Cursul 8

Cursul 8
Persoanele – partea I

1. 1. Capacitatea juridică
Termenul de “persoane” desemnează subiectele raporturilor juridice.
Oamenii participă la viaţa juridică fie individual, ca persoane fizice, fie constituţi în
anumite colectivităţi, în calitate de persoane juridice.
Romanii au creat aceste concepte şi le-au utilizat. Dar, spre deosebire de dreptul
modern, dreptul roman nu a recunoscut calitatea de subiect de drept tuturor oamenilor, ci
numai oamenilor liberi.
Sclavii erau asimilaţi lucrurilor. Erau desemnaţi prin famulus, homo, minister şi servus.
Capacitatea juridică a oamenilor liberi nu era unitară ca în dreptul modern, ci era
diversificată în funcţie de anumite elemente de ordin etnic, politic şi religios.
Oamenii liberi se împărţeau în două categorii:
 cetăţenii;
 necetăţenii.
La rândul lor, necetăţenii puteau fi:
 latini;
 peregrini.
Şi cetăţenii şi necetăţenii puteau fi:
 ingenui;
 dezrobiţi.
Erau consideraţi ingenui cei care s-au născut din părinţi care au fost întotdeauna liberi,
precum şi din părinţi care au fost cândva sclavi, dar apoi au fost dezrobiţi.
Dezrobiţii erau sclavii eliberaţi de către stăpânii lor.
La zona de interferenţă dintre libertate şi sclavie se aflau oamenii semiliberi, care, la
rândul lor, se clasificau în două categorii:
 colonii;
 oamenii liberi cu o condiţie juridică specială.
Aptitudinea persoanelor de a participa la viaţa juridică se numeşte personalitate sau
capacitate juridică şi este desemnată în terminologia romană prin “caput”.
Persoana, ca fiinţă umană, care participa la viaţa juridică era desemnată prin
termenul de “persona”, care îşi are originea în personare, care desemna masca purtată de
actor pentru a-i amplifica vocea. S-a făcut o analogie între actorul care interpreta un rol pe
scenă şi omul ca participa la viaţa juridică, cu atât mai mult cu cât la romani participarea la
Cursul 8

viaţa juridică presupunea pronunţarea unor formule solemne, gesturi rituale, considerându-
se că omul ce participă la viaţa juridică poartă şi el o mască.
Pentru ca personalitatea să fie completă trebuiau a fi îndeplinite trei condiţii:
 status libertatis (calitatea de om liber);
 status civitatis (calitatea de cetăţean roman);
 status familiae (calitatea de şef al unei familii civile romane).
Aveau capacitate completă numai cetăţenii romani care erau şefi de familie.
Personalitatea începe în momentul naşterii. De la această regulă există o excepţie
conform căreia “infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur”
(copilul conceput se consideră a fi născut ori de câte ori este vorba de interesele sale). În
virtutea acestei excepţii, copilul care se năştea după moartea tatălui său venea la moştenirea
acestuia.
În mod simetric, personalitatea lua sfârşit odată cu moartea. Dar şi de la această
regulă există o excepţie conform căreia “hereditas iacens sustinet personam defuncti”
(moştenirea deschisă, dar neacceptată încă, prelungeşte personalitatea defunctului). Această
excepţie a fost admisă datorită faptului că, în concepţia romanilor, nu putea exista un
patrimoniu fără titular. Dar se punea întrebarea “cine este titularul patrimoniului în intervalul
de timp cuprins între moartea unei persoane şi acceptarea moştenirii acelei persoane?”
S-a admis că în acel interval titularul patrimoniului este chiar defunctul, a cărui
personalitate se prelungeşte până în momentul acceptării moştenirii.

1. 2. Cetăţenii
În epoca foarte veche cetăţenia se confunda cu libertatea, pentru că orice străin care
venea la Roma cădea în sclavie. Cu timpul, în virtutea ospitalităţii, anumiţi străini încep a fi
toleraţi la Roma.
Secole la rând, romanii au păstrat cu străşnicie numai pentru ei avantajele care
decurgeau din calitatea de cetăţean, deoarece cetăţenii romani se bucurau de plenitudinea
drepturilor civile şi politice.
A. Drepturile cetăţeanului roman erau următoarele:
 ius commercii (commercium) – dreptul de a încheia acte juridice în conformitate
cu dreptul civil roman;
 ius connubii (connubium) – dreptul de a încheia o căsătorie civilă romană;
 ius militiae – dreptul cetăţeanului de a face parte din legiunile romane;
 ius sufragii (sufragium) – dreptul de vot;
 ius honorum – dreptul de a fi ales magistrat.
Cursul 8

B. Numele cetăţeanului. Cetăţeanul roman se indiuvidualizează în raport cu alte

categorii de persoane prin numele său, care era atât de bine elaborat, încât o scrisoare ajungea
la domiciliu de oriunde ar fi trimisă.
Era format din cinci elemente:
 tria nomina;
 indicaţiunea filiaţiunii;
 indicaţiunea tribală.
Tria nomina se compunea din:
 prenomen, adică determinativul prin care cetăţeanul era individualizat în societate;
 nomen gentilicium, prin care se indica ginta căreia îi aparţinea cetăţeanul; după
desfiinţarea ginţilor, nomen gentilicium desemna numele de familie;
 cognomen sau porecla, prin care cetăţeanul era individualizat în familie, deoarece
familia romană putea fi numeroasă, încât mai multe persoane din aceeaşi familie puteau
avea acelaşi prenume. Spre exemplu, numele întreg al lui Cicero era Marcus (prenomen)
Tullius (nomen gentilicium) Marci filius (indicaţiunea filiaţiunii), Cornelia tribu (indicaţiunea
tribală) Cicero (cognomen).
C. Dobândirea cetăţeniei.
Cetăţenia romană se dobândea prin:
 prin naştere
 noul născut în sânul căsătoriei dobândea condiţia juridică a tatălui său din
momentul în care l-a conceput (cu 10 luni înainte de naştere);
 copilul născut în afara căsătoriei dobândeşte condiţia juridică a mamei
sale din momentul în care l-a născut.
 Prin naturalizare (prin lege), întrucât romanii adoptau în mod frecvent legi prin
care una sau mai multe persoane determinate puteau dobândi cetăţenia romană. Spre
exemplu, în preajma unor campanii militare peregrinii dobândeau cetăţenia romană pentru a
putea fi înrolaţi în legiunile romane. Tot astfel, după campaniile militare, peregrinii care
făcuseră parte din trupele auxiliare dobândeau cetăţenia romană după lăsarea la vatră.
 Prin beneficiul legii. În anumite legi erau prevăzute unele condiţii care, odată
întrunite de către o anumită persoană, aveau ca efect dobândirea cetăţeniei romane. Spre
exemplu, Legea celor XII Table prevedea că orice latin care construieşte o casă în Latium şi
apoi se stabileşte la Roma va deveni cetăţean roman. De asemenea, oricărui străin care avea
trei copii şi se stabilea la Roma îi era acordată cetăţenia romană.
 Prin efectul dezrobirii, dezrobitul prelua statutul juridic al fostului stăpân, încât
dezrobitul unui cetăţean devenea şi el cetăţean roman.
D. Pierderea cetăţeniei
Cursul 8

Cetăţenia putea fi pierdută prin:

 Pierderea libertăţii, de vreme ce libertatea era cea dintâi premisă a cetăţeniei;
 Prin efectul exilului, cei exilaţi deveneau peregrini (a se vedea cazul lui Ovidiu);
 Când un cetăţean era predat altui stat pentru ca acel stat să-şi exercite dreptul de
răzbunare asupra cetăţeanului, iar statul respectiv nu-l primea şi nu-şi exercita dreptul de
răzbunare; odată cu întoarcerea la Roma acea persoană pierdea automat cetăţenia. Se ajungea
la aceste situaţii deoarece se pierdeau anumite războaie, ocazie cu are se încheiau tratate
umilitoare. Generalul care semna acel tratat era predat statului respectiv. Dacă statul
respectiv nu îl primea, acesta urma a pierde cetăţenia romană. Faţă de statul respectiv se
invoca nerespectarera tratatului datorită faptului că acel tratat fusese semnta de către o
persoană care nu era cetăţean roman.
E. Legile de acordare a cetăţeniei
Locuitorii liberi ai Italiei, numiţi latini, au cerut secole la rând să li se acorde cetăţenia
romană. Până în anul 89 î. e. n. aceste revendicări nu le-au fost satisfăcute, moment în care
Roma se afla în război cu Mitridate din Pont. Atunci latinii din Italia s-au răsculat, cerând să
li se acorde în bloc cetăţenia romană.
Cum Roma nu putea lupta pe două fronturi, prin două legi succesive – Iulia şi Plautia Papiria
– s-a acordat cetăţenia romană tuturor latinilor din Italia (“Se atribuia cetăţenia romană tuturor aliaţilor
(latinilor) care depuneau armele în decurs de două luni”).
În anul 212 e. n. împăratul Antonin Caracalla (fiul lui Septimius Severus) a
generalizat cetăţenia romană. De notat este faptul că în acea poerioadă prefect al pretoriului
era chiar Papinian. Din acel moment, toţi locuitorii liberi ai Imperiului au devenit cetăţeni
romani, cu două excepţii: latinii iuniani şi peregrinii dediticii. Măsura a fost luată din
considerente economice şi financiare. Pe această cale, toţi locuitorii urmau a plăti un impozit
de 5% pe devoluţiunea succesorală.

1. 3. Latinii
Termenul de “latin” avea două înţelesuri:
 unul etnic;
 unul juridic.
În sens etnic se numeau latini toţi cei care erau rude de sânge cu romanii.
În sens juridic se numeau latini cei care aveau un statut juridic inferior celui al
cetăţenilor, dar mai bun deât cel al peregrinilor.
La rândul lor, latinii se împart în patru categorii:
 latinii veteres (latinii vechi) sau priscus;
 latinii coloniari;
Cursul 8

 latinii iuniani;
 latinii fictivi.
Latinii veteres erau vechii locuitori ai Latiumului (regiune din jurul Romei), rude de
sânge cu romanii.
Se bucurau de:
 ius commercii;
 ius connubii;
 ius suffragii.
Acelaşi statut juridic îl aveau şi locuitorii cetăţilor din Italia fondate până în anul 268
î. e. n.
Latinii coloniari erau locuitorii cetăţilor fondate în Italia după anul 268 î. e. n. Se
bucurau numai de ius commercii.
Latinii iuniani erau sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor solemne. Despre aceştia, Legea
Iunia Norbana din anul 19 e. n. spunea că “trăiau liberi, dar mureau ca sclavi”, în sensul că puteau
încheia acte între vii, dar nu îşi puteau face testamentul.
Latinii fictivi erau locuitorii liberi din provincii, care se bucurau doar de ius
commercii. Se numeau fictivi deoarece ei erau latini numai din punct de vedere juridic, nu
şi din punct de vedere etnic, pentru că nu erau rude de sânge cu romanii. Erau asimilaţi cu
latinii coloniari.

1. 4. Peregrinii
Se împart în două categorii:
 peregrini obişnuiţi;
 peregrini dediticii.
Peregrinii obişnuiţi erau locuitorii cetăţilor care încheiaseră un tratat de alianţă cu
Roma (în realitate, de subordonare). Aceşti locuitori puteau încheia acte juridice între ei
potrivit dreptului local (cutumei locale), iar cu cetăţenii romani puteau încheia acte juridice
potrivit dreptului ginţilor.
Peregrinii dediticii erau locuitorii acelor cetăţi care s-au opus prin luptă pretenţiilor de
dominaţie ale Romei. Cetăţile acestora erau distruse (spre exemplu, Cartagina, Ierusalim,
Sarmizegetusa, etc.). Deci, peregrinii dediticii erau oameni liberi care nu aparţineau vreunei cetăţi,
care nu aveau cetate. Ei nu puteau dobândi cetăţenia romană, nefiindu-le permis nici să vină la Roma,
pentru că ar fi căzut în sclavie.

1. 5. Dezrobiţii
A. Dezrobiţii eau sclavii eliberaţi de către stăpânii lor prin utilizarea anumitor forme.
Cursul 8

Sclavii eliberaţi se numeau liberţi (libertus), iar foştii stăpâni se numeau patroni.
Dezrobiţii aveau capacitate juridică în relaţiile cu terţii în funcţie de statutul lor
juridic. Spre exemplu, dezrobitul unui cetăţean se bucura de plenitudinea drepturilor civile
şi politice, devenea şi el cetăţean, deoarece libertul dobândea şi el condiţia juridică a
patronului său.
B. Formele dezrobirii. În epoca veche, dezrobirea se putea realiza numai prin
utilizarea unor forme solemne, care erau în număr de trei:
 vindicta (nuia);
 censu;
 testamento.
Dezrobirea vindicta se făcea printr-o declaraţie solemnă a stăpânului în faţa
magistratului: “Hunc hominem liberum esse volo” (vreau ca acest sclav să fie liber).
Magistratul aproba prin pronunţarea cuvântului “addico”.
Dezrobirea censu se făcea cu ocazia recensământului persoanelor şi bunurilor, care
se făcea din cinci în cinci ani.
Registrul de recensământ avea două coloane:
 în prima coloană figurau persoanele dintr-o familie (oamenii liberi);
 în a doua coloană figurau bunurile, inclusiv sclavii.
Dacă cu ocazia recensământului un sclav era trecut din coloana bunurilor în coloana
persoanelor era dezrobit, devenea om liber.
Dezrobirea testamento se făcea printr-o clauză inclusă în testament.
Era de două feluri:
 dezrobirea testamento directă;
 dezrobirea testamento indirectă.
În cazul dezrobirii directe testatorul exprima clar, expres, voinţa ca un anumit sclav
să fie om liber. În acest caz, odată cu acceptarea moştenirii de către succesor, sclavul devenea
automat om liber.
În cazul dezrobirii indirecte, testatorul îl obliga pe succesor să dezrobească un anumit
sclav, ceea ce însemna că dezrobirea se realiza printr-un act ulterior şi distinct de testament.
Prin intermediul acestei dezrobiri, dezrobitul urma să aibă un patron în persoana
succesorului, inclusiv obligaţiile care decurgeau din patronat.
C. Obligaţiile dezrobitului. Dezrobiţii aveau anumite obligaţii faţă de stăpânii lor,
are decurgeau din instituţia patronatului.
Obligaţiile dezrobitului erau desemnate prin cuvintele:
 bona;
Cursul 8

 obsequium;
 operae.
Bona desemnează dreptul pe care patronul îl are asupra bunurilor dezrobitului.
La origine, patronul putea exercita acest drept chiar în timpul vieţii dezrobitului,
adică putea dispune de bunurile dezrobitului. În dreptul evoluat, patronul exercita numai
dreptul de a dobândi bunurile dezrobitului dacă acesta murea şi nu lăsa un moştenitor.
Obsequium (respect, supunere) era respectul pe care dezrobitul îl datora patronului.
Astfel, dezrobitul nu-l putea chema în judecată pe patron, chiar dacă acesta i-ar fi încălcat
drepturile.
Operae (serviciu) desemnează serviciile pe care dezrobitul le datora patronului.
Aceste servicii erau de două feluri:
 operae oficiales, adică serviciile pe care le-ar putea presta oricine;
 operae fabriles erau serviciile care necesitau o anumită calificare.
D. Legile de limitare a dezrobirilor
Spre sfârşitul Republicii, în vremea lui August, fenomenul dezrobirilor a luat
amploare, astfel încât era ameninţat echilibrul societăţii romane. Atunci au fost adoptate
anumite măsuri în vederea îngrădirii libertăţii de a dezrobi prin Legile Aelia Sentia şi Fufia
Caninia.
Legea Aelia Sentia prevedea că stăpânul care dezrobea trebuia să aibă cel puţin
20 de ani, iar sclavul dezrobit cel puţin 30 de ani. Dezrobirile ce urmau a fi făcute în
frauda creditorilor erau anulate. Erau considerate dezrobiri în frauda creditorilor acele
dezrobiri făcute în vederea măririi stării de insolvabilitate. De asemenea, s-a prevăzut
că dezrobiţii care suferiseră o pedeapsă gravă în timpul în care au fost sclavi, nu
deveneau cetăţeni prin efectul dezrobirii, ci peregrini dediticii.
Legea Fufia Caninia se referea la dezrobirile testamentare. Dispoziţiile acestei
legi stabileau că dezrobirile puteau fi făcute proporţional cu numărul total al sclavilor
care se aflau în proprietatea unei persoane. În nici un caz nu puteau fi dezrobiţi prin
testament mai mult de 100 de sclavi.

Întrebări şi teste

 Arătaţi condiţiile necesare pentru ca personalitatea juridică a unei persoane să fie

completă.
 Arătaţi drepturile cetăţeanului roman.
 Care erau modurile de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei?
Cursul 8

 Arătaţi categoriile de latini şi ce drepturi aveau.

 Definiți peregrinii și indicați drepturile acestora.
 Care erau formele derobirii în epoca veche?
 Care sunt obligațiile dezrobitului?
 Prezentați legile de limitare a dezrobirilor.