Cursul 9

Cursul 9
Persoanele – partea a II-a

1. 6. Oamenii liberi cu o condiţie juridică specială

Îşi păstrau în sens formal libertatea, dar, în fapt, se aflau într-o stare de servitute.
Oamenii liberi cu o condiţie juridică specială erau de mai multe feluri:
 persoane in mancipio;
 auctorati;
 addicti;
 redempti ad hostibus;
 liber homo bona fides serviens.
a) Persoanele in mancipio erau fiii de familie vânduţi de către pater familias.
Potrivit Legii celor XII Table pater familias avea dreptul de a-i vinde pe fiii de familie de
trei ori, fiecare vânzare fiind valabilă pe termen de cinci ani. După a treia vânzare, fiul de
familie ieşea definitiv de sub puterea lui pater familias. Dar câtă vreme acel fiu de familie
se afla sub puterea cumpărătorului, era tratat, în fapt, ca şi cum ar fi fost sclav, cu toate că,
formal, din punct de vedere juridic, avea calitatea de om liber.
b) Auctorati erau oamenii liberi ce-şi angajau serviciile ca gladiatori. Deoarece, de
regulă, gladiatorii erau recrutaţi din rândul sclavilor, acei auctorati, deşi formal erau oameni
liberi, erau dispreţuiţi şi asimilaţi, în fapt, sclavilor.
c) Addicti erau debitorii insolvabili atribuiţi de către magistrat creditorilor lor.
d) Redempti ad hostibus erau cei răscumpăraţi de la duşmani. Aceşti foşti prizonieri
rămâneau sub puterea răscumpărătorului până când îl despăgubeau.
e) Liber homo bona fides serviens (om liber sclav de bunăvoie) erau acele persoane
care nu aveau ştiinţă că sunt libere şi aceptau să fie tratate potrivit regimului sclavilor. Aşa
era, de exemplu, copilul abandonat de către tatăl său la naştere, care era luat de o anumită
persoană şi tratat ca un sclav, deşi copilul, din punct de vedere formal, era un om liber.

1. 7. Familia romană
A. Cuvântul “familia” provine de la famulus, cuvânt care în epoca foarte veche
desemna sclavul.
În textele romane, cuvântul “familia” avea trei sensuri:
 totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea unei persoane;
 totalitatea persoanelor aflate sub puterea aceluiaşi pater familias;
Cursul 9

 totalitatea persoanelor şi bunurilor care se află sub puterea aceluiaşi pater familias.
Rezultă că romanii nu făceau distincţia clară între familie, ca formă de comunitate
umană, şi familia ca formă de proprietate.
Prin conţinutul său, conceptul de “familie romană” desemnează un grup de persoane
sau o masă de bunuri aflate sub puterea aceluiaşi pater familias.
Puterea unitară care era exercitată de către pater familias era desemnată rpin cuvântul
“manus”, care, cu timpul, se dezmembrează în mai multe puteri distincte:
 în faza evoluată a dreptului vechi, în Legea celor XII Table, cuvântul “manus”
este utilizat pentru a desemna puterea bărbatului asupra femeii;
 puterea asupra descendenţilor era desemnată prin sintagma “patria potestas”;
 puterea asupra sclavilor era desemnată prin sintagma “dominica potestas”;
 puterea asupra altor bunuri decât sclavii era desemnată prin cuvântul “dominium”;
 puterea exercitată asupra fiului de familie cumpărat se numeşte “mancipium”.
B. Persoane sui iuris şi persoane alieni iuris. Vechea familie romană a fost
întemeiată pe ideea de putere exercitată de către şeful familiei numit pater familias.
Astfel, faţă de această formă de organizare, avem două categorii de persoane:
 persoane sui iuris;
 persoane alieni iuris.
Erau sui iuris acele persoane ce nu se aflau sub puterea cuiva; practic, persoană sui
iuris era numai pater familias.
Pater familias nu înseamnă tată de familie, întrucât poate fi pater familias şi un străin
sau un copil. Un copil poate avea calitatea de pater familias deoarece familia romană nu
constă neapărat dintr-un grup de persoane, ci poate consta şi dintr-o masă de lucruri. Deci,
un copil care nu se află sub puterea cuiva este pater familias, în sensul că are o proprietate,
familia lui constând din bunurile pe care el le stăpâneşte cu titlu de proprietate.
Erau alieni iuris persoanele aflate sub puterea lui pater familias, adică soţia, copiii şi
nepoţii din fii. La moartea lui pater familias, soţia şi copiii deveneau persoane sui iuris.
C. Rudenia. În sânul familiei romane se stabilesc relaţii de rudenie.
Rudenia era de două feluri:
 rudenia civilă, numită agnaţiune;
 rudenia de sânge, numită cognaţiune.
a) Rudenia civilă (agnaţiunea) se înzemeia pe ideea de putere, pe care pater familias
o exercita asupra unui grup de persoane.
Din textele vechi şi clasice rezultă că existau trei categorii, trei cercuri de agnaţi:
1. cei care se aflau sub puterea aceluiaşi pater familias la un moment dat, precum
fraţii şi surorile, atâta timp cât le trăieşte tatăl;
Cursul 9

2. cei care au fost în trecut sub puterea aceluiaşi pater familias, dar care apoi au
devenit persoane sui iuris (spre exemplu, fraţii şi surorile după moartea tatălui lor);
3. cei care s-ar fi aflat sub aceeaşi putere dacă pater familias ar mai fi trăit în momentul
naşterii lor (spre exemplu, verii primari care se nasc după moartea bunicului).
Aceste trei cercuri nu sunt fixe, ele sunt mobile, deoarece, în funcţie de anumite
împrejurări, aceleaşi persoane pot face parte din oricare cerc al agnaţiunii. Spre exemplu, doi
fraţi sunt în primul cerc atâta vreme cât le trăieşte tatăl. După moartea tatălui lor ei trec în al
doilea cerc, iar dacă al treilea frate se naşte după moartea tatălui trece în al treilea cerc
împreună cu ceilalţi doi fraţi.
Cunoaşterea categoriei de agnaţi în care intră o persoană prezintă importanţă, pentru
că multă vreme agnaţiunea a fost singurul criteriu al moştenirii, iar rudele civile veneau la
moştenire în ordinea celor trei cercuri de agnaţi.
b) Rudenia de sânge (cognaţiunea) îşi are temeiul în natură, în sensul că sunt cognaţi
toţi cei care descind din acelaşi autor. Pe lângă această cognaţiunea naturală, reală, care îşi
are izvorul în descendenţa din acelaşi autor, romanii au cunoscut şi cognaţiunea fictivă, care
a luat naştere în baza unui text din Legea celor XII Table conform căruia “toţi agnaţii sunt
cognaţi”. Din acest raţionament rezultă că nu toţi agnaţii sunt rude de sânge. Spre exemplu,
femeia măritată cu manus trece sub puterea bărbatului, devine agnată cu bărbatul ei, iar dacă
este agnată este şi cognată. Cu toate acestea, femeia nu este rudă de sânge cu bărbatul ei,
deoarece rudenia de sânge era piedică la căsătorie. Deci, nu toţi cognaţii sunt rude de sânge.
Cognaţii fictivi sunt declaraţi cognaţi nu pentru că sunt rude de sânge, ci pentru că
sunt agnaţi.

1. 8. Puterea părintească
Puterea lui pater familias asupra descendenţilor este desemnată prin sintagma de “patria
potestas”. Se exercită asupra fiilor, fiicelor şi nepoţilor din fii. Patria potestas nu se exercită asupra
nepoţilor din fiice, pentru că aceştia se vor afla sub puterea tatălui lor.
La origine, patria potestas a avut două caractere definitorii:
 caracterul perpetuu;
 caracterul nelimitat sau absolut.
În virtutea caracterului perpetuu, patria potestas se exercită până în momentul morţii
lui pater familias.
Potrivit caracterului nelimitat, pater familias putea să exercite puterea nelimitată
asupra persoanelor şi bunurilor.
Puterea nelimitată asupra persoanelor se explică prin faptul că pater familias avea
asupra descendenţilor:
Cursul 9

 ius vitae necisque (dreptul de viaţă şi de moarte);

 dreptul de abandon, noul născut putând fi recunoscut prin ridicarea pe braţe sau
abandonat pe un loc viran;
 dreptul de vânzare, care se exercita conform Legii celor XII Table. Pater familias îşi
putea vinde fiul de trei ori, fiecare vânzare fiind valabilă pe cinci ani, iar după cea de a treia
vânzare fiul de familie ieşea de sub puterea lui pater familias – “Si pater filium ter venum duuit
filius a patre liber esto.” (Dacă pater familias îl vinde pe fiul său de trei ori, acel fiu de familia
va ieşi de sub puterea părintească).
Acest drept se exercita şi asupra bunurilor. Toate bunurile dobândite de către fiul de
familie vor intra în stăpânirea lui pater familias.
Fiul de familie putea încheia numai acele acte care făceau mai bună situaţia lui pater
familias.
S-a prevăzut posibilitatea pentru fiul de familie de a avea în administrare anumite
bunuri, care constituiau peculiul fiului de familie. Spre sfârşitul Republicii s-a admis ca fiul
de familie încadrat în legiunile romane să poată dispune de bunurile sale – peculium
castrense. În dreptul postclasic, fiul de familie dobândeşte o capacitate juridică deplină,
similară cu cea a şefului de familie.
Puterea părintească putea lua naştere pe cale firească, prin intermediul căsătoriei, sau
pe cale artificială: adopţiune, legitimare.

1. 9. Căsătoria
A. În dreptul roman sunt cunoscute două forme de căsătorie:
 cu manus;
 fără manus.
Multă vreme s-a practicat numai căsătoria cu manus, în virtutea căreia femeia
măritată trecea sub puterea bărbatului. Spre sfârşitul Republicii, femeile au început să
trăiască în uniuni nelegitime, pentru a nu trece sub puterea bărbatului, ocazie cu care a fost
sancţionată căsătoria fără manus, prin care femeia rămânea sub puterea lui pater familias din
familia de origine.
B. Condiţiile de formă ale căsătoriei
Căsătoria cu manus se realiza în trei forme:
 confarreatio;
 usus;
 coemptio.
Confarreatio prezintă anumite trăsături comune cu căsătoria modernă (un voal roşu,
ofranda pâinii, se realizează în faţa preotului, prezenţa a 10 martori, răpirea soţiei). Aveau
Cursul 9

acces la acest tip de căsătorie numai patricienii, astfel încât, la origine, plebeii trăiau în uniuni
de fapt care nu produceau efecte juridice.
Usus consta din coabitarea vreme de un an a viitorilor soţi, iar, după expirarea
termenului de un an, femeia trecea automat sub puterea bărbatului. Era numită şi căsătoria
de probă. Femeia se bucura de ius tria noctii (dreptul celor trei nopţi); astfel dacă femeia
lipsea trei nopţi de la domiciliul bărbatului, căsătoria se întrerupea, reluându-se doar cu
acordul bărbatului.
Coemptio se realiza printr-o autovânzare fictivă a viitoarei soţii către viitorul soţ.
Căsătoria fără manus nu presupune forme solemne, se realiza prin instalarea femeii
în casa bărbatului (deductio mulieris in domum mariti), ocazie cu care se organiza o
petrecere.
C. Condiţiile de fond ale căsătoriei
Căsătoria presupune îndeplinirea unor condiţii de fond care sunt comune, care sunt
aceleaşi pentru ambele forme ale căsătoriei:
 connubium;
 consimţământul;
 vârsta.
Connubium are două înţelesuri:
 obiectiv – aptitudinea unei persoane de a contracta o căsătorie civilă;
 subiectiv (relativ) – desemnează posibilitatea unor persoane determinate de a se căsători
între ele, deoarece nu toţi cei care au connubium obiectio au şi connubium în sens obiectiv. Spre
exemplu, fraţii între ei nu au connubium în sens subiectiv.
Piedicile la căsătorie erau în număr de trei:
 rudenia;
 alianţa;
 condiţia socială.
Rudenia. În vechiul drept roman, numai agnaţiunea producea efecte juridice. Totuşi,
în materia căsătoriei, producea efecte şi rudenia de sânge, deoarece aceasta constituia piedică
la căsătorie.
Romanii au făcut distincţia între rudenia de sânge în linie directă şi rudenia de sânge
în linie colaterală.
Rudenia de sânge în linie directă este piedică la infinit.
Rudenia de sânge în linie colaterală era piedică la căsătorie numai până la gradul
patru.
Cursul 9

Alianţa în linie colaterală nu constituia piedică la căsătorie. Deci, bărbatul se putea

căsători după decesul soţiei cu sora acesteia. În schimb, alianţa în linie directă a fost piedică
la căsătorie. Spre exemplu, bărbatul nu se putea căsători cu fiica dintr-o altă căsătorie a fostei
soţii.
Condiţia socială. Până în anul 445 î. e. n., moment în care a fost adoptată Legea
Canuleia erau interzise căsătoriile dintre patricieni şi plebei.
Până în vremea lui August au fost interzise căsătoriile dintre ingenui şi dezrobiţi.
Consimţământul. În dreptul vechi, dacă viitorii soţi erau persoane sui iuris, se cerea
consimţământul lor. Pentru femei, chiar dacă erau persoane sui iuris, era necesar şi
consimţământul tutorelui, deoarece femeile sui iuris se aflau sub tutela agnaţilor. Dacă însă
viitorii soţi erau persoane alieni iuris, în epoca veche, nu li se cerea consimţământul, fiind
necesar consimţământul celor doi pater familias. Dar, în dreptul clasic se cerea şi
consimţământul viitorilor soţi, chiar dacă erau persoane alieni iuris.
Vârsta constituia un motiv de controversă între sabinieni şi proculieni, pentru ca în
dreptul postclasic Justinian să stabilească faptul că bărbaţii se puteau căsători la 14 ani, iar
fetele la 12 ani.
D. Efectele căsătoriei sunt diferite la căsătoria cu manus, faţă de căsătoria fără manus.
În cazul căsătoriei cu manus, soţia trecea sub puterea bărbatului, fiind considerată
fiică a acestuia. Femeia căsătorită era socotită sora fiicei sale. Având calitatea de fiică femeia
căsătorită cu manus venea la moştenirea soţului împreună cu copiii ei, pentru că era agnată
cu bărbatul ei (intra în primul cerc al agnaţiunii). În schimb, agnaţiunea cu familia de origine
înceta. Prin urmare, femeia căsătorită cu manus nu venea la moştenire în familia de origine.
În ceea ce priveşte căsătoria fără manus, femeia nu devine rudă cu bărbatul ei,
netrecând astfel sub puterea acestuia. Este străină faţă de bărbat şi faţă de copiii ei, şi de
aceea nu va avea vocaţie succesorală la moştenirea lor. Va rămâne însă rudă cu membrii
familiei de origine şi va veni la moştenirea în acea familie.

Întrebări şi teste

 Enumerați categoriile de oameni liberi cu o condiție juridică specială.

 Explicați noțiunea “familia”, în sensul utilizat de romani și prezentați evoluția
acesteia.
 Definiți agnațiunea și cognațiunea.
 Definiți patria potestas.
 Indicați și explicați formele căsătoriei cu manus.
 Detaliați condițiile de fond ale căsătoriei.