Drept procesual civil 2

Renunţarea, achiesarea şi tranzacţia judiciară

1
FLORESCU D.N. RENATA GEORGIANA, studentă, an universitar
2021-2022, învăţământ cu frecvenţă.
1
Universitatea Româno Americană, Facultatea de Drept,
programul de studii universitare de licență: Drept.
Adresa:  Bulevardul Expoziției 1B, București, 012101
e-mail: florescurenata223@yahoo.com

Abstract:

Lucrarea îşi propune să surprindă, fără a avea nici pe departe pretenţia că a

elucidat în totalitate problematica abordată, principalele aspecte ce vizează
elementul renunţarea, achiesarea şi tranzacţia judiciară la procesul civil.
Din cercetarea efectuată desprindem faptul că, dacă renunţarea se realizează în
faţa instanţei de fond, aceasta va pronunţa o hotărâre prin care va respinge
cererea de chemare în judecată, reclamantul putând fi obligat la cererea
reclamantului de a suporta cheltuielile de judecată.
Cu privire la achiesare, aceasta din urma se manifestă sub forma a două
modalităţi: achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului şi achiesarea părţii
care a pierdut procesul la hotărârea pronunţată, și nu în ultimul rând de subliniat
în mod obligatoriu, tranzacţia judiciară care este un act de dispoziţie al părţilor
al cărui scop este acela de a stinge un proces început sau de a preîntâmpina
naşterea unui proces prin renunţări reciproce la pretenţii sau prestaţii noi
săvârşite sau promise de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la
dreptul litigios sau îndoielnic.

Cuvinte cheie: renunțare, achiesare, tranzacție judiciară, desistare, părți.

Principiul disponibilităţii procesuale conferă părţilor dreptul de a se desista de la

judecată ori de a renunţa la dreptul subiectiv, iar pârâtului posibilitatea de a
achiesa la pretenţiile reclamantului sau chiar la hotărârea pronunţată împotriva
sa. De asemenea, părţile pot pune capăt procesului civil printr-o tranzacţie. În
sistemul nostru procesual desistarea reclamantului îmbracă două forme:
renunţarea la judecată şi renunţarea la dreptul subiectiv. La rândul său,
achiesarea poate privi pretenţiile formulate prin acţiune sau chiar hotărârea
pronunţată.

Renunţarea reclamantului.
1
 Drept procesual civil 2

Potrivit art. 406 alin. 1 C. proc. civ. „Reclamantul poate să renunţe oricând la
judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă". În mod obişnuit
reclamantul uzează de acest drept atunci când constată că împrejurările cauzei
nu-i sunt prielnice, fie datorită faptului că nu a propus probe convingătoare, fie
că dreptul nu a devenit încă actual.
Reclamantul va putea astfel introduce o nouă acţiune, după caz, la împlinirea
termenului sau atunci când va deţine probe suficiente pentru justificarea
pretenţiilor afirmate. Renunţarea reclamantului se poate produce în orice
moment procesual şi în orice proces civil. Cu toate acestea, dacă renunţarea la
judecată intervine după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa la
cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli de judecată. Soluţia legii
este logică, căci înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată pârâtul
nefiind încunoştinţat despre existenţa procesului nu s-a aflat nici în situaţia de a
efectua cheltuieli de judecată. Dacă cererea de chemare în judecată a fost
comunicată ulterior pârâtului, reclamantul va putea fi obligat la plata
cheltuielilor invocate şi justificate de partea adversă.
O condiţie restrictivă a renunţării la judecată este impusă C. proc. civ. Potrivit
acestui text, dacă părţile au intrat în cercetarea fondului renunţarea nu se poate
face decât cu acordul celeilalte părţi. Şi această soluţie este raţională, ea fiind
destinată să evite promovarea unor acţiuni intempestive şi cu caracter
şicanatoriu. Soluţia enunţată se aplică şi în cazul în care renunţarea intervine în
faţa instanţei de apel sau de recurs, întrucât ne aflăm în prezenţa aceleiaşi
restricţii impuse C. proc. civ.1.
Renunţarea reclamantului se înfăţişează nu numai ca un act unilateral, în
principiu necondiţionat de voinţa altui participant procesual, ci şi ca un
important act de dispoziţie2. De aceea, pentru ca renunţarea să fie valabilă,
reclamantul trebuie să aibă în momentul renunţării capacitatea de a dispune,
respectiv să posede capacitate de exerciţiu. Jurisprudenţa noastră este constantă
în sensul că renunţarea minorilor sau a persoanelor incapabile se poate face
numai de către reprezentanţii legali ai acestora şi doar dacă un asemenea act a
fost încuviinţat de autoritatea tutelară.
De asemenea, consilierii juridici pot face acte de dispoziţie numai în baza unei
procuri speciale, respectiv în care să se menţioneze expres actul de dispoziţie
pentru care au fost împuterniciţi.
Renunţarea la judecată trebuie să fie necondiţionată. Orice condiţie sau rezervă
formulată de partea care renunţă la judecată va afecta valabilitatea desistării. De
asemenea, renunţarea la judecată trebuie să fie expresă, clar formulată şi fără

1
A se vedea în acelaşi sens I. Deleanu, în Tratat de procedura civilă, Editura Servo-Sat,
2000, vol. I, p. 194;
2
Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 498; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 270; V. M.
Ciobanu, op. cit., vol. II, p. 236; I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, op.cit, p. 76.
2
 Drept procesual civil 2
echivoc. Acesta este şi motivul pentru care C. proc. civ. precizează că
reclamantul poate renunţa la judecată fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă.
Asupra renunţării la judecată instanţa se pronunţă printr-o încheiere. Prin acest
act procedural instanţa ia pur şi simplu act de desistarea reclamantului de la
judecată. Potrivit C. proc. civ. încheierea se pronunţă fără drept de apel.
Încheierea va putea fi atacată însă cu recurs conform C. proc. civ.
Renunţarea la judecată determină numai efecte de ordin procedural. Într-adevăr,
odată cu pronunţarea încheierii procesul civil se va considera stins. Partea
interesată va putea promova o nouă cerere de chemare în judecată între aceleaşi
părţi, având acelaşi obiect şi cauză, dar numai dacă între timp dreptul la acţiune
nu s-a prescris3.
Stingerea procesului civil are efecte faţă de toate părţile din proces. Renunţarea
la judecată se poate face însă şi în cazul unei coparticipări procesuale. Astfel, în
cazul coparticipării procesuale active renunţarea se poate face de către toţi
reclamanţii, iar o atare desistare determină sistarea procesului în toată
plenitudinea sa. Dacă numai unul dintre reclamanţi renunţă la judecată această
desistare nu este opozabilă celorlalţi reclamanţi care doresc să continue judecata.
Situaţia este asemănătoare şi în cazul coparticipării procesuale pasive. Astfel, în
cazul în care reclamantul renunţă la judecată numai faţă de unul dintre pârâţi,
judecata va continua cu ceilalţi pârâţi.
Desistarea reclamantului poate viza însă nu numai părţile între care s-a legat
raportul procesual, ci şi obiectul judecăţii. Codul de procedură civilă are în
vederecu deosebire renunţarea la judecată în integralitatea sa. Cu toate acestea,
trebuie să recunoaştem, în consonanţă cu principiul disponibilităţii procesuale,
că renunţarea poate fi şi parţială. De altfel, o parte a doctrinei referindu-se la
formele renunţării precizează că aceasta poate fi totală sau parţială. Renunţarea
parţială este aceea care are ca obiect doar o parte din pretenţiile formulate de
către reclamant, respectiv doar unele din capetele de cerere deduse în justiţie. În
acest caz desistarea va produce efecte numai cu privire la capetele de cerere ce
formează obiectul renunţării; pentru celelalte capete de cerere judecata va
continua.
Legislaţia noastră procesuală îi conferă reclamantului şi posibilitatea de a
renunţa la însuşi dreptul subiectiv dedus judecăţii. Potrivit art. 408 alin.2 C.
proc. civ: „În caz de renunţare la însuşi dreptul pretins, instanţa dă o hotărâre
prin care va respinge cererea în fond şi va hotărî asupra cheltuielilor".
Renunţarea la drept să înfăţişează ca un act procedural unilateral prin care
reclamantul renunţă la dreptul subiectiv dedus în justiţie. O atare desistare
prezintă următoarele trăsături:
a) este un act unilateral de voinţă al reclamantului. Efectele acestui act nu
sunt însă condiţionate de acceptarea părţii adverse. În acest sens C. proc. civ.
3
A se vedea V. M. Ciobanu, în Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol II, p. 239;
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura Servo-Sat, 2.000, vol. I, p. 195; I. Leş
Participarea părţilor în procesul civil, p. 76.
3
 Drept procesual civil 2
precizează că renunţarea „se poate face şi fără învoirea celeilalte părţi, atât în
primă instanţă cât şi în apel".
b) este un act de dispoziţie cu efecte defavorabile pentru reclamant. De
aceea, pentru a fi valabilă este necesar ca reclamantul să aibă capacitate de
exerciţiu.
c) renunţarea reclamantului trebuie să fie expresia liberă şi necondiţionată
a consimţământului reclamantului. Consimţământul trebuie să fie exprimat într-
o formă precisă şi neechivocă.
Din punct de vedere al formei renunţarea la drept se poate face în şedinţă
publică sau prin înscris autentic.
În ceea ce priveşte termenul în care se poate face renunţarea C. proc. civ.
precizează că aceasta poate avea loc atât în primă instanţă cât şi în apel. Din
aceste dispoziţii procedurale se desprinde concluzia că renunţarea la drept nu
poate interveni în faţa instanţei de recurs. În pofida dispoziţiilor enunţate, se
consideră că renunţarea la drept poate avea loc şi în faţa instanţei de recurs4.
Asupra renunţării la drept instanţa se pronunţă printr-o hotărâre. Prin hotărâre,
instanţa dispune, astfel cum prevede în mod expres C. proc. civ., respingerea în
fond a acţiunii. În aceste condiţii, hotărârea prin care se ia act de renunţarea la
drept are valoarea unei hotărâri de fond, deşi judecătorul nu a fost chemat
practic să se pronunţe asupra temeiniciei acţiunii.
Hotărârea asupra renunţării la drept se dă fără drept de apel. La cererea
pârâtului reclamantul poate fi îndatorat şi la suportarea cheltuielilor de judecată
pe care le-a ocazionat. Dacă renunţarea are loc în faţa instanţei de recurs
hotărârea nu este supusă nici unei căi de atac. Când renunţarea intervine în
instanţa de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată în totul sau în parte în
măsura renunţării.

Achiesarea

Achiesarea reprezintă un act de dispoziţie prin care pârâtul recunoaşte

pretenţiile reclamantului sau aderă la hotărârea pronunţată împotriva sa.
Există două forme ale achiesării: achiesarea la pretenţiile reclamantului şi
achiesarea la hotărâre. Condiţiile acestui act de dispoziţie nu diferă
esenţialmente de cele ale renunţării la drept. Ele se referă la capacitatea de
exerciţiu a părţii şi la exprimarea valabilă a consimţământului.
Achiesarea la pretenţii constă într-o recunoaştere pură şi simplă a pretenţiilor
reclamantului. O atare achiesare poate fi totală sau parţială, după cum pârâtul
recunoaşte în întregime sau numai în parte pretenţiile adversarului. În ambele
cazuri recunoaşterea trebuie să fie pură şi simplă, adică necondiţionată. O
mărturisire calificată sau complexă nu constituie o achiesare. Recunoaşterea
4
A se vedea G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All Beck,
2001, vol. I, p. 338; I. Deleanu, în Tratat de procedură civilă, Editura Servo-Sat, 2000, vol. I,
p. 197; V. M. Ciobanu, în Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, p. 240.
4
 Drept procesual civil 2
pretenţiilor părţii adverse se obţine cel mai adesea pe calea interogatoriului, dar
ea poate fi şi spontană.
Recunoaşterea totală a pretenţiilor conduce la finalizarea activităţii judiciare în
cauza supusă instanţei spre soluţionare. Dar, aşa cum am arătat, achiesarea poate
fi şi parţială, caz în care instanţa poate pronunţa o hotărâre în acest sens. Codul
de procedură civilă se ocupă în mod special doar de recunoaşterea parţială. Dacă
pârâtul recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului, instanţa la cererea
acestuia, va da o hotărâre parţială în măsura recunoaşterii.
Din textul citat rezultă că achiesarea la pretenţii este condiţionată de acordul
reclamantului, în sensul că numai în atare condiţii se poate pronunţa o hotărâre
parţială. Pentru a constitui temei al unei hotărâri parţiale recunoaşterea pârâtului
trebuie să fie dată în forma unei mărturisiri judiciare; ea trebuie să fie de
asemenea expresă. Mărturisirea extrajudiciară nu poate determina pronunţarea
unei hotărâri parţiale. De asemenea, hotărârea parţială nu poate fi pronunţată pe
temeiul uneiprezumţii de recunoaştere dedusă din refuzul părţii de a răspunde la
interogatoriu sau de a se înfăţişa pentru a răspunde la interogatoriul propus 5.
Hotărârea parţială pronunţată în aceste condiţii devine executorie de drept
Achiesarea la pretenţii poate interveni, în principiu, în orice materie. Totuşi
trebuie să precizăm că obiectul achiesării trebuie să-l constituie un drept asupra
căruia părţile pot tranzacţiona, respectiv de care ele pot dispune în mod
necondiţionat. Şi în fine putem aprecia că hotărârea parţială poate fi atacată
numai cu recurs.
Achiesarea la hotărâre este expresia voinţei părţii care a pierdut procesul de a
renunţa la calea de atac a apelului. Ea poate fi făcută atât de reclamant, cât şi de
pârât. Achiesarea la hotărâre are ca efect stingerea irevocabilă a procesului,
astfel că orice posibilitate de contestare ulterioară este exclusă. Hotărârea
pronunţată şi la care a achiesat partea care a pierdut procesul dobândeşte putere
de lucru judecat. Achiesarea poate privi şi hotărârea unei instanţe de apel. Prin
achiesarea la hotărâre se consideră, pe bună dreptate, în doctrină că partea
renunţă nu numai la căile ordinare de atac, ci şi la orice cale extraordinară de
atac6.
Achiesarea la hotărâre poate fi expresă sau tacită. Achiesarea expresă este
reglementată în art. 267 C. proc. civ. Potrivit acestui text, după pronunţarea
hotărârii partea poate renunţa în instanţă la calea de atac, făcându-se arătare
despre aceasta într-un proces-verbal, care trebuie semnat de preşedinte şi de
grefier. Renunţarea se poate face şi ulterior, potrivit C. proc. civ, prin înfăţişarea
părţii înaintea preşedintelui sau prin înscris autentic. După declararea căii
ordinare de atac aceasta poate fi retrasă de partea care a declarat-o. Retragerea
căii de atac reprezintă o formă particulară a renunţării la judecată într-o anumită
5
A se vedea în acest sens Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol.
I, p. 532;
6
A se vedea P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 362; I. Deleanu, în Tratat de procedură civilă,
Editura Servo-Sat, 2.000, vol. I, p. 172.
5
 Drept procesual civil 2
fază procesuală. Achiesarea tacită poate avea loc atunci când debitorul execută
de bunăvoie dispoziţiile cuprinse într-o hotărâre judecătorească.

Tranzacţia judiciară

Părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate,
pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească tranzacţia lor. Dacă
părţile se înfăţişează la ziua stabilită pentru judecată, cererea pentru darea
hotărârii va putea fi primită chiar de un singur judecător.Dacă părţile se
înfăţişează într-o altă zi, instanţa va da hotărârea în camera de consiliu.
Pentru a tranzacţiona în mod valabil părţile trebuie să respecte toate condiţiile de
fond necesare pentru încheierea oricărei convenţii civile. Drept urmare, pot pune
capăt procesului civil numai persoanele care au capacitate de exerciţiu deplină.
Tranzacţia nu este admisibilă în materia drepturilor de care părţile, din raţiuni de
protecţie a unor categorii de persoane sau de ordine publică, nu pot dispune.
Consimţământul părţilor trebuie să fie exprimat în mod valabil, respectiv să nu
fie rezultatul unui viciu de consimţământ. Obiectul şi cauza învoielii trebuie să
fie licită şi morală; în caz contrar, instanţa va trece peste convenţia părţilor şi va
proceda la soluţionarea cauzei în fond.7
Tranzacţia judiciară se întemeiază însă şi pe concesiile reciproce pe care şi le fac
părţile cu scopul de a pune capăt procesului civil. O atare condiţie - efectuarea
unor concesii reciproce - nu este prevăzută în legislaţia noastră. Cu toate acestea
unii autori apreciază că tranzacţia implică o atare condiţie, căci în absenţa ei ne
aflăm în prezenţa unei achiesări sau desistări de la judecată8. Într-adevăr, a
tranzacţiona nu înseamnă a ceda sau a renunţa ci a face unele concesii reciproce
în vederea obţinerii unui anumit rezultat. De aceea, se recunoaşte în general că
cerinţa enunţată - concesiile reciproce - este de esenţa tranzacţiei9.
Potrivit Codului civil ”tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting
un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce
la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă”. ”Prin tranzacţie
se pot naşte, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul
litigiului dintre părţi”.
Părţile se pot prezenta pentru înfăţişarea tranzacţiei la termenul sorocit pentru
judecată sau într-o altă zi. Asupra învoielii părţilor instanţa se pronunţă printr-o
hotărâre, care poartă şi denumirea de hotărâre de expedient. Învoiala părţilor
alcătuieşte practic dispozitivul hotărârii. Hotărârea de expedient se pronunţă,
7
A se vedea cu privire la posibilitatea revocării tranzacţiei V. Stoica, Fl. Baias, Posibilitatea
revocării unei tranzacţii judiciare pe calea acţiunii pauliene, în R. R. D. nr. 1/1987, p. 12-17.
A se vedea de asemenea S. Beligrădeanu, nota critică la dec. civ. nr. 711/1986 a Trib. jud.
Sibiu, în R. R. D. nr. 1/1987, p. 45-50;
8
A se vedea în acest sens I. Deleanu, în Tratat de procedură civilă, Editura Servo-Sat,
2.000, vol. I, p. 198.
9
A se vedea în acest sens G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 47l.
6
 Drept procesual civil 2
fără drept de apel. Ea este însă susceptibilă de a fi controlată prin intermediul
recursului. Tranzacţia judiciară produce efecte importante şi unele dintre acestea
decurg din chiar învoiala părţilor, iar altele din hotărârea de expedient. 10 Unul
din efectele cele mai importante ale tranzacţiei este stingerea procesului civil.
De asemenea, hotărârea de expedient constituie titlu executoriu, iar dispoziţiile
sale pot fi aduse la îndeplinire pe calea urmăririi silite în condiţiile dreptului
comun11.

Concluzii

 renunţarea să fie valabilă, reclamantul trebuie să aibă în momentul

renunţării capacitatea de a dispune, respectiv să posede capacitate de
exerciţiu;
 renunţarea la judecată trebuie să fie necondiţionată;
 renunţarea la judecată trebuie să fie expresă, clar formulată şi fără
echivoc;
 renunţarea la judecată determină numai efecte de ordin procedural;
 la cererea pârâtului reclamantul poate fi îndatorat şi la suportarea
cheltuielilor de judecată pe care le-a ocazionat;
 achiesarea la pretenţii constă într-o recunoaştere pură şi simplă a
pretenţiilor reclamantului;
 achiesarea la hotărâre este expresia voinţei părţii care a pierdut procesul
de a renunţa la calea de atac a apelului;
 tranzacţia nu este admisibilă în materia drepturilor de care părţile, din
raţiuni de protecţie a unor categorii de persoane sau de ordine publică, nu
pot dispune.

Bibliografie:

10
A se vedea pentru amănunte cu privire la aceste efecte I. Deleanu în Tratat de procedură
civilă, Editura Europa Nova, vol. I, p. 202-203;
11
Idem, p. 202; G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, 2001, p.
340.

7
 Drept procesual civil 2
1. Boroi G., M. Stancu, Drept procesual civil, ediția a III-a, Ed. Hamangiu,
București, 2016.
2. Tăbârcă M., Drept procesual civil. Teoria generală, Ed. Universul
Juridic, București 2013.
3. G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All
Beck, 2001, vol. I.
4. I. Deleanu, în Tratat de procedură civilă, Editura Servo-Sat, 2000, vol.

Legislație:

1. CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ din 1 iulie 2010 (**republicat**)

(*actualizat*) - modificări aduse prin următoarele acte: OUG
1/2016; DCZ 895/2015; Rectificare 2016; L 310/2018; DCZ
604/2020, L 114/2021. Ultimul amendament în 02 mai 2021;
2. CONSTITUȚIA ROMÂNIEI din 21 noiembrie 1991 (*republicată*) -
publicată în  MONITORUL OFICIAL nr. 767 din 31 octombrie 2003.