Nulitatea

Intervine in cazul nerespectarii regulilor privind actele de procedura si termenele prohibitive

(dilatorii). Prin urmare, nulitatea este sanctiunea ce intervine in cazul in care actul de
procedura nu indeplineste conditiile de fond sau de forma prevazute de lege pentru validitatea
lui si il lipseste de efectele sale firesti.

Clasificari:

● dupa interes
○ nulitati absolute (incalcarea unor norme de ordine publica);
○ nulitati relative (ordine privata)
● dupa precizarea in lege
○ nulitati exprese;
○ nulitati virtuale (nu sunt prevazute de lege);
Diferenta dintre cele doua este esentiala in materie de procedura: in cazul
nulitatii exprese vatamarea se prezuma, in timp ce in cazul nulitatii virtuale
trebuite facuta proba vatamarii.
○ nulitati intrinseci si extrinseci;
○ totale si partiale;
○ cond. de vatamare si necond. de vatamare → 2 conditii
■ incalcarea respectiva va fi produs o vatamare;
■ vatamarea sa nu poata fi inlaturata altfel

Regula → nulitatea conditionata de vatamare → sa se fi indeplinit cu neobservarea unei

cerinte legale; sa se fi produs o vatamare → in cazul nulitatilor exprese vatamarea se
prezuma, dar prezumtia poate fi rasturnata; vatamarea sa nu poata fi inlaturata decat prin
anularea actului.

Nulitatile neconditionate de vatamare → intervin fara a mai fi cercetata indeplinirea conditiei

vatamarii: capacitatea procesuala, reprezentarea procesuala, competenta instantei,
compunerea/constituirea completului, publicitatea sedintei de judecata, alte cerinte legale
extrinseci actului de procedura (=neplata taxei de timbru, efectuarea actului intr-un termen
prohibitiv, depunerea cererii de apel la o alta instanta decat cea care a judecat cererea).

Nulitatea se invoca diferit in functie de natura ei:

1. Nulitatea absoluta - poate fi invocata in orice stare a procesului, daca legea nu

prevede altfel, de catre oricare dintre parti, procuror daca participa la judecata sau
instanta din oficiu. Necompetenta sau nulitatea decurgand din necompetenta vor putea
fi invocate numai pana la primul termen de judecata la care partile sunt legal citate. Se
interzice invocarea succesiva a nulitatilor.
2. Nulitatea relativa - poate fi invocata de partea vatamata sau in cazul celor
neconditionate de vatamare, de partea careia ii profita norma, cu conditia ca nulitatea
sa nu fi fost provocata prin fapta proprie.
Pentru neregularitatile savarsite pana la inceperea procesului se invoca prin intampinare sau
daca intampinarea nu este obligatorie, pana la primul termen de judecata.

Indiferent daca nulitatea este absoluta sau relativa, nu este permis ca o nulitate care a aparut
in prima instanta sa fie invocata direct in recurs, fara sa fi criticat acest lucru in apel.

Toate cauzele de nulitate a actelor de procedura deja efectuate trebuie invocate deodata, sub
sanctiunea decaderii.

Nulitatea se invoca pe cale de exceptie daca este vorba de o nulitate care s-a produs in cursul
fazei procesuale in care te afli. Daca este nulitate absoluta, o poti invoca direct in calea de
atac, dar nu pe cale de exceptie, ci printr-o critica impotriva hotararii.

Daca nulitatea provoaca o stopare a procesului → exceptie peremptorie. Daca provoaca o

amanare → exceptie dilatorie.

1. Daca nulitatea este invocata pe cala de exceptie si exceptia se admite → se pronunta o

incheiere interlocutorie daca exceptia este dilatorie sau se admite si se pronunta o
hotarare de dezinvestire a instantei.
2. In cazul in care exceptia de nulitate se respinge - incheiere cu caracter interlocutoriu
care se ataca odata cu fondul.

Efectele nulitatii

1. Actul de procedura este lipsit de efectele pe care legea le recunoaste potrivit functiei
procedurale. Nulitatea afecteaza atat operatiunea judiciara, cat si inscrisul constatator.
De principiu, opereaza cu efect retroactiv. De principiu actele nule vor putea fi
refacute in fata aceleiasi instante.
2. Un efect secundar → daca actul de procedura cuprinde manifestari de vointa,
decalratii sau constatari de fapt, acestea pot fi folosite, desi este nul. Daca o parte
recunoaste un drept, recunoasterea ramane valabila.
3. Nulitatea atrage si nulitatea actelor subsecvente, numai daca acestea din urma nu au o
existenta de sine statatoare.
4. Nu opereaza de drept.

Exista niste mijloace posibile pentru a ataca o hotarare neatacata in termen: contestatia in
anulare si revizuirea, dar regula este ca simpla invocare a nulitatii dupa ce hot. este definitiva
nu are valoare, deoarece nulitatea hot. jud. nu se poate opune pe cale de exceptie, ci se poate
invoca numai in caile de atac.
 Comparatie intre conexitate si litispendenta
Conexitatea reprezinta reunirea unor procese intre aceleasi parti sau chiar cu alte parti, daca
intre obiectul si cauza acestora exista o stransa legatura, spre deosebire de litispendenta care
este un mijloc procedural prin care se unesc 2 pricini intre care exista identitate de parti,
obiect si cauza.

Conexitatea seamana cu litispendenta prin faptul ca ambele sunt dilatorii si ambele presupun
o exceptie care se ataca cu fondul.

Spre deosebire de litispendenta, identitatea de parti nu este obligatorie in cazul conexitatii, ea

este facultativa, iar in ceea ce priveste obiectul si cauza nu se cere identitate, ci o stransa
legatura.

Spre deosebire de conexitatea care se poate invoca pana la primul termen de judecata,
litispendenta poate fi invocata in orice stare a litigiului, numai daca acestea se afla in fata
instantelor de fond.

Dupa locul invocarii: la conexitate se invoca mereu in fata instantei ulterior sesizate; la
litispendenta exista 2 cazuri: daca instantele sunt de acelasi grad se invoca in fata instantei
ulterior sesizate (asemanator conexitatii), iar daca instantele sunt de grad diferit, exceptia se
va invoca la instanta inferior ierarhica.

Exceptia litispendentei poarta o anumita particularitate, anume se poate uni un proces de

prima instanta si unul din apel, spre deosebire de conexitate care, pentru a opera este necesar
ca ambele procese sa fie in fata primei instante.

Conexitatea este un caz de prorogare a competentei, spre deosebire de litispendenta unde nu

avem prorogare a competentei.

In cazul conexitatii, spre deosebire de litispendenta, ne referim la cereri distincte, adica

instanta va trebui sa se pronunte asupra fiecareia in parte. La litispendenta nu e cazul pentru
ca, fiind aceeasi cerere, instanta se va pronunta o singura data.

Mai avem o asemanare ce consta in faptul ca ambele exceptii sunt de ordine publica.

In caz de conexare, spre deosebire de litisp., exista si posibilitatea unei disjungeri a cererilor
conexate. La conexitate vorbim de doua cauze distincte, iar dupa conexare nu se contopesc.
La litispendenta este una si aceeasi cerere, nu se poate disjunge.

Ambele se aplica in cazul sectiilor si completelor specializate.

Ambele se invoca si atunci cand instantele sunt de grad diferit.

In ambele cazuri, exceptia se poate invoca si din oficiu; in ambele cazuri încheierea de
admitere/respingere se ataca odata cu fondul.
 Incompatibilitatea absoluta
Cazurile de incompatibilitate au aparut ca urmare a necesitatii de a se asigura ca instanta sa
fie impartiala. Cazurile de incompetenta absoluta sunt reglementate de norme de ordine
publica.

Primul caz vizeaza ipoteza judecatorului care a pronuntat o incheiere interlocutorie sau o
hotarare prin care a solutionat cauza si care ar fi pus in situatia de a o rejudeca in caile de
atac. Judecatorul ar trebui sa-si controleze propria hotarare, ceea ce inseamna ca acel control
din caile de atac n-ar mai fi efectiv si real.

Nu se aplica atunci cand avem de-a face doar cu incheieri preparatorii, adica incheieri prin
care s-a amanat procesul pentru ca partile nu au fost legal citate, incheieri prin care s-a
acordat un termen pentru ca martorul nu a venit.

Nu se aplica casarii cu retinere.

Al doilea caz vizeaza ipoteza judecatorului care a pronuntat o incheiere interlocutorie sau o
hotarare prin care a solutionat cauza si care ar fi pus in situatia de a rejudeca aceeasi cauza
dupa trimiterea spre rejudecare; 2 ipoteze: 1. in apel, se admite apelul si se trimite spre
rejudecare; 2. in recurs, se caseaza hotararea si se trimite spre rejudecare.

Al treilea caz vizeaza situatia in care judeecatorul care, fiind investit cu solutionarea unei
cauze, a fost anterior martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat
asistent sau mediator in aceeasi cauza. In cazul martorului este necesar ca martorul sa fi fost
audiat.

Cazurile de incompatibilitate absoluta sunt de strictisima interpretare. Ori de cate ori vom
gasi cazuri care seamana foarte mult cu cele 3, dar nu sunt aceleasi, nu se adminte
incompatibilitatea absoluta.

Mijlocul procesual prin care pot fi invocate cazurile de incompatibilitate - abtinerea, facuta de
judecator.

Este un act individual al judecatorului, nu este o cerere, ci o declaratie de abtinere.

Grefierul de sedinta verifica la primul termen daca judecatorul se afla intr-unul dintre cazurile
de incompatibilitate absoluta.
Declaratia de abtinere, din punct de vedere formal se face in scris, dar poate fi facuta si
verbal, in sedinta, caz in care se consemneaza in incheierea de sedinta.

Interventia voluntara principala si interventia

voluntara accesorie. Asemanari si deosebiri.
Ambele sunt forme de participare a tertilor la proces.

Interventia principala se mai gaseste sub numele de interventie in interes propriu, iar cea
accesorie sub numele de interventie in interesul altuia.

Spre deosebire de interventia principala unde tertul intra in proces pentru a pretinde pentru el
un drept, interventia accesorie vizeaza situatia in care un tert intra in proces pentru a sprijini
apararea uneia dintre parti, dar fara a pretinde ceva de la aceasta.

O diferenta esentiala dintre cele doua forme este dreptul, pentru ca intervenientul principal
reclama un drept propriu, in timp ce intervenientul accesoriu nu reclama un drept propriu.

Ca asemanare, intre cele doua avem interesul, deoarece interesul exista si este propriu si
intr-un caz si in celalalt.

In legatura cu termenul, in cazul i. v. principale, cererea poate fi formulata doar in fata primei
instante, pana la momentul inchiderii dezbaterilor in fond, iar in cazul i. v. accesorii, cererea
poate fi formulata oricand, pe tot parcursul procesului.

Privind modul de solutionare, spre deosebire i. v. principala unde cererea este incidentala si
poate fi facuta si separat, i. v. accesorie este o cerere accesorie, se judeca odata cu cererea
principala si nu este posibila o disjungere (la i. v. p. este posibila).

Vorbind despre forma, asemanarea dintre cele doua este ca ambele se fac in scris, dar i. v.
principala are forma unei cereri de chemare in judecata, iar i. v. accesorie are forma unei
petitii. Ambele se supun procedurii de admitere in principiu, doar ca in cazul celei din urma,
instanta va verifica mai putine elemente. In ambele cazuri sunt aceleasi reguli de aplicare.

Referitor la efectele admiterii cererii, avem mai multe diferente, precum: in cazul i. v. princ.
apare o noua parte in proces care are pozitia procesuala a reclamantului, iar la i. v. acc. este
tertul intr-o pozitie procesuala subordonata partii in favoarea careia intervine. In primul caz
de interventie, intervenientul poate face acte de procedura care contravin interesului celorlalti
participanti (lucru inadmisibil in cel de-al doilea caz de interventie) si se poate opune la
solutiile pe care le au celelalte parti din proces (in celalalt caz, nu), iar in cazul momentului
interventiei, la i. v. p. procedura se ia in starea in care se afla la momentul admiterii cererii de
interventie, iar la i. v. a. se ia de la momentul interventiei.

Ca o ultima diferenta intre cele doua interventii ne putem referi la solutiile date de instanta,
iar in ceea ce priveste i. v. p., de principiu nu pot fi admise ambele cereri, cu exceptia cazului
in care dreptul dedus judecatii in cererea de i. p. este un drept dispus de cel din cererea de
chemare in judecata, iar in ceea ce priveste i. v. a., cererea se admite sau se respinge in
functie de admiterea sau respingerea cererii partii in favoarea careia intervine.

Stramutarea procesului
Aceasta procedura intervine in legatura cu aparitia unor sisteme care slabesc increderea in
nepartinirea instantei de judecata. Este mijlocul procedural prin care se solicita mutarea
cauzei la o alta instanta pe motiv de lipsa de impartialitate a instantei.

Stramutarea vizeaza o lipsa de impartialitate la nivel colectiv, asupra intregii instante.

Motivele de stramutare

a) Banuiala legitima → incadreaza toate acele cazuri in care exista o indoiala cu privire la
nepartinirea/impartialitatea judecatorilor din cauza circumstantelor procesului sau a calitatii
partilor. Particularitatea este ca problema respectiva vizeaza intreaga instanta si nu fiecare
judecător in parte. Banuiala trebuie sa fie rezonabila, legitima, credibila. Motivele nu le poti
dovedi niciodata, dar au in ele germenele posibilitati de a fi adevarate.

b) Siguranta publica → imprejurari exceptionale care presupun o judecata a procesului la

instanta competenta ar conduce la tulburarea ordinii publice.

Calitatea de a formula astfel de cereri → 1. in caz de banuiala legitima - partea interesata; 2.

in caz de siguranta publica - Procurorul General al Parchetului de pe langa ICCJ.

Termenul → in orice faza a procesului.

In caz de b. l. → cererea de stramutare este de competenta curtii de apel daca instanta de la

care se cere stramutarea este o judecatorie sau un tribunal din circumscriptia acesteia. Atunci
cand stramutarea se cere de la o curte de apel, competenta va apartine ICCJ.

In caz de s. p. - de competenta ICCJ.

Cererea de stramutare se formuleaza de partea interesata si se depune direct la instanta
competenta se judece cererea de stramutare - se formeaza un dosar nou. Este o cerere
incidentala pentru ca este in cursul procesului. Nu se suspenda de drept.

Instanta superioara care judeca cererea de stramutare poate suspenda judecata cererii de
chemare in judecata la instanta de la care se cere stramutare. Suspendarea este facultativa si
este conditionata de plata unei cautiuni de 1000 de lei.

In ceea ce priveste judecata pe fond, ea are loc de urgenta, in camera de consiliu, cu citarea
partilor.

Hot. care se pronunta are 2 caracteristici: este nemotivata → jud. si-au format convingerea ca
este o banuiala legitima, ca aprecierea partii in acest sens este verosimila, nu au ce sa
motiveze; este definitiva → nu poate fi atacata cu recurs, dar poate fi atacata cu contestatie in
anulare.

Efectele cererii de stramutare: 1. cererea de str. este respinsa → dosarul se trimite inapoi la
instanta de la care s-a dorit stramutarea si aceasta va judeca; 2. cererea de str. este admisa →
curtea de apel trimite cauza unei alte instante de acelasi grad din cicrumscriptia sa, in timp ce
ICCJ va stramuta la o alta curte de apel din vecinatatea celei de la care se cere stramutarea.

Hot. jud. de stramutare va arata si in ce masura se pastreaza actele facute la instanta de la care
se stramuta procesul. Daca ea nu prevede nimic, actele respective se considera desfintate. Tot
desfintata de drept este si hot. pronuntata la instanta de la care se cere stramutarea.

In caz de exercitare a cailor de atac impotriva hot. date de instanta la care s-a stramutat
procesul, acestea se vor exercita la instantele superioare acesteia.

O noua cerere de stramutare nu poate fi formulata decat pentru imprejurari necunoscute, nu

neinvocate, la data solutionarii cererii anterioare sau ivite dupa solutionarea acesteia.

Reprezentarea partilor in procesul civil

Partile pot sta in proces fie personal, fie prin reprezentant. Reprezentarea este posibila in toate
etapele procesului, cu mentiunea ca sunt situatii in care legea prevede ca partea nu poate sta
in proces prin reprezentant, ci trebuie sa vina personal, de ex. in materie de divort.

Reprezentarea poate fi de 3 feluri: legala, conventionala si judiciara.

Legala → situatiile in care parintele vrea sa-l reprezinte pe minor.

Conventionala → atunci cand se stabileste printr-un contract de mandat si va fi dovedita in
instanta printr-o procura.

Judiciara → atunci cand izvorul il reprezinta o hotarare judecatoreasca.

Forma si continutul mandatului → situatia mandatarului avocat → forma mandatului este

data la statutul profesiei. Legea speciala prevede ca se incheie un contract de asistenta intre
parte si avocat, insa legimitarea in instanta nu se face cu contractul care ramane secret, ci cu o
imputernicire avocatiala. Imputernicirea de a reprezenta o persoana fizica sau juridica data
unui avocat ori consilier juridic se dovedeste prin inscris. Imputernicirea se elibereaza de
catre avocat, nu de parte, pe baza contractului de asistenta.

Mandatarul avocat poate face toate actele necesare judecatii precum si acte de dispozitie daca
acest drept i-a fost conferit prin contractul de asistenta juridica. Pentru actele de dispozitie
intotdeauna mandatarul are obligatia sa prezinte un mandat special. Avocatul nu trebuie sa
vina cu o procura speciala. Este suficient sa existe in contractul de asistenta o mentiune prin
care el este autorizat sa faca si acte de dispozitie. Avocatul va dovedi prin scrierea in
imputernicire ca, pe langa dreptul de reprezentare, are dreptul de a lua masuri precum:
renuntarea la drept/judecata, achiesarea, tranzactia etc.

Avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului poate face, chiar fara
mandat, orice acte pentru pastrarea drepturilor supuse unui termen si care s-ar pierde prin
neexercitarea lor in timp. Poate sa introduca orice cale de atac impotriva hot. pronuntate →
conditii: avocatul sa fi reprezentat partea si mandatul lui sa fi incetat.

Situatia mandatarului neavocat → lui ii va trebui o procura in forma autentica si

imputernicire printr-o declaratie verbala facuta in instanta si consemnata in incheiere. D. p. d.
v. al continutului, trebuie sa fie un mandat ad litem. Trebuie sa se gaseasca in acel mandat
mentiunea expresa ca este dat pentru reprezentarea in justitie, deci trebuie sa apara cuvantul
“proces”. Acest mandat care trebuie sa fie ad litem se aplica in toate cazurile, mai putin in 2
situatii unde si un mandat general ar fi suficient: 1. cand mandatul este dat unui prepus; 2.
cand mandatarul nu are nici domiciliul, nici resedinta in tara.

Acesta poate face toate actele supuse judecatii, daca legea nu prevede altfel, cu mentiunea ca
pentru actele de dispozitie are nevoie de un mandat special.

Mandatarul neavocat nu poate pune concluzii asupra exceptiilor sau asupra fondului decat
prin avocat. El va putea face o serie de acte, dar nu pe toate, dar nu poate sa puna concluzii
asupra exceptiilor de procedura sau de fond si sa puna concluzii asupra fondului, nici nu
poate tine pledoarii. De la aceasta regula sunt 2 exceptii: 1. Mandatarul persoanei fizice, sot
sau ruda de gradul al II-lea inclusiv, poate pune concluzii in fata oricarei instante, fara sa fie
asistat de avocat, doar daca este licentiat in drept; 2. Dreptul de reprezentare decurge din lege
sau dintr-o hotarare judecatoreasca.
Incetarea mandatului → mandatul nu inceteaza prin moartea celui care l-a dat si nici daca el a
devenit incapabil, ceea ce inseamna ca mandatul dainuie pana la retragerea lui de catre
mostenitori sau de reprezentantul legal al incapabilului.

In ceea ce priveste renuntarea la mandat sau revocarea, acestea sunt opozabile celeilalte parti
doar de la comunicare, mai putin in situatia in care se face in sedinta publica si partea cealalta
este prezenta. Orice caz de incetare a mandatului trebuie adusa la cunostinta celeilalte parti si
a instantei. Mandatarul nu poate renunta la mandat in cursul termenului de exercitare a cailor
de atac.

Chemarea in judecata a altei persoane vs. IFO

Chemarea in judecata a altei persoane este un mijloc procedural prin care partile initiale din
proces, precum si intervenientul principal solicita introducerea in proces a unei terte persoane
care ar putea pretinde pe cale separata, aceleasi drepturi ca reclamantul, spre deosebire de
IFO, care este tot un mijloc procedural, dar pus la dispozitia instantei prin care, in cazurile
expres prevazute, dar si in procedurile necontencioase, instanta va dispune, din oficiu,
introducerea in cauza a altor persoane.

Ambele sunt interventii fortate si ambele sunt forme de participare a tertilor la proces.

In cazul C.J.A.P. avem ca titular al cererii reclamantul, paratul, sau intervenientul principal,
spre deosebire de IFO, unde titular al cererii este instanta.

Termenul de exercitare constituie o alta diferenta intre cele doua astfel ca, in cazul C.J.A.P.
termenul difera dupa cum este facuta cererea de catre reclamant sau parat → reclamantul
(interv. principal) → pana la terminarea cercetarii procesului in prima instanta; paratul →
odata cu intampinarea sau, daca intampinarea nu este obligatorie, pana la primul termen de
judecata, iar in cazul IFO termenul de exercitare este finalizarea cercetarii procesului in prima
instanta.

In cazul C.J.A.P. admiterea in princpiu este necesara, in cazul IFO nu este necesara.

Niciuna dintre cele doua cereri nu se poate disjunge.

Deoarece sunt cereri incidentale, vor fi verificate sub aspectul competentei de instanta care
este sesizata cu cererea principala.
In ceea ce priveste forma cererii, in cazul C.J.A.P. avem o cerere scrisa, motivata, care se
comunica celeilalte parti, spre deosebire de IFO unde nu avem nicio cerere pentru ca instanta
nu face cereri, ea pune in discutie si consemneaza in incheiere.

La C.J.A.P. pozitia dobandita de tert in proces va fi cea de reclamant, iar la IFO va fi cea
determinata de pozitia ocupata in raportul juridic dedus judecatii.

In cazul IFO, tertul poate solicita readministrarea probelor si administrarea de probe noi, iar
valabil pentru ambele cazuri este ca tertul ia procedura in starea in care se afla.

In cazul C.J.A.P., cererea se judeca si daca cea principala s-a stins, iar tertul are aceleasi
drepturi ca reclamantul.

Efectul hot. asupra tertului → opozabilitatea la C.J.A.P. si posibilitatea de a fi obligat prin

hot. fata de reclamant in unele situatii la IFO.

La C.J.A.P. nu pot fi ambele cereri integral admise, ori se vor respinge amandoua, ori vor fi
partial admise, iar in cazul IFO respingerea cererii este supusa apelului.

Masuri asiguratorii
Sechestrul asigurator consta in indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile urmaribile ale
debitorului aflate in posesia acestuia sau a unui tert in scopul valorificarii lor in momentul in
care creditorul unei sume de bani va obtine un titlu executoriu, spre deosebire de sechestrul
judiciar ce consta in indisponibilizarea bunurilor ce formeaza obiectul litigiului sau, in
conditiile legii, a altor bunuri, prin incredintarea pazei acestora unui administrator-sechestru.

Ambele sunt masuri asiguratorii.

Cererea de sechestru asigurator se adreseaza instantei care este competenta sa judece procesul
in prima instanta. Cererea de sechestru judiciar se va adresa instantei investite cu judecarea
actiunii principale, respectiv instantei in circumscriptia careia se afla bunul.

In ambele cazuri cererea se judeca de urgenta, in camera de consiliu, dar deosebirea consta in
faptul ca in cazul sechestrului asigurator este fara citarea partilor, iar in cazul sechestrului
judiciar, se judeca cu citarea partilor.

In ambele cazuri, incheierea prin care se solutioneaza cererile este supusa numai apelului, in
termen de 5 zile de la comunicare, la instanta ierarhic superioara. (SJ de la pronuntare)
O alta asemanare avem in situatia ca pronuntarea se amana cu cel mult 24h atat la
solutionarea cererii, cat si la judecarea apelului.

Desfiintarea de drept a sechestrului este tot asemanatoare intre cele doua, acestea
desfiintandu-se prin nedepunerea cautiunii in termenul fixat de instanta.

O ultima asemanare este ca in toate cazurile in care competenta de prima instanta apartine
curtii de apel, calea de atac este recursul.

SJ nu este posibila ridicarea masurii daca debitorul ofera garantii indestulatoare, la SA exista
aceasta posibilitate.

Prorogarea de competenta
Este o extindere a competentei unei instante, deoarece instanta competenta sa solutioneze
cererea cu care a fost sesizata de catre reclamant devine competenta sa rezolve si cereri care
in mod normal nu intra in competenta sa.

Prorogarea poate fi legala, judecatoreasca si conventionala.

Legala:

● coparticiparea procesuala pasiva in cazul pluralitatii de parati → cererile de chemare

in judecata a mai multor parati poate fi introdusa la instanta competenta pentru oricare
dintre acestia.
● cererile accesorii, incidentale si aditionale se judeca de instanta competenta pentru
cererea principala, chiar daca ar fi de competenta materiala sau teritoriala a altei
instante judecatoresti.
● conexitatea - cand una dintre cereri este de competenta exclusiva a unei instante,
conexarea se face la acea instanta.
● in cazul competentei facultative conf. art. 127 alin. (1)

Judecatoreasca:

● abtinerea si recuzarea, cand nu se mai poate alcatui completul de judecata.

● stramutarea proceselor/delegarea instantei.
● admiterea apelului si casare cu trimitere la o alta instanta egala in grad cu cea care a
pronuntat hotararea casata.
● comisia rogatorie.
Conventionala:

● partile pot incheia in scris sau si prin declaratie verbala in fata instantei, ca procese
privitoare la bunuri si la alte drepturi de care acestea pot dispune sa fie judecate de
alte instante care, potrivit legii, ar fi competente teritorial sa judece, in afara de cazul
cand aceasta competenta este exclusiva.
● in materia protectiei consumatorilor, precum si in alte cazuri prevazute de lege, partile
pot conveni alegerea instantei competente, numai dupa nasterea dreptului la
despagubire.

Competenta dupa valoare si comp. teritoriala

exclusiva
I. DETERMINAREA COMPETENTEI DUPA VALOAREA OBIECTULUI

Suma de 200.000 de lei reprezinta un prag care marcheaza competenta sau mai bine zis
separarea competentei intre judecatorii si tribunal. Pana la 200.000 de lei inclusiv cererile
sunt de competenta judecatoriei, iar peste 200.000 de lei competenta apartine tribunalului.

Reguli:

1. Valoarea obiectului este stabilita de catre reclamant.

Forma cererii de chemare in judecata cuprinde in mod obligatoriu si obiectul litigiului, iar
daca acesta este evaluabil in bani si valoarea acestuia. Are o dubla relevanta: in ceea ce
priveste competenta si in ceea ce priveste stabilirea taxei de timbru.

In functie de ce obiect are pricina aceasta, valoarea poate fi sau nu contestata. Daca este
vorba de o suma de bani, nu ai cum sa contesti valoarea, pentru ca tine de principiul
disponibilitatii. Contestarile pot fi facute atunci cand se cuantifica obiectul litigiul in ipoteza
in care el nu reprezinta o suma de bani.

Cand este vorba de imobile, paratul poate contesta valoarea, fiind o chestiune de ordine
publica , ceea ce inseamna ca instanta va putea invoca (va putea pune in discutie) valoarea
obiectului litigiului.

Fie ca vine din partea paratului, fie din obiectiile din partea instantei, termenul pentru
contestare este primul termen la care partile sunt legal citate.
Se va acorda un singur termen pentru lamurirea valorii obiectului litigiului, iar proba valorii
se va putea face numai pe baza de inscrisuri si explicatii date de parti. Chestiunile privind
valoarea nu se rezolva pe baza de expertiza, ci numai pe baza de inscrisuri si explicatii.

2. In cazul cererilor privind executarea unui contract

Solutia este aceea de a se stabili competenta dupa valoarea contractului sau a partii din
contract. Daca ceri rezolutiunea contractului, atunci competenta se va stabili in functie de
intregul contract pentru ca tu ceri rezolutiunea intregului contract. Daca ceri rezolutiunea
partiala, atunci competenta se va stabili in functie de valoarea clauzei a carei nulitate o
soliciti.

Exista multe situatii in care este foarte greu de determinat valoarea, asta pentru ca ICCJ a
stabilit ca toate elementele patrimoniale sunt esentialmente evaluabile.

Faptul ca ai un capat de cerere sau nu, este mai putin relevant sub aspectul competentei. Daca
ceri anularea/rezolutiunea unui contract, dar nu ceri si repunerea in situatia anterioara,
competenta va fi dupa valoare, deoarece repunerea in situatia anterioara oricum intervine de
drept.

3. Cand prin actiune se solicita plata unei parti dintr-o creanta

Valoarea cererii se stabileste dupa partea pretinsa de reclamant ca fiind exigibila. Legiuitorul
a vrut sa previna utilizarea abuziva a principiului disponibilitatii. Daca am o creanta de
500.000 lei, ar trebui sa merg sa ma judec la tribunal. In schimb, eu fac 3 procese, doua de
cate 200.000 si unul de 100.00, iar cu ele ma duc la judecatorii. De aceea legiuitorul a dat
aceasta norma care spune ca atunci cand tu ceri doar o parte dintr-o creanta care este exigibila
in totalitatea ei, tu poti sa ceri doar o parte, dar noi ne vom stabili competenta dupa valoarea
intregii creante. Instanta va stabili partea exigibila pe baza documentelor depuse la dosar.

4. Cereri cu obiect de prestatii succesive cu o durata nedeterminata a existentei dreptului.

Valoarea se stabilieste dupa prestatia anuala datorata.

5. Cereri care au ca obiect un dr. de proprietate sau alte drepturi reale.

Valoarea se stabileste prin valoarea impozabila. Ea se stabileste prin certificatul fiscal pe care
trebuie sa il prezinte reclamantul. Legiuitorul a agreat aceasta metoda din doua motive:

a. Ea nu poate da nastere unor contestații derivate din aprecierea subiectiva pe care o

face reclamantul;

b. Ea nu poate influenta vointa partilor pentru ca vine din zona autoritatii publice.

In situatia in care bunul imobil nu are valoare impozabila, se va recurge la regula de

drept comun, in sensul ca se va determina valoarea in functie de inscrisuri si de
explicatiile oferite de parti. Cand nu are valoarea impozabila un bun? De exemplu un
teren nu are valoare impozabila. Cu alte cuvinte, daca nu ai o constructie, nu poti sa
 determini valoarea impozabila a bunului si atunci trebuie sa te raportezi la alte valori
cum ar fi grila notarilor publici, dar aceasta valoarea este una orientativa, care nu ia in
calcul particularitatile unui teren.

6. In materie de mostenire.

Valoarea cererii se stabileste fara a se lua in calcul scaderea sarcinilor si a datoriilor

succesiunii. Aceasta regula este din doua motive:

a. Bunurile sunt relativ usor de determinat, dar problema este cand se dezbat datoriile si
sarcinile.

b. Instanta daca are o valoare foarte mare a patrimonului activ, dar si o valoarea foarte
mare a pasivului, in procesul de partaj ar trebui sa le analizeze pe amandoua si sa vada
daca exista si patrimoniu activ si patrimoniu pasiv, ca pe urma sa partajeze ce a mai
ramas.

Acest text nu se aplica cererilor de partaj pentru ca acolo exista reglementare speciala care
spune ca toate cererile de partaj sunt de competenta judecatoriei.

7. Contracte de locatiune sau de leasing si cele privitoare la predarea unui bun inchiriat sau
arendat

Valoarea cereii se stabileste dupa arenda sau chirie anuala.

8. Momentul la care se raporteaza valoarea obiectului.

Este momentul sesizarii instantei. Fluctuatiile de valoare intervenite dupa sesizarea instantei
nu influenteaza competenta si nici eventualele renuntari la o parte din pretentii nu schimba
competenta.

9. Mai multe capete de cerere.

In primul rand trebuie sa determinam daca unele sunt cereri principale si altele sunt cereri
accesorii. Cererile accesorii urmeaza competenta capatului de cerere principal. La fel si in
cazul celor incidentale, aditionale.

In al doilea rand, daca toate cererile sunt principale, trebuie sa distingem dupa cum sunt
intemeiate pe fapte sau pe cauze diferite sau, din contra pe aceleasi motiv.

Daca se intemeiaza pe cauze diferite, competenta se va stabili in raport de fiecare capat de

cerere, iar daca unul dintre capete atrage alta competenta materiala, se vor disjunge.
Daca sunt cereri principale, dar care se intemeiaza pe aceeasi cauza, ori pe cauze aflate in
stransa legatura si ele ar atrage competenta de grad diferit, competenta se va determina pentru
toate dupa capatul de cerere care atrage competenta cea mai inalta.Va opera practic o
prorogare de competenta.

10. Cazul cererii formulate de mai multi reclamanti

Daca sunt mai multi reclamanti care formuleaza pretentii in baza unor raporturi distincte,
valoarea nu se cumuleaza. Determinarea competentei urmand se se faca in raport cu fiecare
capat de cerere in parte, iar daca atrag competente diferite sa se disjunga.

La fel se procedeaza si daca se formuleaza cererea impotriva mai multor parati, dupa cum
raporturile sunt sau nu distincte.

Daca sunt unice sau strans legate intre ele, trebuie sa determinam competenta dupa capul de
cerere care atrage competenta cea mai inalta.

II. COMPETENTA TERITORIALA EXCLUSIVA

Competenta teritoriala este de 3 feluri: de drept comun, alternativa si exclusiva.

Competenta teritoriala exclusiva este singura care este reglementata prin norme de ordine
publica.

Cererile reale imobiliare sunt de competenta instantei locului situarii imobilului. Daca
imobilul este situat pe circumscriptia mai multor instante, atunci competenta va fi una
alternativa, dar nu intra in sfera competentei alternative, deoarece cea exclusiva este
reglementata de norme de ordine publica. Textul se aplica si cererilor de partaj judiciar in
anumite conditii.

Cererile privitoare la mosteniri sunt de competenta ultimului domiciliu al defunctului. Sunt

incluse cererile privitoare la valabilitatea sau executarea dispozitiilor testamentului, cererile
legatarilor sau ale creditorilor defunctului impotriva vreunuia dintre mostenitori sau
impotriva executorului testamentar.

In cazul in care sunt mai multe mosteniri deschise succesiv, competenta apartine instantei de
la ultimul domiciliu al oricaruia dintre defuncti.

Cand avem un partaj succesoral in care intra si bunuri imobile, se aplica ultimul domiciliu al
defunctului, pana la iesirea din indiviziune.

Cererile privitoare la societati sunt de competenta instantei de la locul unde societatea isi are
sediul principal. Textul nu se aplica actiunilor pe care societatea le exercita contra unor terti si
nici actiunilor pe care tertii le fac contra societatii.
Cererile privitoare la insolventa sunt de competenta tribunalului in a carei circumscriptie isi
are sediul principal debitorul. Nu se aplica in materia insolventei persoanei fizice (jud. de la
domiciliul debitorului).

Cererile impotriva consumatorului pot fi introduse numai la instanta domiciliului

consumatorului.

Exceptia de necompetenta. Conflicte.

Exceptia de necompetenta → mijlocul procedural (principal) prin care se invoca
necompetenta unei instante.

Daca procesul este pendinte → ex. de necomp. se invoca pe cale de exceptie; daca s-a
pronuntat o hot. judec., dar ai de criticat faptul ca instanta care a pronuntat-o este
necompetenta, nu mai invoci exceptia, ci vei invoca necompetenta instantei pe calea apelului
sau recursului.

Daca s-a respins o exceptie, poti critica in apel modul de rezolvare, nu o invoci iar.

Instanta este obligata sa isi verifice din oficiu competenta generala, materiala si teritoriala
exclusiva, nu si cea de drept comun sau alternativa. Instanta este obligata sa dea o incheiere
prin care sa spuna, inainte de a incepe orice in litigiul respectiv, ca isi constata competenta.

Incheierea este interlocutorie → instanta nu poate reveni asupra ei in aceeasi faza de judecata.
Poate fi atacata pe calea apelului sau recursului, odata cu hotararea finala.

In ceea ce priveste repartizarea gresita pe sectii sau complete specializate, codul obliga
instanta sa faca aceasta verificare in faza de regularizare, fara citarea partilor, fara
contradictorialitate. Daca sectia/completul la care s-a repartizat pricina nu este
corespunzatoare, va trimite cauza printr-o incheiere, la sectia/completul corespunzator.

Se produce inainte de primul termen, se realizeaza fara stiinta paratului, ba chiar fara stiinta
reclamantului.

Gresita repartizare este de ordine publica. Incheierile date in procedura de regularizare nu pot
avea autoritate de lucru judecat.

Regimul de invocare a exceptiei de necompetenta

Necompetenta de ordine publica →

 1. In cazul incalcarii normelor de competenta generala poate fi invocata de oricare dintre
parti, instanta din oficiu si de procuror daca el participa la proces, in orice stare a
procesului.
2. In cazul incalcarii normelor de competenta materiala, sunt de ordine publica si pot fi
invocate de oricare dintre parti, de procuror, precum si de judecator din oficiu, dar se
invoca pana la primul termen de judecata la care partile sunt legal citate.
3. In cazul incalcarii competentei teritoriale exclusive se aplica acelasi regim.

Necompetenta de ordine privata → necompetenta teritoriala de drept comun si cea alternativa

- ordine privata - invocate numai de catre parat prin intampinare, iar daca intampinarea nu
este obligatorie, cel mai tarziu pana la primul termen de judecata la care partile sunt legal
citate si pot pune concluzii.

Instanta isi verifica competenta indiferent daca partile o invoca sau nu.

Pentru toate cazurile, mai putin pentru competenta generala, necompetenta nu poate fi
invocata in caile de atac.

Solutionarea exceptiei → se rezolva prioritar fata de restul problemelor ce vizează fondul

litigiului. Este o exceptie de procedura, nu de fond, si se discuta prioritar fata de fond, la
primul termen.

Daca instanta constata ca este competenta, respinge exceptia de necompetenta, pronunta o

incheiere interlocutorie, ce se ataca odata cu fondul.

Daca instanta constata ca nu este competenta, admite exceptia, se pronunta o hotarare de

declinare a competentei, care nu este supusa niciunei cai de atac.

Daca se trimite la un alt complet pe ideea gresitei repartizari pe sectii sau complete
specializate, nu se pronunta o sentinta, ci o incheiere.

Daca instanta constata ca este competent un organ fara activitate jurisdictionala, se admite
exceptia, se va pronunta o hotarare, dar nu de declinare, ci de respingere a cererii ca
inadmisibila.

Daca instanta constata ca nu sunt competente instantele romane, se admite exceptia sau se
respinge cererea prin hotarare ca fiind inadmisibila.

Conflictul de competenta → 2 feluri: pozitiv si negativ.

● pozitiv → situatia in care 2 instante se declara deopotriva competente sa judece unul

si acelasi litigiu. Situatia este posibila in cazul competentei alternative, cand se
introduc 2 cereri la instante separate si atunci fiecare isi reclama competenta;
Reclamantul introduce cererea la doua instante diferite, iar una dintre ele respinge
exceptia de necompetenta invocata in ceea ce o priveste.
 ● negativ → condiții: sa avem o hot. de declinare, declinarile sa nu fie succesive.
Intervine in cazul in care 2 instante isi declina competenta in mod reciproc.

Conflictul de competenta se poate naste in legatura cu un organ cu activitate jurisdictionala.

Singurul caz in care nu se poate naste conflict de comp. este intre instante si organe fara
activitate jurisdictionala.

Instanta in fata careia s-a ivit conflictul va sesiza regulatorul de competenta si va suspenda
procesul pana la solutionarea conflictului. Suspendarea este una de drept, este obligatorie.
Regulatorul de competenta este instanta superioara si comuna instantelor aflate in conflict.

Regulatorul de competenta judeca in camera de consiliu, fara citarea partilor, iar hotararea
este definitiva, dar se motiveaza.

ICCJ nu poate intra in conflict de competenta cu nicio instanta.

In cazul conflictului de competenta, numai instanta in fata careia s-a ivit conflictul poate
trimite dosarul la instanta de regularizare, iar nu si partile.

Este iar un caz de exceptie in care regulatorul de competenta este investit de catre o alta
instanta si nu de catre parti.