Excepţii de procedură

Secţiunea I. Excepţii ce vizează încălcarea normelor de competenţă

a instanţei (excepţia de necompetenţă)

Explicaţii : Necompetenţa unei instanţe poate fi invocată în cursul judecăţii ( în primă

instanţă sau în căile de atac) prin excepţie. Dacă s-a pronunţat o hotărâre, mijlocul va fi
apelul, respectiv recursul (căci acestea nu sunt cereri noi (art. 294 alin. 1). Împotriva unei
hotărâri irevocabile necompetenţa poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare de drept
comun.
Caracteristici :Excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură şi dilatorie,
reglementată în art. 158-160 c.pr.civ. . Caracterul ei absolut sau relativ diferă după
felul normelor încălcate:
1. Excepţia de necompetenţă absolută ( art. 159 c.pr.civ.). Aceasta operează în cazul
încălcării competenţei generale (în absenţa indicării în lege a unor organe speciale
de jurisdicţie, competenţa de judecată revine de drept instanţelor judecătoreşti ), iar
din cadrul competenţei jurisdicţionale, sunt vizate competenţa materială (art. 1-4
c.pr.civ.) şi competenţa teritorială exclusivă sau excepţională (pricinile referitoare
la starea şi capacitatea persoanelor şi cazurile prev. de art. 13-16 c.pr.civ. în materie
contravenţională, etc.).
Poate fi invocată de oricare dintre părţi (chiar şi de reclamantul care a pricinuit
greşita sesizare), de procuror dacă participă sau de către instanţă, din oficiu, în orice
stare a pricinii, chiar direct în apel sau în recurs, deşi încadrarea a avut loc la prima
instanţă, unde nu a relevat-o nimeni.
Părţile nu pot conveni să deroge de la regulile competenţei absolute, deci viciile nu
pot fi acoperite prin voinţa lor expresă sau tacită.
2. Excepţia de necompetenţă relativă. Se poate ridica această excepţie în cazul
încadrării competenţei teritoriale de drept comun (art. 5 şi art. 7 c.pr.civ.) sau
alternative ( art,. 6, art. 7 alin. 2, art. 8-11, art. 453 c.pr.civ.).
Excepţia poate fi invocată numai de către partea în interesul căruia a fost creată,
adică la prima instanţă de către pârât (art. 158 alin. Ultim ), chematul în garanţie
dacă acesta îl apără în proces pe pârât sau de către titularul dreptului dacă acesta
recunoaşte susţinerile pârâtului pe care îl înlocuieşte în proces.
Această excepţie trebuie invocată cu prioritate prin întâmpinare sau cel mai târziu
la prima zi de înfăţişare, la prima instanţă dacă întâmpinarea nu este obligatorie.
Dacă partea discută alte aspecte este decăzută din drepturile de mai invoca
necompetenţa relativă.
Instanţa nu o poate invoca din oficiu, dar în virtutea rolului activ, poate atrage
atenţia pârâtului asupra acestui drept.
Părţile pot conveni, expres sau tacit, să deroge de la dispoziţiile legii, prorogând
competenţa instanţei.
Rezolvare: Rezolvarea excepţiei de necompetenţă este comună, indiferent de
caracterul ei. Ea se soluţionează înaintea altor eventuale excepţii procesuale.
Excepţia se pune, obligatoriu, în discuţia părţilor. Dacă pentru soluţionarea ei este nevoie
să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii, excepţia se va uni cu
fondul (art. 137 ).
 Dacă instanţa respinge excepţia, se va da o încheiere cu caracter interlocutoriu care poate fi
atacată cu apel sau recurs numai odată cu fondul (art. 158 alin. 2 ). Instanţa va trece apoi la
judecarea cauzei.
Dacă excepţia este admisă, instanţa se desesizează, pronunţând o hotărâre ( sentinţă sau
decizie) prin care se dispune trimiterea pricinii la instanţa competentă sau la alt organ de
jurisdicţie competent potrivit legii (art. 158 alin. 1 ). Dacă competent este un organ al statului,
fără activitate jurisdicţională, prin hotărâre se va respinge cererea ca inadmisibilă ; iar dacă
litigiul conţine un element de extraneitate şi competent este un organ de jurisdicţie dintr-un alt
stat, admiţând excepţia, se va respinge prin hotărâre cererea ca nefiind de competenţa
instanţelor române ( art. 157, legea 105/1992).
Hotărârea se dă cu drept de apel sau de recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare, şi nu
de la comunicare (art. 158 alin. 3 ). După ce hotărârea de declinare a competenţei rămâne
irevocabilă, dosarul se trimite la organul competent, dar dacă calea de atac este exercitată chiar
de către partea care a cerut declinarea, dosarul poate fi trimis de îndată, fiind evident interesul
de a tergiversa judecata (art. 158 alin. 4).
Actele de procedură ale instanţei sesizate iniţial sunt lovite de nulitate (art. 105 alin. 1 ) ;
probele administrate de către instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii, neputând fi
refăcute decât pentru motive temeinice (art. 160 ).
Hotărârea de declinare a competenţei, rămasă irevocabilă, are putere de lucru judecat,
numai în ceea ce priveşte instanţa care se dezînvesteşte: organul căruia i se trimite dosarul nu
este legat de această hotărâre, putând considera că primirea este de competenţa instanţei întâi
sesizate şi în urma declinării de competenţă conflictul negativ de competenţă va fi soluţionat
conf. art. 20-22 c.pr.civ.).
Dacă necompetenţa a fost invocată prin formularea unui motiv de apel, care a fost admis
de instanţă şi s-a dispus desfiinţarea hotărârii pentru lipsă de competenţă, cauza va fi trimisă
organului jurisdicţional competent (art. 279 alin. 2 c.pr.civ.).
Dacă necompetenţa a fost invocată printr-un motiv de recurs şi recursul a fost admis,
hotărârea atacată va fi casată, pentru lipsă de competenţă şi cauza trimisă organului competent
(art. 312 alin. 2 c.pr.civ.). În cazul în care însăşi instanţa de recurs este competentă să
soluţioneze cauza în primă instanţă sau în apel, va casa hotărârea recurată şi va soluţiona cauza
în fond.
Instanţa competentă în judecarea recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate de
tribunale în primă instanţă, în materie de contencios administrativ, este curtea de apel şi Curtea
Supremă de Justiţie.

După cum s-a observat, conflictele de competenţă există între instanţele judecătoreşti.
Astfel încât, dacă completul de judecată consideră că cererea trebuie rezolvată de un anumit
complet, ia act prin încheiere şi preşedintele instanţei rezolvă administrativ acest transfer
;dacă preşedintele instanţei nu este de acord sau dacă completul căruia i s -a repartizat
dosarul constată că primul complet a fost bine sesizat, încheierea poate fi atacată cu apel
sau recurs, căci s-ar ajunge la întreruperea cursului justiţiei. Dacă competentă este o altă
secţie a aceleiaşi instanţe, dosarul se trimite acesteia prin încheiere.

Secţiunea II. Excepţii ce vizează încălcarea normelor de organizare

judecătorească
 1. Excepţia de greşită compunere sau constituire a instanţei

Explicaţii : Greşita compunere a instanţei priveşte judecarea cauzei de un număr

mai mic sau mai mare de judecători, prin încălcarea disp. art.17 din Legea 92/92,
republicată (cauzele se judecă în primă instanţă de un judecător, în apel de 2 judecători, cu
posibilitatea formării unui complet de divergenţă, iar în recurs de 3 judecători) ale art. 6 din
O G. 179/1999 8 în completul de soluţionare a conflictelor de muncă şi litigiilor de muncă
în primă instanţă, alături de judecător stau doi asistenţi judiciari dintre care unul reprezintă
asociaţiile patronale, iar celălalt sindicatele), ale art. 17 din Legea 56/1993 republicată
(completele de judecată de la curtea Supremă de Justiţie se constituie cu 3 judecători din
aceeaşi secţie sau dacă acest lucru nu se poate realiza, cu judecători de la celelalte secţii
numiţi de preşedintele Curţii Supreme de justiţie), ale art. 18 (completul de 9 judecători de
la curtea Supremă de justiţie) sau de art. 20 (când Curtea Supremă de Justiţie jud ecă în
Secţii Unite iau parte ¾ din numărul membrilor în funcţie) din aceeaşi lege.

Greşita constituire a instanţei vizează lipsa grefierului (fără de care şedinţa de judecată nu
poate avea loc), a procurorului (când participarea acestuia este obligatorie în cauzele civile
) sau a magistratului-asistent 8 de la şedinţele de judecată ale Curţii Supreme de Justiţie).

Caracteristici :Această excepţie este de procedură dilatorie şi absolută. Poate fi invocată

de către părţi, procuror sau de instanţă din oficiu, oricând în cursul procesului civil. Se
rezolvă după soluţionarea excepţiei de necompetenţă.

Soluţii : Dacă excepţia de greşită compunere se admite, se va lua act prin încheiere iar
preşedintele instanţei va transfera dosarul la un complet co nstituit legal. Pentru greşita
constituire, se va amâna la un termen pentru care se vor lua măsurile necesare.
Dacă excepţia se invocă ca un motiv de apel sau recurs, care este admis, hotărârea va fi
desfiinţată, respectiv casată în vederea rejudecării.
În caz că excepţia este netemeinică, se va respinge prin încheiere şi se va continua judecata.

2. Excepţia de incompatibilitate

Explicaţii : Incompatibilitatea priveşte situaţia în care un judecător nu poate participa la

judecata unei cauze. Cazurile de incompatibilitate sunt expres prevăzute de lege, în art. 24
c.pr.civ. şi sunt în număr de două .

Caracteristici : Este o excepţie de procedură dilatorie şi absolută, care sancţionează

încălcarea art. 24 de către judecător. Poate fi invocată de către părţi, procuror şi instanţă
din oficiu, oricând în cursul procesului civil sau ca motiv de apel ori recurs nu însă şi pe
calea contestaţiei în anulare.

Soluţii : Dacă se invocă pe cale de excepţie care este admisă prin încheiere,
judecătorii vizaţi se vor retrage din completul de judecată. Respingerea se face tot
prin încheiere, atacabilă cu apel sau recurs (după caz) odată cu fondul.
 3. Excepţia de recuzare

Explicaţii: Judecătorul, procurorul , grefierul sau magistratul-asistent, este obligat potrivit

art. 25 şi 36 c.pr.civ. să facă declaraţie de abţinere în cazul în care există vreun motiv de
recuzare. Cazurile de recuzare sunt expres prevăzute de lege în art. 27 c.pr.civ. .

Caracteristici : Este o excepţie de procedură dilatorie şi absolută, care sancţionează

încălcarea art. 27 de către cei arătaţi mai sus. Poate fi invocată de către părţi sau procuror,
pentru fiecare persoană vizată în parte şi înainte de începerea oricărei dezbateri (sub
sancţiunea decăderii ) iar dacă motivul s-a ivit ulterior, de îndată ce partea a cunoscut acest
motiv şi judecătorul recuzabil poate declara că se abţine (astfel hotărârea va rămâne
valabilă).

Soluţionare: Cererea de recuzare se soluţionează de un complet de judecată din care nu

poate face parte judecătorul recuzabil ,dacă datorită abţinerii sau recuzării nu se poate
forma completul, sau dacă sunt recuzaţi toţi judecătorii unei instanţe, se judecă de către
instanţa superioară (pentru membrii unei secţii C. S. J va judeca membrii altei secţii ) conf.
art. 30 c.pr.civ.. Cererea se judecă în camera de consiliu, fără citarea părţilor; cel recuzat
este anunţat numai dacă este necesar ; nu se face nici un act de procedură în cauza de pe rol
8art. 31 ). Instanţa admite cererea prin încheierea neatacabilă (art. 34 alin. 1 ) precizând în
ce măsură actele îndeplinite de cel recuzat rămân valabile. Din noul complet nu va mai face
parte cel recuzat (art. 32), dacă cererea a a judecat-o instanţa superioară şi s-a admis, se va
desemna o altă instanţă de acelaşi grad cu cea sesizată iniţial (art. 33 ).

Încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare este atacabilă odată cu fondul (art-. 34
alin. 2 ), iar dacă instanţa de apel constată că recuzarea a fost în mod greşit respinsă, va
reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă (art. 34 alin. Ultim ). Dacă
cererea de recuzare a fost făcută cu rea credinţă, instanţa va condamna pe cel care a făcut-
o la o amendă de 3.000-10.000 lei şi la despăgubirea părţii vătămate (art. 35 ) – formă a
răspunderii pentru abuz de drept procesual (art. 723 c.pr.civ.).

4. Excepţia de strămutare

Explicaţii : Strămutarea este o formă de prorogare judecătorească de competenţă

( căci intervine în temeiul unei hotărâri judecătoreşti) menită să asigure
obiectivitatea şi prestigiul instanţei.

Caracteristici : Este o excepţie procesuală care vizează instanţa de judecată şi nu

competenţa. Dacă se invocă şi excepţia de necompetenţă, aceasta va avea prioritate.

Excepţia de strămutare operează în cazurile prev. de art. 37 c.pr. civ.;

a. –când una din părţi are două rude sau afini până la gradul IV printre magistraţii
instanţei.
Aici excepţia este de procedură, dilatorie şi relativă. Magistratul are obligaţia să se
abţină conf. art. 25 şi 27 pct. 1 c.pr. civ.. În caz contrar, partea interesată poate cere
recuzarea sa ori poate cere strămutarea cauzei. În acest din urmă caz, norma fiind
 dispozitivă, strămutarea se va cere numai de partea adversă celei care este în relaţie
de rudenie cu magistraţii sau de procuror.
Potrivit art. 38 alin. 1 c.pr. civ. această excepţie se invocă, sub sancţiunea decăderii,
numai înainte de începerea dezbaterilor şi se depune la instanţa ierarhic superioară
în formă scrisă.

b. – când există bănuiala legitimă ( se presupune că nepărtinirea judecătorilor ar

putea fi ştirbită de împrejurările pricinii, calităţii părţilor, vrăjmăşiilor locale.
Excepţia este de procedură, dilatorie şi absolută, care poate fi invocată de către orice
parte din proces sau de procuror ( nu şi de către judecător, care este obligat să se
abţină), în orice stare a pricinii. Competenţa soluţionării revine Curţii Su preme de
Justiţie.

c. – pe motiv de siguranţă publică ( când există împrejurări ce ar periclita siguranţa

publică, ordinea şi liniştea în localitate sau împrejurimi).
Excepţia este de procedură, dilatorie şi absolută, dar poate fi invocată numai de
către procurorul de la Parchetul de pe lângă curtea Supremă de Justiţie, în orice
stare a pricinii. Competenţa revine şi aici Curţii Supreme de Justiţie.
Soluţionare : Cererea de strămutare se judecă în camera de consiliu (art. 40 c.pr.civ.)
Cererea nu atrage suspendarea judecăţii, măsură care însă poate fi dispusă de
preşedintele instanţei competente, când solicită dosarul pricinii, fără citarea părţilor.
Strămutarea se soluţionează prin hotărâre (care este o sentinţă ) ce nu se motivează
şi care nu poate fi atacată cu apel sau recurs ( ci doar prin calea contestaţiei în
anulare de drept comun şi a revizuirii).

Dacă a fost făcută cu rea credinţă, instanţa îl va condamna pe cel care a făcut cererea
de strămutare la o amendă cuprinsă între 3.000-10.000 lei şi la despăgubirea părţii
vătămate (art. 40 alin. ultim, rap. La art. 35 c.pr. civ. ). Judecata iniţială va continua
, când se admite cererea, cauza se trimite la o instanţă egală în grad cu cea sesizată
iniţial, arătându-se în ce măsură actele îndeplinite se păstrează. Dacă între timp
instanţa aceasta s-a pronunţat asupra fondului, se va exercita calea de atac, iar în
faţa instanţei se va invoca hotărârea de strămutare, existând astfel posibilitatea
casării cu trimitere la instanţa stabilită prin hotărâre de strămutare; în cazul
strămutării unui recurs, calea de atac este contestaţia în anulare prev. de art. 317 pct.
2 ( competenţa absolută a instanţei).

5. Excepţia de delegare a instanţei

Explicaţii: Potrivit art. 23 c.pr.civ. dacă instanţa competentă este împiedicată un timp
îndelungat să funcţioneze din cauza unor împrejurări excepţionale (este vorba de
calamităţi naturale, stare de carantină, stare de război, etc.) se poate apela la instituţia
delegării instanţei. Este tot un caz de prorogare judiciară de competenţă.
Caractere :Este o excepţie de procedură, dilatorie şi relativă. Poate fi invocată numai
de către partea interesată, oricând în timpul procesului. Cererea se adresează în formă
scrisă către Curtea Supremă de Justiţie.
Soluţionare : Curtea Supremă de Justiţie, dacă se constată existenţa acelor împrejurări
excepţionale, va admite cererea, va desemna o instanţă egală în grad cu cea împiedicată
să funcţioneze.
Până în prezent în practică nu a fost cazul să se recurgă la această instituţie.