Cursul 13

Cursul 13

Bunurile – partea a III-a

2. 5. Dobândirea proprietăţii
În vechiul drept roman, proprietatea era concepută ca o expresie a ideii de putere,
care nu putea fi transmisă, ci numai creată.
În mod firesc, vechii romani nu au admis ideea de transmitere a proprietăţii, dar au
admis ideea creării proprietăţii putere. Urmările acestei concepţii se regăsesc şi în
instituţiile juridice, în special în fizionomia mancipaţiunii. Cu timpul, s-a admis ideea de
transmitere a proprietăţii.
În ordine cronologică, romanii au creat următoarele moduri de dobândire a
proprietăţii:
 ocupaţiunea;
 uzucapiunea;
 mancipaţiunea;
 in iure cessio;
 tradiţiunea;
 specificaţiunea;
 accesiunea.
A. Ocupaţiunea
Romanii au considerat că modul cel mai legitim de dobândire a proprietăţii este
ocupaţiunea, adică luarea în stăpânire a lucrurilor fără stăpân (res nullius).
În această categorie de lucruri intrau res hostiles, adică lucrurile dobândite de la
duşmani, care nu aveau nici un drept asupra lor, erau în afara legii. Bunurile duşmanilor
învinşi nu se mai aflau în proprietatea acestora, puteau fi dobândite prin ocupaţiune,
intrând în proprietatea statului roman. Apoi, prin intermediul questorilor, statul roman
transmitea aceste bunuri persoanelor particulare.
Tot prin ocupaţiune puteau fi dobândite şi res derelictae, adică lucrurile părăsite de
către proprietarii lor. Acest mod de dobândire a proprietăţii este menţionat şi în textele
postclasice.
B. Uzucapiunea
Este un mod de dobândire a proprietăţii prin îndelunga folosinţă a unui lucru.
În dreptul roman evoluat, uzucapiunea presupunea îndeplinirea anumitor condiţii:
Cursul 13

 posesiunea;
 termenul;
 buna credinţă;
 justa cauză;
 un lucru susceptibil de a fi uzucapat.
a) Posesiunea. În textele de drept roman se preciza că numai posesorul putea
uzucapa, pe când detentorul nu putea deveni proprietar prin intermediul uzucapiunii. La
origine, în dreptul foarte vechi, era necesar ca bunul să fie exploatat efectiv, potrivit cu
destinaţia sa economică, dovadă că iniţial acest mod de dobândire a proprietăţii s-a numit
usucapio, adică luare în stăpânire prin folosinţă efectivă.
b) Termenul era de un an pentru bunurile mobile şi de doi ani pentru bunurile
imobile.
c) Buna credinţă consta din convingerea intimă a uzucapantului că a dobândit
lucrul de la un proprietar sau de la o persoană care avea capacitatea necesară pentru a-l
înstrăina. Buna credinţă se prezuma.
d) Justa cauză trebuia dovedită şi consta din actul sau faptul juridic prin care se
justifica luarea în posesie a lucrului.
e) Lucrul trebuia să fie susceptibil de uzucapiune, să fie un lucru patrimonial, să
nu fie dobândit prin violenţă, să nu fie stăpânit cu titlu precar sau în mod clandestin.
La origine, uzucapiunea a îndeplinit o funcţie economică, în sensul că bunurile
părăsite, neexploatate conform destinaţiei lor, intrau în stăpânirea acelora care le exploatau,
pentru ca mai târziu uzucapiunea să dobândească o funcţie juridică, manifestată în legătură
cu proba dreptului de proprietate. Cicero afirmă despre proba dreptului de proprietate că,
până la momentul de referinţă, era o probatio diabolica, deoarece reclamantul, pentru a
câştiga procesul, trebuia să facă proba dreptului de proprietate al tuturor autorilor săi, să
dovedească faptul că toţi cei care au stăpânit bunul înaintea lui au făcut-o în calitate de
proprietari, probă ce era, practic, imposibil de realizat. După ce uzucapiunea a fost
recunoscută ca mod de dobândire proprietăţii, s-a pus capăt acestei situaţii.
Tot Cicero spunea că “usucapio est finis sollicitudinis ac periculi litium”
(uzucapiunea este sfârşitul neliniştii şi al fricii de procese). S-a ajuns la această concluzie,
deoarece, după sancţionarea uzucapiunii, era suficient ca reclamantul să facă în faţa
judecătorului proba că întrunea toate condiţiile necesare uzucapiunii, pentru a i se
recunoaşte calitatea de proprietar şi a câştiga procesul.
C. Mancipaţiunea
Cursul 13

În dreptul foarte vechi, când nu exista ideea transmiterii dreptului de proprietate,

mancipaţiunea era un mod de creare proprietăţii putere. Mai târziu, mancipaţiunea a
constituit modul originar de transmitere a proprietăţii asupra lucrurilor mancipii.
În practică, vreme de mai multe secole, prin mancipaţiune se realiza operaţiunea
juridică a vânzării, în sensul că prin aeastă formă se transmitea un lucru în schimbul unei
sume de bani.
Odată cu evoluţia monedei romane, mancipaţiunea a fost utilizată şi în alte scopuri,
devenind un act abstract cu o utilizare universală.
Fiind un act de drept civil, mancipaţiunea presupunea o serie de forme solemne.
Astfel, era necesar ca părţile, împreună cu lucrul ce urma a fi transmis, să se prezinte în
faţa a cinci martori cetăţeni romani. Cel ce transmitea lucrul se numea mancipant, iar
dobânditorul accipiens. Mancipaţiunea presupunea şi prezenţa lui libripens (cel care
cântărea) şi a unui cântar de aramă, cu care libripens cântărea metalul preţ.
Moneda a avut istoria sa. Cel mai vechi echivalent a constat în vite. Pe urmă au
apărut barele de aramă cu rol de monedă es rude şi es signatum (un semn prin care se
garanta puritatea metalului). Aceste bare de aramă trebuiau cântărite. Deci, în acea
perioada, moneda nu se număra, ci se cântărea. Străvechiul as roman avea 327 de grame de
aramă.
În acest cadru, dobânditorul pronunţa formula solemnă, vindicatorie “Hunc ego
hominem ex iure quiritium meum esse aio isque mihi emptus este pretio … hoc aere aeneaque
libra” (Afirm că acest sclav este al meu, potrivit dreptului quiriţilor, şi să-mi fie cumpărat cu
preţul de… cu această aramă şi această balanţă de aramă).
Formula mancipaţiunii era formată din două părţi contradictorii: în prima parte a
formulei accipiens afirmă că este proprietar, pe când în a doua parte afirmă contrariul, că,
de fapt, cumpără bunul de la mancipant. Această fizionomie se explică prin aceea că, la
origine, romanii nu au admis ideea că proprietatea poate fi transmisă, dobânditorul utiliza
mancipaţiunea în scopul creerii proprietăţii putere. Ulterior s-a admis că proprietatea poate
fi transmisă, moment din care a fost adăugată şi cea de a doua parte a formulei. Romanii nu
au renunţat însă la prima parte a formulei, deoarece erau conservatori.
Către sfârşitul secolului al III î. e. n. apare moneda, o bucată de metal pe care era
menţionată valoarea sa. Acest eveniment a influenţat profund fizionomia mancipaţiunii,
pentru că, odată cu apariţia monedei în sens modern, preţul nu se mai cântărea, ci se
număra. Totuşi, romanii nu au renunţat la balanţa de aramă şi la libripens, dar au înlocuit
cântărirea preţului cu lovirea balanţei cu o bară de aramă de către libripens ca o formă
solemnă. Din acel moment, plata efectivă a preţului, care se făcea prin numărare, nu mai
era o condiţie de formă a mancipaţiunii, plata fiind simbolizată prin lovirea balanţei.
Cursul 13

Dacă erau îndeplinite formele mancipaţiunii, proprietatea se transmitea chiar dacă

preţul era sau nu plătit efectiv. În aceste condiţii, apărea riscul transmiterii fără plată a
lucrului. Atunci, pentru a corecta mecansimul actului, romanii au condiţionat transmiterea
efectivă a proprietăţii prin mancipaţiune de plata efectivă a preţului.
Din momentul în care plata nu a mai fost o condiţie de formă a mancipaţiunii, aceasta şi-
a putut extinde sfera de aplicare, mancipaţiunea fiind utilizată şi pentru alte operaţii
juridice decât cea a vânzării.
Textele de drept roman arată că, la sfârşitul epocii vechi şi în dreptul clasic,
mancipaţiunea putea fi utilizată pentru întocmirea unui testament, la realizarea unei
donaţii, în vederea încheierii căsătoriei. În aceste cazuri nu se plătea un preţ real, ci unul
fictiv, şi anume un sesterţ. De aceea, aceste aplicaţiuni ale mancipaţiunii sunt desemnate
prin “mancipatio numo uno” (mancipaţiunea cu un ban). Acest tip de mancipaţiune se mai
numeşte şi mancipaţiune fiduciară.
În asemenea situaţii, actul mancipaţiunii era însoţit de anumite convenţii de bună
credinţă – pacte fiduciare, care au rolul de a indica scopul urmărit de către părţi atunci când
au recurs la mancipatio numo uno.
D. In iure cessio
In iure cessio (renunţarea în faţa magistratului) este un exemplu de aplicare a
jurisdicţiei graţioase, întrucât părţile simulează un proces cu ştiinţa magistratului, în scopul
obţinerii unor efecte juridice.
Pe baza unei înţelegeri prealabile, părţile se prezintă în faţa magistratului.
Dobânditorul are calitatea de reclamant, iar cel care transmite lucrul joacă rolul de pârât.
Reclamantul afirmă prin cuvinte solemne că lucrul este al său, iar pârâtul cedit in iure
(tace), renunţând pe aceasă cale la dreptul respectiv. Faţă de afirmaţiile reclamantului şi de
tăcerea pârâtului, magistratul spunea cuvântul addico, ratificând astfel pretenţiile
reclamantului.
E. Tradiţiunea
Tradiţiunea era un act de drept al ginţilor (ius gentium), mai evoluat.
Presupunea întrunirea a două condiţii:
 remiterea materială a lucrului;
 justa cauză – iusta causa traditionis.
La tradiţiune, justa cauză consta din actul juridic care preceda şi explica sensul
remiterii materiale a lucrului. Această justă cauză era necesară, întrucât tradiţiunea avea o
utilizare generală, nu era folsită doar în scopul transmiterii proprietăţii, ci şi în scopul
transmiterii posesiunii sau a detenţiunii.
Cursul 13

Faptul material, exterior, al transmiterii lucrului nu este de natură să ne arate cu ce

titlu s-a făcut acea remitere.
Condiţia remiterii materiale a lucrului s-a aplicat iniţial la toate cazurile.
Ulterior, în dreptul clasic, apar unele excepţii:
 spre exemplu, în cazul lui traditio longa manu (tradiţiunea de mână lungă), se
transmite proprietatea asupra unui fond de pământ, fără însă a se mai parcurge terenul ce
urma a fi transmis că era indicat prin repere;
 în cazul traditio simbolica, când se transmitea proprietatea unei locuinţe, nu se
mai vizitau camerele, fiind suficientă înmânarea cheilor;
 în cazul traditio brevi manu, chiriaşul cumpără casa în care locuieşte, nefiind
necesară remiterea materială a lucrului;
 în cazul constitutum possessorium, proprietarul işi vindea casa, urmând să
locuiască mai departe în ea, în calitate de chiriaş.
Iusta causa. În legislaţia lui Justinian, sensul conceptului de “justă cauză” s-a
schimbat. Potrivit acelei legislaţii, justa cauză consta din intenţia lui tradens de a
transmite şi din intenţia lui accipiens, de a dobândi, chiar dacă nu există act juridic.
În cazul unei erori asupra naturii contractului – error in negotio – nu vom avea contract, vom
avea justă cauză. Avem în vedere cazul în care tradens intenţiona să vândă, iar accipiens credea că i
se donează. Neexistând consimţământ, deoarece manifestarea de voinţă a unei părţi în sensul dorit de
cealaltă parte nu se realiza, nu exista nici contract. Exista în schimb justă cauză în sensul promovat de
legislaţia lui Justinian.
F. Specificaţiunea
Specificaţiunea este un mod de dobândire a proprietăţii asupra unui lucru
confecţionat din materialul altuia.
Cel care confecţionează un lucru din materialul altuia se numeşte specificator.
Încă din vremea lui August s-a pus întrebarea cui aparţine lucrul nou creat,
specificatorului sau proprietarului materialului? Soluţia era controversată între sabinieni şi
proculieni. Justinian a decis că în ipoteza în care lucrul nou creat poate fi adus la starea
iniţială să aparţină proprietarului materiei (spre exemplu, barca din scânduri, statuia din
aur), iar dacă nu, să aparţină specificatorului (spre exemplu, vinul obţinut din struguri).
Se pune problema plătirii unor despăgubiri pentru munca sau pentru valoarea
materialului.
G. Accesiunea
Accesiunea este mai degrabă un mod de extindere, de îmbogăţire a unei proprietăţi
preexistente, deoarece accesiunea consta din unirea a două lucruri, unul principal şi celălalt
accesor. Se numea principal lucrul care îşi păstra individualitatea după unirea cu alt lucru.
Cursul 13

Textele înfăţişează unirea a două lucruri, spre exemplu, un inel cu piatra preţioasă,
caz în care inelul era lucrul principal.

2. 6. Sancţiunea proprietăţii
A. Proprietatea quiritară
În materia dreptului procesual, am văzut că în epoca veche proprietatea quiritară
era sancţionată prin sacramentum in rem, pe când în dreptul clasic proprietatea quiritară
era sancţionată prin rei vindicatio (acţiunea în revendicare), acţiune cu formulă.
Acţiunea în revendicare, în epoca clasică, a îmbrăcat forma unui proces cu formulă.
Pentru intentarea acţiunii în revendicare era necesară îndeplinirea următoarelor
condiţii:
 reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu aibă calitatea de posesor, deoarece
posesorul nu putea intenta acţiunea în revendicare;
 pârâtul trebuia să aibă calitatea de posesor. Numai posesorul putea fi chemat în
justiţie prin rei vindicatio, adică acea persoană care posedă lucrul în momentul judecării
procesului. În mometul elaborării formulei, pretorul nu putea trece în intentio numele
pârâtului.
S-a admis în mod excepţional că acţiunea în revendicare poate fi introdusă chiar
împotriva persoanelor care nu posedă. Este vorba despre ficti possessores (posesorii
fictivi). Astfel, cel ce se oferea procesului fără a fi posesor (qui liti se obtulit), pentru ca
între timp adevăratul posesor să dobândească proprietatea prin uzucapiune, putea fi chemat
în justiţie prin acţiunea în revendicare. De asemenea, putea fi urmărit şi cel care înceta să
posede prin dol (qui dolo desiit posidere), tocmai pentru că a dorit să evite procesul prin
distrugerea bunului.
 lucrul urmărit în justiţie trebuia să fie un lucru individual determinat;
 lucrul urmărit în justiţie trebuia să fie un lucru roman.
B. Proprietatea pretoriană
A fost sancţionată prin acţiunea publiciană, creată de către un pretor numit
Publicius (au fost trei pretori cu un asemenea nume, nu se ştie care dintre ei).
Pretorul acorda lui accipiens acţiunea publiciană, pe care o putea intenta atât împotriva
lui tradens, cât şi împotriva terţilor, în scopul redobândirii posesiunii.
În vederea intentării acţiunii publiciene, era necesară îndeplinirea condiţiilor
uzucapiunii, mai puţin a celei privitoare la termen. Astfel, pretorul introducea în formula
acţiunii ficţiunea conform căreia termenul necesar uzucapiunii s-a îndeplinit.
În a doua fază a procesului, judecătorul constata dacă sunt îndeplinite condiţiile
uzucapiunii. Faţă de felul în care era redactată formula, judecătorul considera că este
Cursul 13

îndeplinită şi condiţia termenului necesar uzucapiunii, aşa încât dădea câştig de cauză
reclamantului.
În cazul în care tradens (proprietarul quiritar) intenta împotriva lui accipiens
(proprietareul pretorian) acţiunea în revendicare, acesta din urmă se apăra cu succes prin
exceptio rei venditae et traditae.
C. Proprietatea provincială şi proprietatea peregrină erau sancţionate prin
acţiunea în revendicare, în formula căreia se introducea ficţiunea că reclamantul este
cetăţean roman.

Întrebări şi teste

 Enumeraţi, în ordinea cronologică a apariţiei, modurile de dobândire a

proprietăţii şi trataţi-le în detaliu pe primele două.
 Explicați procedura mancipațiunii.
 Definiți ocupațiunea.
 Enumerați formele tradițiunii în dreptul clasic.
 Explicați noțiunea de justa causa.
 Definiți specificațiunea.
 Arătaţi care sunt deosebirile dintre mancipaţiune şi tradiţiune.
 Care sunt condiţiile necesare intentării acţiunii în revendicare?