CAPITOLUL 2: REGULI PROCEDURALE PRIVIND SOLUȚIONAREA

CONTESTAȚIEI LA EXECUTARE

2.5 EFECTELE SOLUȚIONĂRII CONTESTAȚIEI

Soluționând contestația la executare pe fond, instanța o va putea admite sau respinge. În
cazul unor incidente procedurale precum perimarea, renunțarea la judecată, renunțarea la dreptul
pretins și în cazul soluționării contestației prin admiterea unei excepții de procedură sau de fond,
instanța va pronunța soluția care se impune raportat la specificul fiecăreia dintre situațiile
menționate.
Admițând contestația la executare, instanța va putea dispune, în funcție de obiectul cererii:
– îndreptarea actului de executare contestat;

– anularea actului de executare contestat;

– anularea executării silite;

– încetarea executării silite;

– anularea titlului executoriu;

– lămurirea titlului executoriu;

– împărțirea bunurilor comune în cazul reglementat de art. 711 alin. (4);

– obligarea la restituirea bunului sau recunoașterea dreptului real, în cazul reglementat de

art. 714 alin. (4) al Noului Cod de procedură civilă.

Alineatul (3) al art, 719 reglementează două instituții care concură la realizarea cu
celeritate a executării silite și la asigurarea premiselor exercitării cu bună-credință a drepturilor
procesuale.
Astfel, în cazul respingerii contestației, contestatorul poate fi obligat la plata de
despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării. Instituția obligării
contestatorului la plata de despăgubiri este fundamentată pe ideea culpei procesuale si este
condiționată de formularea unei cereri în acest sens de către parte prejudiciată. O cerere în
despăgubiri este admisibilă doar dacă prin formularea contestației s-a întârziat executarea.
De asemenea, în același caz al respingerii contestației, dacă instanța va constata ca,
constestația a fost formulată cu rea-credință, îl va obliga pe contestator la plata unei amenzi
judiciare de la 1.000 lei la 7.000 lei. Reaua-credință a contestatorului este o chestiune de fapt ce
trebuie dedusă din conduita procesuală a acestuia.
Aplicare amenzii judiciare este obligatorie în caz de rea-credință, cuantumul acesteia,
raportat la limitele stabilite prin lege, fiind lăsat la aprecierea instanței. În cazul amenzii judiciare
pentru formularea cu rea-credință a contestației nu este necesară îndeplinirea cerinței relative la
întârzierea executării silite și la formularea unei cereri în acest sens de către partea adversă.
La momentul rămânerii definitive, hotărârea de admitere sau de respingere a contestației se
va comunica din oficiu executorului judecătoresc. Este necesară întocmirea unei evidențe
speciale la instanța care soluționează contestația, pentru raportarea la zi a cazurilor în care
termenele pentru exercitarea căii de atac au expirat pentru toate părțile.
De asemenea, în cazul declarării căii de atac, se presupune ca, după restituirea dosarului
pentru arhivare la prima instanță, să se proceze la efectuarea comunicării menționate către
executor ( de îndată, dar nu înainte de restituirea dosarului de la instanța de control judiciar 1).
Față de cele arătate, consider că mai simplu ar fi fost ca legiuitorul să prevadă
obligativitatea comunicării hotărârii pronunțate în contestație și în căile de atac, inclusiv, către
executor. Conform alin. (5), executorul este obligat să se conformeze măsurilor luate sau dispuse
de instanță prin hotărârea de admitere a contestației. Din topografia alineatului în cadrul
articolului rezultă că este avută în vedere hotărârea de admitere a contestației, rămasă definitivă.
În caz de admitere a cererii, instanța dispune prin hotărâre și cu privire la restituirea
cauțiunii către contestator. Dacă instanța omite a se pronunța cu privire la acest aspect,
contestatorul va putea solicita restituirea cauțiunii ulterior, pe cale separată.
Dacă s-a respins contestația, cauțiunea rămâne indisponibilizată, urmând a servi la
acoperirea creanțelor arătate la alin.(3) sau a celor stabilite prin titlu executoriu, după caz. În
ultima dintre situații, instanța va comunica executorului, împreună cu hotărârea, chitanța de
consemnare a acestei sume. Cauțiunea neutilizată până la finalul executării va fi restituită
plătitorului.

2.6 ÎNTOARCEREA EXECUTĂRII

Articolul 722 stabilește două cazuri în care debitorul are dreptul la întoarcerea executării
silite, și anume: s-a desființat titlul executoriu sau s-a desființat însăși executarea silită.
Prin desființarea titlului executoriu, se înțelege orice modalitate legală prin care acesta este
lipsit de efecte juridice, precum anularea, casarea, schimbarea etc. Desființarea executării silite
poate fi dispusă pe calea contestației la executare.
Cheltuielile de executare pentru actele efectuate, inclusiv onorariul încasat de către
executorul judecătoresc, rămân în sarcina creditorului. În măsura în care nu au fost avansate,
cheltuielile de executare vor fi suportate tot de către creditor.
Instituția întoarcerii executării nu poate fi utilizată decât dacă fost efectuată o executare
silită. Actele de executare benevolă a unei hotărâri judecătorești, care ulterior este casată în
recurs, vor putea fi supuse repetițiunii doar în condițiile art. 500 alin.(2) al Noului Cod de
procedură civilă sau în condițiile dreptului comun.
În cazul în care instanța judecătorească a desființat titlul executoriu sau însăși executarea
silită, restabilirea situației anterioare executării va fi dispusă prin aceeași hotărâre, dacă cel
interesat a formulat o cerere în acest sens. În recurs, instanța este obligată să constate în
dispozitiv desființarea actelor de executare efectuate.
În cazul în care titlul executoriu nu este o hotărâre judecătorească și a fost desființat de
către organul emitent sau de către un alt organ din afara sistemului instanțelor judecătorești, iar
1
Instanța de apel nu poate comunica executorului hotărârea primei instanțe.
modalitatea restabilirii situației anterioare nu este prevăzută de lege, persoana interesată va
obține întoarcerea executării pe calea unei noi cereri introduse la instanța de judecare.
Întoarcerea executării este mijlocul procedural graţie căruia reclamantul restituie pârâtului
tot ceea ce a primit în temeiul hotărârii judecătoreşti executate, prin restabilirea situaţiei
anterioare, ca urmare a desfiinţării titlului executoriu sau a însăşi executării silite; în toate
cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită 2, cel interesat are
dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Acest proces are
loc atunci când, după efectuarea executării silite, titlul executoriu a fost anulat fie pe calea
contestaţiei la executare, fie prin exercitarea unor căi legale de atac (ordinare sau extraordinare).
Anularea titlului executoriu pe calea contestaţiei la executare poate interveni, spre
exemplu, în cazul în care acest titlu este un act autentic; întoarcerea executării poate fi ocazionată
şi de desfiinţarea unei hotărâri cu execuţie vremelnică de către instanţa de control judiciar, ca
urmare a apelului sau recursului introdus de partea interesată; tot astfel, se prezintă situaţia şi în
cazul în care desfiinţarea hotărârii puse în executare se produce în urma exercitării unei căi
extraordinare de atac de retractare, dat fiind că o atare exercitare nu produce, prin ea însăşi, în
nicio situaţie, suspendarea executării.
În cazul în care instanţa judecătorească a desfiinţat titlul executoriu sau actele de executare,
la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei
anterioare executării; dacă instanţa care a desfiinţat hotărârea executată a dispus rejudecarea în
fond a procesului şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare executării, această măsură se
va putea dispune de instanţa care rejudecă fondul; dacă restabilirea situaţiei anterioare executării
nu s-a dispus în aceste condiţii, cel îndreptăţit o va putea cere instanţei judecătoreşti competente
potrivit legii; în acest scop, cel interesat urmează să-şi valorifice dreptul fie pe calea unei acţiuni
proprii, care poate fi o acţiune de drept comun, fie pe calea ordonanţei preşedinţiale, dacă sunt
întrunite condiţiile prevăzute pentru exercitarea unei asemenea cereri.
Dacă titlul executoriu emis de un alt organ decât o instanţă judecătorească a fost desfiinţat
de acel organ sau de un alt organ din afara sistemului instanţelor judecătoreşti, iar modalitatea
restabilirii situaţiei anterioare executării nu este prevăzută de lege ori, deşi este prevăzută, nu s-a
luat această măsură, ea se va putea obţine pe calea unei cereri introduse la instanţa
judecătorească competentă potrivit legii. Prin efectul întoarcerii executării, creditorul trebuie să
restituie debitorului tot ceea ce a primit în temeiul hotărârii desfiinţate, debitorul urmând să fie
repus în toate drepturile sale anterioare executării acelei hotărâri; astfel, bunurile asupra cărora s-
a făcut executarea se vor restitui celui îndreptăţit; dacă executarea silită s-a făcut prin vânzarea
unor bunuri mobile, întoarcerea executării se va face prin restituirea de către creditor a sumei
rezultate din vânzare, actualizată în funcţie de rata inflaţiei, cu excepţia situaţiei în care
adjudecatarul bunului a plătit preţul; în acest ultim caz, nu este admisibilă nicio cerere de
desfiinţare a vânzării împotriva terţului adjudecatar, în afară de cazul în care a existat fraudă din
partea acestuia, în privinţa titlurilor notariale, dacă un asemenea titlu este desfiinţat, în totul sau
în parte, în urma unei acţiuni în anulare, instanţa va dispune prin chiar hotărârea de anulare a
titlului restituirea bunurilor datornicului, dacă ele au fost numai ridicate, sau a contravalorii lor,
dacă acestea au fost vândute.

2
I. Leș, Tratat de drept procesual civil, Ed. All Beck, București, 2001, p. 920.
 Întoarcerea executării este modalitatea prin care se restabileşte situaţia anterioară, în
cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită; bunurile asupra
cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui îndreptăţit. La cererea celui interesat, instanţa va
dispune prin aceeaşi hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării.

CONCLUZII
Având în vedere cele afirmate până acum, pot să afirm că, contestaţia la executare este
considerată o cale de atac care are trăsături distincte faţă de alte căi de atac referitoare la instanţa
la care se introduce, subiectele care pot face contestaţie, obiectul contestaţiei, procedura de
judecată şi efectele admiterii contestaţiei.
Competenţa materială în contestaţia la executare aparţine judecătoriei, cu excepţia
cazului în care prin lege s-ar stabili o competenţă materială specială a unei instanţe de grad mai
înalt.
Competenţa teritorială a instanţei de executare se determină, conform art. 651 Noul Cod de
procedură civilă, după sediul executorului, deşi competenţa teritorială a executorului se stabileşte
nu la nivel de judecătorie, ci la nivel de Curte de apel.
În ceea ce privește procedura execuţională, impărtășesc părerea conform căreia aceasta se
poate realiza numai cu respectarea condiţiilor şi formalităţilor legale, iar nu în mod arbitrar sau
cu nesocotirea drepturilor unor persoane. De aceea, legea a pus la dispoziţia părţilor şi a terţilor
interesaţi un mijloc procedural eficient pentru desfiinţarea acelor acte sau măsuri de executare
care s-au realizat cu ignorarea normelor de drept. În aceasta rezidă însăşi importanţa
incontestabilă a contestaţiei la executare.
Totodată, un alt punct de vedere care trebuie reținut este acela conform căruia contestaţia
la executare este în principal, un mijloc procedural special creat pentru procedura de executare
silită, o plângere specifică acestei proceduri, prin care se obţine anularea sau îndepărtarea unor
acte de executare sau uneori chiar şi anihilarea efectului executoriu al unui titlu executoriu.
Totuşi, aceasta nu trebuie confundată cu contestaţia în anulare, reglementată de art. 317 şi
următoarele din Codul de procedură civil, cale de atac extraordinară, prin care se poate obţine, în
condiţiile legii, anularea unei hotărâri irevocabile.
Apoi, în practică se întâlnesc şi contestaţii la titlu, când se contestă însuşi titlu executoriu,
dar nu în ceea ce priveşte validitatea sa în fond, ci numai înţelesul, întinderea şi aplicarea sa.
Titlul nefiind suficient de clar este necesară lămurirea sa, în vederea executării corecte, părţile –
de obicei debitorul – nefiind de acord cu modul în care s-ar putea face executarea în temeiul
acelui titlu.
Se mai poate reţine un al treilea fel de contestaţie la executare şi anume contestaţia
împotriva refuzului organului de executare de a îndeplini un act de executare în condiţiile
prevăzute de lege. Pentru a da posibilitatea exercitării acestei contestaţii, art. 53 alin. 1 din Legea
nr. 188/2000 cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că în cazul refuzului
executorului de a îndeplini un act sau de a îndeplini o executare silită, dacă părţile stăruie în
cererea de îndeplinire a actului, executorul judecătoresc este obligat să motiveze refuzul în
termen de cel mult 5 zile de la data refuzului.
 Indiferent de felul contestaţiei, în mod constant s-a decis că, pe această cale nu se poate
modifica sau anula hotărârea pusă în aplicare. Instanţa care rezolvă contestaţia se limitează să
cerceteze dacă actele de executare se realizează cu respectarea dispoziţiilor legale privind
executarea silită, sau, când este cazul, stabileşte întinderea şi înţelesul dispozitivului ce se
execută. Singurele apărări de fond care pot fi invocate sunt cele care vizează cauze de stingere a
obligaţiei intervenite după rămânerea definitivă a hotărârii.
Dacă această soluţie este fermă în cazul hotărârilor care emană de la organele cu activitate
jurisdicţională şi deci în faţa cărora au avut loc dezbateri contradictorii, ea trebuie nuanţată în
cazul altor titluri executorii. S-a decis astfel că, în cazul titlurilor care nu provin de la organe de
jurisdicţie, debitorul are dreptul să invoce, pe calea contestaţiei, toate apărările de fond
referitoare la existenţa, întinderea şi valabilitatea creanţei.
Consider că, în fiecare ramură de drept, contestaţia la executare îmbracă unele forme
specifice specializării.
De asemenea, contestaţia la executare îşi păstrează şi în viziunea noului Cod de procedură
civilă arhitectura procesuală reglementată de vechea lege procesuală în materia controlului
legalităţii actelor de executare silită. Cu toate acestea, reglementarea a fost armonizată cu noua
viziune a legiuitorului în materia căilor de atac, fiind prevăzută drept cale de atac generală
împotriva sentinţelor prin care se soluţionează contestaţii la executare sau a încheierilor prin care
se soluţionează cererile de suspendare apelul şi nu recursul omisso medio, cum era în vechea
reglementare. Noul Cod de procedură civilă, venind în întâmpinarea ideii apropierii
justiţiabilului de justiţie, a prevăzut o competenţă teritorială alternativă în favoarea judecătoriei
de la locul situării imobilului, în cazul urmăririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a fructelor şi
a veniturilor generale ale imobilelor, precum şi în cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă
imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare.
Așadar, toate argumentele prezentate mai sus mă îndreptăţesc să consider că acest
fenomen, și anume, contestația la executare, reprezintă un fenomen des întâlnit în practica
judiciarã, care stârnește discuții aprinse în orice activitatea profesională, dar și în modul de
aplicare în relația cu instituția abilitată să treacă la procedura de executare pe marginea lui, și
anume, contestația la executare silită în materie fiscală.
Natura juridică a contestației la executare prezintă interes, întrucât de calificarea acestui
mijloc procesual depinde modul de soluționare a altor probleme pe care le ridică activitatea de
executare silită.