în timp două forme: regimul autoritar,
regimul democratic.

3.4.1. Regimul politic autoritar

Regimul politic autoritar este acel regim politic care se caracterizează prin exercitarea
conducerii statului de către grupuri minoritare, fără a exista un sprijin al cetăţenilor, fără a
avea legitimitate, cetăţenii fiind astfel, lipsiţi aproape complet de exercitarea drepturilor civile.
Regimul politic autoritar ia forma dictaturilor oligarhice sau a dictaturii personale şi
exprimă în general îndepărtarea puterii publice faţă de popor.
Regimurile autoritare apar cel mai frecvent în perioadele de criză economică şi socială,
datorită fenomenelor care provoacă ruperea echilibrului social şi favorizează crearea unor
contraponderi de putere pentru menţinerea coeziunii statului şi a societăţii.
Orice regim autoritar este împotriva tehnicilor de guvernare care se bazează pe
libertăţile publice, astfel, cerinţele individualismului - egoismul, indisciplina, lipsa de
preocupare pentru interesul general - sunt înlocuite cu diferite formule de solidarism: de clasă,
de naţionalitate, de rasă, de religie.
Toate regimurile nedemocratice-autoritare au, atât în practica vieţii politice cât şi în
teorii, o serie de trăsături specifice şi anume:

44
  puterea de stat este deţinută şi exercitată în mod absolut de către o persoană sau un
grup de persoane care concentrează în mâinile lor întreaga putere, în special pe cea
politică;
 aplicarea puterii politice nu se realizează în baza principiului separării acesteia sau
chiar dacă acest principiu se menţine, el este doar formal cu rol propagandistic;
 inexistenţa unor organe reprezentative ale puterii de stat sau chiar dacă acestea sunt
prezente în viaţa politică, atribuţiile şi prerogativele lor sunt considerabil restrânse.
Organele puterii, atât cât există, sunt numite, ele subordonându-se total puterii
neputând fi vorba astfel de existenţa statului de drept.
 lipsa pluripartidismului politic şi ideologic şi, în consecinţă a opoziţiei politice. În
cadrul societăţii se instaurează dominaţia politică a singurului partid aflat la putere,
singura ideologie admisă este ideologia partidului unic, aceasta devenind şi ideologia
oficială a puterii. Vor fi promovate numai interesele partidului aflat la putere,
impunându-se adeseori prin forţă;
 prin mijloacele propagandei şi ideologiei partidului are loc crearea cultului
personalităţii şefului partidului;
 regimurile dictatoriale îşi au mijloacele şi metodele proprii de guvernare de la cele
legale, până la cele ilegale, de la manipularea paşnică, până la violenţa deschisă.
Folosirea unora sau altora dintre aceste metode depinde de momentul istoric şi de forţa
grupului aflat la putere.
Unii autori au încercat chiar o clasificare a regimurilor autoritare şi au distins în acest
sens, două categorii: cezarismul empiric şi dictaturile ideologice.
Cezarismul empiric este o formă simplă, primitivă a regimului autoritar nu este
caracterizat de nici o filozofie politică, şeful puterii publice este o forţă care ştie să se facă
ascultată prin mijloace diverse.
În scopul de a crea impresia consultării democratice a poporului, foloseşte ca
instrument formal al guvernării plebiscitul. Tot plebiscitul este folosit şi pentru soluţionarea
unor probleme mărunte, care nu afectează exercitarea autoritară a puterii.
Dictatura ideologică este o formă mai rafinată a autoritarismului, puterea revendică şi
asociază o anumită ideologie sau filozofie, fundamentând şi justificând acţiunile.
Ideologia devine o dogmă care susţine căile şi mijloacele de acţiune a puterii, mai ales
pe cele violente. Motivaţiile ideologice sunt bazate pe concepţii solidariste ce rezultă din
superioritatea rasei, credinţei religioase, apartenenţa de clasă ineficienţa instituţiilor fondate pe
libertăţile publice în epoci de criză.
Aceste regimuri politice folosesc, în general, un sistem complex de organizaţii
politice, religioase, profesionale, şi culturale, dirijate de putere, pentru a-şi subordona întregul
popor.

3.4.2. Regimul politic democratic

Regimul politic democratic este una dintre primele forme de organizare a vieţii social-
politice, luând naştere încă din societatea sclavagistă. Însă ca principală formă de exercitate a

45
conducerii puterii, regimul democrat apare preponderent o dată cu epoca modernă, mai ales în
unele din ţările dezvoltate. Astăzi, regimurile politice democratice constituie o dominantă a
vieţii politice contemporane, atât pentru ţările foste comuniste din Europa răsăriteană, cât şi
pentru majoritatea ţărilor din lumea a treia.
Regimurile politice democratice sunt acele regimuri politice care îşi asigură baza prin
recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, conferindu-le posibilitatea de
a influenţa, într-o anumită măsură, exercitarea puterii publice.
Aspectul esenţial al regimurilor politice democratice este funcţionalitatea instituţiilor
puterii publice în raport cu cetăţenii, ceea ce permite cetăţenilor să influenţeze conducerea
statului.
Regimurile democratice se individualizează şi în teorie şi în practica politică printr-o
serie de note distincte cum ar fi:
 organele de conducere ale puterii politice de stat se constituie şi acţionează, în general,
prin votul cetăţenilor. Aceste organe sunt rezultatul atât al voinţei cetăţenilor cât şi al
alegerilor;
 în societăţile democratice există şi se aplică în practică principiul separării puterii în
stat, aceasta fiind garanţia vieţii democratice şi a democratismului politic;
 -existenţa unui larg sistem de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, aplicarea lor în practică
fiind garantată de organele puterii de stat, acesta fiind o caracteristică majoră a
regimurilor politice democratice;
 pluripartidismul politic şi pluralismul ideologic constituie o altă componentă majoră a
regimului democratic, fapt ce dă naştere şi asigură funcţionarea opoziţiei politice, a
diversităţilor de opinii şi ideologii în societate.
Astfel, prin structurile organizatorice şi prin mecanismul de funcţionare, regimurile
politice democratice reprezintă, apără şi promovează interesele generale ale tuturor membrilor
societăţii şi ale societăţii în ansamblul ei.
În timp, evoluţia regimurilor politice democratice au cunoscut două etape distincte şi
anume: democraţia liberală şi tehnodemocraţia.
Democraţia liberală este atribuită primei faze de evoluţie a societăţii capitaliste,
conturându-se mai bine spre sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX.
Sub aspectul dezvoltării sociale, este vorba de perioada acumulării capitaliste şi a
consolidării acestei societăţi, iniţiativa particulară fiind considerată bază a dezvoltării şi
progresului social. Aceasta fiind recunoaşterea autonomiei individuale, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, statul fiind o instituţie de protecţie şi siguranţă fără a avea puteri
deosebite asupra individului.
Presiunea economică asupra puterii publice, prin participarea electoratului la
exprimarea opţiunilor politice, creează o combinaţie de exercitare a puterii denumită
plutodemocraţie. Aceasta cuprinde cele două laturi ale exercitării puterii -bogăţia şi poporul-
fiecare participând într-o anumită măsură la constituirea unei combinaţii valide.
Tehnodemocraţia este cea de-a doua etapă a evoluţiei regimurilor politice democratice,
identificată în special după cel de al doilea război mondial. Aceasta se întemeiază, din punct
de vedere economic, pe întreprinderi mari cu conduceri colective. Este cea care pretinde
guvernanţilor reglarea generală a producţie, consumului şi schimburilor prin forme de
intervenţie a statului în economie.
Tehnostructura este cea care reuneşte strâns nu numai pe proprietarii bogăţiilor ci şi
grupul social larg al tehnicienilor, administratorilor, organizatorilor, creind astfel impresia că

46
acest grup trece în planul conducerii şi influenţelor sociale, ceea ce nu se confirmă decât
uneori.
Tehnostructura este strâns legată de instituţiile puterii publice a căror funcţionare o
îndreaptă, de regulă, către personalizarea puterii.
Interacţiunea dintre economie şi politică presupune existenţa unui stat puternic şi activ,
capabil în reglarea funcţionării economiei şi pentru menţinerea condiţiilor de creştere a
acesteia.
Astfel se susţine menţinerea cadrului instituţional din perioada democraţiei liberale dar
se dă acesteia o funcţionare nouă în sensul că se va reduce rolul parlamentului concomitent cu
creşterea importanţei guvernului, restrângându-se domeniile reglementate prin lege în favoarea
guvernării prin decretele-legi.
La nivelul executivului se extinde participarea la luarea deciziilor a unor comisii cu
caracter permanent sau ad-hoc, formate din specialişti din diferite domenii.
Astfel, în fiecare societate, funcţie de raportul stabilit între componentele principale ale
puterii de stat exprimate prin instituţiile politice -guvern, parlament- şi urmare a unor tradiţii
politice, regimurile politice democratice pot fi: regimuri politice prezidenţiale, regimuri
politice parlamentare, regimuri politice semi-prezidenţiale.

3.4.3. Regimul politic prezidenţial

Este tipul de regim politic în care şeful statului este investit cu conducerea supremă a
statului, deţinând, în sistemul organelor de stat o poziţie privilegiată cu largi atribuţii şi
prerogative referitoare la numirea primului ministru, a membrilor guvernului, iniţiativa
legislativă, opunerea veto-ului unor legi, încheierea unor tratate internaţionale, promulgarea
legilor.
Caracteristica acestui tip de regim politic este aplicarea principiului separării stricte a
puterilor în stat.
În cadrul regimului prezidenţial executivul trebuie să fie cât mai independent de
puterea legiuitoare, să fie investit cu autoritate egală, ceea ce presupune ca întreaga activitate
de organizare a aplicării şi de punere în executare a legilor să fie încredinţată preşedintelui.
O altă cerinţă a regimului prezidenţial este aceea ca preşedintele să fie ales prin vot
direct sau indirect de către alegători.
Astfel, prin caracterul puterii pe care o deţine, preşedintele pentru regimul prezidenţial,
este corespondentul adunării legiuitoare din alte regimuri, fiind un organ la fel de
reprezentativ. Preşedintele însă, fiind ales de către electorat nu poate fi silit la retragere,
înainte de expirarea mandatului, prin votul de neîncredere al adunării legiuitoare. Aceasta ar
însemna înfrângerea voinţei alegătorilor exprimată odată cu desemnarea preşedintelui.
Astfel, reiese regula principală a regimului politic prezidenţial potrivit căruia
preşedintele nu răspunde politic în faţa adunărilor legiuitoare, mai mult chiar nici cei care-l
ajută pe preşedinte în exercitarea activităţii executive, secretarii de stat, nu răspund politic în
faţa corpului legiuitor, ci răspund pentru activitatea lor exclusiv în faţa preşedintelui.
Tot ca o regulă pentru regimul prezidenţial, dacă executivul are o autoritate egală cu
cea a puterii legiuitoare, acesteia din urmă i se asigură o autonomie pronunţată faţă de
executiv. Astfel, în orice situaţie de conflict între cele două puteri preşedintele nu poate avea
dreptul de a dizolva adunarea legislativă. Dacă preşedintele ar avea prerogativa dizolvării

47
parlamentului, acesta cu o independenţă mai redusă, ar putea fi permanent ameninţat de
executiv şi silit sub ameninţarea dizolvării să ia unele măsuri impuse de preşedinte.
Pentru ca principiul separării puterilor în stat să fie cât mai accentuat şi mai rigid
regimul politic prezidenţial stabileşte regula conform căruia preşedintele şi miniştrii săi nu pot
fi şi membri ai puterii legiuitoare şi nici măcar să participe la dezbaterile acestora. Separaţia
între puterea executivă şi cea legiuitoare tinde să meargă până acolo, când chiar dacă
preşedintele şi miniştrii nu mai au o majoritate susţinătoare în adunarea legislativă, ei continuă
să rămână pe posturile lor.
În concluzie, indiferent de legăturile care se stabilesc între puterile statului pentru
funcţionarea corectă a regimului politic prezidenţial, caracteristica principală a acestui regim
este aceea de a se asigura stricta separaţie a puterilor în stat, în aşa fel încât să se ajungă la o
echilibrare a lor.

3.4.4. Regimul politic parlamentar

Acest regim are ca o primă caracteristică faptul că parlamentul, raportat la celelalte
organe ale puterii de stat deţine un rol preponderent, materializat într-un surplus de atribuţii şi
prerogative.
Regimul politic parlamentar, presupune în principal un executiv format dintr-un şef de
stat fără responsabilitate politică şi un cabinet ministerial care va răspunde în faţa
parlamentului atât pentru actele sale, săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, cât şi
pentru cele ale şefului statului. În cadrul acestui regim politic şeful statului poate fi atât
ereditar -împărat, rege sau prinţ- cât şi fi ales, pentru un mandat limitat, de către electorat sau
de către adunarea legiuitoare. În cazul şefului de stat ales, pentru regimul parlamentar, este
important ca acesta să nu poată fi revocat de către puterea legiuitoare înainte de expirarea
mandatului său.
Şeful statului neavând responsabilitate politică, actele făcute de ele în exerciţiul
funcţiei nu au valabilitate fără semnătura unui ministru, acesta din urmă prin semnătură
asumându-şi şi responsabilitatea pentru actele respective. De aici şi caracteristica regimului
politic parlamentar conform căruia se tinde spre reducerea influenţei şefului de stat în viaţa
politică, întreaga răspundere pentru activitatea desfăşurată de puterea executivă fiind a
miniştrilor.
Astfel, puterea reală în regimul parlamentar aparţine celor care răspund de ea, adică
miniştrilor şi consiliului de miniştri şi nu sefului de stat după cum şi adagiul “Şeful statului
domneşte, dar nu guvernează”
O altă trăsătură a regimului parlamentar o constituie faptul că faţă în faţă cu executivul,
compus din şeful statului şi cabinetul de miniştri, se află puterea legiuitoare compusă din una
sau două grupări. Cel puţin una dintre aceste camere va fi aleasă printr-un scrutin larg în timp
ce cea dea doua poate fi aleasă printr-un scrutin mai restrâns sau să aibă chiar caracter
aristrocratic.
Regimul parlamentar ca şi cel prezidenţial are în vedere separaţia puterilor în stat însă
tinde spre realizarea echilibrului între puteri prin colaborarea acestor puteri în stat şi nu prin
opunerea lor.
Tot caracteristic pentru regimul parlamentar este şi instituirea unui set de reguli sau
mijloace procedurale la care să se apeleze în cazul ivirii unui conflict între puterile statului,

48
precum şi modul cum aceste mijloace vor fi puse în acţiune. Aceste măsuri se concretizează în:
dreptul şefului statului de a dizolva parlamentul şi răspunderea politică a miniştrilor.
Colaborarea puterilor devine astfel o necesitate constituţională, orice conflict se poate
ivi dar acesta nu poate dura, apelându-se imediat la regulile prestabilite, aceasta însă nu tinde
să fie o ameninţare. Regimul parlamentar vine de altfel, în sprijinul colaborării şi cu alte reguli
proprii şi anume: admite ca miniştrii să fie numiţi dintre deputaţi şi senatori; recomandă ca
alegerea miniştrilor să fie făcută din cadrul majorităţii parlamentare; admite unui ministru care
nu este membru al camerelor legiuitoare să susţină în faţa acestora un proiect de lege sau să-şi
apere politica sa ori pe cea a guvernului.
Regimul parlamentar este în concluzie, un regim de echilibru între puterea legislativă
şi cea executivă, echilibru realizat prin colaborarea celor două, dar practica politică a
diferitelor state a făcut ca acest echilibru să fie rupt de multe ori în favoarea puterii executive,
alteori a celei legislative, funcţie de condiţiile economico-sociale sau de momentul istoric

3.4.5. Regimul politic semi-prezidenţial

În cadrul acestor societăţi, lupta pentru supremaţie dintre puterea executivă şi cea
legislativă, a impus apariţia unui element de mediere, de echilibru între acestea. Acest element
a fost găsit, de regulă, în persoana sefului statului care din dorinţa de a limita puterea
parlamentului a fost înzestrat cu prerogative ce ţin atât de executiv cât şi de legislativ, el
putând astfel media între acestea. Asemenea regimuri sunt specifice societăţilor foste
comuniste, în perioada de tranziţie, când se consideră o necesitate şi menţinerea unui executiv
puternic dar şi a unui legislativ autoritar.
În timp reglementarea constituţională veche, care prevedea pentru şeful statului un
preşedinte cu autoritate diminuată faţă de cea a parlamentului, este înlocuită cu reglementări
noi care prevăd pentru şeful statului un preşedinte a cărei poziţie în stat era pe aceeaşi treaptă
de egalitate cu parlamentul şi la un nivel superior faţă de primul-ministru sau de miniştri.
Preşedintele este astfel investit cu atribuţii mai largi şi mai importante decât preşedintele din
reglementările mai vechi. Faţă de regimul parlamentar care reglementa că actele şefului de
stat trebuiau contrasemnate de un ministru preşedintele noilor reglementări nu mai este
condiţionat în acest sens, nici când se pronunţă pentru dizolvarea parlamentului nici pentru a
lua măsuri care se impun atunci când independenţa naţiunii, integritatea teritoriului sau
executarea angajamentelor internaţionale sun ameninţate grav ori imediat, iar funcţionarea
regulată a puterilor publice este întreruptă.
Noul tip de şef al statului poate recurge şi la referendum, acesta fiind un nou mijloc de
presiune asupra parlamentului, pe lângă cel care se referă la dizolvarea lui.
Astfel, evoluţia vieţii constituţionale a dus în unele ţări la apariţia sistemelor mixte,
care prin ruperea formulelor tradiţionale ale regimului parlamentar şi ale celui prezidenţial, au
ajuns la soluţii de compromis, identificate undeva la mijlocul drumului care le separă şi care
au fost numite “regimuri semi-prezidenţiale”.

49
 CAPITOLUL 4

FUNCŢIILE STATULUI

50
 Statul este cel care trebuie să asigure, în scopul înfăptuirii interesului general,
desfăşurarea în mod repetat al aceluiaşi tip de activitate, dar în condiţii de eficienţă mai
superioare, cu organisme specializate şi în baza unor norme clare şi bine stabilite.
Funcţiile statului sunt acele direcţii de acţiune ale sistemului instituţional, determinate
de cerinţele de funcţionare ale societăţii şi stabilite în scopul îndeplinirii acestor obiective.
Aceste activităţi sunt grupate şi se desfăşoară în cadrul a ceea ce se numesc funcţiile
statului şi sunt studiate atât din punct de vedere material cât şi din punct de vedere formal.
Criteriul material se referă la conţinutul şi natura activităţii care reprezintă de fapt
substanţa funcţiei de stat. Activităţile, grupate după cum sunt înrudite, care se derulează în
cadrul unei funcţii de stat sunt reprezentate de drepturi şi obligaţii specifice, care presupun a
calificare adecvată, acestea la rândul lor necesitând organizare, eficientizare, procedură
specială de reglementare precum şi organe speciale de executare.
Astfel, activitatea legislativă, care are drept scop reglementarea relaţiilor sociale după
voinţa poporului, presupune un conţinut şi o natură specifică şi anume activitatea specifică de
elaborarea legii conform reglementărilor organului legiuitor. Un alt scop, alt conţinut şi o altă
natură priveşte organizarea executării şi executarea în concret a legii, aceasta fiind realizată de
alte organe şi anume organele administraţiei publice.
Criteriul material fiind cel care se referă la conţinut nu trebuie confundat cu caracterul
juridic care se referă la formă, toată activitatea statală fiind juridică.
Criteriul formal este cel care se referă la specificul instituţiilor care realizează
activitatea de stat precum şi la forma actelor emise de aceste instituţii. Astfel, acest criteriu
reflectă forma organului care desfăşoară activitatea de stat precum şi forma pe care trebuie să
o îmbrace această activitate statală.
Potrivit acest criteriu, autoritatea care elaborează legea trebuie să fie cea mai
reprezentativă pentru popor, membrii ei să fie aleşi de către popor, autoritatea să funcţioneze
după anumite reguli stabilite, astfel încât legile emise să exprime voinţa poporului.
Pentru ca voinţa poporului să devină general obligatorie, ea trebuie exprimată în
anumite forme, după proceduri specifice numai legii, care este o regulă de maximă
generalitate, obligatorie pentru toţi, garantată şi asigurată prin forţa de constrângere a statului.
Însă pentru cunoaşterea voinţei poporului, manifestarea şi instituţionalizarea ei, sunt
necesare un anumit gen de activităţi specifice care se referă la instituţionalizarea Parlamentului
ca organ legiuitor şi la activitatea sa legislativă spunând astfel că activitatea legislativă este o
funcţie a statului.
Totuşi simpla existenţă a legilor fără organizarea executării lor nu asigură realizarea
interesului general şi individual conform menirii statului. În acest sens sunt necesare organe
specializate şi activităţi specifice bine reglementate şi delimitate pentru organizarea executării
şi executarea în concret a legii.
Aceste organe sunt autorităţile administrative, activitatea realizată de ele fiind numită
activitate administrativă, ceea ce constituie funcţia administrativă a statului.
Astfel, prin funcţie a statului se înţelege un complex de drepturi şi obligaţii, atribuţii
constituite după un scop, mijloace şi o natură comună, stabilite de lege şi realizate de o
autoritate statală specială şi specializată potrivit unei anumite competenţe.
Referindu-se la clasificarea funcţiilor, unii autori au stabilit că statul ar avea trei funcţii
şi anume: funcţia legislativă, funcţia executivă sau administrativă şi funcţia jurisdicţională.
Alţi autori însă separă funcţia executivă în două funcţii şi spun că de fapt statul are patru
funcţii: funcţia legislativă, funcţia executivă sau guvernamentală, funcţia administrativă şi
funcţia judecătorească. Aceştia au motivat divizarea funcţiei executive în două funcţii prin

51
modernizarea şi tehnicizarea funcţiei pur administrative care justifică menţionarea acesteia
drept o funcţie propriu-zisă. Astfel funcţia administrativă ar reveni guvernului iar cea
executivă şefului statului sau în unele situaţii primului-ministru.

4.1. Funcţia legislativă

Funcţia legislativă este acea care are drept obiect stabilirea regulilor de conduită în
societate, reguli generale şi impersonale, adică obligatorii pe întreg teritoriul statului şi pentru
toate persoanele fizice, juridice, pentru autorităţi inclusiv pentru stat, reguli a căror încălcare
este sancţionată prin forţa de constrângere a statului.
Funcţia legislativă are caracter originar, deosebindu-se prin aceasta de celelalte funcţii
ale statului. Regulile generale stabilite prin legi, fiind expresia voinţei organului reprezentativ
constituit prin votul naţiunii, capătă astfel o forţă juridică superioară altor norme juridice.
Funcţia legislativă fiind în acest sens o manifestate directă a suveranităţii poporului.
Funcţia legislativă fiind exercitată de către un organ specializat exclusiv în acest sens
s-a confruntat încă de la început cu problema evitării hegemoniei organului abilitat în emiterea
legilor asupra celorlalte organe implicate în guvernare şi chiar asupra naţiunii. Un corp
legiuitor neconstrâns de o altă putere putea să devină discreţionar, înlocuind tirania
monarhului absolut cu propria tiranie. În cazul unui for legislativ împuternicit de către poporul
suveran, era foarte uşor ca forul respectiv să pretindă şi o poziţie dominantă asupra celorlalte
instituţii de guvernare ceea ce ar fi răsturnat scopul fundamental al instituţiei reprezentative a
intereselor poporului, şi anume înlăturarea absolutismului monarhic.
Această problemă îşi găseşte rezolvarea prin principiul separaţiei puterilor în stat, al
egalităţii şi colaborării acestor puteri în exercitarea atribuţiilor pe care le au precum şi prin
controlul reciproc pe care aceste puteri îl exercită.
Legiuitorul poate transforma în lege orice principiu de conduită umană necesar pentru
menţinerea ordinii publice şi dezvoltării economice, sociale şi culturale, fără ai fi mărginită
libertatea sa de acţiune prin reguli dinainte stabilite. Totuşi în ţările cu constituţii rigide, acesta
va fi mărginit în unele domenii de normele constituţionale.
În raport cu funcţia legislativă, funcţia executivă precum şi cea jurisdicţională au o
autoritate derivată, deoarece actele acestor funcţii nu sunt expresia directă a voinţei organului
reprezentativ la poporului, ci ele sunt impuse respectului general prin lege. Astfel, actele
săvârşite în cadrul funcţiei administrative sau jurisdicţionale trebuie să fie întotdeauna
conform reglementărilor stabilite prin lege.
În această situaţie funcţia legislativă are o însemnătate specială faţă de celelalte funcţii
ale statului.

4.2. Funcţia executivă

Funcţia executivă, sau administrativă cum este denumită, este acea funcţie care
reuneşte activităţile speciale necesare organizării executării precum şi executării în concret a
legii şi de asemenea priveşte adoptarea actelor necesare pentru activitatea de guvernare şi
administrare atât pe plan central cât şi local.

52
 Astfel normele de aplicare a legilor sunt date, de regulă, de către guvern şi numai în
anumite cazuri stabilite prin lege de către alte autorităţi ale administraţiei locale. Tot specific
funcţiei executive este şi emiterea, în baza legii, a unor acte normative şi individuale prin care
autorităţile intervin în viaţa particularilor pentru a le dirija activitatea precum şi pentru a le
face anumite prestaţii.
Se observă deosebirea între funcţia legislativă şi cea executivă, constând în aceea că în
timp ce funcţia legislativă se înfăptuieşte numai prin norme generale şi impersonale, funcţia
executivă se înfăptuieşte atât prin norme generale şi impersonale dar şi prin norme individuale,
fapte juridice şi materiale, operaţii materiale-tehnice individuale şi concrete.
O altă caracteristică a funcţiei executive este concretizată în faptul că actele
administrative trebuie să fie conforme cu legea, dar aceasta nu reduce funcţia executivă la
aplicarea legilor la cazuri concrete. Domeniul aceste funcţii fiind mult mai larg, legea
acordând autorităţilor administrative o anumită putere, prin care acestea nu se opresc doar la a
aplica legea, ci au şi libertatea de a alege în anumite limite între două sau mai multe soluţii.

4.3. Funcţia jurisdicţională

O viaţă socială normală se desfăşoară numai potrivit normelor legale în vigoare, astfel
se impune existenţa unei funcţii şi implicit a unui sistem de autorităţi care, în cazul încălcării
legilor, să restabilească situaţia de fapt şi de drept şi să aplice după caz corecţiile necesare.
Această funcţie este funcţia jurisdicţională şi este încredinţată unor autorităţi independente şi
imparţiale, de obicei instanţele Constituţionale şi instanţele de judecată.
Astfel, justiţia concepută ca o funcţie realizată independent şi imparţial, s-a impus ca o
realitate în care oamenii cred şi ar trebui să creadă că îi va apăra când drepturile şi intereselor
lor legitime ar fi încălcate.
Constituie obiect al jurisdicţiilor, litigiile dintre persoanele fizice, dintre persoanele
fizice şi juridice, precum şi dintre peroanele fizice ori juridice şi autorităţi
Funcţia jurisdicţională nu are ca atribuţie principală numai soluţionarea litigiilor ci are
în anumite cazuri şi sarcina de a constata autoritatea lucrului judecat a unui raport juridic
contestat.
Soluţionarea litigiilor se face în cadrul unui proces, după reguli stabilite, printr-un act
denumit hotărâre judecătorească.. Judecătorul care înfăptuieşte justiţia în procesul respectiv
are sarcina de a afla adevărul în acest proces, adevăr pe baza căruia identifică legea încălcată,
victima, cauza încălcării legii, responsabilitatea prevăzută de lege precum şi pe cei chemaţi să
răspundă în faţa legii pentru fapta de a încălca această lege. Astfel, în misiunea sa justiţia
cunoaşte o anumită structură şi anumite reguli de organizare şi funcţionare. Organizarea
justiţiei se face pe grade de jurisdicţie care permit controlul în trepte în scopul de a evita
eroarea judiciară.
Îndeplinirea corectă a activităţii jurisdicţionale presupune o organizare şi o procedură
specială care, în soluţionarea litigiilor, să nu lase loc subiectivismului ci să asigure
obiectivitate deplină. Aceste forme speciale de organizare şi funcţionare se materializează în
independenţa instanţelor judecătoreşti, principiul contadictorialităţii şi oralităţii dezbaterilor în
cadrul procesului.

53
 Unii autori au considerat că nu poate fi vorba de o funcţie jurisdicţională distinctă de
cea administrativă, argumentând că amândouă prin activitatea lor aplică legea în cazuri
individuale şi concrete, între ele neexistând deosebiri. Dar, după cum am menţionat funcţia
administrativă nu se ocupă numai cu executarea legilor la cazuri concrete, şi pe de altă parte
funcţia jurisdicţională prin obiectul ei şi prin procedura de realizare se deosebeste complet de
cea administrativă. Funcţia jurisdicţională se ocupă în principal cu soluţionarea conflictelor,
ceea ce presupune existenţa mai întâi a conflictului, această condiţie neexistând în funcţia
administrativă. De asemenea, principiul contadictorialităţii şi oralităţii dezbaterilor ca şi
independenţa justiţiei sunt specifice doar funcţiei jurisdicţionale, lipsind în totalitate pentru
activitatea funcţiei administrative.
Astfel, existenţa diferenţelor dintre cele două funcţii, atât în ceea ce priveşte obiectul
lor distinct dar şi procedura de realizare diferită, ne face să spunem că această clasificare cu
teri funcţii ale statului este cea mai logică.

CAPITOLUL 5

STATUL DE DREPT

54
 Sintagma “stat de drept” reprezintă acea legătură firească şi necesară între norma
juridică şi realitatea politică, reflectată prin interdependenţa celor două fenomene sociale:
statul şi dreptul, şi manifestată prin constituirea şi exercitarea puterii de stat pe baza legii.
Relevând această interdependenţă L.Duguit spunea “Dreptul fără forţă este
neputincios dar forţa fără drept est o barbarie”.
În aceste condiţii, statul de drept presupune armonizarea şi echilibrarea raporturilor
celor două componente, în sensul domniei legii, adică a supremaţiei ei absolute în scopul
promovării drepturilor şi libertăţilor individuale
. Statul prin instituţiile sale abilitate în primul rând prin puterea legiuitoare, emite
normele de drept pe baza cărora chiar aceste instituţii sunt obligate să funcţioneze.
Aşadar statul de drept se constituie şi funcţionează pe baza legii, lege care există
tocmai ca urmare a existenţei şi activităţii legislative a statului de drept.
Analiza fenomenelor politico-juridice al statului duce la concluzia că statul de drept
presupune respectarea riguroasă a cel puţin trei reguli fundamentale:
 Accesul la putere să aibă loc prin vot popular.
 Exercitarea puterii să se facă în baza legii.
 Izvorul puterii să-şi afle expresia în voinţa suverană liber exprimată a poporului.
Putem astfel afirma că statul de drept reflectă coexistenţa celor două entităţi sociale
distincte, dar nedisociabile, care sunt statul şi dreptul, al raporturilor lor reciproce, manifestate
prin relaţiile dintre putere şi normativitate, prima cu tendinţă spre dominare şi comandă, iar a
doua cu putere de frânare şi ordonare.
În epoca modernă şi mai ales contemporană s-a ajuns la o armonizare a acestor
rapoarte concretizate în stăpânirea, organizarea şi controlul puterii prin drept ca o sinteză
superioară a celor două elemente componente, denumită statul de drept.

5..1. Noţiunea de stat de drept

Definirea statului de drept sau a statului de legalitate, pare o problemă relativ simplă,
care ar fi în genul: statul de drept este statul care în întreaga lui activitate realizează domnia
legii.
O analiză mai profundă, arată că problema statului de drept este mai complicată.
Statul ca organizaţie instituţionalizată, cu o populaţie suverană şi un teritoriu
determinat nu poate acţiona ca atare, nici pe plan intern nici pe plan internaţional, ci va acţiona
numai prin organele sale reprezentative. În mod obişnuit aceste organe sunt parlamentul,
autoritatea executivă şi cea legislativă, specifice pentru democraţia reprezentativă. Această
structură este valabilă şi pentru sistemele cu democraţie directă dar este completată şi alte
două instituţii şi anume referendumul şi iniţiativa populară.
Caracteristic statului de drept este că nici una dintre aceste instituţii nu-şi va putea
desfăşura activitatea fiecare după cum doreşte ci vor fi ţinute să respecte normele şi
reglementările prestabilite prin legi.
Astfel, statul de drept trebuie considerat un instrument simplu în folosul oamenilor
care-l alcătuiesc. Aceasta presupunând un sistem legislativ preocupat permanent de a ocroti
personalitatea umană în integralitatea ei şi de a-i crea condiţii optime de dezvoltare.

55
 Definind statul de drept doar ca un stat al domniei legii, fără a completa că această lege
trebuie să se refere prin reglementările ei la recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi
libertăţilor umane, este o definire necompletă.
Un stat de drept nu poate exista numai printr-un sistem legislativ şi prin garantarea
respectării stricte a acestui sistem. Este strict necesar pentru statul de drept ca sistemul său
legislativ să promoveze permanent ideea drepturilor şi libertăţilor umane într-un spirit pur
liberal şi democratic.
O altă caracteristică a statului de drept este aceea de a consacra absolutismul uneia
dintre organele statului, fie a celui legislativ, fie a celui executiv. Din acest motiv, statul de
drept presupune o entitate statală bazată pe separaţia puterilor în stat şi pe un sistem de frâne şi
contragreutăţi care să asigure echilibrul în funcţionarea puterilor de stat şi nu să le primită să
facă abuz de atribuţiile pe care le au.
Astfel o definire completă a noţiunii de stat de drept cuprinde toate caracteristicile
anterior menţionate şi anume:
Statul de drept este statul care organizat în baza principiului separaţiei puterilor în stat
şi urmărind prin legislaţia sa promovarea drepturilor şi libertăţilor inerente naturii umane,
asigură stricta respectare a reglementărilor sale de către toate organele lui în întreaga lor
activitate.
Faţă de respectarea cu stricteţe a legii apar unele probleme greu de soluţionat, chiar şi
atunci când legea a fost nerespectată prin activitatea organelor puterii executive.
Acesta se datorează mai întâi faptului că, în timp ce teoretic sarcina de a verifica
punerea în executare a legii de către organele executive ar pute fi atribuită organului care a
emis această lege, în practică aceasta nu este posibil a se realiza din mai multe motive. Mai
întâi datorită faptului că necesită foarte mult timp, timp pe care organul legislativ trebuie să-l
folosească cât mai eficient pentru dezbaterea amănunţită a problemelor majore şi a iniţiativelor
legislative. Un alt motiv se referă la faptul că în această situaţie parlamentul ar fi investit cu
puteri excesive, fiind obligat pe lângă adoptarea legilor să exercite şi controlul asupra aplicării
lor, şi nu ar putea face faţă la acest sistem greoi de control care să cuprindă întreaga activitate
executivă.
Organele administrative superioare nu pot fi nici ele împuternicite cu această atribuţie
a exercitării controlului asupra respectării legii de către organele executive, întrucât în cazul în
care intervin interese cetăţeneşti într-un litigiu, cel care judecă este chiar una dintre părţile în
litigiu.
Astfel se impune cu necesitate ca acest control al respectării legilor să fie atribuit unor
organe independente, separate de organele puterii executive, pentru a satisface pe deplin
interesele celor nedreptăţiţi prin nerespectarea legilor de către puterea executivă. Aceste
organe trebuie să fie suficient de consolidate, faţă de puterea executivă, capabile de a da
hotărâri în deplină independenţă, prin parcurgerea unor căi procedurale eficiente care să
permită şi punerea în executare a hotărârilor date. În afara respectării acestor condiţii, statul de
drept ar fi doar o idee, iar cetăţeanul a cărui drept a fost încălcat sau nerespectat ar fi lipsit de
un remediu împotriva actelor administrative ilegale.

5.2. Trăsăturile definitorii ale statului de drept

Statul de drept este un concept foarte actual mai ales pentru societăţile în tranziţie spre
democraţie cum este de altfel şi cazul ţării noastre.

56
 Dar nici teoretic şi nici ca în ce priveşte practica socială el nu este ceva nou, produs în
momentul istoric pe care-l parcurgem.
Statul de drept este astfel, rezultatul dezvoltării istorice a coexistenţei celor două
fenomen sociale -statul şi dreptul- indisolubil legate unul de celălalt ambele fiind chemate să
îndeplinească funcţii esenţiale pentru organizarea şi guvernarea societăţii.
În condiţiile actuale, urmare a răsturnării guvernelor totalitare din ţările foste
comuniste, pentru reorganizarea noilor societăţi pe baze democratice apare reactualizat şi
conceptul de stat de drept ca unică alternativă de dezvoltate al a acestor societăţi care tind spre
valorile sociale din societăţile contemporane ale statele democratice dezvoltate.
Statul de drept se identifică printr-o serie de trăsături definitorii, care interacţionează şi
se interferează şi se completează reciproc ă în întreaga activitate a statului. Aceste trăsături
sunt:
 Statul de drept este o replică socială faţă de abuzul de putere şi constituie şi o
soluţie pentru împiedicarea acestuia;
 Satul de drept pentru a putea funcţiona trebuie să creeze condiţii legislative pentru
a lua fiinţă pluralismul politic, pentru a face posibilă competiţia politică liberă şi de
asemeni pentru a face posibil dreptul la opoziţie.
 O altă trăsătură se referă la democratismul puterii manifestat prin suveranitatea
poporului. Poporul îşi exercită suveranitatea prin sistemul electoral care trebuie să
fie bazat pe votul universal egal, discret şi secret în cadrul alegerilor libere urmare
a cărora se constituie Parlamentul investit cu atribuţii de adoptare a legilor precum
şi de control asupra executivului.
 Pentru statul de drept este obligatorie ordinea de drept în care locul suprem este
ocupat de Constituţie, impunând totodată şi obligaţia tuturor indiferent că sunt
cetăţeni, organe de stat sau organisme sociale să se supună şi să respecte legea. În
cadrul ordinii de drept respectarea normelor juridice - a legilor, a principiilor şi
procedurilor prevăzute de lege se întemeiază pe legitimitate, pe respectul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor la nivelul standardelor
stabilite la nivel internaţional.
 Funcţionarea statului de drept cere separaţia puterilor în stat, limitarea prin drept a
acestor puteri, independenţa judecătorilor, posibilitatea fiecărui cetăţean de a se
adresa justiţiei în cazul în care drepturile legitime i-au fost încălcate de către un
organ al statului, un organism social sau chiar de către un alte cetăţean.
 Statul de drept reprezintă guvernarea în numele majorităţii dar aceasta presupune şi
respectarea drepturilor minorităţilor, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii fără
nici o deosebire.
 Statul de drept presupune de asemenea, respectarea economiei de piaţă liberă, fără
de care nu ar putea exista stat de drept, presupune garantarea proprietăţii private şi
egalitatea şanselor precum şi protecţia socială a categoriilor defavorizate.
 Statul de drept este condiţionat ca realizare practică de nivelul de instruire şi de
educaţie al poporului, de tradiţiile culturale, de aspecte psihosociale privitoare la
respectul faţă de lege.
 De asemeni, nu poate fi vorba de un stat de drept fără o libertate deplină a presei şi
a toate tipurile de mass-media, fără o garanţie a dreptului de asociere si fără
existenţa societăţii civile - ca modalitate prin care să se împiedice abuzul puterii
statale.

57
  Şi nu în ultimul rând statul de drept trebuie să garanteze şi să asigure permanent
respectarea tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti aşa cum
acestea sunt reglementate în documentele internaţionale.
Aceste trăsături deşi definitorii pentru statul de drept în realitatea sa practică fiind
influenţat de ansamblul factorilor socio-politici din fiecare ţară, de condiţiile naţionale şi cele
internaţionale din fiecare ţară, acesta nu poate fi considerat un şablon strict universal.
Conturându-se în decursul istoriei ca o formă superioară de organizare politico-socială
statul de drept riscă şi unele puncte vulnerabile cum sunt:
În statul de drept este posibilă apariţia unui număr foarte mare de reglementări, legi şi
alte acte normative ceea ce ne face să spunem că este vorba de o inflaţie legislativă. Pe de altă
parte dinamica vieţii sociale fiind foarte rapidă este posibil a se întârzia cu unele reglementări
în raport cu această dinamică.
Organele judiciare vor fi, cel puţin uneori, în imposibilitatea de a stăpâni fenomenul
criminalităţii ajungând chiar prin hotărârile date să facă adevărate erori judiciare.
De asemeni, în statul de drept, dată fiind separaţia puterilor în stat, prin realizarea
activităţii puterii judecătoreşti se poate ajunge la aşa numita dictatură juristrocratică atunci
când independenţa judecătorilor este folosită în mod abuziv.
În concluzie, statul de drept ca realitate istorică şi ca noţiune prezintă exigenţe de
necontestat şi cere avantaje, ca valoare contemporană, este în raport cu experienţa istorică şi
tendinţele progresului social. În acest sens şi Constituţia ţării noastre la art.1 al.3 prevede:
“România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului
român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.”

5.3. Mecanismele juridice de înfăptuire a statului de drept

Pentru înfăptuirea statului de drept în conformitate cu trăsăturile lui specifice este

nevoie de existenţa unor mecanisme juridice specifice şi anume: controlul constituţionalităţii
legilor, controlul jurisdicţional al legalităţii actelor administrative, independenţa justiţiei,
principiul separaţiei puterilor în stat.

5.3.1. Controlul constituţionalităţii legii

Acesta este diferit după cum controlul se exercită asupra proiectelor de legi, asupra
legii în faza dinaintea promulgării ei, asupra legii după momentul în care a intrat în vigoare
sau se poate fi diferit în ţările cu constituţii rigide faţă de cele cu constituţii flexibile.

Controlul constituţionalităţii legilor în ţările cu constituţii flexibile

Dat fiind faptul că într-un un stat cu constituţie flexibilă este permis ca o lege ordinară
să modifice constituţia şi de asemeni, atunci când o lege nouă introduce prevederi noi diferite
de cele constituţionale nu este consideră că a încălcat constituţia ci doar că a modificat-o, într-
un astfel de sistem nu se pate vorbi de controlul constituţionalităţii legii.

58
 Controlul constituţionalităţii legii ne însemnând altceva decât verificarea şi stabilirea
dacă o lege este conformă cu constituţia sau nu.
În timp ce o lege ordinară poate oricând să modifice constituţia un organ cu atribuţii de
a verifica conformitatea legilor cu constituţia, iar când ar consta contrariul să declare această
lege ca fiind neaplicabilă, nu şi-ar găsi rolul într-un sistem cu Constituţie flexibilă. Mai ales că
într-un asemenea sistem, pe lângă legea scrisă, normele constituţionale promovează şi normele
cutumiare. Astfel, când o lege este adoptată contra normelor cutumiare, judecătorul poate, fără
ca acea lege să fi fost mai întâi declarată neconstituţională, să nu ţină cont de ceastă lege în
soluţionarea litigiului şi să se bazeze doar pe norma constituţională nescrisă, adică cutumiară..

Controlul constituţionalităţii legii în ţările cu constituţii rigide

Constituţia rigidă este constituţia scrisă, investită cu forţă juridică superioară legilor
ordinare, acestea neputând niciodată să modifice constituţia în timp ce aceasta poate oricând să
le modifice. În acest caz este strict necesar existenţa unui organ de stat, distinct de organul care
adoptă legea, care să fie investit cu competenţa de a verifica conformitatea legilor ordinare cu
constituţia, iar în cazul în care constată că o asemenea lege este contrară constituţiei, să o facă
ineficientă fie faţă de părţile în litigiu fie faţă de orice persoană.
Acest control nu este însă instituit în toate ţările cu constituţii rigide din diferite
motive.
Unele opinii au considerat că nu poate fi atribuit controlul constituţionalităţii legii altui
organ decât celui care a adoptat legile, adică parlamentului, întrucât aceasta ar fi o atingere
adusă suveranităţii legislative a organului care reprezintă naţiunea. Şi susţin că dacă un alt
organ al statului ar interzice aplicarea unei legi, adoptată de parlament, acest organ ar dovedi o
voinţă superioară, ca forţă juridică, voinţei organului legislativ.
O altă opinie subliniază că un control privind constituţionalitatea legii exercitat de
către un alt organ de cât cel legislativ ar afecta principiul separaţiei puterilor în stat, puterea
legiuitoare fiind lipsită de eficienţă de către puterea judecătorească. Ca urmare unele state nici
nu au instituit un control al constituţionalităţii legii care să investească cu atribuţii în acest
sens un alt organ în afara parlamentului.
Cu toate acestea cele mai multe ţări cu constituţii rigide au considerat că separaţia
puterilor în stat permite atât colaborarea între ele, cât şi controlul reciproc şi posibilitatea ca
una dintre puteri să frâneze, prin activitatea sa, abuzurile pe care o altă putere a statului ar
putea să le săvârşească în atribuţiile pe care are. Astfel, atunci când puterea legislativă, prin
anumite măsuri, este obligată să respecte constituţia în întreaga ei activitate, aceasta nu este
considerată ca o atingere a suveranităţii acestei puteri. Măsurile luate astfel, sunt doar căi
procedurale prin care puterea legiuitoare poate să funcţioneze în limitele constituţiei şi
conform cu litera şi spiritul ei. Tot principiul separaţiei puterilor în stat investeşte justiţia cu
rolul de a aplica legea în toate litigiile care îi sunt atribuite spre soluţionare. Astfel, constituţia
fiind şi ea o lege, dacă în cursul unui proces se susţine că legea aplicată în acel proces este
neconstituţională, instanţa va fi cea obligată să aplice constituţia care are o forţa juridică
superioară acelei legi.

Controlul constituţionalităţii proiectelor de legi

59
 Procesul legislativ este o procedură prestabilită, destul de greoaie care cunoaşte pe tot
parcursul ei mai multe faze cum ar fi: elaborarea proiectelor de legi, dezbaterea şi aprobarea
lor de către parlament, promulgarea legilor, publicarea şi intrarea legilor în vigoare. Funcţie
de aceste faze şi controlul constituţionalităţii legilor poate fi clasificat în:
 controlul constituţionalităţii proiectelor de legi;
 controlul constituţionalităţii legilor înainte de sancţionarea sau promulgarea lor;
 controlul constituţionalităţii legilor posterior sau după sancţionarea ori promulgarea
lor.
Controlul constituţionalităţii proiectelor de legi presupune ca organul legislativ să
ceară avizul consultativ al unui alt organ de stat. Fiind vorba de un aviz consultativ organul
legislativ poate să ţină cont de opinia celuilalt organ de stat sau poate să nu se conformeze
întocmai, neexistând o obligativitate în acest sens. Controlul constituţionalităţii proiectelor de
legi de natură să împiedice definitiv sau chiar temporar continuarea procedurii legislative este
foarte rar întâlnit.
În perioada actuală un organ politic bine conturat , investit numai în anumite cazuri cu
controlul constituţionalităţii proiectelor de legi este Consiliul Constituţional al Franţei instituit
prin Constituţia sa din 1958.
În ţara noastră dreptul constituţional stabileşte ca principal organ care poate acorda
aviz consultativ pentru emiterea legilor Consiliul Legislativ, înfiinţat prin Constituţia
României din 1923. Avizul acestui organ era obligatoriu de cerut dar nu era obligatoriu de
respectat decât în cazul proiectelor de legi care priveau creditele bugetare.
Instituţia Consiliului Legislativ a fost reînfiinţată prin Constituţia din 1991, art.79 care
prevede:
“Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care
avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării
întregii legislaţii. El ţine evidenţa oficială a legislaţiei României.”

Controlul constituţionalităţii legilor anterior sancţionării

sau promulgării lor

Este controlul care se realizează asupra conformităţii legii cu constituţia după ce

aceasta a fost adoptată de către legislativ dar înainte ca legea să fie sancţionată sau
promulgată.
Această situaţie este diferită funcţie de cum constituţia unui stat prevede ca legea să fie
mai întâi sancţionată de către şeful statului şi numai după aceea promulgată sau legea este
direct promulgată fără a mai exista faza sancţionării.
Prima situaţie, cea care prevede obligatoriu sancţionarea legii de către şeful statului,
face din sancţionare un element constitutiv al legii şi prin aceasta şeful statului participând la
exercitarea funcţiei legislative în stat.
Pentru a doua situaţie constituţia nu prevede instituţia sancţionării legii, reglementând
doar promulgarea acesteia, ca atribuţie specifică şefului de stat sau altui organ situat pe o
treaptă înaltă a ierarhiei în stat. Promulgarea reprezintă astfel confirmarea, prin intermediul
unui act oficial, că legea a fost adoptată de parlament conform procedurii prestabilite prin
constituţie şi prin care se dispune punerea în aplicare a legii de către cei împuterniciţi în acest
sens. Promulgarea legii nu este un act constitutiv al acesteia ci este o simplă constatare care
urmăreşte: dacă legea a fost votată de către parlament, şi dacă există dispoziţia acestea de a fi

60
pusă în aplicare chiar şi prin forţa de constrângere a statului la nevoie. În practică sunt însă şi
situaţii când şeful statului este abilitat şi pentru a sancţiona legile şi pentru a le promulga,
situaţie în care este obligatoriu ca legea să fie mai întâi sancţionată şi apoi promulgată pentru
ca ea să devină aplicabilă.
Acest control al constituţionalităţii legilor anterior sancţionării sau promulgării lor este
un control cu rol preventiv şi a fost reglementat şi prin Constituţia noastră din 1991-
republicată prin art.146 (a) care stabileşte:
“Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la
sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două camere, a Guvernului, a
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau cel puţin 25 de senatori, precum şi din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei,”

Controlul constituţionalităţii legilor posterior intrării lor în vigoare

Controlul constituţionalităţii legilor, ca orice formă de control, presupune compararea

unei activităţi desfăşurate (în acest caz o lege) cu un anumit model de comparare, conform
căruia trebuie să se desfăşoare activitatea propusă pentru comparat.
Supremaţia Constituţiei impune ca acest control să fie făcut atât cu privire la formele
de elaborare a legilor cât şi în ce priveşte conţinutul acestor legi fie ele ordinare sau organice,
comparând aceste aspecte cu prevederile în materie ale Constituţiei. Astfel, când o lege este
comparată cu formele de adoptare a legilor prevăzute de constituţie este vorba de
constituţionalitate extrinsecă, iar când legea se compară cu referire la conţinutul Constituţiei
este vorba de constituţionalitate intrinsecă.
În cadrul acestui control mai întâi trebuie stabilit organul competent a verifica
constituţionalitatea legilor, care va fi poziţia lui faţă de celelalte organe ale statului şi care va fi
modalitatea lui de constituire. De asemeni, o condiţie pentru ca acest control să fie cât mai
eficient este aceea că organul împuternicit cu exercitarea controlului să fie independent. În
situaţia dată parlamentul nu poate exercita acest control întrucât el fiind cel care adoptă legile
ar fi vorba doar de un autocontrol care nu asigură deplină obiectivitate. Nici votul popular nu
ar fi o soluţie în această situaţie deoarece, membrii corpului electoral nu au toţi un anumit
nivel de pregătire profesională care să le permită analiza cu competenţă a unei probleme
juridice complexe, cum este cea a conformităţii unei legi cu constituţia.
Astfel, sunt împuternicite cu competenţă pentru a realiza controlul constituţionalităţii
legilor după momentul intrării lor în vigoare, următoarele organe independente:
 Instanţele de judecată de drept comun cu ocazia soluţionării proceselor de
competenţa lor
Acest sistem dă puterii judecătoreşti o competenţă care poate fi exercitată cu prea mare
uşurinţă, ceea ce ar putea duce la un amestec excesiv al justiţiei în activitatea parlamentului.
Pentru a se evita această situaţie în practică s-au instituit două măsuri care să împiedice acest
aşa zis abuz:
 instanţa judecătorească competentă nu poate fi sesizată de orice persoană cu privire la
neconstituţionalitatea unei legi, acest fapt poate să apară în cadrul unui litigiu cu o altă
problemă principală de soluţionat şi pe cale de excepţie una din părţi să arate că legea
ordinară pe care cealaltă parte o invocă, este neconstituţională. Ca urmare soluţia

61
 litigiului nu va fi în baza legii ordinare ci va fi dată cu respectarea a principiilor
constituţionale.
 a doua măsură se referă la faptul că hotărârea dată are efect numai între părţile în
litigiu, neavând nici o legătură cu ceilalţi justiţiabili. În soluţionarea unui litigiu,
judecătorul va stabili constituţionalitatea legii numai în raport cu hotărârea pe care
trebuie să o pronunţe. Urmare a constatării făcute va admite sau va respinge acţiunea,
fără a anula legea, ea va fi în vigoare pe mai departe dar va fi înlăturată la soluţionarea
litigiului respectiv.

 Instanţa de judecată supremă, cu ocazia judecării excepţiei de

neconstituţionalitate ridicată în faţa instanţelor inferioare

Acest sistem, de control al legii după momentul intrării acesteia în vigoare efectuat de
către o instanţă supremă, s-a bazat pe faptul că instanţele judecătoreşti fiind investite cu
aplicarea legilor în soluţionarea cauzelor pentru care sunt competente şi, ca urmare şi
Constituţia fiind tot o lege, instanţa poate să înlăture din soluţionarea acestei cauze prevederile
legii ordinare când constată că acestea nu sunt conforme cu constituţia. Astfel, declararea
neconstituţionalităţii legii poate ridica diferite nemulţumiri atât în plan juridic cât şi în plan
politic, economic şi social. Presupunând de asemenea, că instanţele situate pe treptele
inferioare ale ierarhiei judecătoreşti nu au autoritatea, pregătirea, experienţa necesară şi chiar
viziunea de ansamblu necesare comparării conformităţii unei legi ordinare cu Constituţia.
Toate acestea şi scopul evitării oricăror riscuri, au dus la atribuirea către instanţa supremă a
competenţei de a verifica conformitatea legilor cu Constituţia. Această formă de control a fost
aprobată şi în România prin Constituţia din 1923. Ca organ suprem de control legislativ afost
stabilit atunci Curtea de Casaţie şi Justiţie care pentru a judeca excepţiile de
neconstituţionalitate a legilor trebuia să funcţioneze în secţiuni reunite care să asigure
completului un număr cât mai mare de judecători.

 Procedura “amparo”

Sensul cuvântului “amoparo” este de ocrotire, ajutor şi vine din limba spaniolă. Astfel
procedura amparo este o cale de atac prin care se urmăreşte apărarea libertăţilor
Constituţionale.
Este specifică statelor federale cu rolul de a apăra drepturile cetăţenilor vătămate prin
încălcarea competenţei statului federal de către unul din statele membre sau prin încălcarea
competenţei unui stat membru de către statul federal.
Procedura “amparo” se caracterizează prin următoarele trăsături specifice:
 Procedura “amparo” ca formă de control al constituţionalităţii legilor se realizează prin
acţiune la tribunalul competent sau cu recurs la o instanţă supremă şi nu pe cale de
excepţie;
 O altă trăsătură se referă la faptul că hotărârea judecătorească care admite calea
respectivă de atac, anulează actul normativ declarat neconstituţional spre deosebire de
procedura pe cale de excepţie care doar îl înlătură din soluţia procesului în cauză.
 Procedura “amparo” poate fi aplicabilă chiar şi în cazul în care se invocă o simplă
ameninţare cu violarea a unui drept individual faţă de procedura de excepţie când este
obligatoriu de dovedit vătămarea acelui drept.

62
 Această procedură nu urmăreşte doar simplificarea procedurii de sesizare a instanţelor
ci este cea care asigură şi rapiditate soluţionării cauzelor.

 Controlul înfăptuit de o Curte Constituţională special constituită în afara sau în

cadrul puterii judecătoreşti

Specific pentru acest sistem este faptul că el va încredinţa controlul constituţionalităţii

legilor, după momentul intrării acestora în vigoare, unui organ distinct de organele
judecătoreşti sau chiar încadrat în sistemul acestor organe dar, care să fie situat pe o treaptă
înaltă a ierarhiei statului respectiv.
Curtea Constituţională specială va avea ca atribuţie exclusivă verificarea conformităţii
legilor cu Constituţia. Această activitate va consta într-o procedură judiciară finalizată prin
hotărâre judecătorească irevocabilă. Procesul respectiv se va desfăşura cu stricta respectarea
principiului independenţei justiţiei, a contradictorialităţii dezbaterilor şi este strict obligatorie
motivarea soluţiei.
Statele care au ales această formă de control al constituţionalităţii legii, au stabilit o
anumită formulă de recrutare a judecătorilor Curţii Constituţionale care, să asigure acesteia un
grad înalt de prestigiu, competenţă şi profesionalism, cu cea mai mică posibilitate de
influenţare atât de către legislativ cât şi de către executiv
Sistemul curţilor constituţionale speciale permite ca sesizarea lor să aibă loc pe cale de
acţiune şi nu de excepţie, hotărârea pronunţată având ca efect anularea legii neconstituţionale,
adică să fie opozabilă erga omnes.

5.3.2. Controlul Constituţionalităţii legilor consacrat de Constituţia

României

Constituţia noastră din 1991- republicată, cu privire la controlul constituţionalităţii

legilor, vine cu un sistem mixt în care reuneşte şi controlul constituţionalutăţii înainte de
promulgarea legilor şi pe cel care se realizează după momentul intrării în vigoare a legilor pe
cale de excepţie . acest sistem mixt este atribuit prin Constituţie aceluiaşi organ Curtea
Constituţională.
Structura Curţii Constituţionale
Prin modul ei de recrutare s-a urmărit pentru Curtea Constituţională un caracter politic
în timp ce prin atribuţiile acordate se încearcă un caracter judiciar.
În ce priveşte modul de recrutare art.142 şi 143 al Constituţiei de 1991 – republicată
stabileşte:
ART.142
“(1) Curtea Constituţională este garantul supremaţiei.
(2) Curtea Constituţională se compune din 9 judecători, numiţi pentru un mandat de 9
ani, care poate fi prelungit sau înnoit.
(3) Trei judecători sunt numiţi de Camera deputaţilor, trei de Senat şi trei de
Preşedintele României.
(4) Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot secret, preşedintele acesteia, pentru
o perioadă de 3 ani.

63
 (5) Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în
condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.
ART.143
Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă o pregătire juridică superioară, înaltă
competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în
învăţământul juridic superior.”
Întrucât numirea membrilor Curţii Constituţionale face referire la o mare masă de
persoane, numeroşi jurişti ar putea avea pregătire juridică superioară, iar actul numirii se
rezumă doar la aprecierea liberă făcută de cele trei organe politice se observă clar caracterul
politic al numirii judecătorilor Curţii.

Atribuţiile Curţii Constituţionale

Constituţia din 1991 – republicată prin art.146 stabileşte ca principale atribuţii pentru
Curtea Constituţională următoarele:
“Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la
sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două camere, a
Guvernului, a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori, precum şi din oficiu,
asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50
de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui
număr de cel puţi 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele,
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice,
la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi
confirmă rezultatele sufragiului;
g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României;
i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni;
k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic;
l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.”

64
 Actele Curţii constituţionale

Curtea Constituţională în îndeplinirea atribuţiilor stabilite prin Constituţie emite două

categorii de acte şi anume: decizii şi avize consultative.
Deciziile Curţii Constituţionale
Constituţia stabileşte că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii. Aceste decizii
presupun anumite obligaţii care sunt diferite după cum şi obiectul deciziei este diferit.
Decizia prin care o lege este declarată neconstituţională înainte ca aceasta să fi fost
promulgată îl obligă pe Preşedinte să nu o promulge, fiind sesizat Parlamentul pentru
reexaminarea legii respective.
Atunci când prin deciziile Curţii Constituţionale sunt rezolvate excepţiile de
neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti aceste decizii au efecte obligatorii
pentru rezolvarea speţelor respective.
Avizele Curţii Constituţionale sunt:
Avizele consultative al Curţii Constituţionale, adică acele opinii oficiale ale Curţii,
cerute de către organele prevăzute de lege, opinii care sunt obligatorii de cerut dar nu şi de
urmat. Astfel, Constituţia stabileşte pentru Curtea Constituţională avizul consultativ pe care
trebuie să îl dea, cu privire la propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui Republicii.
Deciziile interpretative ale Curţii Constituţionale
În practică Curtea Constituţională a recurs frecvent la decizii interpretative până când
legea nr.47/1192 este modificată cu următoarea prevedere:
“În exercitarea controlului, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra
problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului.
De asemenea, Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi
aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei”
În concluzie controlul constituţionalităţii legii fiind încredinţat de Constituţie unei
Curţi Constituţionale cu caracter politico-juridic şi dat fiind faptul că acest organ cumulează
controlul anterior promulgării şi pe cel posterior intrării în vigoare a legilor, în practică acesta
nu oferă o satisfacţie deplină, ca fiind instrument sigur de apărare a drepturilor cetăţenilor.

Procedura la Curtea Constituţională

Este stabilită de legea nr.47/1992, de Regulamentul de organizare şi funcţionare

publicat în M.O. din 9 august 1992 modificat în 29 ianuarie 1996, precum şi de art.11 şi 24 din
legea nr.69/1992.
Procedura nu este una unitară, ci diferă, funcţie de atribuţiile pe care le are de exercitat
Curtea Constituţională, atât în ceea ce priveşte modalitatea de sesizare cât şi în ce priveşte
condiţiile de desfăşurare a activităţii acesteia.
Astfel sesizarea poate fi: sesizare restrânsă; sesizare din oficiu, sesizare largă şi
sesizare prin acţiune populară.
În ce priveşte exercitarea atribuţiilor, Curtea Constituţională exercită atribuţiile pe care
le are în plen, ia hotărâri în primă şi ultimă-instanţă cu majoritatea membrilor, cvorumul
necesar pentru ca deliberările să fie valabile este stabilit la două treimi din numărul total al
judecătorilor. Pentru iniţiativele de revizuire a Constituţiei majoritatea necesară este de două
treimi din numărul judecătorilor Curţii.

65
 5.3.3. Controlul jurisdicţional al legalităţii actelor administrative

Pentru statul de drept controlul constituţionalităţii legii este o instituţie foarte

importantă, având drept scop protejarea cetăţenilor împotriva unor excese care pot fi săvârşite
de către chiar cei investiţi prin votul lor cu exercitarea puterii publice, cu privire la garantarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Astfel, controlul respectării legii se urmăreşte şi în ce priveşte activitatea executivă a
statului şi poate fi structurat astfel:
 control al legalităţii înfăptuit în cadrul structural ierarhizat al administraţiei publice
 control jurisdicţional al legalităţii actelor administrative
Controlul jurisdicţional al legalităţii actelor administrative se caracterizează prin
următoarele trăsături specifice:
 Controlul jurisdicţional este atribuţia tribunalului, acesta fiind o entitate distinctă –
independentă de puterea executivă;
 Controlul jurisdicţionalizat se realizează întotdeauna numai în baza unei plângeri
prealabile;
 Actul administrativ controlat prin controlul jurisdicţional este verificat numai în
ceea ce priveşte legalitatea lui;
 Actul administrativ declarat ilegal prin controlul jurisdicţional pate fi anulat sau
poate fi înlăturat din soluţionarea procesului;
 Instanţa care va exercita controlul jurisdicţional va trebui să aplice procedura
judiciară cu respectarea principiului contradictorialităţii dezbaterilor, al motivării
soluţiei precum şi al autorităţii lucrului judecat.
Controlul jurisdicţional se desfăşoară în mod diferit după cum actele verificate sunt
acte administrative normative sau acte administrative individuale.

Controlul jurisdicţional al actelor administrative normative

În ţara noastră regula de bază , în situaţia în care se invocă un act normativ ilegal, este
aceea că ori de câte ori în faţa judecătorului de drept comun se invocă o normă juridică care
contravine altei norme, judecătorul va trebui să întemeieze soluţia procesului pe norma
juridică investită cu forţa juridică cea mai mare. Astfel, atunci când în cursul unui proces, una
din părţile în litigiu susţine că actul normativ administrativ invocat de cealaltă parte este ilegal,
judecătorul este ţinut să respecte legea şi, să nu întemeieze soluţia pe care o va da procesului,
pe actul administrativ normativ. Aceasta nu înseamnă însă la anularea actului normativ
respectiv, ci numai neaplicarea lui la soluţia procesului respectiv. În concluzie el rămâne în
vigoare pe mai departe dar nu va fi aplicabil părţilor în proces.
Prin legea 29/1990 se face distincţie între actul administrativ atacat pe cale principală
şi care poate, prin instanţa de contencios administrativ, să fie anulat în tot sau în parte şi între
actele administrative care-i stau la bază şi nu pot fi anulate ci numai înlăturate pe cale de
excepţie de la soluţionarea unui proces. Astfel, se legiferează regula potrivit căreia regimul
juridic prin care se verifică constituţionalitatea actelor administrative normative este diferit de
regimul actelor administrative individuale. În lumina prevederilor legii menţionate instanţa de
contencios administrativ este competentă pentru a anula actele administrative individuale, dar
va fi limitată să se pronunţe în ce priveşte ilegalitatea lui, soluţionând litigiul ca şi când acesta
nu ar exista.

66
 O altă soluţie impune Constituţia din 1991 care la art.123 prevede: ”Prefectul poate
ataca în faţa instanţei ce contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local
şi al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.”
Aceste prevederi nu mai fac nici o distincţie între actul administrativ atacat pe cale principală
la instanţa de contencios administrativ şi actul administrativ care-i stă la bază astfel încât,
interpretarea care s-a dat a fost aceea că prefectul poate ataca la instanţa de contencios
administrativ atât actele administrative individuale cât şi actele normative ale consiliilor
judeţene, locale şi ale primarului. Această interpretare s-a dat întrucât cel împuternicit este un
singur organ de stat -prefectul şi, nu orice parte vătămată, pentru a ataca actul în contencios şi
de asemeni actele care pot fi atacate sunt doar acte elaborate pe plan local, în sfera de atribuţie
a prefectului, fără să poată fi contestate acte ale organelor administraţiei publice centrale.

Controlul jurisdicţional al actelor administrative individuale.

Reglementările noastre în acest sens au la bază diviziunea actelor administrative în acte

de gestiune şi acte de autoritate.
Noţiunea de acte de gestiune desemnând în dreptul român actele juridice pe care
organele de stat le încheie cu persoane fizice sau juridice, în temeiul principiului egalităţii între
părţi şi potrivit codului civil, codului comercial sau chiar codului muncii. Aceste acte se pot
materializa într-un contract de muncă, de vânzare-cumpărare sau închiriere în care una dintre
părţi este un organ al statului. Aceste contracte fiind întocmite cu respectarea principiului
egalităţii între părţi, în drept, se recunoaşte instanţelor de drept comun competenţă deplină
pentru a judeca legalitatea lor.
Sunt situaţii în care organele administraţiei publice încheie contracte care pot implica
pe unii particulari în exercitarea unor servicii publice. Aceste contracte ar trebui parţial
încredinţate dreptului public dar, fiind rezultatul a două manifestări de voinţă şi nu a uneia
singure a puterii, ele vor fi considerate acte de gestiune şi conform reglementărilor actuale în
acest sens, acestea sunt încredinţate în competenţa instanţelor de drept comun. Dacă însă, în
cadrul unui astfel de litigiu se invocă ilegalitatea unui act administrativ de autoritate, săvârşit
la încheierea sau în executarea contractului, anularea acestuia aparţine instanţei de contencios
şi nu a celei de drept comun.
Constituţia din 1991- republicată, prin art.52 stabileşte “Persoana vătămată într-un
drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau
prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea
dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.” Constituţia
însă, nu precizează dacă atribuţia de a anula actul atacat şi de a acorda despăgubiri va aparţine
justiţiei sau nu. Astfel, Parlamentul poate, urmare a acestei omisiuni, să încredinţeze, prin lege
organică, soluţionarea litigiilor de contencios administrativ unor tribunale administrative sau
autorităţilor superioare ale administraţiei publice cu condiţia ca decizia administrativă să poată
fi atacată în justiţie în baza principiului de liber acces la justiţie.

5.3.4. Independenţa justiţiei

O justiţie independentă nu se poate realiza decât prin existenţa unor organe

specializate pentru a înfăptui activitatea jurisdicţională, organe independente atât de puterea

67
legislativă cât şi de cea executivă şi fără existenţa vreunei influenţe din partea acestora. În
practică însă, realizarea aceste independenţe a justiţiei pune probleme atât în ce priveşte
organizarea cât şi în ce priveşte funcţionarea acesteia.
După cum se observă în practică, o justiţie cu structură unitară este mai favorabilă
pentru asigurarea independenţei sale decât o justiţie structurată pe mai multe categorii funcţie
de specificul litigiilor care urmează a le soluţiona. Aceasta constituind şi una dintre probleme,
de a se stabili care sistem structural al justiţiei să fie ales pentru realizarea statului de drept.
Independenţa justiţiei este influenţată şi de modul de recrutare al judecătorilor. În acest
sens fiind promovate mai multe metode cum ar fi sistemul tragerii la sorţi sau al alegerii
judecătorilor de către corpul electoral prin vot universal şi direct pe termen determinat. Nici
una dintre acestea nu ar realiza recrutarea pe baza unui profesionalism înalt pe care ar trebui să
îl aibă un judecător, chiar dacă ar asigura independenţă deplină.
În perioada modernă ideea de bază, este aceea că un judecător trebuie să posede o
pregătire profesională serioasă completată cu o experienţă temeinică, pentru a face faţă
reglementărilor actuale foarte numeroase. Aceasta nu poate fi realizată decât în baza unui
concurs desfăşurat în faţa unei comisii formată din personalităţi care se bucură de prestigiu
profesional, fără influenţe din partea politicului.
Avansarea judecătorilor, fiind în competenţa puterii politice, s-au iniţiat o serie de
măsuri pentru ca aceasta să nu fie folosită în scopul diferitelor influenţe. Aceste măsuri, în
practică, au fost combinate între ele tot în scopul asigurării independenţei justiţiei şi au în
vedere următoarele:
O primă măsură se referă la faptul că avansarea judecătorilor ar trebui făcută de un
corp constituit din experţi ai magistraturii, aleşi dintre toţi membrii corpului sau fiind doar
dintre personalităţile cu funcţii înalte în magistratură. Această structură poate să cuprindă şi
personalităţi de prestigiu din cadrul corpului universitar însă presupune neimplicarea nici a
guvernului şi nici a şefului de stat cel puţin din punct de vedere formal. Această măsură,
aplicată în practică, ar asigura o apreciere corectă a meritelor celor care urmează a fi avansaţi
fără vreo implicare a politicului.
O altă măsură se referă la promovarea principiului inamovibilităţii, în conformitate cu
care un judecător numit legal, nu poate fi revocat din funcţie decât urmare a unei hotărâri
disciplinare ori a unei condamnări penale, care prevede şi pedeapsa pierderii funcţiei. De
asemeni transferul într-o funcţie echivalentă sau chiar în interes de serviciu precum şi
avansarea unui judecător nu pot fi făcute decât în baza consimtământului acestuia.
Alte măsuri care por fi impuse corpului judecătoresc, pentru neimplicarea politicii şi
garantarea independenţei justiţie, se referă la interdicţia membrilor corpului judecătoresc de a
se înscrie în partide politice şi de a participa la manifestările publice ale acestora precum şi
interdicţia acestora de a fi aleşi în cadrul autorităţilor locale sau a celor centrale.
În concluzie, Constituţia unui stat de drept se sprijină pe independenţa instituţională a
justiţiei. În raporturile ei cu celelalte puteri trebuie să domnească cea mai strictă separaţie.
Executivului şi legislativului trebuie să i se interzică să intervină în activitatea judecătorilor
sau să îi supună vreunor presiuni. Independenţa personală, în cazul judecătorilor, este dată de
faptul că nu pot fi destituiţi sau schimbaţi din funcţie împotriva voinţei lor. Doar în cazul în
care încalcă legea în mod evident sau sunt dovediţi corupţi, în urma unui proces special,
judecătorii pot fi destituiţi. Independenţa garantează judecătorilor că nu trebuie să se supună
nici unei directive în toată activitatea lor. Ei trebuie să servească legii, să o interpreteze fără ca
o autoritate statală, guvernul sau o curte de justiţie superioară să le prescrie ce să decidă.

68
 Independenţa judecătorilor va duce la independenţa justiţiei doar atunci când statul va
garanta ca judecătorii să dispună de monopol asupra justiţiei. O sentinţă nu poate ajuta pe
nimeni, dacă imediat după eliberare, persoanele judecate sunt arestate şi aruncate în închisoare
de către poliţie. Într-un sistem de drept, arestările şi percheziţiile pot fi efectuate doar în baza
unui mandat al judecătorului şi toţi inculpaţii beneficiază de un proces de drept.

5.4. Principiul separaţiei puterilor în stat

În statul democratic, partidele politice şi mai ales opoziţia precum şi opinia publică
liberă au rolul de a-i controla pe cei în ale căror mâini se află puterea şi de a participa la viaţa
politică a societăţii. Însă, dacă întreaga autoritate statală ar fi cumulată într-un singur loc
controlul şi impulsionarea societăţii nu ar mai fi posibile. Controlul şi influenţarea eficientă a
puterii de stat este de neconceput în lipsa existenţei unei autorităţi statale. Astfel, comunitatea
liberă încearcă să împartă autoritatea statală în diferite instanţe autonome care se supravegheză
reciproc, evitând cumularea şi monopolizarea puterii de către un singur organ. Tot separaţia
puterilor în stat este cea care presupune că, la pluralitatea partidelor politice şi a opiniilor
publice se adaugă, în statul de drept şi un număr de organe statale. Conform principiului
separaţiei puterilor în stat, organele astfel create vor fi independente unul faţă de altul nici unul
neputâd îndeplini atribuţia celuilalt. Nici un organ de stat nu va fi subordonat celuilalt iar
activitatea sa nu va fi influenţată de factori străini. În cazul partidelor politice şi al opinie
publice, procesul pluralizării revine forţelor sociale, structura după care este împărţită
autoritatea statală este reglementată prin Constituţie, puterea de stat fiind distribuită între
diversele instanţe independente una de cealaltă. Tot Constituţia reglementează şi competenţele
care revin acestor organe ale statului. Separaţia constituţională a competenţelor statale nu
vizează doar controlarea reciprocă a organelor ci tinde să asigure şi transparentizarea
activităţilor aparatului statal. Separaţia puterilor în stat este aceea care protejează cetăţenii
împotriva eventualelor abuzuri ale autorităţilor de stat, făcându-i totodată să înţeleagă cum se
desfăşoară programul de guvernare.
Libertatea unei societăţi nu poate fi garantată decât atunci când autoritatea statală este
separată pe domenii autonome. Separaţia puterilor în stat este cea care deosebeşte în mod
fundamentale democraţia liberală de dictatură. Dictatura atribuie întreaga autoritate
decizională unui singur individ sau unui partid, nu permite un control asupra puterii şi în
consecinţă cetăţenii sunt supuşi abuzurilor deţinătorilor puterii. Astfel Montesquieu, părintele
teoriei separaţiei puterilor în stat a spus: “Totul ar fi pierdut dacă aceeaşi persoană sau aceeaşi
oameni influenţi – nobili sau simpli cetăţeni, ar deţine controlul asupra tuturor celor trei puteri:
puterea de a emite legi, de a executa deciziile şi de a da verdicte juridice.”
Prin acest citat autorul aminteşte despre pericolul reprezentat de tentaţia la care sunt
expuşi cei care deţin puterea de a şi abuza de ea. Această tentaţie poate fi combătută numai
prin limitarea şi separaţia puterilor în stat.
Legea fundamentală nu prevede cu exactitate această separaţie a celor trei puteri mai
ales în ceea ce priveşte delimitarea executivului de legislativ. În orice sistem parlamentar,
guvernul este numit, cu posibilitatea de a fi şi dizolvat de către Parlament, ceea ce contrazice
principiul separaţiei stricte a puterilor în stat. Acolo unde Parlamentul formează guvernul,
acesta selectează de regulă persoane de încredere care fac parte din rândurile sale, chiar dacă

69
acest lucru nu este o reglementare constituţională, asigurându-şi în acest fel puterea influentă
asupra guvernului. Astfel, majoritatea miniştrilor îndeplinesc în acelaşi timp două funcţii una
de parlamentar şi cealaltă, de membru al guvernului.
Nu poate fi vorba astfel de o separaţie a executivului de legislativ la nivel personal.
Nici cu privire la competenţe, acest principiu nu este respectat întocmai. Parlamentul nu are
doar competenţe de ordin legislativ, încercând influenţe asupra deciziilor executivului şi o
anumită atitudine asupra diferitelor chestiuni. Nici guvernul nu se limitează doar la executarea
legilor emise de Parlament, el participând chiar la procesul legislativ, fiind cel care elaborează
majoritatea proiectelor de legi. De multe ori, sarcinile care revin statului sunt atât de
complicate încât membrii parlamentului nu sunt capabili să formuleze singuri un proiect de
lege, fiind obligaţi să ia consultaţii de la experţi din administraţie despre starea lucrurilor.
Administraţiile moderne trebuie să permită asemenea facilităţi pentru activitatea
parlamentară, pentru a evita ca legislativul să consume timpul cu discuţii fără sfârşit.
Executivul dobândeşte mai multă importanţă, întocmeşte proiectele de lege necesare, care
sunt acceptate ulterior de Parlament. Guvernul exercită astfel o presiune considerabilă asupra
reprezentanţilor în Parlament ai partidului majoritar, pentru a-i supune pe aceştia propriilor
dorinţe. Şi majoritatea parlamentară poate influenţa însă, ministerele şi deciziile luate la
nivelul acestora, prin propuneri sau presiuni în vederea elaborării unor legi sau a influenţării
deciziilor luate de executiv.
Acestea nu pot fi încadrate cu precizie în schema expusă de teoria clasică a separaţiei
puterilor în stat. Puterea juridică fiind singura care se delimitează strict de celelalte puteri cu
toate că aceasta preia uneori şi unele sarcini administrative. Este vorba de activităţile din
domeniul justiţiei pe bază de voluntariat, de dreptul penal pentru minori sau de diferite
domenii constituţionale cum ar fi dizolvarea unui partid. Aceasta fiind, în teoria clasică o
măsură care aparţinea executivului, cu toate că se desfăşura pe baza unor proceduri juridice.
Cu toate că există aceste suprapuneri cu competenţele celorlalte puteri, puterea juridică
rămâne totuşi strict separată de executiv şi legislativ, chiar dacă membrii curţilor supreme sunt
numiţi de guvern şi parlament.
Implementarea totală a democraţiei în secolul XX a condus la sfârşitul separaţiei dintre
puterea executivă şi cea legislativă. Acest lucru nu a schimbat cu nimic importanţa
fundamentală a principiului separaţiei puterilor ca principiu de organizare a unei comunităţi
libere. Numai formele în care apare această separaţie au devenit altele. Aceasta evoluţie
caracterizându-se mai ales prin faptul ca domeniul juridic a fost dezvoltat într-o structură
deosebit de elaborată. Prin puterea care-i revine prin Constituţie, justiţia supune controlului
său atât legislativul cât şi executivul. Administraţia fiind controlată astăzi de un organism
propriu, cu un rol deosebit de important. Supravegherea domeniului executiv care revenea
puterii legislative, revine astăzi de cele mai multe ori curţilor de justiţie. Prin strânsa sa
conexiune politica cu guvernul, Parlamentul nu poate controla executivul în chestiuni
administrative.
Principiul separaţiei puterilor a luat noi forme şi în alte domenii. Multe societăţi
democratice contemporane fiind organizate în federaţii, autonomia relativă a statelor federale,
create uneori în mod artificial, devin legitime de multe ori doar ca urmare a aplicării
principiului separaţiei puterilor în stat şi mai ales când nu există o tradiţie istorică a statalităţii.
Extinderea dreptului de auto-administraţie a comunelor şi celorlalte entităţi teritoriale serveşte
la fragmentarea puterii deţinute de executivul modern, contribuind la o implicare mai eficientă
a cetăţenilor la mai multe nivele ale activităţii statale. Şi această fragmentare este un
instrument de control şi de supraveghere reciproc birocraţiilor statale de le nivelul federaţiilor,

70
landurilor şi comunelor. Anumite aspecte care privesc sfera mai largă a separaţiei puterilor
servesc în acelaşi timp şi procesului democratic care, la rândul său, le oferă legitimitate.
Separaţia puterilor în stat face posibilă capacitatea cetăţenilor de co-decizie şi de participare.
De principiul separaţie puterilor în stat ţin şi alegerile organizate periodic în fiecare stat
democratic. Puterea este astfel separată şi din punct de vedere temporal. Atât pentru preşedinte
cât şi pentru parlamente cu cât sunt mai scurte mandatele, cu atât devine mai puternică poziţia
opiniei publice şi a electoratului. Prevederile legale pot fi şi ele decisive. Puterea unui partid
politic este dată, de cele mai multe ori, de cât de frecvent trebuie sau poate să se întrunească
acesta. Un partid care se adună în şedinţă o dată în fiecare lună este cu atât mai puternic decât
unul care se întruneşte o singură dată pe an. În schimb independenţa justiţiei se realizează şi
este garantată prin faptul că judecătorii sunt numiţi pe viaţă în cele mai multe cazuri.
Democraţia modernă încearcă să evite orice formă de monopolizare a puterii. Ea
organizează pe cinci nivele acţiunile de cooperare şi poziţiile adverse ale forţelor politice:
electoratul şi opinia publică, asociaţiile şi patronatul, Parlamentul cu cele două Camere ale
sale, executivul ca guvern şi administraţie, justiţia şi iau parte cu mai multă sau mai puţină
greutate, la procesul de formulare a deciziilor politice, la execuţia acestora şi la controlarea lor.
Toţi aceşti participanţi se supun însă prevederilor constituţionale, trebuind să respecte litera
legii în ceea ce priveşte modul de interacţiune. Toate organele de stat trebuie să se supună
permanent controlului celorlalte organe. Astfel, puterea statală din statul democratic este
limitată printr-un sistem complicat de îngrădiri, prin greutăţi şi contra-greutăţi. Elementul care
prezidează însă peste acest ansamblu este, în democraţiile moderne, statul de drept, la a cărui
respectare trebuie să vegheze în special justiţia independentă.

71
 CAPITOLUL 6
ACTE NORMATIVE SUPREME CU ROL DETERMINAT ÎN
FORMAREA STATULUI ROMÂN MODERN

6.1. Evoluţia constituţională în România înainte de formarea statului

unitar român

72
 Supplex Libellus Valachorum
Cele mai vechi acte de organizare politică ale ţării româneşti datează din secolul al
XVIII-leaşi începutul secolului al XIX-lea.
Elemente de organizare politică se regăsesc în Aşezămintele lui Constantin
Mavrocordat, din 1740 şi 1743, şi în "Pravilniceasca condică" tipărită în 1780 de către
Alexandru Ipsilanti.
Norme juridice importante se întâlnesc şi în Codul civil al lui Scarlat Calimah din
1817 şi Legiuirea Caragea din 1818. Aceste din urmă reglementări vizau, însă, mai ales
raporturile de drept privat.
Pe planul organizării politice sunt de semnalat şi o serie de Memorii elaborate de
reprezentanţi ai boierimii, care propuneau reforme politice sau chiar programe de organizare
politică a statului. Asemenea Memorii au fost adresate Rusiei şi Austriei în 1721, iar în 1771,
supuse atenţiei împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei. Se avea în vedere în special emanciparea
deplină a Principatelor de sub dominaţia Porţii Otomane. În Transilvania, în 1791, din
iniţiativa unor episcopi români, este adresată împăratului Leopold al II-lea al Austriei
cunoscuta petiţie denumită Supplex Libellus Valachorum, prin care se revendica egalitatea
naţiunii române din punct de vedere politic, cu populaţia de alte naţionalităţi existentă în
Transilvania.

Memoriul "Cărvunarilor"
O importanţă deosebită o are Programul de reforme elaborat de Tudor Vladimirescu, în
1821.
Remarcabil este Memoriul "Cărvunarilor" din 13 septembrie 1822, pe care A. D.
Xenopol l-a calificat ca fiind "cea dintâi întrupare a unei gândiri constituţionale în Ţările
Române" şi "cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale".
Nicolae Iorga consideră, la rândul său, că ideile cuprinse în Constituţia "Cărvunarilor"
au contribuit la "regenerarea noastră naţională".
O opinie pozitivă cu privire la acest important document emite şi Dumitru Barnoschi,
care estimează că "originile vieţii de stat moderne democratice se încheagă la noi în
Constituţia moldovenească de la 13 septembrie 1822". Deşi Memoriul "Cărvunarilor" a fost în
cele din urmă înlăturat, din cauza opoziţiei unei părţi a boierimii, el conţine o serie de idei
valoroase ce au marcat dezvoltarea constituţională ulterioară. De pildă, este de remarcat
recunoaşterea statutului de independenţă a Moldovei, care trebuia să devină acelaşi ca pe
vremea lui Bogdan, înfiinţarea Sfatului obştesc (adunare reprezentativă) din care urmau să
facă parte şi boierii de rang mai mic, până atunci înlăturaţi din funcţii importante. Proiectul
mai prevedea garantarea dreptului de proprietate şi principiul exproprierii pentru cauză de
utilitate publică. Erau, totodată, inserate norme asemănătoare celor cuprinse în declaraţia
franceză de drepturi cu privire la libertatea individului, erau garantate libertatea religioasă,
egalitatea tuturor la dobândirea unor slujbe publice, menţionându-se că ocuparea funcţiilor
trebuia să se facă "numai după meritul bunelor fapte şi după puterea vredniciei fiecăruia
pentru slujba ce e să i se încredinţeze".
Dovedind o concepţie novatoare, Constituţia "Cărvunarilor" tindea spre restrângerea
puterilor domneşti, încredinţând dreptul de conducere efectivă a ţării Sfatului obştesc, organ
reprezentativ.
Domnul exercita, împreună cu Sfatul obştesc, puterea supremă în conducerea ţării, în
condiţiile prevăzute de pravilă. Alte dispoziţii importante priveau organizarea finanţelor ţării,

73
preconizând un control al Sfatului obştesc şi atribuţiuni specifice pentru vistiernic. În ceea ce
priveşte administraţia, erau stabilite măsuri pentru sancţionarea abuzurilor funcţionarilor care
îşi încălcau îndatoririle. În privinţa armatei se preconiza ca oştile ţării să nu poată fi recrutate
dintre străini, urmărindu-se crearea unei armate pământene etc.
Aceste prevederi, ca şi numeroase altele, denotă faptul că proiectul de Constituţie a
"Cărvunarilor" anticipează din multe puncte de vedere o dezvoltare constituţională modernă,
ce avea să se producă mai târziu în Principatele române. Este drept că proiectul de constituţie
conţinea şi unele neajunsuri, printre care lipsa unor prevederi care să garanteze traducerea în
realitate a unor libertăţi nou introduse, conferirea Domnului a unor atribuţii destul de largi etc.
Considerat, în ansamblul său, el rămâne însă unul dintre cele mai importante proiecte
constituţionale din ţara noastră, care denotă preocuparea pentru alcătuirea unei constituţii
moderne.

Regulamentele organice
Regulamentele Organice, adoptate în 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova, ca
urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol, au consfinţit o puternică influenţă a Rusiei
în Principatele române. Cu toate criticile care se aduc acestui document, nu poate fi ignorat
faptul că el a consacrat pentru prima oară principiul separaţiei puterilor şi a favorizat
dezvoltarea noilor relaţii economice. De fapt, el a înlocuit arbitrariul puterii domnitorilor şi a
introdus norme şi instituţii moderne de organizare a statului. Regulamentele organice
integrează astfel proiectele anterioare de organizare a vieţii statale, iar sub acest nume modest,
ele reprezintă, în opinia lui Nicolae Iorga, o adevărată Constituţie.
Influenţa Revoluţiei franceze a fost deosebit de puternică în Ţările Române, unde
aspiraţiile de unitate şi emancipare naţională, coroborate cu marile idei ale Revoluţiei
franceze, s-au regăsit în documentele programatice ale Revoluţiei de la 1848 din Transilvania,
Moldova şi Ţara Românească.

Dorinţele partidei naţionale

În Moldova, "Dorinţele partidei naţionale", document iniţiat de Mihail Kogălniceanu,
propune un adevărat program de reglementări democratice, printre care: desfiinţarea rangurilor
şi privilegiilor personale sau acordate prin naştere, egalitatea tuturor în privinţa impozitelor,
desfiinţarea robiei, a privilegiilor boierilor şi împroprietărirea ţăranilor, egalitatea drepturilor
civile şi politice, adunarea obştească compusă din toate stările societăţii, domn ales din toate
stările societăţii, responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor funcţionarilor publici, libertatea
individului şi a domiciliului, instrucţiunea egală gratuită pentru toţi românii, desfiinţarea
pedepsei cu moartea şi a bătăii, neamestecul domnitorilor în activitatea instanţelor
judecătoreşti etc.

Proclamaţia de la Islaz
În Muntenia, unde evenimentele revoluţionare au avut un caracter mai pronunţat, a fost
adoptată la 9 (21) iunie 1848 "Proclamaţia de la Islaz", acceptată la 11 (23) iunie 1848 de
domnitorul Gheorghe Bibescu, sub presiunea maselor. Spre deosebire de "Doleanţele partidei
naţionale din Moldova", Proclamaţia de la Izlaz a avut nu numai forma, dar şi valoarea unui
act constituţional, fapt ce o situează în fruntea actelor revoluţionare ale anului 1848.
În ce priveşte prevederile Proclamaţiei de la Izlaz sunt de semnalat independenţa
administrativă şi legislativă, separaţia puterilor, egalitatea drepturilor politice, alegerea unui
domn responsabil pe termen de cinci ani, reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea

74
clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor, instrucţiune egală, înfiinţarea unor aşezăminte penitenciare,
crearea gărzii naţionale.

Moţiunea de la Blaj
În Transilvania se remarcă, în acelaşi an revoluţionar, "Moţiunea de la Blaj", adoptată
de adunarea populară de la Blaj la 4 (16) mai 1848. Acest document preconizează
recunoaşterea drepturilor românilor ca naţiune, libertăţi democratice moderne, în concordanţă
cu cerinţele epocii care se afirmau la acea vreme, egalitatea în drepturi şi foloase a bisericii
române cu celelalte biserici din Transilvania, libertatea industrială şi comercială, desfiinţarea
cenzurii şi libertatea tiparului, asigurarea libertăţii personale şi a libertăţii adunărilor,
înfiinţarea de tribunale cu juraţi, înarmarea poporului sau constituirea gărzii naţionale,
înfiinţarea de şcoli române în toate satele şi oraşele, gimnazii, institute militare şi tehnice,
seminarii preoţeşti, precum şi a unei universităţi române dotate din casa statului, purtarea
comună a sarcinilor publice şi ştergerea privilegiilor.

Convenţia de la Paris
Datorită unor împrejurări interne şi externe nefavorabile, Revoluţia de la 1848 din
Ţările Române nu a reuşit să transpună în viaţa politică şi de stat aceste idei şi principii
constituţionale, Ţările Române fiind nevoite să accepte hotărârile marilor puteri europene,
concretizate sub forma Convenţiei de la Paris din 1858.
Astfel, printr-un act internaţional, prin care s-a luat numai parţial în considerare voinţa
poporului român manifestată prin rezoluţiile Divanurilor ad hoc, s-au stabilit norme
fundamentale referitoare la situaţia politico-juridică a Principatelor şi reorganizarea lor.
Pe baza Convenţiei de la Paris, care reprezintă de fapt o Constituţie venită din afară, se
transpune pentru prima dată în practica noastră constituţională principiul separaţiei puterilor,
ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn şi Adunarea electivă, ambele
lucrând şi cu participarea unui organ comun, Comisia centrală de la Focşani. Această Comisie
centrală avea sarcina de a pregăti legile de interes general şi comun ambelor Principate,
ocupându-se în mod special de codificarea legilor în vigoare şi de revizuirea Regulamentelor
Organice, precum şi a legiuirilor cu caracter civil, penal, comercial şi de procedură.
Deşi a funcţionat o perioadă scurtă de timp (între 1858-1862), Comisia centrală are
meritul de a fi elaborat un proiect de Constituţie, apreciat la vremea respectivă ca fiind "actul
autonomiei ţării", care a contribuit la pregătirea unificării politico-legislative a celor două
Principate.
Proiectul poate fi socotit Constituţia Unirii Principatelor, întrucât, încă din articolul
al doilea, stipula că îndatorirea fundamentală a puterilor statului era de a "conlucra la
desăvârşirea, întărirea şi apărarea unirii Principatelor într-un singur stat".

6.2. Evoluţia constituţională de la Unirea Principatelor din 1859 până la

Constituţia din 1991

Parcurgerea chiar succintă a evoluţiei constituţionale a României, de la Unirea

Principatelor la 24 ianuarie 1859 până la Revoluţia Română din 16-22 decembrie 1989,
impune de la sine o împărţire în patru perioade distincte.

75
 O primă perioadă, cea de aşezare a instituţiilor constituţionale în ţara noastră,
precedată de lucrările Adunărilor Ad-Hoc, are ca punct de plecare Unirea Principatelor la 24
ianuarie 1859 şi ca punct final Constituţia din 1 iulie 1866.
O a doua perioadă, care începe cu Constituţiunea din 1 iulie 1866 şi se încheie cu
lovitura de stat a lui Carol al II-lea de la 20 februarie 1938, este perioada deplinei continuităţi
constituţionale a României.
Această perioadă coincide din punct de vedere istoric cu marile realizări politice,
Independenţa naţională la 10 mai 1877 şi întregirea neamului la 1 decembrie 1918 şi
totodată cu atingerea maximei dezvoltări economice, sociale şi culturale.
A treia perioadă, cea mai frământată din punct de vedere politic, cu dese schimbări
politice structurale, s-ar putea numi „perioada loviturilor de stat”.
Această perioadă debutează cu lovitura de stat a lui Carol al II-lea, la 20 februarie 1938
şi se încheie cu lovitura de stat din 30 decembrie 1947. E perioada marilor dezastre naţionale.
A patra perioadă, cea mai întunecată din istoria României, începe cu acea nefastă
lovitură de stat din 30 decembrie 1947 şi se încheie cu Revoluţia Română de la 16-22
decembrie 1989.
Este perioada dictaturii comuniste, a aservirii totale a ţării până în 1964 faţă de
Uniunea Sovietică, mai nuanţată după această dată, dar caracterizată printr-o represiune
internă continuă şi o desconsiderare totală a normelor constituţionale privind drepturilor
omului.
Desigur, de la 22 deecmbrie 1989 a început o nouă perioadă a istoriei constituţionale a
României, ale cărei trăsături au deocamdată un caracter tranzitoriu, dar acţiunile puterii
instalate pot fi apreciate prin prisma concordanţei lor cu regulile statului de drept.
Detalierea acestor perioade istorico-legislative în considerearea şi aprecierea rolului
determinant pe care l-au avut în formarea statului român modern şi înfăptuirea statului de
drept actual, se impune a fi realizată printr-o prezentare cronologică şi analizarea fiecărui act
fundamental specific.

6.2.1 Statutul Dezvoltător Convenţiunii din august 1858, prima

constituţie a României

După primirea doleanţelor exprimate de cele două Adunări Ad-Hoc, puterile garante au
elaborat un act fundamental pentru ţările române, denumit Convenţiunea pentru organizarea
definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldovei şi Valahiei, care, pe lângă prevederile
citate privind relaţiile dintre cele două Principate, organiza şi puterile de stat şi asigura
drepturile cetăţenilor, aşadar era o adevărată constituţie.
Convenţiunea pune la baza organizării Principatelor Unite principiul separaţiei
puterilor în stat, încredinţând Domnului puterea executivă, iar puterea legislativă în mod
colectiv Domnului, câte unei Adunări Elective de fiecare Principat şi unei Comisii Centrale
comune.
Puterea judecătorească era încredinţată magistraţilor, dar inamovibilitatea
judecătorilor era prevăzută numai pentru magistraţii Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, care era
comună celor două Principate. Această limitare era justificată fără îndoială de lipsa de jurişti
pregătiţi, la nivel local.

76
 Domnul era ales pe viaţă, trebuia să fie pământean şi guverna cu ajutorul miniştrilor.
Adunarea Electivă era aleasă pe o durată de 7 ani, care era şi durata mandatului
membrilor Comisiei Centrale.
Se prevedea egalitatea în faţa legii, se garantau libertatea individuală, proprietatea,
drepturile civile şi politice, se desfiinţau privilegiile.
Forma de guvernământ era monarhia electivă. Al.I.Cuza se intitula în actele
oficiale „A.I. I, Din mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională Domn Principatelor Unite
Române” şi continua cu „La toţi de faţă şi viitori, Sănătate!”
Convenţiunea avea mai multe anexe, dar cea mai importantă era cea care cuprindea
prevederi electorale. Aceasta se intitula „Stipulaţiuni electorale anexate la Convenţiunea din
19 august 1858” şi era o adevărată lege electorală.
Scrutinul era secret, iar votul cenzitar, deci în funcţie de venituri. De altfel, sufragiul
universal la acea vreme era o raritate în Europa. Alegătorii puteau fi, în funcţie tot de cens,
primari, care alegeau printr-un delegat şi direcţi care alegeau nemijlocit. Celelalteprevederi ale
anexei se referă la procedura alegerii.
Adunările Elective constituite funcţionau ca orice parlament, votau şi adoptau legile,
care apoi erau supuse sancţiunii domneşti.
Cât priveşte forma de stat a Principatelor Unite Române, aceasta a fost la început o
uniune personală. Singurele puteri constituite erau persoana Domnitorului, impus de
Adunările Elective împotriva intenţiei puterilor garante, Comisia Centrală şi Înalta Curte de
Justiţie şi Casaţie, dar existau câte un guvern separat, câte o adunare electivă separată în
fiecare Principat şi două capitale, Bucureşti şi Iaşi.
Prin stăruinţă şi abilitate politică, Al.Ioan Cuza reuşeşte să obţină de la puterile garante
ca această uniune personală să se transforme într-o uniune reală, cu un singur guvern, o
singură adunare legislativă şi o singură capitală, Bucureşti, dar numai pe timpul vieţii sale.
Între 22 ianuarie / 3 februarie 1862 se formează primul guvern unitar român, în frunte
cu Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie / 5 februarie 1862 cele două Adunări Elective se
contopesc într-o Adunare Generală.
Ţara este guvernată în mod democratic, pe baza principiului separaţiei puterilor
în stat, conform Convenţiunii, până în primăvara anului 1864, când o dispută între puterea
executivă, domn şi guvern, pe de o parte, şi puterea legiuitoare, Adunarea Generală, pe de altă
parte, provoacă o criză politică.
Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu propune o lege agrară, care se loveşte însă
de împotrivirea Adunării Generale.
Aceasta adunare, la 10 aprilie 1864, dă vot de blam guvernului. Constituţional,
guvernul trebuia fie să demisioneze, fie să propună domnitorului dizolvarea Adunării şi ţinerea
de noi alegeri pe baza aceleiaşi legi electorale.
Susţinut de domnitor guvernul nu demisionează, iar Al.Ioan Cuza, care devenea
arbitru, nu-l demite şi nici nu dizolvă Adunarea. În această situaţie, Adunarea Generală, la 13
aprilie 1865, dezaprobă guvernul şi declară că nu mai poate lucra cu el.
În aceste condiţii, criza constituţională rămîne deschisă, deoarece colaborarea dintre
puterea executivă, Guvern şi puterea legislativă, Adunarea Generală, era blocată.
Sprijinind guvernul în continuare, Al.Ioan I prorogă mai întâi lucrările Adunării
Generale până la 2 mai 1864, sub prezextul sărbătorilor Paştelui.
La redeschiderea lucrărilorAdunării, aceasta este însă dizolvată prin decretul din 2 mai
1864. Prin acelaşi decret, domnitorul supune aprobării poporului Statutul Desvoltător
Convenţiunii din 7 / 19 august 1858 şi reforma legii electorale, chemând poporul să se

77
pronunţe prin da sau nu asupra lor. Votul era însă oral, deschis şi nominal, cu liste separate
pentru opozanţi.
Statutul şi Aşezământul electoral, cum este denumită iniţial noua lege electorală, sunt
aprobate în bloc prin plebiscit în zilele de 10 / 22 mai 1864.
Statutul nu intră însă automat în vigoare o dată cu aprobarea lui prin plebiscit, deoarece
el trebuia să fie aprobat şi de puterile garante, care, cu unele rezerve, îşi dau acordul prin
Protocolul Conferinţei de la Paris din 16 / 28 iunie 1864, concretizat într-un Act adiţional la
Convenţia din 7 / 19 august 1858.
Statutul Desvoltător Convenţiunii din 7 / 19 august 1858, împreună cu Modificaţiuni
Îndeplinătoare Statutului, care cuprindea rezervele puterilor garante la unele dispoziţii ale
acestuia, şi cu noua lege electorală sunt promulgate de Domnitorul Alexandru Ioan I la 3 / 15
iulie 1864.
Statutul Desvoltător Convenţiunii din 7 / 19 august 1858 este cunoscut îndeobşte sub
numele de Statutul lui Cuza şi este considerat de unii ca un act de sine stătător. Mai mult, unii
îl consideră prima Constituţie a României, făcând implicit aluzie la caracterul străin al
Convenţiunii. Însă, Statutul este numai un act adiţional la Convenţiune, care continuă să fie
Constituţia României până la 1 iulie 1866, rămânând în vigoare în măsura în care Statutul nu
o modifica.
Statutul prevedea că „puterile publice sunt încredinţate Domnului, unei Adunări
Ponderatice şi Adunării Elective”, care exercită în mod colectiv puterea legiuitoare, dar numai
Domnul are iniţiativa legilor. Se introduce deci sistemul bicameral, prin înfiinţarea unei a doua
adunări, care în Statut este numită când Adunare Ponderatică, când Corp Ponderator, iar în
Modificaţiunile Îndeplinătoare Statutului pur şi simplu Senat.
Constituţia capătă prin aceste modificări şi încă altele un caracter autoritar, deoarece
sporea mult prerogativele puterii executive în dauna puterii legiuitoare.
O lege importantă din punct de vedere constituţional, adoptată sub imperiul Statutului
Desvoltător Convenţiunii din 7 / 19 august 1858, a fost Legea pentru organizarea
judecătorească. Convenţiunea prevedea inamovibilitatea numai pentru magistraţii Înaltei Curţi
de Justiţie şi Casaţie. Noua lege, prefigurând crearea unor jurişti competenţi, prevede
posibilitatea extinderii treptate a inamovibilităţii şi la magistraţii de la curţile de apel şi de la
tribunale, desigur în măsura în care posturile respective aveau să poată fi ocupate de jurişti
competenţi.
De asemenea, în această perioadă a avut loc o activitate rodnică de modernizare a
legislaţiei române. În primul rând, se pune în vigoare, la 1 decembrie 1865, Codul civil român,
tradus în cea mai mare parte după Codul lui Napoleon din 21 martie 1804. Adaptată în
oarecare măsură legislaţiei civile anterioare, această mare operă legislativă, cu unele
modificări, a rămas în vigoare până astăzi.
Tot la 1 decembrie s-a pus în vigoare şi Codul de procedură civilă, având ca model
procedura civilă din 1819 a cantonului Geneva din Elveţia. Acesta a fost modificat de
nenumărate ori în mod substanţial (1879, 1900, 1921, 1948, 1952), dar multe texte din forma
sa iniţială sunt şi astăzi în vigoare. În această scurtă perioadă, s-au pus în vigoare un Cod penal
şi un Cod de procedură penală, care s-au aplicat până la 20 mai 1937.

STATUTU

78
 Desvoltãtoriu Conventiunei,
din 7/19 august 1858

ALECSANDRU IOAN I.
 
Cu mila lui Dumnezeu si voinţa Nationalã, Domnu Principatelor-Unite Române;
La toti de faţã şi viitori sãnetate:
Asupra propunerei Consiliului Nostru de Ministri;
Considerând plebiscitul propusu de Noi la 2/14 Maiu încetat, si votat de Natiunea
Românã în zilele de 10/22, 14/26 Maiu 1864;
Considerând împrejurãrile cuprinse în proclamatiunea Nostrã cu data de astãzi;
Promulgãmu ce urmezã:
 
STATUTU
Desvoltãtoriu Conventiunei din 7/19 August 1858.
Conventiunea încheiatã la Paris în 7/19 August 1858, între Cartea Suzeranã si între
Puterile garante autonomiei Principatelor-Unite, este si remâne legea fundamentaIã a
României.
Însã, îndoita alegere din 5 si 24 Ianuarie 1859, săverşirea Unirei si desfiiintarea
Comisiunei Centrale, fãcend neaplicabile mai multe Articole esentiale din Conventiune, atât
pentru îndeplinirea acestora, cât si pentru reasezarea ecuilibrului între puterile Statului, ca act
aditional al Conventiunei întrã de astãzi în putere urmãtorul Statut.
Art. I. Puterile publice suntu încredintate Domnului, unei Adunãri ponderatrice si
Adunãrei Elective.
Art. II. Puterea Legiuitoare se esercitã colectivu de Domnu, de Adunarea ponderatrice
si de Adunarea Electivã.
Art. III. Domnul are singur initiativa legilor; el le pregãtesce cu concursul Consiliulni
de Statu si le supune Adunãrei Elective si Corpului Ponderatoriu, spre votare.
Art. IV. Deputatii Adunãrei Elective se alegu conformu asedementulni electoral aci
anecsat.
Presedintete Adunãrei se numesce în fiecare anu de Domnu, din sînul ei; iar Vicepresedintii,
Secretarii si Cuestorii se alegu de Adunare.

6.2.2. Constituţiunea din iulie 1866

Perioada ascensiunii politice şi constituţionale a României nu se încheie o dată cu

abdicarea, în februarie 1866, a domnitorului Al. Ioan Cuza; dimpotrivă, ea dobândeşte noi
dimensiuni, prin adoptarea şi intrarea în vigoare la 1 iulie 1866 a noii Constituţii.
Constituţia din 1866 este inspirată din Constituţia belgiană din 1831, considerată la
timpul respectiv cea mai liberală din Europa. Ea consfinţeşte o serie de idei importante, printre
care: principiul suveranităţii naţionale, principiul guvernământului reprezentativ, separaţia

79
puterilor, monarhia ereditară, responsabilitatea ministerială, recunoaşterea drepturilor omului
şi cetăţeanului.
Constituţia din 1866 a consacrat pentru prima dată în istoria vieţii noastre statale
caracterul indivizibil al statului român, care de la acea dată va purta numele oficial de
România, aceasta în condiţiile în care ţara noastră se găsea încă sub suzeranitatea Imperiului
Otoman. Prin acest act fundamental, România realizează o adevărată deschidere, fiind primul
stat constituţional al Europei de sud-est.
Ca urmare atât a promulgării Statutului, cât şi a Legii agrare adoptate subsecvent,
antagonismul dintre susţinătorii domnului şi adversarii săi se adâncea continuu şi totodată se
accentua tendinţa spre un regim autoritar al puterii executive.
La 11 / 23 februarie 1866, în urma loviturii de stat, Cuza este obligat să abdice şi să
plece în exil. Se constituie o locotenenţă domnească, formată din trei persoane, generalul
Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu şi colonelul N.Haralambie, care reia vechea doleanţă a
Adunărilor Ad-Hoc de a aduce pe tron un prinţ dintr-o dinastie domnitoare din Europa
apuseană.
Procedând imediat la îndeplinirea scopului pentru care dăduse lovitura de stat,
locotenenţe domnească adresează propunerea de a urca pe tronul României contelui Filip de
Flandra, din dinastia domnitoare a Belgiei, pe care Adunarea Electivă îl şi proclamă domn sub
numele de Filip I. Deoarece oferta este declinată, locotenenţa domnească propune pe
principele Carol-Ludovic de Hohenzollern şi cheamă naţiunea să-şi exprime adeziunea printr-
un plebiscit.
După validarea mandatelor deputaţilor, în şedinţa din 1 mai 1866, Adunarea
Constituantă proclamă pe principele Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen principe
ereditar al României sub numele de Carol I şi, ca răspuns la obiecţiile puterilor garante,
exprimă totodată voinţa nestrămutată a naţiunii de a rămâne pururi unită, sub acest principe
străin şi cu o monarhie ereditară.
Prima măsură luată de noul domn a fost amnistierea crimelor şi delictelor politice. Încă
în drum spre Bucureşti, la Piteşti, prinţul îşi manifestă dorinţa de a se situa mai presus de
conflictele politice dintre oamenii de stat, îndeplinind rolul de arbitru. Măsura se referea în
primul rând la ultimul guvern al lui Alexandru Ioan I ai cărui membrii fuseseră trimişi la
judecata Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie prin decretul din 29 martie 1866 al Locotenenţei
domneşti. Bine informat, prinţul a luat o măsură care prevenea eventualele conflicte politice.
Abia după aceea, prinţul Carol I primeşte demisia Locotenenţei domneşti şi numeşte
noul Consiliu de Miniştrii, prezidat de Lascăr Catargiu.
La mai puţin de două luni de la depunerea jurământului noului domn, la 29 iunie / 1
iulie 1866, Adunarea Constituantă votează şi adoptă o nouă constituţie, inspirată din
Constituţia belgiană din 7 februarie 1831, una din cele mai liberale din Europa, adaptată de
însăşi naţiunea română, prin reprezentanţii ei aleşi prin vot secret şi liber, la realităţile vieţii
româneşti.
Constituţia a fost promulgată de Domnitorul Carol I la 30 iunie 1866 şi a intrat în
vigoare la 1 iulie 1866, data publicării în Monitorul oficial.
Calificativul de indivizibil era un răspuns la insistenţa puterilor garante ca Principatele
să se separeu prin alegerea unui nou domn. De asemenea, denumirea de România, în
contradicţie cu prevederile Convenţiunii de la Paris, sublinia hotărârea de-a aduce la
îndeplinire toate doleanţele exprimate de Adunările Ad-Hoc.
Ca formă de guvernământ, România se transforma dintr-o monarhie electivă
într-o monarhie ereditară.

80
 Se enunţa principiul că toate puterile statului emană de la naţiune şi era dezvoltat
principiului separaţiei puterilor în stat. Puterea era încredinţată domnului, puterea legislativă în
mod colectiv domnului şi Reprezentanţei Naţionale, iar puterea judecătorească tribunalelor şi
curţilor.
Reprezentanţa Naţională se compunea din Senat şi Adunarea Deputaţilor. Se adopta
deci sistemul bicameral.
Titlul II, prevedea cele mai largi libertăţi: libertatea conştiinţei, a presei, a
învăţământului, a întrunirilor. Privilegiile şi titlurile de nobleţe străine erau desfiinţate.
Inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului erau garantate. Se interzicea pedeapsa cu moartea şi
confiscarea averii. Se asigura secretul corespondenţei.
Libertatea presei era garantată foarte eficient, specificându-se că ziarele n-aveau
nevoie de autorizaţie pentru a se apărea, nu puteau fi puse sub regimul avertismentelor şi nici
nu puteau fi suprimate sau suspendate. De asemenea nu se puteau vota legi excepţionale în
materie de presă.
O singură interdicţie era pusă cetăţeanului român, aceea de a nu intra în serviciul altui
stat fără autorizaţia guvernului, sub sancţiunea pierderii cetăţeniei române şi o singură
discriminare era impusă cetăţenilor străini: numai cei de rit creştin puteau cere
împământenirea.
Drepturile electorale se bazau tot pe cens, alegătorii fiind împărţiţi în patru colegii
electorale în funcţie de venit, profesiune şi demnităţi deţinute.
În afară de curţile şi tribunalele ordinare, mai erau înfiinţate şi curţile cu juri (juraţi),
care judecau crimele, precum şi delictele politice şi de presă. Se interzicea înfiinţarea de
tribunale excepţionale.
În mod numai aparent surprinzător, în această constituţie liberală era omisă
inamovibilitatea şi stabilitatea judecătorilor.
Erau enumerate prerogativele domnului şi se prevedea în mod expres că „Domnul nu
are alte puteri, decât acelea date lui prin Constituţie”.
Se prevăd imunitatea şi inviolabilitatea deputaţilor şi senatorilor, precum şi
răspunderea ministerială, cu interdicţia ca domnul să poată apăra de răspundere pe un
ministru, prin ordin verbal sau scris.
O prevedere importantă a noii Constituţii era modalitatea de revizuire a ei.
Pentru a se evita ca reprezentanţa naţională ordinară să acă propuneri din motive de
oportunitate politică, se prevede că propunerea de revizuire trebuie citită de trei ori din 15 în
15 zile în şedinţă politică şi să fie adoptată de ambele adunări.
La 23 octombrie 1866, Înalta Poartă recunoaşte alegerea lui Carol I ca Domn al
Principatelor Unite Române şi totodată acceptă unirea definitivă. Din acest moment,
România are o Constituţie proprie şi se emancipează de sub tutela puterilor garante.
Această constituţie a suportat o serie de revizuiri: cea de la 12 octombrie 1879, cea de
la 8 iunie 1917. A existat şi o tentativă de revizuire în 1914.

CONSTITUTIUNEA DIN 1866

 
CAROL I
Din graţia lui Dumnedeu şi prin voinţa naţională Domn al Romanilor;
La toţi de faţa si viitori sanătate:
Adunarea generala a României a adoptat în unanimitate şi noi sanctionam ce urmeaza:

81
 CONSTITUTIUNE
 
TITLUL I
Despre teritoriul roman
 
Art. 1. - Principatele-Unite-Romane constitue un singur Stat indivizibil, sub denumire
de Romania.
Art. 2. - Teritoriul Romaniei este nealienabil. Limitele Statutului nu pot fi schimbate
sau rectificate, decât in virtutea unei legi.
Art. 3. - Teritoriul Romaniei nu se pote coloniza cu populaţiuni de gintă streină.
Art. 4. - Teritoriul este imparţit in judeţe, judetele in plasi, plasile in comune. Aceste
divisiuni si sub divisiuni, nu pot fi schibmate, sau rectificate de cat prin o lege.
 

6.2.3. Constituţia din 29 martie 1923

Dând expresie noilor realităţi, întregirii ţării după Marea Unire din 1918, a fost adoptată
în ţara noastră Constituţia din 29 martie 1923, document ce a reprezentat un instrument juridic
mult mai elaborat decât Constituţia din 1866 şi care a fost orientată nemijlocit spre cerinţele
dezvoltării societăţii într-un stat de drept.
Noua situaţie socială, economică şi politică a ţării impunea un nou pact fundamental.
Constituţiunea din 29 martie 1923 care a fost în cele din urmă acceptată în mod unanim
şi aplicată de toţi factorii politici.
O comparaţie între textul Constituţiunii de la 29 martie 1923 şi cel al Constituţiunii
din 1 iulie 1866 este necesară spre a determina dacă s-a instituit o nouă ordine constituţională.
Constituţia revizuită are 87 de articole vechi, intacte sau nesemnificativ schimbate, 21
de articole revizuite în fond şi 24 de articole noi, dar în urma renumerotării şi a contopirii unor
articole, concomitent cu divizarea altora, ea are 130 de articole de fond şi 8 dispoziţii
tranzitorii şi suplimentare.
Dreptul de proprietate încetează de a fi un drept absolut, ca sub incidenţa textului din
1866, căpătând şi o funcţie de utilitate socială. Pe această idee, bogăţiile subsolului sunt
declarate proprietate de stat, iar căile de comunicaţie, apele navigabile şi flotabile şi spaţiul
atmosferic sunt incluse în domeniul public.
În unele articole se inserează o precizare, impusă prin tratatele de pace: „fără deosebire
de origine etnică, de limbă şi de religie”.
Se garantează astfel drepturile minorităţilor naţionale, dar în acelaşi timp s-a considerat
necesar, ca o contrapondere şi o măsură preventivă în eventualitatea unor tendinţe separatiste,
să se enunţe în alt mod caracteristicile statului român: „Regatul României este un stat
naţional, unitar şi indivizibil.”
Deci în 1866, se accentua caracterul indivizibil al statului român, deoarece puterile
garante insistau asupra menţinerii diviziunii celor două Principate, acum era necesar să se
insiste asupra caracterului naţional, în contrast cu plurinaţional şi unitar, în contrast cu statul
federativ.

82
 În domeniul organizării administrative teritoriale, nu mai sunt prevăzute plăşile, ca
unităţi teritoriale intermediare între comună şi judeţ.
Se acordă un statut aparte bisericii greco-catolice, precizându-se că este o biserică
românească, având întâietate faţă de alte culte.
Se adaugă două aliniate, care stabilesc deplina egalitate între sexe şi preconizează
legiferarea prin legi speciale a drepturilor femeilor.
Libertatea presei este menţinută întru-totul.
În Titlul II mai găsim două revizuiri: se suprimă obligativitatea căsătoriei religioase şi
se generalizează obligativitatea învăţământului primar, deoarece între timp se realizase sarcina
de a se înfiinţa şcoli în toate comunele.
În ceea ce priveşte puterea executivă, se reglementează guvernul ca un corp distinct.
În privinţa puterii legislative, în afara importanţei revizuirii prin introducerea
sufragiului universal, schimbările nu sunt de esenţă.
O importantă modificare în legătură cu activitatea legislativă o constituie înfiinţarea
Consiliului Legislativ.
Un capitol mai amplu revizuit, din titlul III „Despre puterile statului”, este capitolul IV
„Despre puterea judecătorească”. Se specifică faptul că nu se pot crea comisii şi tribunale
extraordinare „în vederea unor anume procese, fie civile, fie penale, sau în vederea judecării
unor anume persoane”. Se mai menţionează că vechea Curte de Casaţie devine acum Curte de
Casaţie şi Justiţie. S-au introdus articole legate de jurisdicţia ordinară, acestea privesc
controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor, inamovibilitatea magistraţilor, înfiinţarea
justiţiei militare şi privind contenciosul administrativ.
Legea electorală din 27 martie 1926
După adoptarea Constituţiei din 29 martie 1923, s-a adoptat şi o nouă Lege electorală
pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat, legea din 27 martie 1926, care reducea într-o oarecare
măsură efectele sufragiului universal asupra unei reprezentări proporţionale a naţiunii în
Parlament.
Această lege a introdus aşa-numita „primă electorală”, iar repartizarea mandatelor se
făcea într-un mod ingenios, dar complicat.
Mai întâi se totalizau rezultatele alegerilor pe ţară şi se calcula procentul obţinut de
fiecare grupare politică. Gruparea politică ce obţinea cel mai mare procent, dar nu mai mic de
40%, era declarată grupare majoritară, iar celelalte se numeau grupări minoritare.
Se calculau apoi procentele obţinute în fiecare circumscripţie, iar acolo unde una dintre
grupările politice obţinea majoritatea absolută (deci cel puţin 50%) acea grupare primea în
acea circumscripţie numărul de mandate conform procentului realizat. Se scădea din numărul
total al mandatelor pe ţară numărul mandatelor atribuite în circumscripţiile în care se realizase
o majoritate absolută, iar mandatele rămase din aceste circumscripţii, împreună cu mandatele
din circumscripţiile în care nici o grupare nu realizase majoritatea absolută, se totalizau şi se
împărţeau astfel: gruparea declarată majoritară primea 50% din aceste mandate, „prima
electorală”, iar celelalte 50% erau împărţite proporţional între toate grupările, inclusiv cea
majoritară. Grupările politice care nu obţineau cel puţin 2% pe ţară nu luau parte la această
împărţeală, dar primeau, mandatele din circumscripţiile în care avuseseră majoritatea absolută.
Prin acest sistem se putea realiza în mod teoretic şi o adevărată reprezentare
proporţională strictă, în cazul în care în toate circumscripţiile una din grupări obţinea o
majoritate absolută. De asemenea, prima electorală putea fi neglijabilă, dacă numărul
circumscripţiilor în care nu se obţinuse o majoritate absolută era mic.

83
 CONSTITUŢIUNEA DIN 1923
 
PARLAMENTUL ROMANIEI
 
TITLUL I
DESPRE TERITORIUL ROMANIEI
 
Art. 1. - Regatul Romaniei este un Stat national unitar si indivizibil.
Art. 2. - Teritoriul Romaniei este nealienabil.
Hotarele Statului nu pot fi schimbate sau rectificate decat in virtutea unei legi.
Art. 3. - Teritoriul Romaniei nu se poate coloniza cu populatiuni de ginta straina.
Art. 4. - Teritoriul Romaniei din punct de vedere administrativ se imparte in judete,
judetele in comune.
Numarul, intinderea si subdiviziunile lor teritoriale se vor stabili dupa formele
prevazute in legile de organizare administrativa.

6.2.4. Constituţiunea din 27 februarie 1938

Constituţia din 1938 încerca să limiteze individualismul şi să dea întâietate socialului,

voind să transforme statul individualist în stat comunitar corporatist. În acelaşi timp, ea
admitea proprietatea şi capitalul ca drepturi inviolabile, îndepărtându-se de la principiile
Constituţiei din 1923, care recunoştea proprietatea ca funcţie socială şi revenind astfel la
principiile Constituţiei din 1866. Constituţia de la 1938 concentrează puterile politice în mâna
regelui, care dobândeşte prerogative deosebit de mari.
Prin Decretul regal din 27 februarie 1938, Carol al II-lea a promulgat noua Constituţie.
Noua Constituţie reprezenta un abuz. Aceasta „abrogă” de la data promulgării ei
„Constituţia promulgată de Decretul regal din 28 martie 1923”,.
În fond, deşi reproduce din vechea Constituţie un mare număr de texte referitoare la
drepturile românilor, cu multe restricţii însă, principiile sale nu sunt câtuşi de puţin liberale.
Rostul unei constituţii este să garanteze drepturile cetăţenilor în caz de abuzuri ale puterii, iar
nu să le impună datorii. Datoriile se stabilesc prin legea ordinară, care trebuie respectată de
toţi cetăţenii.
Separaţia puterilor în stat era de fapt desfiinţată şi se produce o concentrare masivă a
puterii în mâinile regelui, care devine capul statului. Puterea legislativă se exercită de rege
prin reprezentaţiunea naţională, iar puterea executivă este încredinţată tot regelui care o
exercită prin guvernul său, preponderenţa regelui fiind clar formulată.
Iniţiativa legislativă este tot de competenţa regelui, limitând iniţiativa parlamentară
numai la legile de interes obştesc.
Regele putea convoca, închide, dizolva ambele Adunări sau numai una din ele, desigur
cea mai puţin obedientă, şi le putea amâna lucrările.
Senatorii erau fie numiţi de rege, cei de drept (deci nu mai erau de drept!), fie aleşi de
corpurile constituite în stat, ceea ce însemna că erau subordonaţi organelor puterii executive
care îi alegea.
În materie judecătorească, se desfiinţează Curţile de Juri, iar inamovibilitatea
judecătorilor urma să fie statornicită prin legi speciale, încetând deci de a mai fi principiu

84
constituţional, fiind lăsată la discreţia legiuitorului ordinar. Ea avea să fie însă recunoscută
prin articolul 96 din Legea pentru organizarea judecătorească din 20 august 1938.
În privinţa împărţirii administrative a ţării, se suprimă împărţirea pe judeţe, precum şi
toate articolele care se refereau la această materie, fiind înlocuite cu un singur articol prin care
împărţirea administrativă trecea în competenţa legilor ordinare.
Puterea politică nu se mai generează de jos în sus, prin mandatarea reprezentanţilor
naţiunii de către aceasta, ci se impune de sus în jos, prin obligarea cetăţenilor la obedienţă,
instituindu-se o disciplină severă pe plan naţional. După desfiinţarea partidelor politice, avea
să se introducă partidul unic, la început Frontul Renaşterii Naţionale, apoi Partidul Naţiunii.
Chiar dacă nu se poate vorbi de o monarhie absolută (condiţiile istorice nu mai făceau
posibil un asemenea sistem de guvernământ), era totuşi o monarhie autoritară, în care regele
nu numai că domnea, dar şi guverna.Dacă în fapt Carol al II-lea a pus capăt unei continuităţi
constituţionale de aproape 72 de ani, în drept Constituţiunea din 1 iulie 1866, revizuită la 29
martie 1923, rămânea singura legitimă, astfel încât a putut fi repusă în vigoare printr-un
simplu decret regal, la 31 august 1944.
Numai după doi ani şi câteva luni de la promulgarea Constituţiei lui Carol al II-lea, se
produce dezastru naţional declanşat de nota ultimativă din 26 iunie 1940, prin care guvernul
sovietic cerea României „să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia” şi „să
transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu hotarele sale potrivit cu harta
alăturată”. Această notă constituia un act de agresiune conform Convenţiei de definire a
agresiunii din 3 - 5 iulie 1933 încheiată la Londra , la care atât România, cât şi Uniunea
Sovietică erau părţi.
Prin Decretul – lege din 5 septembrie 1940, regele suspendă propria sa Constituţie din
27 februarie 1938 şi dizolvă Corpurile Legiuitoare. Totodată prin Decretul regal nr.3053 din
septembrie 1940 învesteşte pe preşedintele Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu,
cu depline puteri în conducerea statului.
În aceeaşi zi, generalul Ion Antonescu continuă consultările, în vederea alcătuirii
noului guvern, cu şefii celor două partide tradiţionale, pe de o parte, şefii mişcării legionare,
pe de altă parte: toţi cereau abdicarea lui Carol al II-lea.
Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Ţărănesc, avea să declare textual în articolul
„Cauzele prăbuşirii fostului regim” în ziarul Universul:
„Având viziunea clară că regele Carol al II-lea nu mai are prestigiul şi autoritatea
necesară pentru a continua să domnească, în perfectă înţelegere cu domnul C. I.C.Brăteanu am
declarat domnului general I.Antonescu, care între timp fusese însărcinat să formeze guvernul
şi care cunoştea de mai înainte vederile mele, că primul lucru care trebuia să-l facă este să
propună regelui să abdice, declarându-i că nu voi da sprijin nici unui guvern ce s-ar forma sub
domnia regelui Carol”.
În urma cererii unanime a noului guvern şi a celor două partide tradiţionale, generalul
Ion Antonescu îl somează printr-o scrisoare pe Carol al II-lea să abdice, iar acesta cedează în
cele din urmă şi semnează actul de abdicare la 6 septembrie 1940.
Fiul lui Carol al II-lea devine rege al României, sub numele de Mihai I, acelaşi pe care
îl purtase şi între anii1927-1930, în lipsa unei reprezentanţe naţionale, depune jurământul în
faţa generalului Ion Antonescu, ca preşedinte al Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim şi a
prim-preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie, D.G.Lupu.
Regele păstrează prerogativele pur formale şi de protocol: el este capul oştirii, bate
monedă, conferă decoraţii, primeşte şi acreditează ambasadori şi miniştri plenipotenţiari şi
acordă amnistia şi graţierea. În primul decret regal, numărul 3053 din 5 septembrie 1940,

85
Carol al II-lea îşi rezervase, pe lângă prerogativele enumerate, încă două: de a încheia tratate şi
de modificare a legilor organice, de a numi miniştri şi subsecretari de stat. Prin primul decret
regal semnat de Mihai I sunt suprimate drepturile regelui de a încheia tratate, de a acorda
amnistia şi graţierea şi de a numi miniştri şi sbsecretari de stat, rămânând doar acela de a numi
pe primul – ministru. În sfârşit, prin ultimul decret regal din 6 septembrie 1940, se răpesc
regelui prerogativele de a modifica legile organice (cea mai mare limitare a prerogativelor
sale!), în schimb i se redă prerogativa de a acorda amnistia şi graţierea.
În urma loviturii de stat se instaurează Statul Naţional Legionar.
Blocul Naţional Democrat, realizează actul de la 23 august 1944, prin care se pune
capăt guvernării personale a mareşalului Ion Antonescu şi se revine la regimul constituţional
dinainte de 27 februarie 1938.
Mihai I, prin Înaltul decret regal din 30 august 1944, restabileşte drepturile românilor
aşa cum sunt ele „recunoscute de Constituţiunea din 29 martie 1923”. Din acest decret rezultă
că „puterile statului se vor exercita după regulile aşezate în Constituţia din 29 martie 1923”.
Regele exercită puterea legislativă până la organizarea Reprezentanţei Naţionale.
Inamovibilitatea judecătorilor urma să fie statornicită printr-o lege specială, dar juriul rămânea
desfiinţat. Se abrogau toate decretele regale prin care se acordau puteri depline generalului Ion
Antonescu.
Deci vechea Constituţie din 1866, cu revizuirile ei din 29 martie 1923, începe din nou
să se aplice efectiv, iar domeniile în care ea nu se putea aplica în mod practic pentru moment
sunt arătate expres şi statornicite soluţiile provizorii.
Astfel, la 23 august 1944, România redevine în drept un stat constituţional, căruia îi
lipseau însă parlamentul şi consiliile comunale pentru o viaţă constituţională integrală.
Partidele politice, care fuseseră dizolvate la 30 martie 1938 şi după 6 septembrie 1940 îşi
restrânseseră în mod voluntar activitatea, se reorganizează. În Europa, la acea dată erau numai
patru state constituţionale: Elveţia, Suedia, Anglia şi România. De asemenea, la 23 august
1944, România era un stat bine organizat, cu o administraţie intactă, cu o economie sănătoasă,
cu o armată puternică, fiind a patra putere militară a Europei, după Germania, Anglia şi
Uniunea Sovietică.
Acest stat avea toate şansele să renască, nimic nu-i lipsea pentru a deveni un stat cu
adevărat democratic, dacă n-ar fi fost comunismul. Presiunea sovietică şi cea comunistă încep
să se exercite din primul moment, treptat dar tenace, în sensul nesocotirii Constituţiei,
pretinzându-se continuu derogări şi „modificări” ale Constituţiei, ca şi cum ar fi fost o lege
ordinară oarecare, pretextându-se, în ultimă instanţă şi în lipsa altor argumente, raţiuni de
război.
Puterea comunistă se socoteşte destul de puternică pentru a distruge democraţia în
România, în două etape: prima, înlăturarea opoziţiei reprezentate de partidele istorice şi
anihilarea armatei, în scopul izolării regelui, a doua, răsturnarea monarhiei şi alungarea
regelui.
Atacul se declanşează la 29 iulie 1947, când, printr-un Jurnal al Consiliului de
Miniştrii, invocându-se tentativa de plecare ilegală din ţară a unor fruntaşi ţărănişti, se dizolvă
Partidul Naţional Ţărănesc. Rămas singur în opoziţie şi cu o pondere mai mică, Partidul
Naţional Liberal al lui C-tin I.C.Brătianu este nevoit să se autodizolve.
Al doilea pas se face la 1 septembrie 1947, când sunt trecuţi în cadrul disponibil al
armatei 37 de generali, un contraamiral şi mii de ofiţeri superiori şi inferiori, eliminându-se
din armată elementele fidele tradiţiei monarhice.

86
 La 30 decembrie 1947, prin ameninţare şi şantaj, se obţine semnătura Regelui Mihai I
pe un act de abdicare dinainte redactat. În urma acestei acţiuni este proclamată Republica
Populară Română, prin adoptarea legii din 30 decembrie 1947. Legea din 30 decembrie 1947
nu avea nici o valoare constituţională, chiar dacă ar fi fost adoptată de Adunarea Deputaţilor,
cum se pretindea, deoarece aceasta nu putea adopta decât legi ordinare şi îi era interzis, în mod
expres, atât prin Constituţie, cât şi prin legea contrasemnată de toţi membrii guvernului, să se
pronunţe asupra chestiunilor constituţionale.
Spre deosebire de dictaturile de dreapta, care combat în mod deschis şi direct regimul
constituţional şi deci nu au constituţii, dictaturile de stânga se pretind regimuri democratice,
chiar şi cele mai democratice posibile, şi deci au şi constituţii. Analiza acestor constituţii şi a
modului în care ele sunt adoptate şi aplicate va dezvălui în ce măsură acestea sunt adevărate
constutiţii sau pot fi considerate cel mult legi organice statale.

CONSTITUŢIUNEA DIN 1938

          
CAROL AL II-LEA,
Prin graţia lui Dumnezeu si voinţa nationala,
REGE AL ROMANIEI,
La toti de fata si viitori, sanatate:
Poporul Roman dandu-si invoirea, Noi decretam urmatoarea
CONSTITUŢIUNE
 
TITLUL I
Despre teritoriul Romaniei
 
            Art. 1. - Regatul Romaniei este un Stat Naţional, unitar si indivizibil.
            Art. 2. - Teritoriul Romaniei este inalienabil.
            Art. 3. - Teritoriul Romaniei nu se poate coloniza cu populaţiuni de seminţie straina.
 

6.2.5. Constituţii din perioada comunistă

În perioada dictaturii comuniste (30 decembrie 1947 – 13 aprilie 1948),

s-au succedat fără întrerupere trei constituţii:
 Constituţia Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948,
 Constituţia Republicii Populare Romne din 24 septembrie 1952
 Constituţia Republicii Populare Române din 21 august 1965.

Constituţia din 13 aprilie 1948

87
 Această constituţie a avut un caracter provizoriu de la început, în care prevederile
economice prelevau asupra celor politice, fiind instrumentul legal prin care se pregătea
trecerea întregii economii sub controlul statului.
Constituţia in 13 aprilie 1948 reprezintă produsul tipic al aplicării în viaţa politică
românească a doctrinei şi ideologiei comuniste, după modelul sovietic. Pentru prima dată în
istoria vieţii politice şi parlamentare din România, prin actul constituţional din 1948 este
înlăturat principiul separaţiei puterilor în stat, organ suprem al puterii de stat devenind Marea
Adunare Naţională, faţă de care răspundeau toate celelalte organe ale statului. Constituţia din
1948 a marcat trecerea spre un regim guvernamental întemeiat pe monopartidism şi
autoritarism statal, precum şi spre o economie centralizată şi dirijată politic.

CONSTITUTIA REPUBLICII POPULARE ROMANE

1948
 
TITLUL I
Republica Populara Romana

Art. 1. - Republica Populara Romana este un Stat popular, unitar, independent si

suveran.
Art. 2. - Republica Populara Romana a luat fiinta prin lupta dusa de popor, in frunte cu
clasa muncitoare, impotriva fascismului, reactiunii si imperialismului.
Art. 3. - In Republica Populara Romana intreaga putere de stat emana de la popor si
apartine poporului.
Poporul isi exercita puterea prin organe reprezentative, alese prin vot universal, egal,
direct si secret.
Art. 4. - Reprezentantii poporului in toate organele puterii de Stat sunt raspunzatori in
fata poporului si pot fi revocati prin vointa alegatorilor, in conditiile stabilite de lege.

Constituţia Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952

Dacă prin Constituţia din 13 aprilie 1948 se pregătise o transformare totală a

economiei naţionale şi o nivelare la standardul cel mai scăzut a puterii economice a
locuitorilor României, în Constituţia Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952,
făcându-se bilanţul transformărilor eonomice, predomină realizarea intereselor politice ale
Partidului Muncitoresc Român.
Constituţia din 1952 este constituţia totalei aserviri a României faţă de Uniunea
Sovietică.
Constituţia din 1952 definea mult mai precis baza politică a statului "democrat-
popular", fundamentată pe dictatura proletariatului, stipulând expres căror clase sociale le

88
aparţine puterea de stat şi indicând modalitatea de exercitare a acestei puteri prin "realizarea
alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător îl deţine
clasa muncitoare".
Forma politică prin care se exercita această putere era reprezentată de organele statului,
sistem ce avea o construcţie piramidală, ierarhizată şi centralizată, în vârful acesteia situându-
se Marea Adunare Naţională, ca organ suprem al puterii de stat.
Drepturile în ordinea din Constituţie, erau: dreptul la muncă, dreptul la odihnă, dreptul
la pensie, dreptul la învăţătură, egalitatea în faţa legii, drepturile minorităţilor, egalitatea în
drepturi a sexelor, libertatea de conştiinţă.
O modificare minoră a Constituţiei din24 septembrie 1952 s-a făcut prin legea din 29
ianuarie 1953 pentru organizarea unor ministere şi includerea preşedintelui Comitetului de
Miniştrii al Republicii Populare Române.
Inovaţia constă însă în aceea că o lege ordinară dispune să facă modificări în
Constituţie: „Se vor face modificările corespunzătoare articolelor 45 şi 50 din Constituţia
Republicii Populare Române”.

CONSTITUTIA REPUBLICII POPULARE ROMANE

1952
 
MAREA ADUNARE NATIONALA
A REPUBLICII POPULARE ROMANE

In temeiul articolelor 38 si 104 din Constitutia Republicii Populare Romane, publicata

in Monitorul Oficial Nr. 87 bis din 13 Aprilie 1948,
Adopta urmatoare
CONSTITUTIE
a Republicii Populare Romane
Capitol introductiv
 
Republica Populara Romana este un stat al oamenilor muncii de la orase si sate.
Republica Populara Romana a luat nastere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii
Sovietice asupra fascismului german si a eliberarii Romaniei de catre glorioasa Armata
Sovietica, eliberare care a dat putinta poporului muncitor, in frunte cu clasa muncitoare
condusa de Partidul Comunist, sa doboare dictatura fascista, sa nimiceasca puterea claselor
exploatatoare si sa faureasca statul de democratie populara, care corespunde pe deplin
intereselor si nazuintelor maselor populare din Romania.
Astfel s-au putut incununa cu o victorie istorica lupta de secole dusa de poporul
muncitor roman pentru libertate si independenta nationala, luptele eroice ale clasei muncitoare
aliata cu taranimea muncitoare pentru doborirea regimului capitalisto-mosieresc si scuturarea
jugului imperialist.
Faurirea si intarirea statului de democratie populara, prietenia si alianta cu marea
Uniune Sovietica, sprijinul si ajutorul ei dezinteresat si fratesc asigura independenta,
suveranitatea de stat, dezvoltarea si inflorirea Republicii Populare Romane.
Fortele armate ale Republicii Populare Romane stau de straja hotarelor tarii,
suveranitatii si independentei poporului roman, securitatii sale si pacii.

89
 Politica externa a Republicii Populare Romane este o politica de aparare a pacii, de
prietenie si alianta cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste si cu tarile de democratie
populara, o politica de pace si prietenie cu toate popoarele iubitoare de pace.
Minoritatile nationale din Republica Populara Romana se bucura de deplina egalitate in
drepturi cu poporul roman. In Republica Populara Romana se asigura autonomie
administrativ-teritoriala populatiei maghiare din raioanele secuesti, unde ea formeaza o masa
compacta.
Prezenta Constitutie a Republicii Populare Romane consacra rezultatele obtinute pana
acum de oamenii muncii, in frunte cu clasa muncitoare, in opera de construire a societatii
socialiste in tara noastra.
Politica statului de democratie populara este indreptata spre lichidarea exploatarii
omului de catre om si construirea socialismului.
 

Constituţia Republicii Socialiste România din 21 august 1965

La 22 aprilie 1964 se adoptă Declaraţia cu privire la poziţia P.M.R. în problemele

mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Această nouă atitudine impune însă
schimbarea Constituţiei Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952, care consacra în
textul ei dependenţa României de U.R.S.S.
Se fac alegeri la 7 martie 1965 pentru Marea Adunare Naţională, care adoptă la 21
august 1965 o nouă constituţie, ce proclamă ţara noastră „Republica Socialistă România”.
Spre deosebire de constituţiile socialiste anterioare, Constituţia din 1965 consacră şi
fundamentează cel mai pregnant monopolul politic al unei unice formaţiuni politice,
reprezentată de partidul comunist. Nerecunoscând principiul separaţiei puterilor în stat, actul
fundamental din 1965 nu a reuşit să încorporeze nici una dintre tradiţiile constituţionale
româneşti în materie de legislaţie şi de aplicare a acesteia în funcţie de organele şi instituţiile
îndrituite să o facă. Activitatea de elaborare a legilor va fi preluată de către Consiliul de Stat,
"organ suprem al puterii de stat, cu activitate permanentă". Modificarea cea mai spectaculoasă
a Constituţiei din 1965 se produce în martie 1974, când se introduce funcţia de preşedinte al
republicii, care cumulează o multitudine de atribuţii transferate de la forul legislativ suprem şi
de la cel administrative central.
Asimilarea totală a constituţiei cu legile ordinare a făcut ca această Constituţie să
cunoască până la suprimarea ei la 22 decembrie 1989 nu mai puţin de zece modificări şi şase
republicări, mai mult decât toate celelalte legi fundamentale ale României din 1859 până la
1965.
Constituţia Republicii Socialiste România din 21 august 1965 mai aduce o noutate: pe
lângă o formaţiune politică privilegiată, partidul comunist, se creează o categorie de cetăţeni
privilegiaţi, membrii partidului comunist. Aceştia sunt consideraţi la nivel constituţional
„cetăţenii cei mai avansaţi şi mai conştienţi ai societăţii”, şi astfel devine principiu
constituţional însăşi împărţirea societăţii în cetăţeni de rangul I, superiori şi deci privilegiaţi, şi
cetăţeni de rangul II, consideraţi per a contrario inferiori şi deci neprivilegiaţi. Şi această
împărţire a societăţii în cetăţeni inferiori şi superiori nu se baza pe vreun criteriu de valoare, ci
pe cel mai arbitrar dintre criteriile posibile, acela al adeziunii şi obedienţei.
Constituţia din 13 aprilie 1948 a fost publicată cu mai mult de o lună înainte de
adoptarea ei de către Marea Adunare Naţională în organul de presă al partidului comunist.

90
 CONSTITUTIA REPUBLICII SOCIALISTE ROMANIA
1965
Republicata
 
TITLUL I
REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA
 
Art. 1. - Romania este republica socialista. Republica Socialista Romania este stat al
oamenilor muncii de la orase si sate, suveran, independent si unitar. Teritoriul sau este
inalienabil si indivizibil.
Art. 2. - Intreaga putere in Republica Socialista Romania apartine poporului, liber si
stapin pe soarta sa.
Puterea poporului se intemeiaza pe alianta muncitoreasca-taraneasca. In strinsa unire,
clasa muncitoare - clasa conducatoare in societate -, taranimea, intelectualitatea, celelalte
categorii de oameni ai muncii, fara deosebire de nationalitate, construiesc orinduirea socialista,
creind conditiile trecerii la comunism.
Art. 3. - In Republica Socialista Romania forta politica conducatoare a intregii societati
este Partidul Comunist Roman.
Art. 4. - Detinator suveran al puterii, poporul o exercita prin Marea Adunare Nationala
si prin consiliile populare, organe alese prin vot universal, egal, direct si secret.
Marea Adunare Nationala si consiliile populare constituie baza intregului sistem de organe ale
statului.
Marea Adunare Nationala este organul suprem al puterii de stat, sub conducerea si
controlul caruia isi desfasoara activitatea toate celelalte organe ale statului.

6.2.6. Constituţia din 1991

Constituţia din 1991 reprezintă cadrul legislativ fundamental pentru organizarea şi

funcţionarea statului şi societăţii româneşti pe baze democratice. Ea consacră reinstaurarea
democraţiei constituţionale în România, creând premisele pentru afirmarea unui regim politic
pluralist.
Lunga perioadă de dictatură şi abuzuri, cea mai neagră din istoria României, s-a
încheiat la 22 decembrie 1989, prin victoria Revoluţiei Române începute la 16 decembrie 1989
la Timişoara.
În cazul Revoluţiei Române din 16-22 decembrie 1989, voinţa poporului a fost
exprimată în Comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989,

91
care a fost însuşit de toţi şi nu a fost contestat de nimeni. Acesta are semnificaţia unui act
instituţional care trebuia să stea la baza întregii activităţi statale până avea să fie rezolvată
problema constituţională.
Primul act important al puterii constituite la 22 decembrie 1989 este Decretul-lege din
27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului
Salvării Naţionale şi Consiliilor Teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale.
Următorul act important din punct de vedere constituţional al puterii constituite în
România a fost Decretul-lege din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea
partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti în România, care a pus capăt regimului partidului
unic şi a creat bazele dezvoltării pluralismului politic în ţara noastră.
Următorul act important din punct de vedere constituţional al puterii constituite a fost
Decretul-lege din 9 februarie 1990 privind Consiliul provizoriu de Uniune Naţională, care
înlocuieşte Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Noul organ al puterii de stat este organizat
pe bază paritară, din el făcând parte un număr de membrii ai Frontului Salvării Naţionaleegal
cu numărul reprezentanţilor tuturor celorlalte partide la un loc (câte 3 reprezentanţi de fiecare
partid).
Cel mai important act al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională a fost Decretul –
lege din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.
Sub numele de Tezele pentru elaborarea proiectului de Constituţie a României,
principiile şi structurarea pe capitole a Constituţiei au fost date publicităţii la 12 decembrie
1990 şi apoi dezbătute şi adoptate în Adunarea Constituantă între 12 februarie 1991 şi 20 iunie
1991.
Proiectul de constituţie a fost dat publicităţii la 10 iulie 1991, iar dezbaterile aveau să
înceapă la 10 februarie 1991. Discuţia pe articole se va încheia la 14 noiembrie 1991, când se
şi fixează votarea prin vot nominal la 21 noiembrie 1991, dată la care Constituţia în întregul ei,
este adoptată cu 414 voturi pentru şi 95 de voturi contra.
Deşi Adunarea Constituantă avea competenţa deplină pentru alegerea Parlamentului şi
Preşedintelui României de a adopta Constituţia ţări, totuşi ea a adoptat, la votarea pe articole,
condiţionarea intrării în vigoare a Constituţiei de aprobare a sa prin referendum popular.
Ceea ce caracterizează „Constituţia din 1991” este ruptura totală cu tradiţia
constituţională românească şi lipsa unei concepţii unitare, ea fiind rezultatul unei alăturări de
texte luate în mod separat din mai multe constituţii europene şi chiar din Convenţia europeană
a drepturilor omului din 3 septembrie 1953 şi în consecinţă, deşi unele din ele au conţinut
acceptabil în sine, absenţa unei legături concrete a dus la un rezultat mediocru.
Ignorând complet tradiţia constituţională românească, deşi această tradiţie fusese
verificată pe parcursul a mai mult de 7 decenii „Constituţia din 1991” nu produce absolut nici
un articol din Constituţiunea din 29 martie 1923. În schimb reproduce texte întregi din
Constituţia franceză din 4 octombrie 1958, şi se inspiră, în special cu privire la prerogativele
Preşedintelui României, din Constituţia Republicii Socialiste România din 21 august 1965.
În general, Constituţia, încă de la prima vedere, se observă că are un caracter abstract,
iar textele împrumutate nu sunt aprofundate.
Inspirându-se din Constituţia suedeză, s-a rezervat un capitol întreg Avocatului
Poporului.
Drepturile şi libertăţile cetăţeanului sunt scrupulos enumerate, dar insuficient
garantate. În plus, imitarea exerciţiului lor prevăzut în art.49, o enumerare prea amplă şi
elastică, deschide calea abuzurilor atâta timp cât nu este prevăzută nici o procedură pentru
instalarea unor atare limitări şi nici organul care o poate decide, astfel că ele pot fi invocate în

92
mod abuziv fără ca să ofere cetăţeanului nici o cale constituţională sau legală pentru a se putea
opune în caz de abuz.
De vreme ce se reduce principiul separaţiei puterilor în stat la o simplă sintagmă, s-ar
putea crede că a fost doar o substituire de termeni, fără influenţă asupra fondului, dar se
risipeşte această supoziţie. Prin urmare, Adunarea Constituantă a trădat principiile liberale ale
revoluţiei înlocuindu-le cu principiul comunist al unicităţii puterii.
Abătându-se de la acest principiu, se înlocuieşte termenul de „putere de stat” cu
„autărităţile publice” (termen specific puterii executive).
Puterea executivă apare în Constituţie sub forma a trei autărităţi publice distincte:
preşedintele, guvernul şi administraţia publică.
Opţiunea pentru republica semiprezidenţială este, de asemenea criticabilă.
Dacă se analizează atributele Preşedintelui României, dezvoltate într-un capitol mai
amplu, se regăsesc, doar uşor reelaborate, prerogativele Preşedintelui Republicii Socialiste
România din Constituţia din 21 august 1965.
O altă inovaţie a constituantului din 1991, pe lângă aceea a Avocatului Poporului, este
crearea Curţii Constituţionale.
În textul Constituţiei se observă multe inadvertenţe juridice. Astfel, în articolul 15(2)
se prevede că numai legea penală mai blândă poate avea caracter retroactiv, omiţându-se legile
interpretative.
Istoria constituţională a României a fost şi ea marcată de convulsiile inerente aşezării
constituţionale a oricărei ţări, care trebuia să creeze concomitent şi o societate civilă la nivelul
instituţiilor moderne introduse.

CONSTITUTIA ROMANIEI
1991
 
PARLAMENTUL ROMANIEI
 
TITLUL I
 PRINCIPII GENERALE
 
Art. 1 - Statul Român
(1) România este stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil.
(2) Forma de guvernamant a statului român este republica.

93
 (3) România este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului,
drepturile si libertatile omului , libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si
pluralismul politic reprezinta valori supreme si sunt garantate.
  Art. 2 - Suveranitatea
(1) Suveranitatea nationala apartine poporului român, care o exercita prin organele sale
reprezentative si prin referendum.
(2) Nici un grup si nici o persoana nu pot exercita suveranitatea in numele poporului.
Art. 3 - Teritoriul
(1) Teritoriul României este inalienabil.
(2) Frontierele tarii sunt consfintite prin lege organica, cu respectarea principiilor si a
celorlalte norme general admise ale dreptului international.
(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, in comune, orase si judete. In
conditiile legii, unele  orase sunt  declarate municipii.
(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi stramutate sau colonizate populatii straine.
  Art. 4 - Unitatea poporului si egalitatea intre cetateni
(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român.
(2) România este patria comuna si indivizibila a tuturor cetatenilor sai, fara deosebire
de rasa, de nationalitate, de origine etnica,de limba, de religie, de sex, de opinie, de
apartenenta politica, de avere sau de origine sociala.
…………………………………………………………………………………………..
  Art. 12 - Simboluri nationale
(1) Drapelul României este tricolor; culorile sunt asezate vertical, in ordinea urmatoare
incepând de la lance: albastru, galben, rosu.
(2) Ziua nationala a României este 1 Decembrie.
(3) Imnul national al României este "Desteapta-te române".
(4) Stema tarii si sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice.
  At. 13 - Limba oficiala
In România, limba oficiala este limba româna.
  Art. 14 - Capitala
Capitala României este municipiul Bucuresti.
 

CONCLUZII

Ca notă de final, sub forma unor concluzii, reţinem aspectele esenţiale care s-au
conturat pe parcursul întregii lucrări cu privire la stat.
Statul este un fenomen special aparte în istoria societăţii, coordonatele sale esenţiale
dezvoltându-se îndeosebi în domeniile politic şi juridic.
Din punct de vedere juridic statul este expresia şi instituţionalizarea puterii politice în
societate, sistemul instituţional creat de această putere în scopul exercitării ei. În acest context
juridic, statul realizează puterea politică cu ajutorul dreptului, care este cel mai de seamă
factor generator de norme juridice şi garant al aplicării acestor norme. Statul devine astfel,
forma normală de organizare a societăţii politice.

94
 Reţinem că termenul de stat este utilizat, de regulă, în trei accepţiuni importante
promovate în doctrina de specialitate:
 Statul reprezintã puterea centrală - prin această accepţiune se face diferenţiere între
stat şi colectivităţile locale;
 Statul reprezintă guvernanţii - în sensul că statul desemnează pe de o parte pe cei
care conduc iar pe de altă parte pe cei care sunt conduşi, accepţiune care face
diferenţierea între guvernanţi şi guvernaţi;
 a treia accepţiune este acea în care statul desemnează o societate politică organizată;
Statul se deosebeşte de alte instituţii, prin natura specifică a activităţilor fundamentale
pe care este chemat să le îndeplinească, activităţi care, în mod obişnuit, sunt desemnate prin
termenul de funcţii ale statului. Se consideră în general că aceste funcţii sunt în număr de
trei: funcţia legislativă; funcţia executivă şi funcţia judecătorească.
a) funcţia legislativă este acea activitate a statului, care are ca obiect elaborarea de norme
de conduită socială, generale, impersonale, de aplicaţie repetată şi obligatorii, adică
susceptibile de a fi sancţionate prin forţa de constrângere a statului, cărora orice alte
norme de conduită le sunt subordonate.
b) funcţia executivă are ca obiect asigurarea bunului mers al serviciilor publice,
organizarea aplicării legilor şi punerea lor în aplicare la cazurile concrete de către
organele care constituie în totalitatea lor administraţia unui stat.
c) funcţia jurisdicţională este acea activitate a statului, care are ca obiect soluţionarea cu
putere de adevăr legal şi în deplină independenţă, în cadrul unei proceduri publice şi
contradictorii a conflictelor juridice, adică a acelor situaţii în care unul sau mai mulţi
indivizi pretind în contradictoriu cu alţii că ordinea de drept a fost violată.
Pornind de la definiţia statului prin care care se arată că statul este o putere organizată
asupra unei populaţii, pe un anumit teritoriu, se pot identifica ca principale elemente
constitutive ale statului, în absenţa cărora nu putem vorbi despre existenţa unei entităţi statale:
 naţiunea (populaţia) –este definită ca fiind o mare comunitate umană care există
pe acelaşi teritoriu şi care posedă o unitate lingvistică, culturală, economică şi
spirituală
 teritoriul - partea din globul pământesc, cuprinzând solul, subsolul, apele şi
coloana aeriană de deasupra solului şi apelor, asupra căreia statul îşi exercită
suveranitatea.
 puterea de stat - noţiunea de putere publică este acel sistem de organe, desemnat
prin procedeul de consultare directă a populaţiei aflată pe un anumit teritoriu,
pentru a exercita funcţiile legislativă, executivă şi judecătorească, excluzând
subordonarea acestor organe unor autorităţi superioare sau concurente.
Forma de stat este un concept politico-juridic, care exprimă modul de constituire,
conducere şi exercitare a puterii de stat. Forma puterii de stat este diferită de la un stat la altul
în funcţie de teri criterii importante : structura de stat, forma de guvernământ şi regimul
politic.
Structura de stat, care indică forma autorităţilor şi instituţiilor publice, limitele
competenţei materiale şi teritoriale ale acestora precum şi competenţele dintre ele, respectiv
legăturile specifice existente între întreg şi parte.
Forma de guvernământ, aceasta desemnează formarea şi organizarea structurilor
statului -autorităţi şi instituţii-, caracteristicile şi principiile care sunt la baza raporturilor dintre
instituţii, special între organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului.

95
 Regimul politic exprimă relaţia dintre puterea politică şi puterea de stat precum şi
relaţia dintre acestea şi individ, precum şi mijloacele şi metodele de înfăptuire a puterii, de
consacrare şi garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti.
Funcţie de aceste criterii puterea de stat poate fi a unui stat unitar sau a unui stat
federal, a unei monarhii sau a unei republici, a unui stat democratic sau a unui stat autoritar.
Stat de drept reprezintă acea legătură firească şi necesară între norma juridică şi
realitatea politică, reflectată prin interdependenţa celor două fenomene sociale: statul şi
dreptul, şi manifestată prin constituirea şi exercitarea puterii de stat pe baza legii.
Statul de drept nu poate funcţiona decât în baza principiului separaţiei puterilor în stat.
Separaţia constituţională a competenţelor statale nu vizează doar controlarea reciprocă a
organelor supreme ci tinde să asigure şi transparenţa activităţilor aparatului statal.
Totodată, separaţia puterilor în stat este aceea care protejează cetăţenii împotriva eventualelor
abuzuri ale autorităţilor de stat, făcându-i totodată să înţeleagă cum se desfăşoară programul
de guvernare.
Libertatea unei societăţi nu poate fi garantată decât atunci când autoritatea statală este
separată pe domenii autonome. Separaţia puterilor în stat este cea care deosebeşte în mod
fundamentale democraţia liberală de dictatură.

BIBLIOGRAFIE

1) Barbalet, IM., “Cetăţenia”, Editura du Style, Bucureşti 1998.

2) Berceanu, B., “Cetăţenia. Monografie juridică”, Editura All Bech Bucureşti 1999.
3) Criste, M., “Controlul constituţionalităţii legii”, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2002.
4) Dabu, V., “Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura S.N.S.P.A., Bucureşti 2001.
5) Deleanu, I., “Drept constituţional şi instituţiile politice”, Editura Europa Nova, Bucureşti
1996.

96
6) Draganu, T., “Introducere în teoria şi practica statului de drept”, editura Dacia, Cluj
Napoca 1992.
7) Drăganu, T., “Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar.”, Editura Lumina
Lex, Bucureşti1998.
8) Drăganu, T., “Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Lumina Lex, Bucureşti
2000.
9) Duculescu, V., Ciobanu, D., „Drept constituţional român”, Ed. Hyperion, Xxi, Bucureşti,
1993.
10) Ionescu, C., “Drept constituţional şi instituţiile politice”, Editura Lumina Lex, Bucureşti
1997.
11) Moraru, I., Constantinescu, M., „Studii constituţionale”, Ed. Actami, Bucureşti, 1995.
12) Muraru, I., “Drept constituţional şi instituţii publice”, Editura Actami, Bucureşti 1997.
13) Muraru, I., Constantinescu, M., “Studii constituţionale” vol.I şi II, Editura Actami,
Bucureşti 1998.
14) Muraru, I., Tănăsescu, S., “Drept constituţional şi instituţii publice”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti 2001.
15) Muraru, I., Iancu, Gh., „Constituţiile române”, Ed. Regia Autonomă Monitorul Oficial,
Bucureşti, 1999.
16) Negoiţă, F., „Începuturile constituţionale la români, Revista Studii de drept românesc, nr.1-
2/1998.
17) Popa, N., “Teoria generală a dreptului”, Editura Actami, Bucureşti 1996.
18) Rusu, I., „Forma de guvernământ”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
19) Tănase, GH., “Separaţia puterilor în stat”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1994.
20) Tănăsescu, S., Deaconu, Şt. “Drept constituţional şi instituţii politice – caiet de
seminarii”, Editura All Bech, Bucureşti 2002.

ACTE NORMATIVE
1) Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr.429/2003, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.669/22.09.2003
2) Statutul Dezvoltător Convenţiunii din august 1858, prima constituţie a României
3)

97
4) Constituţia din 1866, publicată în Monitorul Jurnal Oficial al Principatelor Unite
Române, nr.142/1-13 iunie 1866
5) Constituţia 1923, publicată în Monitorul Oficial, nr.282 din 29 martie 1923
6) Constituţia din 1938, publicată în Monitorul Oficial, nr. 42, din 20 februarie 1938
7) Constituţia din 1948, publicată în Monitorul Oficial, nr. 87, din 13 aprilie 1948
8) Constituţia din 1952, publicată în Monitorul Oficial, nr. 1, din 27 aprilie 1952
9) Constituţia din 1965, publicată în Buletinul Oficial al R.S.R. nr. 1, din 21 august 1965

98