ACTUL JURIDIC

Actul juridic civil = manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a da naştere, modifica
sau stinge un raport juridic civil concret. Sensuri:
- manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice (negotium iuris) care are semnificaţia de operaţiune
juridică
- inscrisul constatator al manifestării de voinţă, adică suportul material care consemnează manifestarea de voinţă exprimată.

Clasificarea actelor juridice civile:

În funcţie de legătura actelor juridice cu modalităţile:
1. actul juridic pur şi simplu - a cărui naştere, modificare sau stingere nu este afectată de un eveniment. Efectele
acestor acte se produc imediat şi definitiv. Unele acte juridice nu pot fi decât pure şi simple (ex.: căsătoria, adopţia,
recunoaşterea filiaţiei).
2. actul juridic afectat de modalităţi - actul a cărui naştere, modificare sau stingere depinde de un eveniment viitor.
Unele acte juridice, prin natura lor, sunt afectate de o modalitate (ex.: testamentul este afectat de termen, contractul de
asigurare este afectat de condiţie).
Importanţa clasificării are în vedere 2 aspecte:
a) valabilitatea actelor juridice (dacă unele acte juridice prin natura lor sunt afectate de modalităţi, lipsa modalităţii atrage
ineficacitatea actului);
b) producerea efectelor juridice.
În funcţie de numărul părţilor participante la încheierea unui act juridic, actele juridice pot fi clasificate astfel:
1. actul juridic unilateral - care ia naştere prin voinţa unei singure părţi (ex.: testamentul, acceptarea unei succesiuni,
renunţarea la succesiune, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, mărturisirea, oferta de a contracta, promisiunea publică
de recompensă, confirmarea unui act juridic anulabil).
Manifestarea de voinţă a unei singure părţi nu este întotdeauna echivalentă cu manifestarea de voinţă a unei singure persoane.
De exemplu, mai multe persoane care fac împreună o promisiune publică de recompensă constituie o singură parte, iar actul
respectiv este un act juridic unilateral.
Actul juridic unilateral nu trebuie confundat cu contractul unilateral. Acesta din urmă ia naştere prin manifestarea de voinţă a
două părţi, dar este unilateral în sensul că numai una din părţi îşi asumă o obligaţie. De exemplu, contractul de donaţie
presupune manifestarea de voinţă a două părţi, donatorul şi donatarul, însă numai donatorul îşi asumă o obligaţie (de a preda un
lucru), donatarul nefiind obligat cu nimic. Actul juridic unilateral, însă, nu poate fi niciodată un contract.
2. actul juridic bilateral (sinalagmatic) - care ia naştere prin manifestarea de voinţă a două părţi. Majoritatea
contractelor sau a convenţiilor sunt acte juridice bilaterale (ex.: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie,
contractul de locaţiune, contractul de schimb).
3. actul juridic multilateral - care ia naştere prin manifestarea de voinţă a trei sau mai multe părţi (ex.: contractul de
societate).
Importanţa practică a clasificării se referă la:
a) valabilitatea actelor juridice sub aspectul numărului de voinţe necesar pentru încheierea lor;
b) regimul juridic diferit al viciilor de consimţământ (eroarea poate exista atât în cazul actelor juridice unilaterale, cât şi în cazul
celor bilaterale; dolul şi violenţa sunt aplicabile, de regulă, doar actelor juridice bilaterale; leziunea poate viza doar un număr
redus de acte juridice bilaterale);
c) posibilitatea revocării actelor juridice (actele unilaterale sunt irevocabile, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege în mod
expres, iar actele bilaterale şi cele multilaterale pot fi revocate de comun acord de către părţi (mutus dissensus), aşa cum au fost
încheiate (mutus consensus).
În funcţie de cerinţa formării valabile a actelor juridice:
1. actul juridic consensual - care ia naştere în mod valabil prin simpla manifestare de voinţă a părţilor (solo
consensus).
În dreptul civil român încheierea actelor juridice este guvernată de principiul consensualismului, ceea ce înseamnă că actele
juridice consensuale constituie regula în materie, iar celelalte categorii constituie excepţia.
Dacă doresc, părţile pot să consemneze manifestarea lor de voinţă într-un înscris, însă nu pentru valabilitatea actului, ci pentru
a-şi asigura un mijloc de probă al actului juridic încheiat.
2. actul juridic formal (solemn) - pentru a cărui valabilitate consimţământul trebuie exprimat într-o anumită formă
(ad validitatem sau ad solemnitatem), cerută de lege în mod expres (ex.: testamentul, contractul de donaţie, contractul
de vânzare-cumpărare a unei suprafeţe de teren, adopţia, căsătoria).
Nerespectarea cerinţei de formă impusă de lege, de regulă forma autentică, atrage nulitatea actului încheiat.
3. actul juridic real - pentru a cărui încheiere valabilă manifestarea de voinţă trebuie însoţită de predarea
(remiterea) bunului ce face obiectul material al actului juridic (ex.: împrumutul, depozitul, darul manual, transportul de
mărfuri).
Această clasificare este importantă sub următoarele aspecte:
a) în ceea ce priveşte încheierea valabilă a actelor juridice;
b) pentru încheierea unui act juridic solemn prin mandatar, este necesar ca şi procura să fie încheiată în formă solemnă, pentru a
se respecta principiul simetriei de formă;
c) în ceea ce priveşte posibilitatea de modificare a actelor juridice, dacă actul este solemn, el nu va putea fi modificat decât
printr-un act în formă solemnă;
d) probele au un regim juridic diferit pentru categoriile de acte juridice cuprinse în cadrul acestei clasificări.
În funcţie de efectele produse:
1. actul juridic constitutiv de drepturi - care dă naştere unor drepturi şi obligaţii ce nu au existat în trecut (ex.:
adopţia, căsătoria, actul prin care se constituie un drept de gaj ori de ipotecă). Efectele actelor constitutive se produc numai
pentru viitor.
2. actul juridic translativ de drepturi - prin care se transmite un drept din patrimoniul uneia din părţi, în patrimoniul
celeilalte părţi (ex.: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie, testamentul, cesiunea de creanţă).
Spre deosebire de actele juridice constitutive, care creează drepturi şi obligaţii ce nu au existat anterior, în cazul actelor juridice
translative, este vorba despre strămutarea unor drepturi preexistente în patrimoniul transmiţătorului.
3. actul juridic declarativ de drepturi - prin care se constată, se consolidează sau se definitivează drepturi
preexistente (ex.: partajul, tranzacţia, confirmarea unui act juridic anulabil).
Importanţa acestei clasificări priveşte următoarele aspecte:
a) în timp ce actele juridice constitutive şi actele juridice translative de drepturi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc),
actele juridice declarative de drepturi produc efecte atât pentru viitor, cât şi pentru trecut (ex tunc);
b) calitatea de având-cauză o poate avea doar dobânditorul unui drept printr-un act juridic constitutiv sau translativ de drepturi,
nu şi partea dintr-un act juridic declarativ de drepturi;
c) numai actele juridice constitutive şi cele translative de drepturi sunt supuse publicităţii imobiliare;
d) numai actele juridice translative de drepturi pot constitui just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani;
e) numai actele juridice constitutive şi cele translative de drepturi sunt supuse rezoluţiunii, ori, după caz, rezilierii, nu şi actele
juridice declarative de drepturi.
În funcţie de scopul urmărit de părţi la încheierea actelor juridice:
1. actul juridic cu titlu oneros - prin care fiecare parte a unui act juridic urmăreşte de la cealaltă un contraechivalent
sau o contraprestaţie (ex.: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de închiriere, contractul de schimb, împrumutul cu
dobândă). A nu se înţelege de aici că prestaţiile părţilor trebuie să fie echivalente.
În funcţie de gradul de determinare a prestaţiilor, actele juridice cu titlu oneros se subclasifică astfel:
- actul juridic comutativ - acel act cu titlu oneros în cadrul căruia existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor este
cunoscută din momentul încheierii actului juridic (ex.: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de locaţiune).
- actul juridic aleatoriu - acel act cu titlu oneros pentru care existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor depinde de
un eveniment viitor şi nesigur (alea) (ex.: contractul de asigurare, contractul de rentă viageră). Fiecare din părţi are şansa unui
câştig sau poate suporta riscul unei pierderi, însă aceste elemente nu pot fi apreciate în momentul încheierii actului juridic, ci
doar în momentul îndeplinirii (neîndeplinirii) evenimentului viitor şi nesigur.
Interesul practic al acestei subclasificări priveşte următoarele aspecte:
- numai actele juridice comutative pot fi anulate pentru leziune;
- actele juridice aleatorii referitoare la jocurile de noroc interzise sunt afectate de nulitate absolută pentru cauză ilicită.
2. actul juridic cu titlu gratuit - prin care o parte o gratifică pe cealaltă, fără a urmări obţinerea unei contraprestaţii
sau a unui contraechivalent.
După cum se micşorează sau nu patrimoniul dispunătorului, aceste acte se subclasifică astfel:
- liberalităţile - acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul în favoarea gratificatului, fără a
primi un echivalent (ex.: contractul de donaţie, legatul).
- actele dezinteresate - actele juridice cu titlu gratuit prin care o parte efectuează o prestaţie celeilalte părţi, fără a-şi micşora
patrimoniul şi fără a pretinde o contraprestaţie (ex.: împrumutul fără dobândă, mandatul gratuit, depozitul gratuit).
Subclasificarea în liberalităţi şi acte dezinteresate este importantă sub următoarele aspecte:
- în ceea ce priveşte cerinţele de formă, liberalităţile sunt acte juridice formale, în timp ce actele dezinteresate sunt, de regulă,
acte consensuale;
- în materie de succesiune, numai liberalităţile sunt supuse reducţiunii şi raportului.
Clasificarea actelor juridice în acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit prezintă importanţă practică din următoarele puncte de
vedere:
a) sub aspectul cerinţelor de formă, legea este mai exigentă în cazul actelor juridice cu titlu gratuit , impunând, de regulă,
respectarea unei anumite forme;
b) capacitatea părţilor are un regim juridic diferit pentru cele două categorii de acte juridice, legea ocrotind persoanele incapabile
şi pe cele cu capacitate de exerciţiu restrânsă, care nu pot încheia acte juridice cu titlu gratuit, nici personal şi nici prin
reprezentanţii lor legali;
c) viciile de consimţământ au, de asemenea, un regim juridic diferit pentru cele două categorii de acte juridice;
d) răspunderea este apreciată cu mai multă severitate în cazul actelor juridice cu titlu oneros.
În funcţie de importanţa actelor juridice în raport cu patrimoniul persoanei care le încheie:
1. actul juridic de conservare - care are drept scop păstrarea sau preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil
(ex.: transcrierea unui act constitutiv sau translativ de proprietate, înscrierea unei ipoteci, întreruperea prescripţiei, somaţia).
Având în vedere valoarea dreptului care se păstrează sau a cărui pierdere se previne, actele juridice de conservare sunt
întotdeauna acte avantajoase pentru patrimoniul persoanei, presupunând cheltuieli reduse în raport cu valoarea dreptului
respectiv. De aceea, aceste acte pot fi încheiate şi de persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorii sub 14 ani şi interzişii
judecătoreşti) sau cu capacitate restrânsă de exerciţiu (minorii cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani).
Aceste acte presupun efectuarea anumitor operaţiuni juridice de îndeplinirea cărora depinde conservarea unui drept şi nu se
referă la păstrarea materială a bunurilor, cum ar fi recondiţionarea unei colecţii de cărţi.
2. actul juridic de administrare - care are drept scop punerea în valoare, exploatarea normală a unui bun sau a unui
patrimoniu (ex.: perceperea fructelor sau a veniturilor unui bun, închirierea unui bun, asigurarea unui bun, efectuarea de
reparaţii).
Având în vedere importanţa lor mai mare în raport cu actele de conservare, actele de administrare nu pot fi încheiate de
persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu decât prin intermediul reprezentantului legal, iar persoanele cu capacitate de
exerciţiu restrânsă pot încheia astfel de acte cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal şi chiar fără o astfel de încuviinţare,
dacă actele respective nu produc nici un prejudiciu acestora.
3. actul juridic de dispoziţie - care presupune înstrăinarea unui bun, a unui drept din patrimoniul unei persoane sau
constituirea unui drept real principal sau accesoriu asupra unui bun (ex.: vânzarea-cumpărarea, donaţia, schimbul,
constituirea unei ipoteci, a unui gaj, renunţarea la un drept).
Având în vedere rezultatul acestor acte juridice, de ieşire din patrimoniu a unui drept, a unui bun, sau de grevare a unui bun cu
sarcini reale, ele pot fi încheiate în principal de persoanele cu deplină capacitate de exerciţiu. Persoanele cu capacitate de
exerciţiu restrânsă pot încheia acte juridice de dispoziţie numai cu încuviinţarea ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare, iar
persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu pot încheia astfel de acte numai prin intermediul reprezentantului legal şi cu
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
Importanţa acestei clasificări priveşte:
a) capacitatea de a încheia acte juridice civile;
b) acceptarea succesiunii şi renunţarea la succesiune;
c) reprezentarea la încheierea actelor juridice civile;
d) efectele desfiinţării actului juridic civil faţă de terţii de bună-credinţă.
In funcţie de modul de executare:
1. actul juridic cu executare imediată (uno ictu) - care se execută printr-o singură prestaţie a debitorului (ex.:
contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie). Aceste acte mai poartă denumirea de acte juridice cu executare dintr-o
dată sau acte juridice cu executare instantanee.
2. actul juridic cu executare succesivă - care se execută în timp, fie printr-o serie de prestaţii succesive, fie printr-o
prestaţie continuă (ex.: contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, contractul de închiriere, contractul de împrumut cu
dobândă, contractul de rentă viageră, contractul de arendare).
Importanţa acestei clasificări are în vedere următoarele aspecte:
a) în cazul actelor executare imediată, neexecutarea culpabilă sau executarea necorespunzătoare este sancţionată cu
rezoluţiunea, actul juridic fiind desfăcut cu caracter retroactiv; în cazul actelor cu executare succesivă va opera rezilierea, actul
juridic fiind desfăcut numai pentru viitor;
b) în cazul actelor cu executare imediată sancţiunea nulităţii are caracter retroactiv (ex tunc), considerându-se că actul nu s-a
încheiat niciodată, în timp ce în cazul actelor cu executare succesivă, nulitatea va produce efecte numai pentru viitor (ex nunc);
c) în cazul actelor cu executare imediată, dacă debitorul nu-şi execută prestaţia, creditorul îl va putea acţiona în justiţie într-un
anumit interval de timp (termen de prescripţie), care va începe să curgă din momentul în care obligaţia ajunsă la scadenţă nu a
fost executată. În cazul actelor cu executare succesivă, pentru fiecare neexecutare a unei prestaţii, va curge un termen de
prescripţie distinct.
În funcţie de criteriul momentului în care se produc efectele actelor juridice:
1. actul juridic între vii (inter vivos) - încheiat cu intenţia de a produce efecte în timpul vieţii autorului (autorilor)
lui. Marea majoritate a actelor juridice civile fac parte din această categorie.
2. actul juridic pentru cauză de moarte (mortis causa) - încheiat cu intenţia de a produce efecte numai după decesul
autorului său (ex. : testamentul, asigurarea asupra vieţii).
Importanţa acestei clasificări vizează următoarele aspecte:
a) actele juridice între vii, fiind nelimitate ca număr, nu sunt toate prevăzute de lege, în timp ce actele pentru cauză de moarte
sunt limitate ca număr şi se bucură de o reglementare detaliată;
b) din punctul de vedere al formei, actele juridice între vii sunt consensuale şi numai prin excepţie formale, în timp ce actele
juridice pentru cauză de moarte sunt acte formale (solemne);
c) capacitatea de a dispune prin acte juridice între vii este diferită de capacitatea de a dispune prin acte pentru cauză de moarte,
în acest ultim caz existând unele îngrădiri, referitoare la ambele părţi ale raportului juridic.
În funcţie de natura conţinutului lor:
1. actul juridic patrimonial - al cărui conţinut este evaluabil în bani. Astfel de acte sunt, de regulă, cele referitoare la dr
reale şi la dr de creanţă (ex.: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie, contractul de împrumut).
2. actul juridic nepatrimonial - al cărui conţinut nu este evaluabil în bani.
Din această categorie fac parte actele referitoare la drepturile nepatrimoniale (ex.: înţelegerea viitorilor soţi cu privire la numele
pe care ei îl vor purta în timpul căsătoriei).
Importanţa acestei clasificări priveşte:
a) efectele nulităţii, în cazul actelor juridice nepatrimoniale neputându-se pune problema restituirii prestaţiilor;
b) ocrotirea persoanelor incapabile.
În funcţie de rolul jucat de voinţa părţilor în stabilirea conţinutului actelor juridice:
1. actul juridic subiectiv - al cărui conţinut este stabilit prin voinţa liberă a autorului lui. Această categorie de acte
reprezintă regula în materie, unul dintre principiile dreptului civil fiind acela al libertăţii încheierii actelor juridice civile. Marea
majoritate a actelor juridice civile fac parte din această categorie.
2. actul juridic condiţie - prin care autorul lui îşi manifestă voinţa doar în legătură cu încheierea actului, nu şi în
ceea ce priveşte conţinutul lui, prestabilit prin norme imperative (ex. : adopţia, căsătoria).
Importanţa acestei clasificări constă în următoarele:
a) actele juridice subiective sunt nelimitate ca număr, neputând fi toate reglementate de lege, în timp ce actele juridice condiţie
nu sunt decât cele limitativ prevăzute de lege;
b) în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil, acesta este mai flexibil în cazul actelor juridice subiective (părţile putând deroga
de la normele juridice dispozitive), decât în cazul actelor juridice condiţie (în care părţile nu pot modifica conţinutul lor, stabilit în
mod imperativ de lege).
În funcţie de dependenţa actelor juridice de cauza acestora :
1. actul juridic cauzal - a cărui valabilitate presupune valabilitatea cauzei sale. Prin urmare, dacă scopul actului juridic
cauzal nu este valabil, actul respectiv este nul. Din această categorie face parte marea majoritate a actelor juridice civile.
2. actul juridic abstract - a cărui valabilitate este independentă de valabilitatea cauzei sale (ex.: cecul, obligaţiile cec,
cambia, biletul la ordin).
Actele juridice abstracte au apărut din necesitatea de a satisface cerinţele unui circuit civil rapid şi sigur, fără a se pune mereu în
discuţie valabilitatea operaţiilor juridice respective sub aspectul cauzei lor.
Clasificarea prezintă importanţă sub aspectul valabilităţii actelor juridice şi în ceea ce priveşte mijloacele de probă.
În funcţie de modalitatea de încheiere a actelor juridice:
1. actul juridic strict personal - care poate fi încheiat numai de către partea interesată, nu şi prin intermediul unui
reprezentant (ex.: căsătoria, recunoaşterea filiaţiei, testamentul).
2. actul juridic care se poate încheia prin reprezentant - care poate fi încheiat de partea interesată fie personal, fie
prin intermediul unui reprezentant. Din această categorie fac parte majoritatea actelor juridice civile.
Importanţa acestei clasificări priveşte următoarele aspecte:
a) actele juridice care se pot încheia prin reprezentant constituie regula, iar actele juridice strict personale reprezintă excepţia,
prin urmare acestea din urmă pot fi numai cele prevăzute de lege în mod expres;
b) valabilitatea actelor juridice strict personale se apreciază numai în raport cu autorii lor, în timp ce valabilitatea actelor juridice
care se pot încheia prin reprezentant va fi apreciată atât în funcţie de autorii lor, cât şi în funcţie de persoana reprezentantului;
c) problema încheierii de acte juridice strict personale nu se poate pune decât în cazul persoanelor fizice;
d) în materia capacităţii de a încheia acte juridice, există reguli speciale referitoare la actele juridice care se încheie prin
reprezentare.
În raport de corelaţia existentă între actele juridice:
1. actul juridic principal - care are o existenţă de sine stătătoare, independentă de existenţa altor acte juridice . Din
această categorie face parte majoritatea actelor juridice civile.
2. actul juridic accesoriu - care nu are o existenţă proprie, regimul său juridic fiind dependent de cel al unui act
juridic principal (ex.: contractul de gaj, contractul de ipotecă).
Un act juridic accesoriu poate fi încheiat în acelaşi timp cu actul juridic principal, de care depinde, sau poate fi încheiat la o dată
diferită. De asemenea, actul juridic accesoriu poate fi inclus în actul juridic principal sau poate fi un act juridic distinct.
Importanţa acestei clasificări priveşte următoarele aspecte:
- valabilitatea actelor juridice respective (valabilitatea actului juridic principal implică doar analiza propriilor elemente de
validitate, pe când valabilitatea actului juridic accesoriu va avea în vedere nu doar elementele proprii, ci şi valabilitatea actului
juridic principal);
- raportul existent între cele două categorii de acte juridice este guvernat de principiul accesorium sequitur principale (actul
juridic accesoriu urmează soarta actului juridic principal).
În funcţie de reglementarea şi denumirea legală a actelor juridice:
1. actul juridic numit (tipic) - care are o reglementare şi o denumire proprie (ex.: contractul de donaţie, contractul de
vânzare-cumpărare, testamentul).
2. actul juridic nenumit (atipic) - care nu are o reglementare şi nici o denumire proprie. Aceste acte sunt încheiate de
părţi în funcţie de propriile lor necesităţi, dreptul civil fiind guvernat de principiul libertăţii încheierii actelor juridice şi de principiul
consensualismului.
Deşi actele juridice nenumite nu se bucură de o reglementare proprie, ele trebuie să respecte regulile generale de valabilitate a
actelor juridice civile şi principiile dreptului civil.
Actele juridice nenumite nu trebuie confundate cu actele juridice complexe, care includ în structura lor elemente specifice mai
multor categorii de acte juridice numite şi care vor fi guvernate de prevederile legale ale contractelor tipice componente (în lipsa
unor prevederi speciale).
Importanţa acestei clasificări priveşte regimul juridic aplicabil celor două categorii de acte juridice:
- în cazul actelor juridice numite se vor aplica în mod automat dispoziţiile supletive care reglementează actele respective (dacă
părţile nu au derogat de la aceste dispoziţii), nefiind necesar ca normele supletive să fie reproduse în conţinutul actului juridic;
pentru actele juridice nenumite vor fi avute în vedere clauzele prevăzute în mod expres de părţi, iar în ceea ce priveşte celelalte
aspecte se vor aplica regulile generale din materia obligaţiilor şi nu regulile actului numit care se aseamănă cel mai mult cu actul
juridic nenumit.
Odată cu adoptarea de noi acte normative, unele acte juridice nenumite pot deveni acte juridice numite (ex.: prin Ordonanţa nr.
51/1997, contractul de leasing a devenit un act juridic numit).
Concluzie: Importanţa clasificării actelor juridice, în general, constă în faptul că diferitele categorii de acte juridice
civile vor fi guvernate de un regim juridic distinct.

CONDITIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL:

= elementele din care este alcătuit un act juridic civil.
Art. 948 din Codul Civil - condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii sunt:
o capacitatea de a contracta;
o consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
o un obiect determinat;
o o cauză licită.
Termenul „condiţie” poate fi înlocuit cu expresiile „elementele actului juridic civil” sau „cerinţele actului juridic civil”.
Clasificarea condiţiilor actului juridic civil:
1. in funcţie de aspectul la care se referă: condiţii de fond (intrinseci) - privesc conţinutul actului juridic civil; condiţii de formă
(extrinseci) - se referă la exteriorizarea voinţei.
2. în funcţie de criteriul obligativităţii: condiţii esenţiale – sunt cerute pentru valabilitatea actelor juridice; condiţii neesenţiale
(intamplatoare) - pot fi prezente sau pot lipsi din actul juridic, fără a fi afectată valabilitatea acestuia.
3. după sancţiunea nerespectării lor: condiţiile de valabilitate - condiţiile a căror nerespectare duce la nulitatea actului juridic
civil; condiţii de eficacitate – nerespectarea lor nu atrage sancţiunea nulităţii actului juridic civil, ci de sancţiuni (ex.
inopozabilitatea).
1. Capacitatea de a încheia acte juridice civile
= condiţia de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile
prin încheierea actelor de drept civil.
Capacitatea de a încheia acte juridice este de o parte a capacităţii civile, reunind în structura sa o parte din capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice sau juridice, precum şi capacitatea de exerciţiu a acesteia. Dispoziţii privind capacitatea de a încheia
acte juridice mai pot fi găsite şi în alte acte normative: Codul familiei (ex. art. 105 alin. 1, art. 133 alin. 3), Decretul 31/1954 etc.
Principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile - art. 6 alin. 1 din Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
juridice - „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici în tot sau în parte de capacitatea de exerciţiu decât în
cazurile şi condiţiile legii” => regula e capacitatea, iar excepţia incapacitatea. Această capacitate e o stare de drept – de jure în
timp ce discernământul reprezintă o stare de fapt – de facto, acesta din urmă putând exista izolat chiar şi la o persoană
incapabilă după cum o persoană pe deplin capabilă se poate găsi trecător într-o situaţie în care nu are discernământ.
Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile - excepţiile trebuie să fie prevăzute în mod expres de lege deoarece
ea este de strictă aplicare şi interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis). Incapacităţile de a încheia acte juridice
civile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:
- după natura lor:
Incapacităţi de folosinta = inaptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii şi deci de a săvârşi personal sau printr-un reprezentant
legal sau cu încuviinţarea prealabilă a unui ocrotitor legal, acte juridice ce implică acele drepturi sau obligaţii.
Incapacitati de exercitiu = incapacităţile care lipsesc persoanelor în cauză de posibilitatea de a-şi exercita personal şi singure
drepturile şi de a-şi asuma astfel obligaţiile, pe calea încheierii de acte juridice.
- in raport de conţinutul sau întinderea lor:
Incapacităţi generale - privesc în principiu toate actele juridice; incapacităţi speciale - sunt instituite pentru anumite acte juridice.
- după izvorul lor: incapacităţi instituite de legea civilă (sunt incapacităţile de exerciţiu şi majoritatea incapacităţilor de folosinţă);
incapacităţi civile stabilite de legea penală.
- in funcţie de modul în care operează: incapacităţi ce acţionează de drept (ope legis); incapacităţi ce operează ca efect al unei
hotărâri judecătoreşti (decăderea din drepturile părinteşti).
- in raport de opozabilitatea lor:
Incapacităţi absolute - împiedică încheierea valabilă a actului juridic de către incapabil cu orice altă persoană; incapacităţi relative
- împiedică încheierea valabilă a actului juridic de către incapabil cu o anumită persoană sau cu anumite persoane.
- după finalitatea lor: incapacităţi cu caracter de sancţiune; incapacităţi cu caracter de protecţie sau de ocrotire.
2. Consimţământul
Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică - din definiţia dată actului juridic civil rezultă că voinţa juridică reprezintă
un element fundamental al acestuia. Voinţa e un obiectiv special de natură psihologică, dar care d.p.d.v. juridic se manifestă sub
2 laturi: consimţământ şi cauză (scop) => între consimţământ şi voinţă există corelaţia de la parte la întreg.
Formarea voinţei juridice - are loc în cadrul unui proces psihologic complex în care:
- punctul de pornire - nevoia omului pe care tinde să o satisfacă, reflectată în mintea sa
- etapa următoare - reflectarea mijlocului de satisfacere a nevoii, dobândind contur dorinţa satisfacerii acesteia. În acest
moment, ea se poate întâlni cu alte dorinţe şi tendinţe ale omului.
- deliberarea - reprezintă cântărirea avantajelor şi dezavantajelor dorinţei şi mijloacelor de realizare a lor aflate în concurs. Ca
urmare a apariţiei unui motiv deliberat de la deliberare, se trece la luarea hotărârii.
- luarea hotărârii de a încheia un anumit act juridic civil, această hotărâre având un caracter intim (intern).
Principiile voinţei juridice în dreptul civil:
o principiul libertăţii actelor juridice civile (principiul autonomiei de voinţă) - art. 969 alin. 1 din Codul Civil”:
„convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Totuşi, art. 5 din Codul Civil: „nu se poate deroga prin
convenţie sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri
o principiul voinţei reale (principiul voinţei interne) - Când între elementul intern (psihologic) şi cel extern (social) există
concordanţă, identitatea nu ridică probleme deoarece voinţa persoanei este aceeaşi. Daca nu există concordanţă între voinţa
internă şi cea externă se ridică întrebarea cui acordăm prioritate. În dreptul nostru legea civilă dă prioritate voinţei interne sau
reale. În această privinţă există 2 concepţii: concepţia subiectivă - acordă prioritate voinţei interne; concepţia obiectivă - acordă
prioritate voinţei declarate.
Exceptii de la principiul voinţei interne:
- în caz de simulaţie, terţele persoane de bună credinţă nu le poate fi opus actul juridic secret, ci actul juridic aparent deoarece
doar acesta este cunoscut de terţe;
- art. 1191 alin. 2 Cod Civil - „Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau peste ceea cuprinde actul, nici peste
ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă ce nu depăşeşte
250 de lei”. Această excepţie operează în materie de probe, privind raportul dintre înscris şi mărturie.
Sensurile consimţământului:
- condiţie esenţială de fond a actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior.
- acordul de voinţe al părţilor, în actele bilaterale sau multilaterale
Condiţiile de valabilitate a consimţământului (intrunite cumulativ):
1. consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ - persoana de la care provine trebuie să aibă puterea de
a aprecia efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voinţă. Persoana fizică cu capacitate de exerciţiu este
prezumată că are discernământ juridic pentru a încheia acte juridice. Persoanele juridice cu vârsta între 14 şi 18 ani au
discernământ în curs de formare, iar persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşte)
sunt prezumate că nu au discernământ. În afara incapacităţilor legale mai există şi incapacităţi naturale, adică persoane cu
capacitate, dar temporar, sunt lipsite de discernământ (ex. beţia, hipnoza, somnambulismul etc.)
2. consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice (onimo contrahendi negotii) - această condiţie
nu se consideră a fi îndeplinită în următoarele cazuri:
- când consimţământul a fost dat în glumă (jocandi causa), din prietenie, curtoazie sau pură complezenţă;
- când manifestarea de voinţă este prea vagă;
- când manifestarea de voinţă s-a făcut sub condiţie pur potestativă (art. 1010 Cod Civil: „mă oblig dacă vreau”);
- când manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mentală (reservatio mentalis), cunoscută de contractant.
3. consimţământul trebuie să fie exteriorizat - În dreptul nostru, principiul este acela al consensualismului - părţile sunt
libere să aleagă forma exteriorizării. Manifestarea de voinţă poate fi: expresă sau tacită.
- expresă - când ea este exteriorizată şi este făcută cunoscută contractanţilor şi terţilor.
- tacită (implicită) - când ea se deduce (EX: acceptarea tacită a moştenirii: dacă succesibilul face un act de dispoziţie privind un
bun succesoral, se consideră că a acceptat în mod tacit moştenirea).
Excepţia de la acest principiu – in actele autentice unde se cere o anumită formă de exteriorizare pentru acceptarea
consimţământului.
Consimţământul poate fi exteriorizat: în scris, verbal, în gesturi, în fapte concludente.
În ceea ce priveşte valoarea juridică a tăcerii, în dreptul nostru, în principiu, tăcerea nu valorează consimţământul exteriorizat.
Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământul în următoarele situaţii:
- când legea prevede expres aceasta;
- când prin voinţa expresă a părţilor se atribuie o anumită semnificaţie juridică a tăcerii;
- când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului;
4. consimţământul să nu fie alterat printr-un viciu de consimţământ - această condiţie negativă este impusă de caracterul
liber al actului juridic civil. Viciile de consimţământ = împrejurările care afectează caracterul conştient şi liber al voinţei de a face
un act juridic civil => in aceste situaţii, manifestarea de voinţă este alterată în conţinutul său intelectual sau (ex. eroare, dol) sau
în caracterul său liber (ex. violenţă, leziune). Vicii de consimţământ: eroarea, dolul (viclenia), violenţa, leziunea.
Viciile de consimţământ:
EROAREA
= falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil.
Art. 954 din Codul Civil - „eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei. Eroarea nu
produce nulitate când cade asupra pers cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia pers e cauza principală pentru care
s-a făcut convenţia”.
Clasificare - art. 954 din Codul Civil:
După criteriul consecinţelor:
Eroarea obstacol (distructivă de voinţă) - cea mai gravă formă a erorii deoarece falsa reprezentare cade asupra actului juridic
(error in negotio) – EX: o parte doreşte să dea cu împrumut o sumă de bani, iar cealaltă parte crede că îi primeşte cu titlu de
donaţie.
Eroarea – viciu de consimţământ – are o gravitate mai redusă decât eroarea – obstacol si constă în falsa reprezentare ce cade fie
supra calităţilor substanţiale ale obiectului actului (error in substantiam), fie asupra persoanei cocontractante (error in
personam).
Eroarea indiferentă - constă în falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante şi care nu afectează valabilitatea
actului juridic civil încheiat.
După natura realităţii fals reprezentate:
Eroarea de fapt - constă în falsa reprezentare a unei situaţii faptice la încheierea actului juridic civil care priveşte: obiectul actului,
valoarea, persoana cocontractantă.
Eroarea de drept - e falsa reprezentare la încheierea actului juridic civil, a existenţei sau conţinutului unei norme de drept civil.
Condiţiile cerute erorii pentru a fi viciu de consimţământ - Pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ trebuie întrunite
cumulativ următoarele condiţii:
 elementul asupra căreia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor determinant pentru încheierea actului - în sensul că:
- dacă ar fi fost cunoscută realitatea - actul nu s-ar fi încheiat;
- dacă eroarea cade asupra valorii economice a contraprestaţiei - e vorba despre o eroare lezionară care cade sub incidenţa
regulilor ce guvernează leziunea ca viciu de consimţământ;
 în cazul actelor bilaterale cu titlu oneros e necesar ca co-contractantul să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că elementul asupra
căruia cade falsa reprezentare este determinant hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil - această condiţie se cere a fi
îndeplinită în scopul asigurării stabilităţii şi certitudinii operaţiunilor juridice din circuitul civil.
În actele unilaterale cu titlu oneros nu se impune această condiţie deoarece lipseşte „cocontractantul” sau „cealaltă parte”.
În cazul actelor bilaterale nu este necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare pentru a ne afla în prezenţa viciului de
consimţământ, care să atragă anulabilitatea actului juridic civil; dacă totuşi fiecare parte a fost în eroare atunci, fiecare, separat,
poate cere anularea actului pentru eroarea căreia îi este victimă.
DOLUL (VICLENIA)
= viciul de consimţământ ce constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene sau dolosive pentru a o
determina să încheie un act juridic civil = e o eroare provocată şi nu spontană, cum este în cazul erorii propriu-zise.
Clasificarea dolului - În dreptul privat roman se făcea distincţie între dolus malus (dolul grav) şi dolus bonus (dolul uşor).
După consecinţele pe care acesta le are asupra actului juridic:
Dolul principal (dolus dans causaum contractui) = dolul care cade asupra unor elemente principale determinante la încheierea
actului juridic şi care atrage nulitatea actului.
Dolul incident (dolus incidens, dol secundar) = dolul care cade asupra unor împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului
juridic. Acesta nu este sancţionat cu nulitatea actului, se poate cere o reducere a prestaţiei dacă este cazul.
Structura dolului - Dolul, ca viciu de consimţământ, are 2 elemente:
- un element obiectiv material - constă în utilizarea de mijloace viclene, maşinaţiuni, şiretenii, manopere dolosive pentru a induce
în eroare. Acest element poate consta într-o acţiune pozitivă (fapt comisiv) sau într-o acţiune negativă (fapt omisiv). În materia
liberalităţilor, faptul omisiv se poate realiza în sugestie sau captaţie, adică specularea afecţiunii unei persoane pentru a o
determina să facă o donaţie sau un legat testamentar.
- un element subiectiv - constă în intenţia de a induce o persoană în eroare pentru a o determina să încheie un act juridic civil.
Cerinţele dolului - Pentru ca dolul să fie viciu de consimţământ trebuie îndeplinite cumulativ 2 condiţii:
- să fie determinant pentru încheierea actului juridic - art. 960 alin.1 din Codul Civil: dolul constituie o cauză de nulitate doar
dacă „este evident că fără aceste maşinaţii cealaltă parte n-ar fi contractat”. Este necesară existenţa raportului de cauzalitate
între mijloacele viclene folosite de autor şi consimţământul dat de victimă.
- să provină de la cealaltă parte - art. 960 alin. Cod Civil: în convenţii mijloacele viclene trebuie să fie „întrebuinţate de 1 din
părţi”
- dolul provine de la reprezentantul cocontractantului.
Nu este necesar ca dolul să fie comun (să existe pentru fiecare parte a actului bilateral), dar dacă există reciprocitate de dol,
fiecare poate cere anularea actului pentru dolul a cărui victimă este.
VIOLENŢA
= viciul de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie
un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Clasificare:
După natura răului:
Violenţa fizică (vis) - când ameninţarea cu răul priveşte integritatea fizică ori bunurile persoanei.
Violenţa morală (metus) - când ameninţarea cu răul priveşte onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.
Structura violenţei - violenţa e alcătuită din 2 elemente:
- un element obiectiv (exterior) - constă în ameninţarea cu răul;
- un element subiectiv (intern) - constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate care îi alterează consimţământul.
Art. 954 alin. 1 din Codul Civil - temerea trebuie să fie insuflată autorului actului prin ameninţarea cu un „rău considerabil şi
prezent”.
Cel de-al doilea element, cu caracter subiectiv e dat de starea psihologică insuflată autorului actului de constrângere exercitată
asupra sa.
Condiţiile cerute violenţei pentru a fi viciu de consimţământ - Pentru ca violenţa să constituie viciu de consimţământ
trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- să fie determinantă, adică violenţa să fie de natură a determina o persoană să încheie un act juridic civil.
- să fie injustă (nelegitimă, ilicită).
LEZIUNEA
= viciul de consimţământ care constă în disproporţia vădită de valoare între cele 2 prestaţii.
Structura leziunii - diferă în funcţie de concepţia care stă la baza reglementării ei:
- prima concepţie, subiectivă, reţine pentru existenţa leziunii 2 elemente: unul obiectiv (constă în disproporţia de valoare dintre
contraprestaţie) şi unul subiectiv (constă în profitarea de starea de nevoie în care se află cealaltă parte)
- a doua concepţie, obiectivă, reţine pentru existenţa leziunii 1 element (paguba egală cu diferenţa de valoare a celor 2 prestaţii)
Condiţiile de existenţă a leziunii ca viciu de consimţământ - Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune trebuie
întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv.
- leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;
- disproporţia de valoare între contraprestaţie să fie vădită.
Domeniul de aplicare al leziunii – D.p.d.v. al persoanelor care pot invoca leziunea ca viciu de consimţământ, aceştia nu sunt
decât minorii între14 şi 18 ani, deci pe cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă - art. 1165 din Codul Civil: „majorul nu poate,
pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune”. Exceptii - în care majorul poate invoca leziunea:
- în cazul convenţiilor de salvare maritimă (art. 60 din Ordonanţa nr. 42 / 1997 privind navigaţia civilă);
- în cazul în care, după data acceptării succesiunii expres sau tacit, succesiunea este absorbită sau micşorată cu mai mult de
jumătate, prin descoperirea unui testament, necunoscut în momentul acceptării (art 694, teza a II-a Cod Civil).
3. Obiectul actului juridic civil
= conduita părţilor actului juridic civil, respectiv acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.
Consacrarea juridică a definiţiei cu referire doar la convenţii - art. 962: „obiectul convenţiilor e acela la care părţile sau numai
una din părţi se obligă”.
Corelaţia dintre obiectul şi conţinutul actului juridic civil - e asemănătoare cu aceea dintre obiectul şi conţinutul raportului
juridic civil => nu trebuie confundate acţiunile sau inacţiunile părţilor actului juridic civil (care constituie obiectul actului juridic
civil) cu dr subiective şi obligaţiile la care dă naştere actul juridic şi care constituie conţinutul sau efectele actului juridic civil.
Condiţiile de valabilitate a obiectului actului juridic civil - Pentru a fi valabil, obiectul oricărui act juridic civil trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să existe;
- să fie în circuitul civil;
- să fie determinat sau determinabil;
- să fie posibil;
- să fie licit şi moral.
Pe lângă aceste condiţii generale mai sunt şi unele condiţii speciale:
- cel care se obligă să fie titularul dreptului civil subiectiv;
- să existe autorizaţie administrativă prevăzută de lege;
- obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.
Obiectul să existe - e cea mai importantă cerinţă pentru valabilitatea actului juridic civil; art. 1311 din Codul civil: „Dacă în
momentul vânzării, lucrul vândut era pierit de tot, vinderea este nulă. Dacă era pierit numai în parte, cumpărătorul are alegerea
între a se lăsa de contract sau a pretinde reducerea preţului.” Un bun viitor poate forma obiect valabil al actului juridic civil,
excepţie fac succesiunile viitoare care nu pot forma obiectul actului juridic civil - art. 965 alin. 2 din Codul Civil.
Obiectul să fie în circuitul civil - art. 963 din Codul civil: „numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”; art.
1310 din Codul Civil - „toate lucrurile care sunt în comerţ pot să fie vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta”.
Obiectul să fie determinat sau determinabil - art. 948 punctul 3 şi de art. 964 din Codul civil - „obligaţia trebuie să aibă de
obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi incertă, dar este posibilă determinarea sa.” =>
când obiectul actului juridic priveşte un bun individual determinat (res certa), condiţia este îndeplinită prin ipoteză. Dacă obiectul
actului juridic priveşte un bun generic determinat (res genera), cerinţa este îndeplinită prin stabilirea precisă a cantităţii şi valorii
bunului sau prin stabilirea doar a unor criterii d determinare care vor fi folosite în momentul executării actului.
Obiectul să fie posibil - Nimeni nu poate fi îndatorat la o obligaţie imposibilă – nulla imposibilium obligatio est. Imposibilitatea
trebuie să fie absolută, adică prestaţia să nu poată fi îndeplinită, dacă imposibilitatea este relativă (subiectivă), aceasta nu
afectează validitatea actului deoarece imposibilitatea este numai pentru un anumit debitor, iar pentru neexecutarea culpabilă din
partea debitorului este angajată răspunderea sa civilă. Imposibilitatea poate fi de ordin material (când prestaţia nu poate fi adusă
la îndeplinire datorită unei stări de fapt) sau de ordin juridic (dacă se datorează unei cauze juridice), aceasta fiind apreciată în
raport de momentul încheierii actului juridic.
Obiectul să fie licit şi moral - art. 5 din Codul Civil: „nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care
interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. În cazul nerespectării acestei condiţii actul juridic civil astfel încheiat este lovit
de nulitate absolută sau relativă, după cum norma imperativă încălcată este de ordine publică sau de ordine privată.
Cel care se obligă să fie titularul dreptului civil subiectiv – cerinţa e necesară în actele constitutive sau translative de
drepturi şi se bazează pe principiul de drept conform căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are sau la mai mult
decât are – nemo dat quod non habet sau nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet. Această condiţie e cerută
doar dacă prin natura sa actul juridic respectiv transferă imediat dreptul real.
Existenţa autorizaţiei administrative prevăzute de lege - Actele juridice care au ca obiect anumite bunuri, pentru a fi valabil
încheiate, trebuie îndeplinită cerinţa autorizaţiei administrative, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului - Această condiţie se impune datorită caracterului personal al unor
acte juridice care se încheie intuitu personae, fiind avute în vedere de cocontractant anumite calităţi ale debitorului (ex.
mandatul) => promisiunea faptei altuia este lipsită de fapte juridice în privinţa persoanei a cărei faptă a fost promisă, dar este
valabilă promisiunea de porte-fort, prin care o persoană se angajează să obţină fapta altei persoane ori ca aceasta să ratifice
actul juridic încheiat pe seama sa - deoarece în acest caz, cel ce face promisiunea de porte-fort se obligă personal, fără ca terţul
al cărui consimţământ este făgăduit să fie obligat în vreun fel. Dacă însă terţul ratifică actul, obligaţia retroactivează de la data
când s-a făcut promisiunea de porte-fort şi nu de al data ratificării actului.
4. Cauza actului juridic civil
= elementul actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act.
Trăsăturile cauzei:
- împreună cu consimţământul, formează voinţa juridică;
- ca element esenţial al actului juridic civil, cauza nu se confundă nici cu obiectul şi nici cu consimţământul;
- nu se confundă nici cu izvorul raportului juridic civil deoarece s-ar confunda partea cu întregul.
Reglementare:
- art. 948 pct. 4 din Codul Civil - când se referă la condiţiile esenţiale ale convenţiilor, se referă la „o cauză licită”.
- art. 966 din Codul Civil - „obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un efect”.
- art. 967 din Codul Civil - „Convenţia e valabilă, cu toate că cauza nu e expresă. Cauza e prezumată până la dovada contrarie”.
- art. 968 - „cauza este ilicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.
Elementele cauzei actului juridic civil: În doctrină se admite că în structura cauzei intră 2 elemente: scopul imediat, scopul
mediat.
Scopul imediat (causa proxima) - se referă la scopul obligaţiei e abstract şi invariabil, fiind stabilit pe principalele categorii de
acte juridice civile:
- în contractele sinalagmatice - scopul imediat = prefigurarea mentală a contraprestaţiei;
- în actele cu titlu gratuit - scopul imediat = intenţia de a gratifica;
- în actele reale - scopul imediat = prefigurarea emiterii lucrului;
- în contractele aleatorii - scopul imediat = riscul (unele împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa câştigului sau riscul
pierderii)
Scopul mediat (causa remota) - se referă la scopul actului juridic civil, este concretă şi variabilă, ea reprezentând motivul
determinant al încheierii actului juridic civil.
Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil: Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiţii:
a) să existe - Această condiţie e cerută expres în art. 966 din Codul Civil - „obligaţia fără cauză nu poate avea nici un efect.”
b) să fie reală - Această condiţie e consacrată expres de prevederile art. 966 din Codul Civil - „obligaţia fondată pe o cauză falsă
nu poate avea nici un efect”. Cauza nu e reală, ci falsă când există eroare asupra motivului determinant al actului juridic civil,
care e scopul mediat.
c) să fie licită şi morală - Această condiţie e prevăzută expres de art 966 din Codul Civil - „obligaţia ilicită nu poate avea nici un
efect”; art. 968 - „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice”.
Rolul şi proba cauzei actului juridic civil:
Rolul cauzei - Prin mijlocirea cauzei, părţile dau valoare de element esenţial unei împrejurări sau aspect care altfel nu ar avea
relevanţă juridică. Prin cele 3 condiţii pe care trebuie să le îndeplinească cauza sau scopul actului juridic civil, se constituie
instrumentul juridic prin care jurisprudenţa asigură restabilirea legalităţii şi respectarea bunelor moravuri, precum şi concordanţa
actelor juridice şi ordinea publică.
Proba cauzei - art. 967 alin. 1 Cod Civil: „convenţia e valabilă cu toate că cauza nu e expresă”; alin. 2 - „cauza este prezumată
până la dovada contrarie”. Prin această dispoziţie se reglementează în realitate 2 prezumţii:
o prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent că se menţionează ori nu acest element în instrumentum probationis;
o prezumţia de existenţă a cauzei - cauza nu trebuie dovedită deoarece ea este prezumată de lege.

FORMA ACTULUI JURIDIC

= condiţia care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport
juridic civil concret.
D.p.d.v. terminologic, forma actului juridic civil are 2 sensuri:
- stricto sensu, prin forma actului juridic civil se înţelege tocmai modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice care este substanţa
actului juridic civil, acest sens este guvernat de principiul consensualismului.
- lato sensu, prin forma actului juridic civil se înţeleg trei cerinţe de formă impuse actului juridic civil: forma cerută pentru chiar
valabilitatea actului juridic civil (forma ad validitatem) sau ad solemnitatem); forma cerută pentru probarea actului juridic (forma
ad probationem); forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.
Principiul consensualismului = simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic să
ia fiinţă în mod valabil d.p.d.v. al formei, care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice
- principiul consensualismului e reglementată pentru anumite acte juridice civile (C VC e reglementat în art. 1295 din Codul
Civil):
- legea civilă consacră expres excepţiile de la principiul consensualismului şi care, în esenţă, sunt cele 3 cerinţe ale formei actului
juridic civil: forma ad validitatem, ad probationem şi forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi.
Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil
A. În funcţie de consecinţele juridice ale nerespectării condiţiilor:
1. forma cerută ad validitatem, a cărei nerespectare atrage nulitatea actului;
2. forma cerută ad probationem, a cărei nerespectare atrage imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de probă;
3. forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a cărei nerespectare atrage inopozabilitatea actului;
B. După criteriul izvorului, care cere o anumită formă actului juridic civil concret:
 forma impusă de legea civilă;
 forma convenţională impusă de acordul părinţilor pentru a exterioriza o anumită formă de voinţă.
Forma cerută ad validitatem
= condiţia esenţială cerută de lege pentru valabila încheiere a unui act juridic şi care constă în exteriorizarea manifestării de
voinţă a părţilor cu o anumită solemnitate, de obicei forma scrisă, autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Actele juridice, care necesită îndeplinirea anumitor condiţii de formă pentru a fi valabile = acte solemne (formale). EX:
testamentul, revocarea expresă a legatelor, acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar etc.
Caracterele juridice ale formei ad validitatem
- e un element esenţial al actului juridic civil şi a cărei nerespectare este sancţionată cu nulitatea absolută;
- e incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, nefiind admis un act juridic solemn săvârşit în mod tacit;
- e exclusivă, părţile neavând posibilitatea să adopte o altă modalitate de exteriorizare a voinţei lor şi numai pe aceea prevăzută
de lege
- e abstractă şi invariabilă pentru acelaşi tip de act solemn.
Condiţii care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem
- întregul conţinut al actului juridic civil (şi clauzele esenţiale şi cele neesenţiale), trebuie să îmbrace forma cerută pentru
validitatea sa, nefiind admis aşa-numitul act per relationemîn care pentru determinarea conţinutului său se face trimitere la o
sursă externă;
- actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (ex. mandatul dat pentru încheierea unui
act juridic solemn trebuie să fie dat prin procură autentică);
- uneori actul care determină ineficacitatea actului solemn, trebuie în principiu să îmbrace şi el forma solemnă (excepţie face
legatul care poate fi revocat şi tacit).
Aplicaţii ale formei ad validitatem
Principalele acte solemne pentru care forma ad validitatem este cerută de lege:
1. contractul de donaţie (art. 813 din Codul Civil dispune că donaţia se poate face doar prin act autentic);
2. testamentul (art. 858 dispune că un testament poate fi sau olograf (scris de mână) sau făcut prin înscris autentic);
3. contractul de societate comercială, reglementat de Legea nr. 31 / 1990;
4. căsătoria
5. convenţia de constituire a unui drept de ipotecă (art. 1172 Cod Civil);
6. actul juridic între vii de înstrăinare a unui titlu, indiferent dacă acesta e situat în intravilan sau extravilan (L 54 / 1998)
7. exprimarea consimţământului părinţilor la adopţia copilului de o persoană sau o familie propusă de Comisia pentru Protecţia
Copilului (Ordonanţa 25/1997) etc.
Forma cerută ad probationem
= cerinţa care constă în întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic civil. Sancţiunea nerespectării formei cerute de art.
1180 din Codul Civil nu constă în nevalabilitatea actului, ci numai în imposibilitatea dovedirii actului cu alt mijloc de probă.
Caracterele juridice ale formei ad probationem
 e obligatorie, iar nu facultativă;
 nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului cu alt mijloc de probă;
 reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului.
Aplicaţii ale formei ad probationem
În Codul Civil nu există un text care să enumere situaţiile în care forma scrisă este cerută ad probationem, însă există o serie de
dispoziţii legale care fac aplicaţii acestei cerinţe:
- contractul de locaţiune (art. 1416 Cod Civil);
- tranzacţia (art. 1705 Cod Civil);
- depozitul voluntar (art. 1597 Cod Civil);
Forma ad probationem mai poate fi instituită pentru o anumită categorie de acte juridice civile - cele care au ca obiect o sumă
mai mare decât cea prevăzută de art. 1191 alin. 1 din Codul Civil.
Forma pentru opozabilitate faţă de terţi
= formalităţile care sunt necesare potrivit legii pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care nu au participat la
încheierea actului juridic civil, în scopul ocrotirii drepturilor ori intereselor lor.
Trăsături:
- se justifică ideea de protecţie a terţilor;
- e obligatorie şi nu facultativă;
- nerespectarea acestei forme atrage sancţiunea inopozabilităţii actului juridic, astfel, actul produce efecte între părţi, dar este
ineficace faţă de terţi, ceea ce înseamnă că părţile nu pot invoca în faţa terţilor drepturile izvorâte din acel act.
Aplicaţii ale formei cerute pentru opozabilitatea faţă de terţi
 publicitatea imobiliară prin cărţile funciare (art. 21 din Legea nr. 7 / 1996);
 publicitatea constituirii gajului şi a oricărei garanţii reale mobiliare (Legea nr. 99 / 1999);
 înregistrarea prevăzută de lege în materia invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale (L 64/1991 şi L 129/1992);
 înregistrările şi publicitatea prevăzută de Legea nr. 31 / 1990 la Registrul Comerţului);
 înregistrarea contractelor de arendare în condiţiile prevăzute de legea arendării nr. 16 / 1994 etc.

MODALITATILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

= acel element cuprins într-un act juridic care constă într-o împrejurare ce are influenţă asupra efectelor pe care le produce sau
trebuie să le producă actul respectiv.
Termenul
= eveniment viitor şi sigur ca realizare până la care este amânată fie începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi
executării obligaţiilor civile corelative.
Termenul este indicat în mod obişnuit printr-o dată calendaristică.
Principalele dispoziţii privitoare la termen sunt reglementate în Codul Civil prin art. 1022 – 1025. Pe lângă aceste articole, mai
există şi alte reguli speciale din Codul Civil (ex. art. 1079, art. 1101 etc.) sau din alte acte normative (ex. art. 7 din Legea nr.
16 / 1994).
Caractere:
- e un eveniment viitor, fără a se ţine seama dacă este suspensiv sau extinctiv;
- realizarea acestui eveniment este sigură.
Clasificare:
După criteriul efectului său:
- termenul suspensiv = termenul care amână începutul exerciţiului subiectiv şi executării obligaţiei corelative până la
îndeplinirea lui (ex. data la care trebuie restituit lucrul împrumutat comodatarului ).
- termenul extinctiv = termenul care amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative până la
împlinirea lui (ex. data la care trebuie retrocedat lucrul închiriat).
După criteriul beneficiarului termenului:
- termenul stabilit în favoarea debitorului - art. 1024 Cod Civil - debitorul poate plăti de bună voie înainte, dar nu poate fi
silit de creditor la aceasta.
- termenul stabilit în favoarea creditorului – creditorul poate cere executarea obligaţiei la împlinirea termenului, fără ca
debitorul să se poată opune (ex. termenul stipulat în contractul de depozit).
- termenul în favoarea ambelor părţi – executarea anticipată a obligaţiilor este posibilă cu acordul ambelor părţi (ex.
termenul într-un contract de asigurare).
În funcţie de izvorul lor:
- termenul voluntar (convenţional) e stabilit prin voinţa părţii sau a părţilor din actul juridic civil unilateral sau bilateral. Se
subclasifică în: termen expres (când părţile l-au prevăzut în mod explicit); termen tacit (când e dedus din natura raportului
juridic concret sau din alte împrejurări). Majoritatea termenelor intră în categoria termenelor convenţionale.
- termenul legal = termenul stabilit printr-un act normativ şi care face parte de drept din actul juridic civil.
- termenul jurisdicţional (judiciar) = termenul care e acordat debitorului de instanţa judecătorească, potrivit art. 1583 Cod
Civil (EX: art. 1101 alin. 2 - judecătorii, luând în considerare poziţia debitorului, pot acorda mici termene pentru plată şi să
oprească executarea urmăririlor - e termen de graţie.

După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale la momentul încheierii actului juridic:
- termenul cert (dies certus anct quano) = termenul a cărei împlinire e cunoscută (EX: C de închiriere încheiat până la 1
ianuarie 2003).
- termenul incert (dies certus anct incertus quano) = termenul a cărui dată de împlinire nu este cunoscută în momentul
încheierii actului juridic, dar împlinirea lui este sigură (ex. rentă viageră).
Efectele termenului:
Efectele termenului afectează numai efectuarea actului juridic civil, nu şi existenţa sa. Termenul suspensiv întârzie exercitarea
termenului subiectiv, respectiv respectarea obligaţiei. Dreptul subiectiv şi obligaţia au o existenţă certă => consecinţe:
- dacă debitorul execută obligaţia înainte de termen, el face o plată valabilă (art. 1023 Cod Civil);
- până la împlinirea termenului, creditorul poate lua măsuri de conservare a dreptului său;
- în actele translative de drepturi reale asupra bunurilor certe, termenul suspensiv nu amână transferul acestor drepturi, afară de
cazul în care s-a prevăzut expres contrariul;
o creditorul nu poate cere plata înainte de împlinirea termenului;
o până la împlinirea termenului suspensiv, prescripţia extinctivă nu începe să curgă;
o în actele juridice translative de proprietate, riscul pieirii fortuite a bunului individual determinat înainte de împlinirea termenului
suspensiv e suportat de dobânditor; excepţie - când părţile au prevăzut expres că transferul dr de proprietate se va face la
împlinirea termenului
Termenul extinctiv are ca efect încetarea dreptului subiectiv şi obligaţiei corelative. După împlinirea termenului extinctiv, raportul
juridic civil concret nu îşi mai produce efectele (ex. expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul de locaţiune).
Proba termenului
Dovada faptului că actul este afectat de termen revine celui ce îl invocă. Dacă proba a fost făcută, împlinirea termenului
suspensiv trebuie probată de partea care cere executarea obligaţie, iar împlinirea termenului extinctiv trebuie probată de cel care
înţelege să se prevaleze de stingerea obligaţiei.
Condiţia
= eveniment viitor şi nesigur ca realizare de care depinde însăşi existenţa actului juridic.
Reguli generale privind condiţia sunt stabilite în Codul civil prin art. 1004 – 1019, iar reguli speciale se găsesc în alte acte
normative (ex. Legea nr. 136 / 1995 privind asigurările şi reasigurările).
Ca modalitate a actului juridic civil, condiţia prezintă următoarele caractere:
 e un eveniment viitor. Dacă, fără ca părţile să ştie, evenimentul avusese loc până în momentul încheierii actului, deci nu mai
era viitor, ci trecut, actul trebuie considerat neafectat de condiţie (pur şi simplu) sau total ineficace după cum evenimentul
reprezenta o condiţie suspensivă sau rezolutorie;
 e un eveniment nesigur ca realizare. Prin aceasta, condiţia se deosebeşte de termen, eveniment a cărui realizare e nesigură
 stipularea condiţiei trebuie să fie rodul voinţei părţilor.
Clasificare:
În funcţie de criteriul efectului:
- conditie suspensivă = condiţia de a cărei îndeplinire depinde naşterea actului juridic civil (EX: îţi voi da casa mea cu condiţia
să fi mutat rapid).
- conditie rezolutorie = condiţia de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea actului juridic civil, părţile fiind obligate să-şi
restituie în principiu obligaţiile executate (EX: C VC se va desfiinţa dacă vânzătorului i se naşte un copil într-o anumită perioadă
de timp).
În funcţie de legătura cu voinţa părţilor, a realizării sau nerealizării ei:
- condiţia e cauzală când realizarea sau nerealizarea evenimentului depinde de întâmplare, de hazard, fiind independentă de
voinţa părţilor (ex. dacă va ploua).
- condiţia e potestativă când realizarea sau nerealizarea evenimentului depinde de voinţa uneia dintre părţi (art. 1006 C Civ)
Condiţia poate fi potestativă pură când realizarea sau nerealizarea evenimentului depinde exclusiv de voinţa uneia dintre părţi
(ex. dacă vreau) sau potestativă simplă când realizarea sau nerealizarea evenimentului depinde în acelaşi timp de voinţa uneia
dintre părţi, dar şi de împrejurări obiective sau fapta unui terţ nedeterminat (ex. proprietarul unei case se obligă să închirieze o
cameră cu condiţia să nu fie transferat).
- condiţia e mixtă când realizarea sau nerealizarea evenimentului depinde atât voinţa uneia dintre părţi, cât şi de voinţa unei
terţe persoane determinate (ex. un locatar se obligă să închirieze o cameră din casa în care locuieşte, cu condiţia ca proprietarul
să i-o doneze).
În funcţie de realizarea sau nerealizarea evenimentului nesigur:
- condiţia pozitivă afectează existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative printr-un eveniment ce urmează să
se îndeplinească (îţi vând casa mea, dacă voi pleca din oraş).
- condiţia negativă afectează existenţa drepturilor civile şi a obligaţiilor corelative printr-un eveniment ce urmează să se
producă (ex. vând casa mea dacă în termen de un an nu voi pleca din ţară).
Efectele condiţiei
Efectele condiţiei sunt guvernate de 2 principii:
- condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile corelative (art. 1004 Cod Civil);
- condiţia îşi produce efectele retroactiv (ex tunc) (art. 1015 teza I Cod Civil).
E necesară distincţia atât între condiţia suspensivă şi cea rezolutorie, cât şi între perioada anterioară îndeplinirii condiţiei
(pendente conditione) şi cea ulterioară îndeplinirii condiţiei (eveniente conditione).
Pendente conditione, condiţia suspensivă are următoarele efecte: actul juridic nu îşi produce efectele acestea fiind sub semnul
întrebării. Eveniente conditione, dacă condiţia suspensivă s-a realizat, se consideră retroactiv că actul a fost pur şi simplu.
Exceptii de la retroactivitatea efectelor condiţiei suspensive, eveniente conditione:
- prescripţia extinctivă curge doar de la împlinirea condiţiei;
- fructele culese de înstrăinător rămân ale sale;
- actele de administrare făcute de înstrăinător rămân valabile;
- riscurile sunt în sarcina înstrăinătorului.
În cazul neîndeplinirii condiţiei suspensive, părţile sunt în situaţia în care ar fi fost dacă nu ar fi încheiat actul juridic:
- prestaţiile executate trebuie restituite;
- garanţiile constituite se desfiinţează;
- drepturile constituite de debitor se consolidează.
Pendente conditione, condiţia rezolutorie nu îşi produce efectele, actul comportându-se ca pur şi simplu . Eveniente conditione,
dacă condiţia rezolutorie nu s-a realizat, actul juridic se consolidează retroactiv, fiind socotit ca pur şi simplu de la naşterea sa.
Dacă condiţia rezolutorie s-a realizat, actul se va desfiinţa retroactiv.
Exceptii de la caracterul retroactiv al condiţiei rezolutorii:
- riscurile realizate pendente conditione sunt suportate de dobânditor, ca proprietar sub condiţie rezolutorie;
- actele de administrare făcute de dobânditor sub condiţie rezolutorie sunt valabile;
- fructele rămân în proprietatea dobânditorului;
- în cazul actelor juridice cu executare succesivă, efectele se produc doar pentru viitor (ex. nunc).
Proba condiţiei: Ca şi în cazul termenului, proba condiţiei trebuie făcută de acela care se prevalează de ea potrivit regulilor din
dr comun.
Sarcina
Spre deosebire de celelalte modalităţi (termen sau condiţie) care pot să afecteze orice act juridic, sarcina poate să apară numai la
actele cu titlu gratuit: în cazul liberalităţilor – costa în obligaţia de a face sau a nu face ceva, stabilită de către dispunător şi pe
care gratificatul trebuie să o îndeplinească dacă acceptă liberalitatea respectivă (ex. donaţia, legatul cu sarcină) => valabilitatea
liberalităţilor e condiţionată de îndeplinirea de către donator sau legator a obligaţiei respective impuse de către donator sau
testator.
În Codul Civil nu se regăseşte o reglementare cu caracter general a sarcinii, însă aplicaţii ale acesteia se regăsesc în materia
donaţiei (art. 823 – 830) şi în materia legatului (art. 930).
Caractere ale sarcinii:
- e o obligaţie de a da, a face sau a nu face;
- poate să apară doar la actele cu titlu gratuit (mai precis, în cazul liberalităţilor;
- e stabilită de dispunător în sarcina gratificatului;
- valabilitatea liberalităţii este condiţionată de îndeplinirea de către donator sau legator a obligaţiei impus de donator sau
testator.
- neexecutarea sarcinii nu atrage revocarea de drept a donaţiei, ci cel nul revocarea judiciară (art. 832 Cod Civil pentru donaţii şi
art. 930 Cod Civil pentru legate), afară de cazul în care dispunătorul a stipulat altfel.
Clasificare
În funcţie de persoana beneficiarului:
- sarcină în favoarea dispunătorului (ex. plata unei datorii a acestuia);
- sarcină în favoarea gratificatului (ex. dacă acceptă donaţia are obligaţia de a-şi termina facultatea);
- sarcină în favoarea unei terţe persoane (ex. donatorul sau legatorul să plătească avansul pentru cumpărarea unui apartament
pe numele unui terţ).
Efecte
Sarcina nu afectează conţinutul actului juridic în caz de neexecutare a ei, însă afectează eficacitatea acestuia. Dacă avem în
vedere faptul că sarcina dă oarecum actului juridic care o conţine caracter oneros, practic, ea îndreptăţeşte în cazul neexecutării
ei la rezoluţiune pentru neexecutare sau la dreptul de a cere executarea ei silită.

EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

= drepturile subiective civile şi obligaţiile corelative care se nasc, se modifică sau se sting prin actul juridic civil.
Codul Civil cuprinde principala reglementare a actului juridic civil. Deşi nu cuprinde o reglementare a actului juridic civil în
general, Codul Civil cuprinde două categorii de norme juridice (după sfera lor de aplicare) care privesc pe de o parte efectele
convenţiilor sau contractelor în general (art. 969 – 985 Cod Civil), iar pe de altă parte efectele diferitelor contracte civile
(vânzarea – art. 1294 – 1404; schimbul – art. 1405 – 1409; locaţiunea – art. 1410 – 1490; societatea – art. 1491 – 1531;
mandatul – art. 1532 – 1559; comodatul – art. 1560 – 1575; împrumutul – art. 1576 – 1590; depozitul – art. 1591 – 1634; jocul
şi prinsoarea – art. 1636 – 1638; renta viageră – art. 1639 – 1651; fidejusiunea – art. 1652 – 1684; amanetul – art. 1685 –
1696; tranzacţia – art. 1704 – 1717; donaţia art. 800 – 855; testamentul – art. 856 – 931). Mai găsim reglementări privind
efectele altor contracte civile şi în alte acte normative precum: L 16 / 1994, pentru contractul de arendare; L 32 / 1994 cu
modificările ulterioare pentru contractul de sponsorizare; L 8 /1996 pentru contractul de valorificare sau exploatare a drepturilor
patrimoniale de autor şi a altor drepturi conexe etc.
Determinarea efectelor actului juridic civil
= stabilirea sau fixarea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative, generate, modificate sau stinse de un astfel de act.
Reguli de determinare a conţinutului actului juridic civil:
- faza prealabilă şi obligatorie a stabilirii efectelor actului juridic civil - e aceea a dovedirii existenţei actului juridic civil. Dacă nu
se poate dovedi existenţa actului juridic civil, nu se mai pune problema determinării efectelor sale – idem est non esse et non
probari. În situaţia în care există mijloace de probă suficiente, odată cu dovedirea existenţei actului juridic se stabilesc şi efectele
sale, însă pot exista şi situaţii în care, deşi existenţa actului juridic este neîndoielnică, în ceea ce priveşte efectele sale există
unele rezerve, acestea fiind neclare => e necesară aplicarea celei de-a doua reguli a determinării efectelor actului juridic civil -
interpretarea clauzelor actului juridic civil:
- art. 982, „toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înţelesul ce rezultă din actul întreg”;
- art. 979 „termenii susceptibili de 2 înţelesuri se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar produce
nici unul”;
- art. 978 - actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat;
Dacă sunt îndoieli, dispoziţiile respective „se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul” (art. 980);
- art. 983, clauzele îndoielnice „se interpretează în favoarea celui ce se obligă – in dubio pro reo;
- art. 984 - convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi
termenii cu care s-a încheiat; art. 985 - când într-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligaţia, nu se poate
susţine că printr-acestea s-a restrâns întinderea ce angajamentul ar avea de drept în cazurile neexprese- qual dubitationis
tollondaecausa, contractibus inseruntur ius commune non laedunt.
Principiile efectelor actului juridic civil şi excepţiile lor
Principiile efectelor actului juridic civil = reguli de drept civil care arată cum şi faţă de cine se produc aceste efecte; sunt
consacrate legislativ de art. 969 şi art. 973 di Codul Civil, însă doar pentru convenţii (contracte); însă aceste principii se aplică
prin analogie şi actelor juridice unilaterale.
Principiul forţei obligatorii pacta sunt servanda
- e exprimat prin adagiul pacta sunt servanda - actul juridic civil legal încheiat se impune părţilor sau părţii, întocmai ca legea.
Actul juridic încheiat cu respectarea prevederilor legii are putere obligatorie fa-ă de părţi (care sunt ţinute să respecte art. 969
Cod Civil), dar şi faţă de organul de jurisdicţie investit cu soluţionarea unui litigiu ce decurge dintr-un astfel de act.
Excepţii - Se constituie cu titlu de excepţie de la principiul forţei obligatorii acele situaţii în care efectele actului juridic nu se
produc aşa cum au dorit părţile, ci acestea sunt mai restrânse, mai întinse independent de voinţa părţilor sau a unei părţi.
Cazurile de restrângere a forţei obligatorii sunt situaţiile prevăzute în mod expres de lege, în care actul juridic îşi încetează
efectele înainte de termen, datorită dispariţiei unui element al său.
Cazuri de extindere a forţei obligatorii sunt:
- prorogarea (prelungirea) efectelor actului juridic prin efectul legii, peste termenul stipulat de părţi (ex. prelungirea contractelor
de închiriere la care face referire art. 1 din Legea nr. 17 / 1994, art. 7 alin. 1 din Legea nr. 112 / 1995 etc. în care se
reglementează prorogarea din 5 în 5 ani sau la late intervale de timp a unor contractate de închiriere);
- prelungirea efectelor actului cu executare succesivă datorită suspendării temporare a executării lui atâta timp cât durează cauza
de suspendare (ex. în caz de conflicte militare);
- revizuirea efectelor actului juridic datorită ruperii echilibrului contractual în urma schimbărilor împrejurărilor avute în vedere de
părţi la data încheierii actului juridic este ceea ce se numeşte teoria impreviziunii (rebus sic non stantibus), adică a împrejurărilor
„lucrurilor care nu mai stau aşa);
Aplicaţie a acestei teorii - art. 43 alin. 3 din Legea nr. 8/ 1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe: „în cazul unei
disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul
poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei.”
Nu se aplică teoria impreviziunii şi nici excepţia de la principiul forţei obligatorii în situaţia în care părţile actului juridic stabilesc
prin clauze exprese posibilitatea revizuirii ulterioare încheierii actului juridic.
Principiul irevocabilităţii actului juridic civil
Art. 969 alin. 2 din Codul Civil prevede irevocabilitatea convenţiilor, care nu pot fi revocate doar prin voinţa uneia dintre părţi, ci
numai prin acordul părţilor. Pentru actul unilateral nu există un text cu caracter general, cum este cazul convenţiilor, însă legea
civilă prevede expres excepţiile de la irevocabilitatea actului juridic unilateral. Principiul irevocabilităţii decurge din principiul forţei
obligatorii, fiind deci o consecinţă a acestora şi totodată o garanţie a acestora => raţiunile ce constituie fundamentul principiului
„pacta sunt servanda” sunt în acelaşi timp şi raţiunile care stau la baza principiului irevocabilităţii.
Excepţii
Excepţiile de la principiul irevocabilităţii sunt acele situaţii în care actului bilateral i se pune capăt prin voinţa doar a uneia dintre
părţi, iar actului unilateral, prin voinţa autorului lui => împărţirea excepţiilor în: excepţii în categoria actelor bilaterale şi excepţii
în categoria actelor unilaterale.
Principalele excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor juridice civile bilaterale:
 revocarea donaţiei între soţi (art. 937 alin. 1 din Codul Civil prevede „orice donaţiune făcută în timpul maritagiului între soţi
este revocabilă”);
 încetarea societăţii civile în condiţiile prevăzute de art. 1523 pct. 5 din Codul Civil : „societatea încetează prin voinţa expresă
de unul sau mai mulţi asociaţi de a nu continua societatea” şi art. 1527 Cod Civil care precizează : „Desfacerea societăţii prin
voinţa unei părţi urmează numai atunci când durata ei este nemărginită; ea se efectuează prin renunţare notificată tuturor
părţilor, întrucât se face cu bună credinţă şi la timp”;
 încetarea contractului de depozit la cererea deponentului (art. 1616 Cod Civil dispune „Depozitul trebuie să se restituie
deponentului îndată ce s-a reclamat, chiar când s-ar fi stipulat prin contract un anume termen pentru restituţiunea lui; se
exceptă însă cazul când în formele legale s-a notificat depozitorului un act de sechestru sau de opoziţie la restituţiunea sau la
strămutarea lucrului depozitat”);
 revocarea contractului de mandat de către mandant (art. 1553 – 1555 Cod Civil) şi renunţarea mandatarului la mandat (art.
1556 Cod Civil)
 denunţarea contractului de închiriere a unei suprafeţe locative, la cererea proprietarului sau a chiriaşului, cu obligaţia
notificării în termen de 60 de zile (art. 24 lit. a, b din Legea nr. 114 / 1996, republicată);
 denunţarea contractului de comandă a unei opere viitoare (art. 46 alin. 2 din Legea nr. 8 / 1996);
 denunţarea contractului de asigurare (art. 21 din legea nr. 136 / 1995);
 încetarea contractului de concesiune prin denunţarea unilaterală a concedentului, cu plata unei despăgubiri de către
concesionar, în cazul în care se impune o asemenea încetare pentru interesul naţional sau local (art. 35 lit. b din L 219 / 1998);
 denunţarea unilaterală a contractului de contractului de voluntariat (art. 14 din L 195 / 2001)
Excepţiile de la irevocabilitate în categoria actelor juridice civile unilaterale:
- testamentul este esenţialmente revocabil (art. 922 Cod Civil dispune: „revocarea făcută prin testament posterior va avea
validitatea ei cu toate că acest act a rămas fără efect din cauza necapacităţii eredelui sau a legatarului sau din cauză că aceştia
nu au voit a primi ereditatea”);
- retractarea renunţării la moştenire, care potrivit art. 701 Cod Civil poate avea loc numai dacă nu a expirat termenul pentru
exercitarea dreptului de opţiune succesorală (6 luni de la data deschiderii succesiunii) şi dacă moştenirea nu a fost acceptată
între timp de alţi succesori ai defunctului;
- oferta poate revocată până în momentul ajungerii ei la destinatar, în conformitate cu prevederile art. 37 din Codul comercial.
Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil - res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest
Art. 973 Cod Civil - „convenţiile nu au efect decât între părţile contractante” => principiul relativităţii efectelor actului juridic civil
= actul juridic produce efecte numai faţă de autorii sau autorul actului, fără a putea să profite sau să dăuneze altor persoane =
adagiul res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest.
Noţiunea de: parte, având-cauză şi terţ
Pentru o bună înţelegere a acestui principiu se impune precizarea noţiunilor de părţi, avânzi-cauză şi terţi, deoarece în raport cu
un anumit act juridic civil, toate subiectele sunt incluse în una din aceste trei noţiuni.
Parte = pers care încheie actul juridic civil personal sau prin reprezentare şi în patrimoniul său persoana căreia se produc efectele
actului juridic respectiv.
Având cauză (habetens causam) = pers faţă de care actul juridic produce efecte, deşi nu a participat la încheierea actului
respectiv. Aceste efecte sunt suportate datorită legăturii sale juridice cu părţile actului. Categorii de avânzi-cauză:
- succesori universali şi succesori cu titlu universal;
- succesori cu titlu particular;
- creditori chinografari.
Succesor universal = pers care dobândeşte un patrimoniu, adică o universalitate (universitas bonorum). Este situaţia
moştenitorului legal unic, legatorului universal, persoanei juridice dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării sau al
transformării.
Succesor cu titlu universal = pers care dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu. Sunt succesori cu titlu universal, moştenitorul
legal, legatorul sau legatorii cu titlu universal, persoana juridică dobânditoare a unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice
divizată (total sau parţial).
Calitatea de avânzi-cauză a succesorilor universali şi cu titlu universal constă în aceea că actul juridic încheiat de autorul lor îşi
produce efectele şi de faţă cu aceştia, ei preluând toate drepturile şi obligaţiile autorului, cu excepţia acelora strâns legate de
persoana autorului, precum şi cele declarate de părţi ca fiind intransmisibile.
Succesorii cu titlu particular = pers care dobândesc un anumit drept, privit individual (ut singuli). Sunt succesori cu titlu
particular: cumpărătorul unui bun, donatorul, cesionarul, legatorul cu titlu particular etc.
Succesorul cu titlu particular dobândeşte bunul în situaţia juridică în care acesta se află în patrimoniul autorului său, în raport cu
actele anterioare ale autorului, aceasta deoarece s-a luat în considerare principiul că nimeni nu poate transmite mai mult decât
are (nemo plus iuris in alienum tranferre potest quam ipse habet). EX: art. 1441 Cod Civil - îl priveste pe cumpărătorul unui bun
ce formează obiectul unui contract de locaţiune anterior.
Dobânditorul unui anumit drept are calitatea de având-cauză (deci poate exercita drepturile şi este ţinut să execute obligaţiile
autorului său şi care decurg din actul juridic respectiv), doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- să fie vorba de drepturi şi obligaţii strâns legate de dreptul subiectiv dobândit;
- să fie vorba de acte juridice anterioare încheiate de autorul lui cu alte persoane şi referitoare la acelaşi drept sau bun;
- să fi fost respectate formalităţile de publicitate prevăzute de lege pentru acel act juridic sau înscrisul ce constă actul juridic
respectiv să fi dobândit dată certă (actul juridic faţă de care urmează a se stabili calitatea de având-cauză sau de terţ a
succesorului cu titlu particular să îndeplinească cerinţele privitoare la forma pentru opozabilitatea faţă de terţi).
Dacă una din aceste condiţii nu este îndeplinită, dobânditorul cu titlu particular se va afla în poziţia de terţ.
Creditorii chirografari = creditorii care nu se bucură de nici o garanţie reală pentru creanţa lor. Art. 1718 din Codul civil - aceştia
au un drept de „gaj general” asupra patrimoniului debitorului care răspunde cu toate bunurile prezente şi viitoare.
Creditorii chirografari sunt considerate avânzi-cauză ai debitorului lor. Actele încheiate de către debitorul lor, în urma cărora
activul patrimonial se poate mări sau micşora, le sunt opozabile creditorilor chinografari. Din actele încheiate de către debitor nu
se nasc drepturi subiective şi obligaţii în favoarea sau în sarcina creditorilor chirografari.
Terţii (penitus extranei) = persoanele străine de actul juridic care nu au participat nici direct şi nici prin reprezentant la încheierea
acestuia. În concluzie, actul juridic civil încheiat nu produce nici un efect faţă de terţi.
Excepţii de la principiul relativităţii
- excepţiile aparente = cazurile în care doar la prima vedere s-ar putea vorbi despre o abatere de la principiul relativităţii, în
realitate, efectele respectând exigenţele principiului: situaţia avânzilor-cauză, promisiunea faptei altuia, simulaţia,
reprezentarea, acţiunile directe.
- excepţie reală - stipulaţia pentru altul (contractul în favoarea unei a treia persoane) = actul bilateral prin care o parte
(promitentul) se obligă faţă de cealaltă parte (stipulantul) să efectueze o prestaţie în favoarea unei a treia persoane (terţul
beneficiar) fără ca acesta să participe la încheierea convenţiei respective nici direct şi nici prin reprezentare.
Prin stipulaţia pentru altul, dreptul subiectiv civil se naşte direct şi în puterea convenţiei dintre stipulant şi promitent, însă
exerciţiul dreptului subiectiv născut în acest fel depinde doar de voinţa terţului beneficiar.
Dacă părţile nu au stabilit altfel => dreptul terţului ia fiinţă de al data încheierii convenţiei dintre stipulant şi promitent, indiferent
de acceptarea terţului beneficiar sau chiar dacă acesta nu a ştiut despre existenţa stipulaţiei.
Aplicaţii de stipulaţii pentru altul sunt prevăzute în codul Civil, în materie de rentă viageră (art. 1642), donaţie cu sarcină (art.
828 şi 830).
Situaţia avânzilor-cauză - nu constituie o excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului juridic deoarece:
- succesorii universali şi cei cu titlu universal sunt persoane asimilate părţilor, luând locul părţilor iniţiale în privinţa efectelor
actului juridic. De cele mai multe ori, producerea efectelor nu este străină de voinţa succesorilor.
- succesorii cu titlu particular, dacă sunt îndeplinite cele trei condiţii arătate ia locul părţii actului juridic, dobândirea calităţii de
având-cauză făcându-se cu voia acestuia;
- creditorii chinografari nu dobândesc drepturi subiective sau obligaţii din actul încheiat de debitorul lor, iar dreptul de a ataca
actul fraudulos izvorăşte din lege şi nu din actul încheiat de către debitor cu terţul. Prin urmare, nici aceştia nu constituie o
excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.
Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort) = convenţia prin care o parte (promitentul) se obligă faţă de cealaltă parte
(creditorul promisiunii) să determine o a treia persoană (terţ) să ratifice un act juridic.
Promisiunea faptei altuia constituie doar în aparenţă o excepţie de la relativitate deoarece promitentul promite propria lui faptă
(de a determina pe cineva să facă ceva în folosul creditorului promisiunii), obligarea unui terţ fără consimţământul său prin
voinţa altei persoane nefiind o excepţie de al relativitate.
Terţul va fi obligat doar dacă se obligă personal sau prin reprezentant, acesta devenind parte în actul juridic respectiv doar prin
voia sa; în cazul în care terţul refuză, promitentul este obligat să-l despăgubească pe creditorul promisiunii.
Simulaţia = operaţiunea juridică în care printr-un act juridic public, aparent, nereal, se creează o altă situaţie juridică decât cea
stabilită printr-un act ascuns, adevărat. Actul juridic ascuns trebuie încheiat concomitent sau înainte de încheierea actului public.
Simulaţia poate îmbrăca 3 forme:
- actul fictiv – actul public este încheiat numai de formă, nefiind contrazis de actul secret, denumit şi „contraînscris”;
- actul deghizat - în actul public se indică un anumit act juridic (ex. contractul de vânzare-cumpărare), iar în actul secret se arată
adevăratul act juridic (ex. contract de donaţie).
Deghizarea este totală, dacă aceasta are ca obiect natura juridică a operaţiei şi este parţială când are ca obiect numai un element
sau o clauză a actului încheiat (ex. preţ, condiţii etc.)
- interpunerea de persoane – prête-nom. Actul public este încheiat între anumite persoane, iar în actul secret sunt determinate
adevăratele „părţi” ale actului juridic, altele decât cele care apar în actul public.
Simulaţia constituie o excepţie aparentă de la relativitate, deoarece dreptul terţului de a invoca actul public sau de a alege între
actul public şi cel secret nu izvorăşte din convenţia părţilor care au încheiat simulaţia, ci din lege, sancţiunea specifică a simulaţiei
fiind inopozabilitatea faţă de terţii de bună credinţă a situaţiei juridice create prin actul juridic secret, iar dacă este cazul, chiar
înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie.
Reprezentarea = procedeul prin care o persoană numită reprezentant încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane
numită reprezentat, astfel încât efectele actului se produc direct şi nemijlocit în persoana reprezentatului.
Prin reprezentare, manifestarea de voinţă a reprezentatului care devine parte în raportul juridic este înlocuită de manifestarea de
voinţă a reprezentantului => reprezentantul care participă la încheierea actului juridic este un simplu intermediar în operaţiunea
respectivă deoarece nici nu este parte în raportul juridic şi efectele actului încheiat se produc în persoana reprezentatului.
Reprezentarea constituie o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil în sensul că efectele actului
juridic încheiat prin reprezentare se produc faţă de reprezentat, iar nu faţă de reprezentant, deşi acesta din urmă este cel care în
realitate încheie actul juridic civil.
În funcţie de izvorul împuternicirii de a reprezenta:
- reprezentarea legală - când reprezentatul este împuternicit de lege să săvârşească anumite acte în numele şi pe seama altei
pers. Sunt reprezentanţi legali: părinţi sau tutorii, sfera împuternicirii lor fiind prevăzută de lege în mod expres.
- reprezentarea convenţională – îşi are izvorul în voinţa părţilor atunci când împuternicirea se acordă de către reprezentat
reprezentantului printr-un contract (mandat). În acest caz, sfera împuternicirii este dată de către reprezentat.
În funcţie de întinderea puterii de a reprezenta:
- reprezentarea totală (generală) - priveşte toate actele juridice pe care o persoană le poate săvârşi prin reprezentant sau toate
bunurile acestei persoane (ex. reprezentarea minorului până la 14 ani).
- reprezentarea parţială (specială) - are ca obiect o anumită categorie de acte (actele de administrare).
Pentru a ne afla în prezenţa reprezentării e necesară întrunirea cumulativă a următoarelor 3 condiţii:
o împuternicirea de a reprezenta – aceasta vine fie din partea reprezentatului, fie din lege;
o intenţia de a reprezenta - constă în cunoaşterea şi acceptarea de către reprezentant şi de către persoanele cu care se încheie
actul juridic, că actul juridic se încheie prin procedeul reprezentării;
o voinţa liberă şi neviciată a reprezentantului - deoarece prin intermediul voinţei se încheie actul juridic.
Acţiunile directe = situaţii în care, potrivit legii, o persoană (reclamantul) cheamă în judecată o altă persoană (pârâtul) cu care
nu se află în raporturi contractuale, reclamantul fiind în raporturi contractuale cu altă persoană.

NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

= sancţiune civilă care intervine în cadrul încheierii unor acte juridice cu nerespectarea condiţiilor de validitate (de fond sau de
formă) impuse de lege.
Actul juridic sancţionat cu nulitate este lipsit de efectele juridice în vederea cărora a fost încheiat. Actul în sine există în mod
material, însă nu poate produce efecte juridice deoarece legea nu îi recunoaşte valabilitatea.
Sediul materiei - Normele juridice care reglementează instituţia nulităţii efectelor actului juridic civil se găsesc răspândite în tot
Codul Civil (ex. art. 966 Cod Civil care prevede că „obligaţia fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nuci un efect”;
art. 1311 Cod Civil prevede că „dacă în momentul vânzării lucrul era pierit în tot, vinderea este nulă”; art. 5, art 790 alin. 1, art.
803, art. 822 – 823, art. 839, art. 1156, art. 886, art. 910 alin. 1, art. 953, art. 961, art. 965 – 966, art. 1008, art. 1010, art.
1067, art. 1167 – 1168, art. 1190, art. 1308 – 1309; art. 1211, art. 1689 alin. 1; Decretul nr. 31 / 1954 (art. 20 şi 34); legea
nr. 18 / 1991 art. 105 alin. 3; Legea nr. 16 / 1994 art. 24 alin. 24 alin. 1; Legea nr. 190 / 1999 art. 5 etc.

Funcţiile nulităţii
- funcţia preventivă a nulităţii - constă în efectul inhibitoriu pe care-l exercită asupra subiectelor de drept civil care sunt
tentate să încheie actul juridic civil fără a respecta condiţiile de valabilitate.
- funcţia sancţionatorie - se aplică cand prima funcţie nu a fost eficientă şi constă în înlăturarea efectelor contrare legii
- funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii ne apare ca o sinteză a celorlalte 2 funcţii. Prin această funcţie se
asigură respectarea normelor de drept civil care reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic civil.
Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni de drept civil
Delimitarea instituţiei nulităţii actului juridic civil faţă de alte cauze de ineficacitate a actului juridic civil este necesară pentru o
mai bună înţelegere a acestuia, dar şi pentru evitarea confuziei nulităţii actului juridic civil cu alte sancţiuni de drept civil.
Nulitatea şi rezoluţiunea
Rezoluţiunea = sancţiunea de drept civil care constă în desfiinţarea retroactivă a unui contract sinalagmatic, cu executare uno
ictu, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.
Asemănări:
- ambele cauze de ineficacitate a actului juridic civil;
- atât rezoluţiunea cât şi nulitatea produc efecte retroactiv;
- ambele presupun o hotărâre a organului de jurisdicţie, fiind judiciare;
Deosebiri:
- nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în timp ce rezoluţiunea presupune un act juridic valabil încheiat;
- nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, iar rezoluţiunea se aplică doar în cazul C sinalagmatice cu executare uno ictu
- cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic, în timp ce la rezoluţiune cauzele sunt ulterioare momentului
încheierii actului juridic civil;
- prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite, după cum este vorba despre nulitate sau rezoluţiune.
Nulitatea şi rezilierea
Rezilierea = sancţiunea de drept civil care intervine în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una din părţile unui
contract sinalagmatic cu executare succesivă.
Sancţiunea rezilierii constă în încetarea efectelor contractului respectiv numai pentru viitor.
Între nulitate şi reziliere există aceleaşi asemănări şi deosebiri ca şi între nulitate şi rezoluţiune, cu menţiunea că rezilierea
produce efecte doar pentru viitor – ex. nunc.
Nulitatea şi caducitatea
Caducitatea = cauză de ineficacitate care constă în lipsirea actului juridic civil de orice efecte datorită încheierii unor cauze
ulterioare încheierii sale şi independent de voinţa autorului lor. Atât nulitatea cât şi caducitatea sunt cauze de ineficacitate.
Deosebiri:
- nulitatea presupune un act juridic nevalabil încheiat, în timp ce caducitatea presupune un act juridic valabil încheiat;
- nulitatea este retroactivă (ex. tunc), iar caducitatea produce efecte doar pentru viitor (ex. nunc);
- nulitatea există în momentul încheierii actului juridic, iar caducitatea presupune o cauză ulterioară actului juridic, fiind străină
de voinţa autorilor actului.
Nulitatea şi revocarea
Revocarea = sancţiunea de drept civil care constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori
neexecutării culpabile a sarcinii.
Asemănari - ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil.
Deosebiri:
- nulitatea presupune un act nevalabil, iar revocarea presupune un act valabil încheiat;
- cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic, iar revocarea presupune cauze ulterioare încheierii actului
juridic;
- nulitatea este aplicabilă oricărui act juridic, iar revocarea se aplică, în principiu , liberalităţilor;
- prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite, după cum este vorba despre nulitate sau revocare.
Nulitatea şi inopozabilitatea
Inopozabilitatea = sancţiunea ce se aplică în cazul nesocotirii unor cerinţe de publicitate faţă de terţi sau a depăşirii limitelor
puterii de a reprezenta.
Deosebiri:
- nulitatea presupune un act nevalabil, iar inopozabilitatea presupune un act valabil încheiat;
- efectele nulităţii privesc atât părţile actului juridic, cât şi terţii, iar în caz de inopozabilitate, efectele actului juridic se produc
faţă de părţi, dar nu şi faţă de terţi;
- la nulitate, cauzele sunt contemporane încheierii actului , pe când inopozabilitatea presupune neîndeplinirea unor formalităţi
ulterioare încheierii actului juridic;
- nulitatea relativă se poate acoperi prin confirmare, iar inopozabilitatea poate fi înlăturată în materie de reprezentare, prin
ratificare.
Nulitatea şi reducţiunea
Reducţiunea = sancţiunea de drept civil care se aplică actelor juridice încheiate cu nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege
pentru ocrotirea unor persoane sau pentru restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros
şi comutativ.
Deosebiri:
- nulitatea se aplică tuturor actelor juridice, iar reducţiunea se aplică fie liberalităţilor excesive, fie contractelor cu titlu oneros şi
comutative;
- nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, iar reducţiunea presupune acte juridice încheiate în mod valabil;
- cauza nulităţii o reprezintă nerespectarea unei dispoziţii legale privind încheierea valabilă a actului juridic civil, în timp ce
reducţiunea este determinată de încălcarea rezervei succesorale sau de existenţa în momentul încheierii actului juridic a unei
disproporţii vădite între contraprestaţii.
Clasificarea nulităţilor actului juridic civil
Criteriile de clasificare şi categoriile de nulităţi în funcţie de aceste criterii
 în funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil: nulitatea absolută şi
relativă
 în funcţie de întinderea efectelor sale: nulitate totală şi nulitate parţială;
 în funcţie de modul de consacrare legislativă: nulitatea expresă şi nulitatea virtuală;
 după felul condiţiei de validitate încălcate la încheierea actului juridic civil: nulitatea de fond sau de formă;
 după modul de valorificare: nulitate judiciară şi nulitate amiabilă.
Nulitatea absolută şi nulitatea relativă
Nulitatea absolută = nulitatea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic a unei norme care ocroteşte un
interes general, obştesc.
Nulitatea relativă = nulitatea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil a unei norme care ocroteşte un
interes particular, individual sau personal.

Nulitatea parţială şi nulitatea totală

Nulitatea parţială = nulitatea care desfiinţează numai o parte din efectele actului juridic civil, celelalte efecte urmând să se
producă deoarece acestea nu contravin legii.
Nulitatea totală (integrală) = nulitatea care desfiinţează actul juridic civil în întregime.
In sistemul nostru de drept, nulitatea parţială reprezintă regula, iar nulitatea totală reprezintă excepţia => o clauză nu atrage, în
principiu, nulitatea întregului act => va fi nulă doar clauza care încalcă dispoziţia legală sau este contrară regulilor de convieţuire
socială, restul actului rămânând, în principiu, neafectat.
Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală
Nulitatea expresă = nulitatea prevăzută ca atare într-o dispoziţie specială. Din această categorie fac parte cele mai multe nulităţi,
acestea fiind reglementate de Codul Civil sau de alte acte normative.
Nulitatea virtuală - când nu e prevăzută în mod expres de lege, dar rezultă din modul în care este reglementată o condiţie de
validitate a actului juridic civil (ex. art. 813 Cod Civil, art. 858 – 859 Cod Civil).
Nulităţi de fond şi nulităţi de formă
Nulităţile de fond - intervin în caz de lipsă ori nevalabilitate a unei condiţii de fond a actului juridic civil: consimţământ,
capacitate, obiect, cauză.
Nulităţile de formă - intervin nerespectării formei cerută ad validitatem (ex. art. 886 Cod Civil care prevede că „Formalităţile la
care sunt supuse deosebitele testamente se vor observa sub pedeapsă de nulitate”).
În practică, cele mai numeroase sunt nulităţile de fond.
Cauzele de nulitate
Nulitatea are drept cauză generică nerespectarea dispoziţiilor legale care reglementează condiţiile sale de valabilitate.
Cauze de nevalabilitate a actului juridic civil:
- încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea de a face actul;
- lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;
- nevalabilitatea actului juridic civil;
- nevalabilitatea formei cerute ad validitatem;
- nesocotirea limitelor libertăţii actelor juridice;
- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
- fraudarea legii.
Unele dintre aceste cauze atrag nulitatea absolută, iar altele, nulitatea relativă; când legea nu precizează felul nulităţii,
interpretul urmează să stabilească acest aspect, în raport de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea
actului juridic civil.
Cauzele de nulitate absolută
Cauzele care atrag nulitatea absolută a actului juridic civil sunt următoarele:
- încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor în următoarele cazuri: nerespectarea unei capacităţi speciale impusă
pentru ocrotirea unui interes obştesc; lipsa capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice; nerespectarea principiului specialităţii
capacităţii de folosinţă a persoanei juridice;
- lipsa totală a consimţământului, cum este cazul erorii – obstacol (error in negotioi şi error in corpore);
- nevaliditatea obiectului actului juridic civil;
- când cauza lipseşte ori este ilicită sau imorală;
- nerespectarea formei cerută ad validitatem;
- nerespectarea dreptului de preemţiune în condiţiile art. 52 din Codul silvic;
- încălcarea ordinii publice;
- fraudarea legii.
Cauzele de nulitate
Atrag nulitatea relativă a actului juridic civil, următoarele cauze:
- viciile de consimţământ (eroarea gravă, dolul, violenţa şi leziunea);
- lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil;
- nerespectarea dreptului de preemţiune în cazul prevăzut de art. 14 alin. 1 din legea nr. 54 / 1998 privind circulaţia juridică a
terenurilor şi în cazul prevăzut de art. 15 alin. 2 şi art. 30 alin. 3 din legea nr. 16 / 1996 a Arhivelor Naţionale;
- nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei: actul juridic este încheiat de persoana lipsită de capacitate
de exerciţiu (minor sub 14 ani); actul juridic de administrare s-a încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi este lezionar
pentru minorul între 41 – 18 ani; actul juridic de dispoziţie s-a încheiat fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal sau a
autorităţii tutelare; actul juridic s-a încheiat în lipsa ori cu depăşirea puterilor pentru persoana juridică sau cu nerespectarea unor
incapacităţi speciale de folosinţă, instituite în vederea protejării unor interese individuale.
Regimul juridic al nulităţii
= regulile care guvernează nulitatea absolută sau nulitatea relativă.
Interesul clasificării nulităţii în nulitate absolută şi nulitate relativă constă în regimul juridic deosebit ce însoţeşte fiecare categorie
de nulitate. Regimul juridic al nulităţii vizează în esenţă următoarele trei aspecte: cine poate invoca nulitatea, cât timp poate fi
invocată nulitatea; dacă nulitatea poate fi sau nu acoperită prin confirmare.
Regimul juridic al nulităţii absolute - se exprimă prin următoarele reguli:
- nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, adică de oricare din părţi, de avânzi – cauză ai părţilor, de procurori
şi chiar din oficiu de instanţa judecătorească (ex. potrivit art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18 / 1991 nulitatea absolută poate fi
invocată potrivit art. 32 alin. 2 din aceeaşi lege de către primărie, prefectură, procuror şi de orice persoană interesată). Aceasta,
deoarece nulitatea absolută ocroteşte interesele obşteşti şi, prin urmare, ea poate fi invocată de un număr mare de persoane sau
organe.
- acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă; actul nu poate deveni niciodată valabil, oricât timp ar trece, deoarece nu se
poate admite că ceea ce este oprit de lege să devină valabil prin scurgerea timpului. Aşadar, nulitatea poate fi invocată oricând în
justiţie, atât pe cale de acţiune cât şi pe cale de excepţie.
De la această regulă există o excepţie - art. 46 alin. 5 din L 10 / 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod
abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989: „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate,
dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de al data intrării în vigoare a prezentei legi”. Deoarece în text nu se face
distincţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă => sunt supuse prescripţiei extinctive atât acţiunea în declararea nulităţii
relative cât şi acţiunea în declararea nulităţii absolute a actelor juridice care intră sub incidenţa acestei legi.
- nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea ulterioară de către părţi decât în cazuri excepţionale şi nici o ratificare
ulterioară nu-i poate de valabilitate.
În lege sunt prevăzute şi unele excepţii de la această regulă:
- art. 1167 alin. 3 Cod Civil: „Confirmarea sau ratificarea sau executarea voluntară a unei donaţiuni, făcută de către crezi sau
reprezentanţi donatorului, după moartea sa ţine loc de renunţare, atât în privinţa viciilor de formă cât şi în privinţa oricărei alte
excepţii”.
- art. 20 din Codul familiei: „căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă între
timp, acela dintre soţi care avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas
însărcinată”.
Regimul juridic al nulităţii relative - se exprimă prin următoarele reguli:
- nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de persoana interesată a cărei voinţă a fost viciată sau de către persoana incapabilă
în momentul încheierii actului ori de către reprezentanţii ei legali.
- nulitatea relativă este prescriptibilă în termenul general de prescripţia extinctivă care este de 3 ani; începutul prescripţiei
acestei acţiuni e reglementat în art. 9 din decretul nr. 167 /1958.
- nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmarea expresă sau tacită de persoana în drept să ceară anularea actului. În acest
caz, actul va deveni activ (valabil) retroactiv;
Comparaţie între regimul juridic al nulităţii absolute şi regimul juridic al nulităţii relative
Între nulitatea absolută şi nulitatea relativă nu există deosebiri de efecte deoarece în ambele cazuri, actul juridic lovit de nulitate
este lipsit de efectele în vederea cărora a fost încheiat datorită nerespectării dispoziţiilor legale privind condiţiile de validitate,
însă există următoarele deosebiri de regim juridic:
- nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, chiar şi din oficiu, în timp ce nulitatea relativă poate fi invocată doar
de persoana al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;
- nulitatea absolută este imprescriptibilă, în schimb nulitatea relativă este prescriptibilă extinctiv;
- dacă nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, nulitatea relativ poate fi confirmată expres sau tacit.
Efectele nulităţilor
= consecinţele care intervin în urma constatării sau pronunţării nulităţii totale sau parţiale a unui act juridic civil. Indiferent de
caracterul ei (absolută sau relativă), nulitatea, odată constatată sau pronunţată de către instanţă, produce aceleaşi efecte =>
dacă actul juridic nu şi-a produs încă efectele, deci nu a fost executat deloc sau a fost executat doar în parte până în momentul
anulării, el nu şi le va produce nici după acest moment.
Efectele nulităţii sunt cârmuite de următoarele principii:
- principiul retroactivităţii;
- principiul repunerii în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului anulat – resolutio in integrum;
- principiul conform căruia anularea actului iniţial atrage anularea actului subsecvent – resoluto iure dantis, resolitur ius
occipientis;
Aceste principii se află într-o strânsă legătură: principiul retroactivităţii impune celelalte 2 principii, iar acestea din urmă sunt
mijloace de organizare efectivă a retroactivităţii, orice excepţie de la cele 2 principii fiind şi o excepţie de la principiul
retroactivităţii.
Principiile efectelor nulităţii sunt consecinţe ale principiului mai larg quod nullum est, nullum producit efectum, care se manifestă
şi se realizează tocmai prin cele 3 principii => excepţiile de la principiile efectelor nulităţii constituie, în acelaşi timp, şi limitări ale
principiului quod nullum est, nullum producit efectum.
Reglementarea efectelor nulităţii
În legislaţia civilă nu există dispoziţii legale de principiu privitoare la efectele nulităţii, însă există dispoziţii legale privitoare la
nulitatea în anumite cazuri, precum şi la excepţiile de al principiile efectelor nulităţii.
Principiile efectelor nulităţii şi excepţiile lor
A. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii. excepţii
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii = nulitatea nu produce efecte doar pentru viitor – ex nunc – ci şi pentru trecut – ex
tunc, aceste efecte producându-se chiar din momentul încheierii actului juridic civil.
Excepţii de la retroactivitatea nulităţii - Sunt situaţii în care efectele produse între momentul încheierii actului şi momentul
anulării acestuia sunt menţinute. Aceste situaţii reprezintă excepţiile de la retroactivitatea nulităţii , ceea ce înseamnă că efectele
nulităţii se produc numai ex nunc nu şi ex tunc.
Excepţii de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic:
- păstrarea fructelor culese anterior anulării actului juridic de către posesorul de bună credinţă - art. 485 din codul Civil:
„Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credinţă”.
- cazul căsătoriei putative (art. 23 alin. 1 din Codul familiei) - soţul care a fost de bună credinţă la încheierea unei astfel de
căsătorii păstrează calitatea de soţ dintr-o căsătorie valabilă, efectul retroactiv al declarării nulităţii căsătorie fiind înlăturat.
- menţinerea efectelor produse de contractele cu executare succesivă, retroactivitatea efectelor nulităţii fiind imposibilă;
- modificarea numelui de familie; această modificare are efecte doar pentru viitor (ex. anularea recunoaşterii de filiaţie, anularea
adopţiei), purtarea numelui de familie până la data modificării acestuia fiind ireversibilă;
- cazul copiilor dintr-o căsătorie anulată (art. 23 alin. 2 din Codul familiei), copiii dintr-o asemenea căsătorie nefiind atinşi de
efectele anulării căsătoriei.
B. Principiul repunerii în situaţia anterioară. Restitutio in integrum. Excepţii
Acest principiu este o consecinţă a principiului retroactivităţii efectelor nulităţii.
Principiul restitutio in integrum = tot ce s-a executat în temeiul unui act juridic anulat trebuie restituit în aşa fel încât părţile
actului juridic să fie puse în situaţia anterioară încheierii actului, ceea ce înseamnă că ele trebuie să-şi restituie reciproc prestaţiile
efectuate.
Excepţii de la repunerea părţilor în situaţia anterioară - Sunt situaţii în care, pentru anumite raţiuni, nu sunt supuse
restituirii prestaţiile efectuate în temeiul actului juridic anulat.
Excepţii de la principiul restitutio in integrum:
 persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau capacitate de exerciţiu restrânsă restituie prestaţia primită în temeiul unui
act juridic nul, doar dacă le-a profitat acestora, constituindu- le avantaje patrimoniale (art. 1164 Cod Civil). Această excepţie
este justificată de principiul ocrotirii minorilor şi a persoanele puse sub interdicţia judecătorească în raporturile juridice civile;
 în cazul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem (nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria
incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia unui drept), actelor juridice care au o cauză imorală;
 în cazul în care a intervenit prescripţia extinctivă a acţiunii în restituirea prestaţiilor executate în temeiul actului juridic lovit
de nulitate;
 în cazul în care pers care a dobândit un dr de proprietate sau un alt dr real în baza unui act juridic nul invocă uzucapiunea
C. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial – resolutio jure dantis resolvitur jus
occipientis. Excepţii
Principiul resolutio jure dantis resolvitur jus occipiens = constatarea sau pronunţarea nulităţii actului iniţial atrage desfiinţarea
actului subsecvent. Acest principiu e o aplicaţie a principiului de drept mai general ”nimeni nu poate transmite un drept pe care
nu îl are”.
Excepţii de la principiul resolutio jure dantis resolvitur jus occipientis - Sunt excepţii de la acest principiu cazurile în care,
pentru anumite raţiuni, anularea actului juridic iniţial nu determină şi anularea actului juridic subsecvent, acesta din urmă fiind
menţinut.
Excepţii de la principiul resolutio jure dantis resolvitur jus occipientis:
 cazul posesorului de bună credinţă a unui bun mobil (art. 1909 Cod Civil), coroborat cu art. 972 Cod Civil. Daca un terţ a
dobândit un bun mobil cu bună credinţă de la un detentor precar căruia proprietarul i l-a încredinţat de bună-voie, acesta (terţul)
păstrează bunul
 cazul actelor de conservare şi de administrare a bunului care, cu îndeplinirea anumitor condiţii, se menţin valabile dat fiind
interesul economic al utilităţii menţinerii unor asemenea acte;
 cazul actelor de dispoziţii cu titlu oneros încheiate cu un subdobânditor de bună credinţă, având ca obiect un bun imobil.
 cazul aplicării art. 20 din Decretul nr. 31 / 1954, potrivit căruia „dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere oricând
anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea”.
D. Principii de drept care înlătură regula quad nullum est, nullum producit effectum
a) Principiul conversiunii actului juridic = substituirea unui act juridic valabil, unui act juridic nul. Conversiunea =
operaţiunea în care un act juridic nul nu mai produce efecte, dar dobândeşte semnificaţia unei manifestări de voinţă a unui alt act
juridic, cu condiţia ca acea manifestare să nu fie viciată.
Instituţia conversiunii rezultă din concepţia dreptului nostru a salvării pe cât posibil a actului juridic în vederea realizării scopului
urmărit de terţi. Art. 978 din Codul Civil: „când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul că poate
avea un efect, iar nu acela ce n-ar putea produce nici unul”.
=> ori de câte ori manifestarea de voinţă este susceptibilă să fie interpretată în sensul în care să constituie un act juridic valabil,
va fi interpretată în acest sens şi nu în sensul în care ar rezulta un act juridic ce ar trebui desfiinţat ca lovit de nulitate.
Pentru a ne afla în prezenţa unei conversiuni este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:
- să existe un element de diferenţă între actul nul sau anulabil care poate consta în natura diferită a celor două acte, forma
diferită, conţinutul acestora, efectele lor;
- actul care se socoteşte a fi valabil să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă cerute de lege pentru acea categorie de
acte, iar aceste condiţii să existe în chiar actul nul sau anulabil => actul lovit de nulitate să cuprindă elementele constitutive ale
actului în care e convertit
- din manifestarea de voinţă a părţilor sau a părţii să nu rezulte imposibilitatea conversiunii;
- actul juridic pentru care s-a emis manifestarea de voinţă să fie anulat efectiv şi total.
Putem vorbi despre conversiune în următoarele cazuri:
- actul juridic se bucură de prezumţia de validitate, nefiind încă desfiinţat;
- cazul manifestării de voinţă care, deşi este nulă ca şi vânzare-cumpărare, valorează ca antecontract de vânzare-cumpărare;
- în cazul în care unele clauze sunt anulate, iar altele sunt menţinute (aflându-se astfel în prezenţa nulităţii parţiale;
- cazul în care dintre două acte juridice încheiate de aceleaşi părţi se desfiinţează numai unul;
- refacerea actului juridic;
- validarea actului juridic prin confirmare sau prin îndeplinirea ulterior încheierii acestuia a unei condiţii legale ce nu a fost
respectată la data încheierii
- cazul în care un moştenitor înstrăinează un bun din masa succesorală; deşi actul de înstrăinare este nul, manifestarea de voinţă
exprimată în el valorează ca acceptare a succesiunii (ex. art. 689 din Codul Civil);
- cazul testamentului autentic, care nul fiind pentru vicii de formă, are valoarea unui testament olograf valabil, dacă este scris în
întregime, datat şi semnat de către testator.
b) Principiul error communis facit jus (principiul validităţii aparenţei în drept) - înlătură nulitatea actului juridic care a fost
încheiat ca urmare a unei erori comune, obşteşte. O aplicaţie a acestui principiu - art. 7 din L 119 / 1996 privind actele de stare
civil: „actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de starea civilă, cu
respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate”.
c) Principiul răspunderii civile delictuale - sunt menţinute efectele unui act juridic civil lovit de nulitate în anumite situaţii.
În dreptul nostru, principiul răspunderii civile delictuale priveşte cazul minorului. Potrivit acestui principiu, minorul care a săvârşit
un delict civil la încheierea actului juridic civil nu poate cere anularea acelui act deoarece cealaltă păarte ar fi prejudiciată, cel ce
a săvârşit fapta ilicită (minorul) fiind nevoit să-l despăgubească pe cel prejudiciat prin săvârşirea acelei fapte => între principiul
ocrotirii minorului consacrat în art. 1159 din Codul civil - „Minorul ce face o simplă declaraţie că este major are acţiunea în
resciziune” şi principiul răspunderii civile delictuale (nomini laedere) are întâietate cel de-al doilea principiu prin care se menţine
actul anulabil, fiind considerat o anulare a prejudiciului cauzat co-contractantului prin fapta ilicită a minorului => art. 1162 din
Codul Civil „Minorul n-are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sau cvasidelictele sale.”