Noţiunea şi importanţa fazei de intentare a procesului civil.

Intentarea procesului civil – prima fază obligatorie a procesului civil, care constă din acțiuni procesuale
ale justițiabililor și ale judecătorului întreprinse în scopul declanșării corecte a examinării și soluționării
unei cauze civile.
Procesul îl poate porni (intenta, declanșa) doar judecătorul
numai la cererea justițiabilului
prin acceptarea cererii (căreia îi dă curs, se pune pe rol).
Primirea cererii» insemna recepționarea fizică a cererii de către judecător după distribuire aleatorie
Intentarea procesului constă din două acțiuni procesuale corelative:
Depunerea cererii de chemare în judecată de către justițiabil (sesizarea instanței, adresarea în
justiție, înaintarea cererii în instanță).
Emiterea unei încheieri judecătorești:1. fie de refuz în primire (art.169 CPC),2. fie de restituire a
cererii (art.170 CPC),3. fie de a nu da curs cererii (art.171 CPC),4. fie de acceptare a cererii de
chemare în judecată (art.168 CPCCererea de chemare în judecată: se depune personal sau prin
reprezentant special împuternicit (art.81 CPC) la sediul instanței – data depunerii se confirmă de
funcționarul instanței de judecată aplicată pe un exemplar al cererii care se returnează
justițiabilului.ori se expediază prin poștă – data depunerii se consideră data expedierii, marcată cu
ștampilă poștală pe plic.ori se poate depune prin poșta electronica
2.Efectele procesuale se referă în primul rînd la apariţia drepturior şi obligaţiilor de procedură cum ar fi:
întocmirea cererii în modul corespunzător, taxarea corectă a acesteia, posibilitatea asigurării de acţiuni
sau probelor, prezentarea şi cercetarea probelor şi alte acţiuni procedurale, care în afara procesului civil
nu pot fi înfăptuite. Dupa sesizarea instantei de judecata de reclamant prin inaintarea unei cereri de
intentare a unei pricini civile se porneste procesul civil.
Prin inaintarea cererii si declansarii procesului civil, au loc unele schimbari in raportul juridic intre viitorii
participanti la proces. Odata cu intentarea cererii de chemare in judecata, reclamantul obliga instanta de a
solutiona pricina (cazul) civila ce s-a ivit intre reclamant si parat. Astfel porneste procesul civil in pricina
concreta intre doi participanti la proces. Odata cu declansarea procesului se creiaza raporturile de drept
procedural intre instanta de judecata si participantii la proces. Prin aceste raporturi intelegem drepturile
participantilor la proces de a folosi toate mijloacele si drepturile procedurale respectand pe deplin
procedura civila in solutionarea acestui litigiu. Instanta de judecata nu trebuie sa omita nici una din
procedurile obligatorii pentru a nu incalca legea fiind obligata sa solutioneze litigiul civil respectand
principiile si normele dreptului procesual civil. Participantii la proces si instanta de judecata folosindu-se
de drepturile sale procedurale conform legislatiei si a codului de procedura civila indeplinesc toate actele
procedurale necesare conform legii si in decursul mersului procesului civil care sunt prevazute special ne
catre normele dreptului procesual civil. Odata cu intentarea procesului civil paratul fiind invinuit de
pricinuirea unei pagube sau de incalcarea unui drept civil fie acesta patrimonial fie nepatrimonial
personal, este supus unei supravegheri din partea instantei de judecata si a organelor de drept. Daca cazul
este legat de platirea pensiei de intretinere sau de platirea salariului odata cu depunerea cererii paratul este
obligat sa plateasca pensia sau salariul indicat de reclamant, pana la adoptarea hotararii. In caz ca este
legat de restituirea unei sume de bani paratul este obligat pana la hotararea instantei de judecata sa
plateasca si dobanda ce ar fi obtinut el din aceasta (suma de bani). Din cele examinate mai sus observam
ca odata cu declansarea actiunii civile apar si unele efecte juridice ce reiese din procedura civila pentru
examinarea litigiului civil atat instanta cat si participantii la proces sunt datori sa respecte toate etapele
procedurii civile, numai asa examinand pricina civila in baza legii.
3 Argumentati cum trebuie sa procedeze instanta daca la primirea cererii de chemare in judecata s-
a constatat: A) Instanta nu este competenta sa judece pricina Articolul 170. Restituirea cererii de
chemare n judecata (1) Judecatorul restituie cererea de chemare n judecata .Cererea de chemare n
judecata se restituie printr-o ncheiere motivata, n care judecatorul indica instanta unde trebuie sa se
adreseze reclamantul, daca pricina nu este de competenta instantei respective, sau modalitatea de
nlaturare a circumstantelor ce mpiedica intentarea procesului. n decursul a 5 zile de la data depunerii
cererii de chemare n judecata, judecatorul dispune, printr-o ncheiere, restituirea cererii si remite
reclamantului ncheierea si cererea cu toate documentele anexate.
B) Actiunea a fost depusa de un organ al autoritatii publice in apararea drepturilor unei alte
persoane, fara ca legea sa-i delege acest drept Articolul 169. Refuzul de a primi cererea de chemare n
judecata (1) Judecatorul refuza sa primeasca cererea de chemare n judecata
. C) Nu a achitat taxa de stat Articolul 171. Cazurile n care nu se da curs cererii (1) Dupa ce constata ca
cererea a fost depusa n judecata fara a se respecta conditiile art.166 si 167 alin.(1) lit.a), b) (nu a achitat
taxa), c) si e), judecatorul emite, n cel mult 7 zile de la depunerea cererii, o ncheiere pentru a nu se da
curs cererii, comunicnd persoanei care a depus cererea acest fapt de ncalcare si acordndu-i un termen
rezonabil pentru lichidarea neajunsurilor.
2) Reguli comune privind folosirea căilor de atac.
1.Descrieți regulile comune privind folosirea căilor de atac
Atât în literatura de specialitate cât şi în practica judiciară s-au conturat, de-a lungul timpului, o serie de
reguli generale privitoare la instituirea şi exercitarea căilor de atac. În continuare, vor fi examinate cele
mai semnificative dintre acestea. 1. Existenţa unei hotărâri judecătoreşti pe care legea să o declare
susceptibilă de a fi atacată. Regula este că orice hotărâre judecătorească poate fi atacată prin intermediul
căii de atac ordinare, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, în timp ce căile de atac extraordinare
pot fi exercitate numai împotriva hotărârilor stabilite prin lege. 2. Manifestarea de voinţă a părţii
interesate, în sensul exercitării căii de atac Folosirea căilor de atac fiind o facultate pusă la îndemâna
celor interesaţi, cei care le exercită trebuie să-şi manifeste în mod expres voinţa în acest sens şi să arate şi
motivele pentru care consideră hotărârea atacată ca fiind nelegală şi netemeinică. Deci, instanţa
competentă să soluţioneze eventuala cale de atac nu se poate sesiza din oficiu, ci este necesar ca o parte
sau chiar mai multe să îşi manifeste expres voinţa prin intermediul unei cereri scrise, respectând condiţiile
impuse de lege. 3. Legalitatea căilor de atac Această regulă impune ca, în afara căilor de atac prevăzute
de lege, să nu se poată folosi alte mijloace procedurale în scopul de a obţine reformarea sau retractarea
unei hotărâri judecătoreşti 4. Ierarhia căilor de atac Ca o cerinţă a acestei reguli este şi faptul că,
împotriva aceleiaşi hotărâri, nu pot fi exercitate, concomitent, calea de atac ordinară şi o cale de atac
extraordinară. Principiul ierarhiei căilor de atac decurge din modul de organizare a instanţelor
judecătoreşti într-un sistem piramidal 5. Unicitatea dreptului de a folosi o cale de atac Aceasta înseamnă
că nimănui nu-i este îngăduit de a uza de două ori de una şi aceeaşi cale de atac. În caz contrar, excepţia
puterii lucrului judecat va putea fi invocată de cel interesat sau de instanţă, din oficiu, spre a anihila calea
de atac inadmisibilă. Trebuie menţionat că această regulă este aplicabilă numai în cazul apelului şi
recursului, nu şi în cazul celorlalte căi extraordinare de atac
6. Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac Principiul neagravării situaţiei părţii în propria
cale de atac, exprimat prin adagiul latin non reformatio in pejus, presupun ca părţii care a exercitat o cale
de atac să nu i se înrăutăţească situaţia faţă de cea stabilită prin hotărârea judecătorească supusă
controlului judiciar. În absenţa operării principiului non reformatio in pejus, părţile, cunoscând
posibilitatea înrăutăţirii situaţiei lor, ar putea fi determinate să renunţe la atacarea hotărârii, pentru a nu-şi
asuma un risc, chiar dacă hotărârea este nelegală şi netemeinică
2) Evidențiați distincția dintre căi de atac ordinare și extraordinare, de reformare și retractare,
suspensive și nesuspensive de executare, devolutive și nedevolutive ORDINARE și
EXTRAORDINARE ORDINARĂ O cale de atac este ordinară dacă poate fi exercitată de oricare dintre
părţile din proces, pentru simplul fapt că partea respectivă este nemulţumită de hotărârea pronunţată.
Aşadar, motivele de exercitare a unei căi ordinare de atac nu sunt limitate prin lege, însă, dacă se doreşte
suprimarea acesteia, trebuie să existe o dispoziţie legală expresă în acest sens. EXTRAORDINARĂ Căile
extraordinare sunt acelea care pot fi exercitate numai în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ
prevăzute de lege. Codul actual de procedură civilă consacră căilor de atac extraordinare, incluzând în
această categorie recursul, contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în anulare şi recursul în interesul
legii. Deci, caracteristica comună a căilor extraordinare de atac constă în condiţiile restrictive în care pot
fi exercitate, dar aceste condiţii au unele aspecte particulare specifice fiecărui tip dintre aceste căi de atac.
Sub acest aspect, o notă particulară este oferită de recursul în interesul legii, care poate fi exercitat doar
dacă unele chestiuni de drept au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti. Între
căile extraordinare de atac există deosebiri semnificative şi în ceea ce priveşte subiectele care le pot
exercita şi instanţele competente a le soluţiona. CONCLUZIA Această clasificare prezintă importanţă
practică datorită câtorva aspecte. În primul rând, executarea silită a hotărârii este suspendată pe durata
termenului în care poate fi exercitată calea de atac ordinară şi pe timpul judecării acesteia, în timp ce căile
de atac extraordinare nu au, în principiu, efect suspensiv.
În al doilea rând, cât timp este deschisă calea de atac ordinară, nu se poate recurge la o cale de atac
extraordinară. De asemenea, în unele situaţii, calea de atac extraordinară devine inadmisibilă, dacă partea
interesată putea să invoce motivul respectiv prin intermediul căii de atac ordinare şi nu a făcut-o; de
exemplu, dacă a expirat termenul de apel, hotărârea primei instanţe devine nu numai definitivă ci şi
irevocabilă, nemaiputând fi recurată. 
REFORMARE Căile de atac de reformare sunt considerate acelea care se soluţionează de către o instanţă
ierarhic superioară, prin intermediul lor, realizându-se controlul judiciar al hotărârilor judecătoreşti.
Sunt căi de atac de reformare apelul, recursul, recursul în anulare şi recursul în interesul legii (ultima din
acestea nefiind menţionată de toţi autorii, deoarece nu este considerată o veritabilă cale de atac).
RETRACTARE Căile de atac de retractare sunt cele care se adresează, spre a fi soluţionate, instanţei care
a pronunţat hotărârea atacată. Trebuie menţionat că, prin căile de atac de retractare, se invocă împrejurări,
limitativ prevăzute de lege, care nu au fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii atacate, astfel încât,
instanţa nu îşi controlează propria hotărâre, ci judecă unele aspecte noi. Aceste căi de atac sunt revizuirea
şi contestaţia în anulare. CONCLUZIA O situaţie aparte este în cazul revizuirii pentru contrarietate de
hotărâri. care poate fi atât cale de atac de reformare cât şi de retractare. Astfel, dacă hotărârile provin de la
aceeaşi instanţă sau de la instanţe situate în circumscripţia teritorială a unei singure instanţe (ierarhic
superioară), este de competenţa instanţei ierarhic superioară, iar dacă hotărârile provin de la instanţe
situate în circumscripţii teritoriale deosebite, competenţa aparţine instanţei ierarhic superioară primei
instanţe ce a pronunţat hotărârea; în aceste situaţii, revizuirea este cale de atac de reformare.
Numai în cazul în care cea de-a doua hotărâre potrivnică a fost pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie,
revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este o cale de atac de retractare, deoarece va fi judecată de către
instanţa supremă. DEVOLUTIVĂ și NEDEVOLUTIVĂ
DEVOLUTIVĂ O cale de atac este devolutivă dacă antrenează o rejudecare în fond a pricinii, în întregul
ei, fără restricţii în privinţa administrării probelor. Această rejudecare a fondului se realizează numai în
limita a ceea ce s-a solicitat prin acţiune şi în limita a ceea ce formează obiectul căii de atac.
Calea de atac devolutivă tipică, în sistemul nostru actual, este apelul. El permite o nouă judecare a
cauzei, atât sub aspectul problemelor de fapt stabilite de prima instanţă, cât şi asupra dezlegării date
problemelor de drept. Există controverse în privinţa stabilirii caracterului devolutiv sau nedevolutiv al
celorlalte căi de atac. Recursul, în întregime, este, potrivit unor autori8, o cale de atac nedevolutivă,
asemenea celorlalte căi de atac extraordinare.
NEDEVOLUTIV Referitor la acestea, caracterul nedevolutiv se raportează la calea de atac propriu-zisă,
iar nu la rejudecarea pricinii ca efect al admiterii căii de atac respective. Astfel, ca urmare a casării unei
hotărâri, de regulă, are loc o rejudecare a fondului (poate fi casare cu reţinere sau cu trimitere spre
rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altei instanţe competente); admiterea unei
contestaţii în anulare duce la anularea hotărârii atacate şi la rejudecarea fondului, ori a recursului, sau a
motivului de casare omis; admiterea unei cereri de revizuire, pentru majoritatea motivelor, are ca efect o
rejudecare a pricinii. O altă argumentare a faptului că aceste căi extraordinare de atac nu se includ în
categoria căilor devolutive, chiar dacă conduc la o nouă judecată de fond, este că rejudecarea fondului are
loc în alte condiţii decât cele ale primei judecăţi; de exemplu, în prezenţa părţii care nu fusese legal citată,
sau la instanţa competentă, ori judecata priveşte un capăt omis.
3)Înlăturarea neajunsurilor cererii de chemare în judecată.
În cazul când reclamantul sau reprezentantul lui nu a respectat forma şi conţinutul  cererii de chemare în
judecată, n-a depus numărul necesar de copii sau nu a achitat taxa de stat, judecătorul în termen de 5 zile
de la repartizarea cererii pronunţă o încheiere de a nu da curs cererii, acordându-i persoanei care a depus
cererea, un termen rezonabil pentru înlăturarea neajunsurilor, care începe a curge din momentul când
persoana a luat cunoștință de încheiere. Dacă le va înlătura în termen aceste neajunsuri, cererea se va
considera depusă în ziua primei prezentări instanţei. În caz contrar ea nu se consideră depusă şi, împreună
cu actele anexate se restituie reclamantului  printr-o încheiere judecătorească, susceptibilă de recurs.
Dacă lipsește măcar un element esențial, de regulă, cererii de chemare în judecată nu i se dă curs
(art.171 CPC)
Dacă lipsește oricare din elementele neesențiale, cererea de chemare în judecată trebuie acceptată.
1.Dacă cererea nu este semnată sau este semnată defectuos se restituie prin încheiere irevocabilă (art.170
alin.(1) lit.e) și f) CPC).2. Dacă la cerere nu este anexată dovada respectării ordinii prealabile, cererea se
restituie prin încheiere recurabilă (art.170 alin.(2), art.171 și 167 alin.(1) lit.d) CPC
Nu se dă curs, adică se emite o încheiere judecătorească,în care se indică neajunsurile (defectele)
cererii și se oferă termen de corectare (remediere).
Dacă reclamantul corectează în termen, cererea se acceptă, considerându-se depusă la data
adresării.
Dacă reclamantul nu corectează în termen, cererea se restituie reclamantului.
4)Limitele judecării apelului.
Nu se admit pretenții noi, dar se pot cere rate, dobânzi (art.372 (3) CPC)
Se admit probe noi în condiții art.119/1 CPC ori dacă acestea nu au fost reclamate de către prima
instanță la cererea participanților la proces sau dacă au fost restituite în mod nejustificat de către prima
instanţă. (art.372 (1) CPC),
Instanța de apel apreciază temeinicia și legalitatea hotărîrii în limitele cererii de apel și a referinței;
ÎNSĂ LEGALITATEA (materială și procesuală) se verifică INTEGRAL DIN OFICIU (art.373
CPC
Dacă cererea nu întruneşte condiţiile de fond şi de formă, ori nu este achitată taxa de stat, judecătorul
instanţei de apel dispune să nu dea curs cererii, acordînd apelantului un termen pentru lichidarea
neajunsurilor. Dacă le va înlătura în termen, apelul se va considera depus la data prezentării ei iniţiale. În
caz contrar, instanţa restituie cererea de apel.
De asemenea, instanţa va restitui cererea de apel în cazul în care: a)    apelul a fost depus în afara
termenului legal, iar apelantul nu solicită repunerea în termen sau instanţa refuză să-l repună în termen;
b)    dacă apelantul a înaintat o nouă pretenţie neexaminată în primă instanţă; c)    cînd cererea de apel a
fsot depusă de o persoană care nu are dreptul de a depune apel; d)    cînd hotărîrea nu poate fi atacată cu
apel; e)    cînd apelantul solicită restituirea apelului pînă la începerea dezbaterilor în fond în instanţa de
apel. Instanţa de apel, va efectua în termen de 30 zile de la data primirii dosarului spre examinare, actele
procedurale de pregătire a cauzei pentru examinare în apel. În acest sens, instanţa de apel:
a)    expediază participanţilor la proces copii de pe cererea de apel şi de pe înscrisurile care nu au fost
prezentate în primă instanţă; b)    citează părţile şi alti participanţi la proces, propunîndu-le să depună cu
cel puţin 3 zile înainte de judecare a apelului, noi referinţe şi înscrisuri la dosar.
Judecarea pricinei în instanţa de apel se face după regulile de procedură specifice în primă instanţă,
avîndu-se în vedere şi regulile speciale în materia apelului. În felul acesta, neprezentarea părţilor sau a
reprezentanţilor lor sau a altor participanţi la proces, nu împiedică judecarea apelului. Dacă instanţa va
constata motivele neprezentării întemeiate, poate amîna procesul.
Judecînd apelul, instanţa verifică legalitatea şi temeinicia hotărîrii primei instanţe, în baza materialelor şi
dovezilor din dosar şi a celor noi prezentate. Apelantului nu i se poate crea în apel o situaţie mai dificilă,
cu excepţia cazurilor cînd el consimte aceasta şi cînd hotărîrea este atacată şi de alţi participanţi la proces.
Pînă la dezbaterea pricinei în fond, apelantul-şi poate retrage apelul. De asemenea, apelantul poate
renunţa la acţiune, poate realiza tranzacţia de împăcare cu intimatul, etc.
Judecata în apel se face după aceleaşi reguli procedurale ca şi în primă instanţă.
5)Temeiurile şi procedura amânării procesului.
Amînarea procesului. Amînarea procesului se dispune prin încheiere judecătorească care nu poate fi
atacată cu recurs. Amînarea procesului se admite în cazurile în care instanţa judecătorească recunoaşte
imposibilitatea soluţionării pricinii în şedinţa respectivă din cauza neprezentării participantului la proces
sau martorului, expertului, specialistului, interpretului, fie din cauza intentării unei acţiuni
reconvenţionale, necesităţii de a prezenta sau reclama probe suplimentare, de a atrage în proces alte
persoane sau de a efectua alte acte procedurale.
Temei: Absenta reclamantului
6)Limitele judecării cererii de recurs împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel.
  Judecarea recursului împotriva actelor de dispoziţie a instanţei de apel. Decizia instanţei de recurs.
Dacă completul din 3 judecători decide că recursul este admisibil, el se trimite spre judecare Colegiului
Lărgit al CSJ, format din 5 judecători.
Judecînd recursul instanţa verifică, pe baza actelor din dosar, în limitele invocate în recurs şi în baza
referinţei depuse de intimat, legalitatea deciziei atacate fără a administra noi probe.
Pînă la pronunţarea deciziei, recurentul are dreptul să-şi retragă recursul printr-o cerere scrisă. Recursul se
examinează fără înştiinţarea participanţilor la proces. Completul din 5 judecători poate decide invitaterea
unor participanţi sau reprezentanţi ai acestora, pentru a se pronunţa asupra problemelor de legalitate
invocate în cererea de recurs.
După judecarea recursului, instanţa este în drept să dea următoarele decizii:
a)    Să respingă recursul şi să menţină decizia instanţei de apel, hotărîrea primei instanţe şi încheierile;
b)    Să admită recursul şi să caseze (anuleze) intergral sau parţial decizia instanţei de apel şi hotărîrea
primei instanţe, pronunţînd o nouă hotărîre, atunci cînd eroarea judiciară poate fi corectată de instanţa de
recurs, adică atunci cînd la judecarea pricinii în fond şi apel au fost aplicate eronată a normele dreptului
material fără ca aceasta să necesite stabilirea şi verificarea circumstanţelor de fapt sau administrarea unor
noi dovezi. În acest caz hotărîrea nouă trebuie să se bazeze pe circumstanţele constatate şi dovedite în
prima instanţă sau în instanţa de apel;
c)    Să admită recursul şi să caseze integral decizia instanţei de apel, restituind pricina spre rejudecare în
instanţa de apel, cînd eroarea nu poate fi corectată de instanţa de recurs;
d)    Să admită recursul şi să caseze integral decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe, trimiţînd
pricina spre rejudecare în primă instanţă, doar în cazul în care a constat încălcarea competenţei
jurisdicţionale, sau dacă instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces.
La fel, la cererea participanţilor la proces, instanţa poate trimite pricina spre rejudecare în primă instanţă,
dacă aceasta a fost soluţionată în lipsa vreunui participant citat legal.
e)    Să admită recursul şi să caseze decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe, dispunînd
încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol, dacă există temeiuri pentru aceasta;
f)    Să admită recursul şi să modifice decizia instanţei de apel şi/sau hotărîrea primei instanţe, atunci cînd
nu este necesară stabilirea sau verificarea circumstanţelor de fapt şi administrarea unor noi probe;
g)    Să admită recursul, să caseze decizia instanţei de apel şi să menţină hotărîrea primei instanţe.
În urma examinării recursului, instanţa emite o decizie irevocabilă, care se plasează pe pagina web a CSJ,
iar copia deciziei se trimite părţilor în termen de 5 zile de la data emiterii.
Temeiurile şi procedura de încetare a procesului.
Încetarea procesului se înţelege terminarea lui fără adoptarea unei hotărîri privind fondul cauzei şi fără
posibilitatea de a înainta o nouă cerere de chemare în judecată între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi
obiect şi avînd aceleaşi temeiuri.
Instanţa va dispune încetarea procesului în următoarelor cazuri:
dacă pricina nu urmează a fi judecată în procedură civilă
dacă într-un litigiu între aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri s-a dat o
hotărîre rămasă irevocabilă încheiere prin care s-a întărit renunţarea reclamantului la acţiune sau
tranzacţia de împăcare a părţilor
dacă în litigiul între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri s-a emis o hotărîre a
judecăţii arbitrale care a devenit obligatorie pentru părţi, cu excepţia cazului cînd instanţa refuză
eliberarea titlului executoriu sau desfiinţează hotărîrea arbitrală;
dacă reclamantul a renunţat la acţiune sau părţile au încheiat o tranzacţie de împăcare ce au fost admise de
către instanţă;
dacă reclamantului şi/sau pîrîtului îi lipseşte capacitatea de folosinţă;
dacă după decesul părţii nu este posibilă succesiunea în drepturi;
dacă cererea de chemare în judecată este depusă de un organ, o organizaţie sau o persoană în vederea
apărării drepturilor, libertăţilor sau intereselor legitime ale unei alte persoane fără ca legea să le confere
acest drept.
Apelul incident.- pelul principal împotriva părții cu interese contrare, respectiv apelantul din apelul
principal. Apelul incident este un mijloc ofensiv de apărare a intimatului din apelul principal, care
urmărește reformarea hotărârii judecătorești, și agravarea situației apelantului din apelul principal. Apelul
incident are caracter accesoriu față de apelul principal, în sensul că soarta juridică al acestuia depinde de
apelul principal.
Apelul incident alături de apelul principal se înscrie armonios în conceptul de control judiciar, și oferă o
garanție suplimentară dreptului la apărare în sens material, care caracterizează statutul procesual al
intimatului. Apelul incident constituie o manifestare a acțiunii civile, un mijloc ofensiv de apărare a
intimatului împotriva apelantului din apelul principal, un mijloc prin care se conferă o eficiență mai
energică principiului dublului grad de jurisdicție
Prin apelul incident se înțelege apelul pe care îl formulează intimatul din apelul principal împotriva părții
cu interese contrare, respectiv apelantul din apelul principal. Astfel, apelul incident este un mijloc ofensiv
de apărare a intimatului din apelul principal, care urmărește reformarea hotărârii judecătorești, și
agravarea situației apelantului din apelul principal.
Însușirile apelului incident.Condiții.
apelul incident se pot desprinde următoarele trăsături/condiții intrinseci ale acestei forme de apel. 1Acest
apel poate fi formulat numai de către intimat și este îndreptat numai împotriva părții cu interese
contradictorii14, indiferent că este reclamant, pârât ori intervenient accesoriu, și care deține calitatea de
apelant în apelul principal. Calitatea de intimat este dobândită prin exercitarea apelului principal, inclusiv
în raport cu participanții care se alătură la apel. Prin urmare deducem că părțile cu interese omogene nu
pot formula apel incident una împotriva alteia.Apelul incident se exercită doar după expirarea apelului
principal și numai târziu de data depunerii referinței la cererea apelului principal. Astfel, termenul
procedural de depunere a apelului incident are ca punct de plecare data imediat următoare expirării
apelului principal, fără a ține cont de faptul că termenul de apel principal este de 30 zile ori mai scurt.
Acest termen este un termen judiciar, după caz poate fi prelungit, iar dacă este omis, la cererea
intimatului/apelantului instanța de apel îl poate repune în termenul respectiv. Concluzia în privința că
termenul de depunere al apelului incident este judiciar rezultă și din analiza art. 370 alin. (1) din Codul de
procedură civilă, care prevede că „Instanța de apel efectuează, în termen de până la 2 luni de la data
emiterii încheierii de intentare a procedurii de apel, actele procedurale în vederea pregătirii cauzei pentru
dezbateri în conformitate cu art.185 şi art.186…“.
3. Prin apelul incident intimatul trebuie să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe, iar în ipoteza în
care intimatul nu a căzut în pretenții în fața primei instanțe, apărarea în apelul principal poate fi realizată
doar prin referință, și nu pe calea apelului incident.
4. Apelul incident are caracter accesoriu față de apelul principal, în sensul că soarta juridică al acestuia
depinde de apelul principal. Potrivit adagiului accesorium sequitur principale stingerea apelului principal
duce la aceeași soluție în privința apelului incident. O asemenea concluzie reiese din interpretarea
prevederilor art. 3621 alin. (1) din Codul de procedură civilă „Dacă apelantul principal îşi retrage apelul
sau dacă cererii de apel nu i se dă curs, sau cererea a fost restituită, sau există alte motive care exclud
soluționarea fondului, apelul incident prevăzut la alin.(1) nu produce efecte juridice“.
5. Fiind o formă de apel, cererea prin care se declară apel incident trebuie să îmbrace forma scrisă și să
aibă conținutul prevăzut de lege pentru apelul principal. Aici se impun unele precizări. În primul rând, în
cazul apelului incident nu este posibilă formularea unei cereri de apel nemotivate, nici în ipoteza apelului
principal tardiv.
6. Apelul incidental anulează pentru apelantul principal avantajele non reformatio in peius. Non
reformatio in peius este un principiu instituțional care afirmă faptul că unei persoane nu i se poate agrava
situația în propria cale de atac. Cu alte cuvinte, unei persoane care declară apel sau recurs nu i se poate
crea o situație mai grea prin admiterea acestei căi de atac. Acest principiu de drept procesual este întâlnit
în toate sistemele de drept care derivă din dreptul roman. Potrivit lui, instanța de judecată care exercită
controlul judiciar nu poate crea o situație mai grea pentru partea care a declarat apel sau recurs.
Regula non reformatio în peius este cunoscută din vechime și, în teoria și practica judiciară, cunoaște
multiple aspecte concrete. Regula enunțată constituie unul din pilonii căilor de atac și poate fi ușor dedusă
din prevederile art. 372 alin. (6) din Codul de procedură civilă „Apelantului nu i se poate crea în propria
cale de atac o situaţie mai dificilă decît aceea din hotărîrea atacată cu apel, cu excepţia cazurilor cînd
consimte şi cînd hotărîrea este atacată 173 şi de alţi participanţi la proces“15. Sintagma „…când hotărârea
este atacată şi de alţi participanți la proces“ se referă la ambele forme ale apelului; atât pentru apelul
principal cât și pentru cele incident, inclusiv pentru cei care se alătură la apel.
7. Apelul în esență este o cale de atac devolutivă. Termenul „devolutiv“ ori „devoluțiune“ rezidă în
latinescul devolvere, care înseamnă „a transmite“ ori „a transfera“. În materia căilor de atac în procesul
civil, devoluțiunea înseamnă deci transmiterea dreptului de a judeca de la judex a quo (instanța inferioară)
la judex ad quem (instanța superioară). Caracterul devolutiv presupune transmiterea integrală, deplină a
cauzei către instanța superioară, adică a puterii de a rejudeca cauza sub toate aspectele, atât în ceea ce
privește stabilirea faptelor, cât și în ceea ce privește modul de aplicare a legii. Apelul provoacă, dacă este
exercitat în termen, o nouă judecată asupra fondului, deci instanța de apel asigură dublu grad de
jurisdicție, deoarece statuează atât în fapt, cât și în drept.
Potrivit art. 373 alin. (1) din Codul de procedurăă civilă „Instanţa de apel verifică, în limitele cererii de
apel, ale referinţelor şi obiecţiilor înaintate, legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate în ceea ce priveşte
constatarea circumstanţelor de fapt şi aplicarea legii în primă instanţă“. Prin urmare apelul incident
amplifică și extinde devoluțiunea dincolo de limitele prestabilite prin apelul principal.
Temeiurile şi procedura scoaterii cererii de pe rol
Scoaterea cererii de pe  rol reprezintă cea dea două modalitate de terminare a procesului fără adoptarea
unei hotărîri, dar cu rezervarea dreptului de a se adresa din nou cu asemenea cerere instanţei judecătoreşti.
Pentru scoaterea cererii de pe rol servesc următoarele temeiuri:
nu s-a respectat procedura prealabilă a cauzei, cînd aceasta este cerută de lege sau contractul părţilor;
cererea a fost depusă de către o persoană incapabilă, sau de către o persoană care nu are împuterniciri de a
duce procesul;
dacă litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri, se află în curs de
judecată la aceiaşi sau altă instanţă
dacă părţile au încheiat un contract prin care litigiul urmează a fi soluţionat pe cale arbitrală
părţile citate legal nu s-au prezentat la şedinţa de judecată după a doua citare şi nici nu au solicitat
examinarea pricinii în absenţa lor
în cazul neprezentării repetate reclamantului la şedinţa de judecată, dacă el nu a adus la cunoştinţa
instanţei motivele neprezentării sau dacă instanţa le consideră neîntemeiate sau dacă el nu a solicitat
examinarea cauzei în lipsa sa şi pîrîtul nu solicită soluţionarea pricinii în fond
soţul a înaintat acţiune de divorţ, fără consimţămîntul soţiei în timpul sarcinii ei sau în decursul unui an
de la naşterea copilului, iar cererea de chemare în judecată nu i-a fost restituită;
persoana în ale cărei interese este pornit procesul nu susţine pretenţiile înaintate şi nu solicită să intervină
în proces ca reclamant;
persoanele care au pornit procesul în apărarea drepturilor şi intereselor altor persoane au renunţat la
acţiune, iar reclamantul care a preluat acţiunea nu a plătit taxa de stat în termen;
instanţa a amînat sau a eşalonat plata taxei de stat, iar reclamantul nu a plătit-o în termenul stabilit de
instanţă;
se constată un litigiu de drept ce ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti;
În cazul scoaterii cererii de pe rol, procesul se termină printr-o încheiere a instanţei, prin care este obligată
să arate  cum urmează a fi înlăturate împrejurările ce împiedică examinarea cauzei . După înlăturarea
acestor împrejurări persoana interesată are dreptul să  sesizeze instanţa cu o nouă cerere de chemare în
judecată în condiţii generale.
La cererea reclamantului sau a pîrîtului, instanţa poate anula încheierea privind scoaterea cererii de pe rol,
dacă aceştia depun probe care să confirme imposibilitatea prezentării lor în şedinţă de judecată şi a
înştiinţării instanţei. Cererea se depune în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii.
Procedura examinării admisibilităţii recursului (împotriva actelor de dispoziţiei a curţilor de apel).
Recurentul depune recursul la CSJ, însoţit de atîtea copii cîţi participanţi la proces sunt, plătind taxa de
stat, cînd aceasta este cerută de lege, în cuantum de 50% din taxa achiatată în primă instanţă. Cererea de
recurs trebuie să cuprindă:
a)    Denumirea instanţei sesizate;
b)    Numele sau denumirea;
c)    Calitatea procesuală şi adresa recurentului şi intimatului;
d)    Data pronunţării deciziei atacate;
e)    Denumirea instanţei care a emis-o;
f)    Dispozitivul deciziei;
g)    Argumentele admiterii sau respingerii apelului;
h)    Esenţa şi temeiurile recursului;
i)    Argumentul ilegalităţii deciziei atacate;
j)    Solicitările recurentului;
k)    Data şi semnătura.
Cererea de recurs se înregistrează la Serviciul GREFĂ al CSJ. Dacă cererea nu corespunde condiţiilor de
conţinut menţionate, ori nu s-a plătit taxa de stat, se restituie în termen de 5 zile, printr-o încheiere
semnată de preşedintele ori vice-preşedintele Colegiului respectiv.
După lichidarea neajunsurilor se poate declarat repetat recurs. Dacă cererea este completă, grefa CSJ,
înregistrează intentarea procedurii de recurs. După intentare, în cel mult 10 zile, CSJ solicită dosarul din
instanţa respectivă. După parvenirea dosarului, preşedintele colegiului respectiv desemnează 3 judecători,
dintre care unul raportor, pentru a decide asupra admisibilităţii recursului.
Judecătorul raportor verifică încadrarea temeiurilor invocate în prevederile legii şi face un raport verbal în
faţa completului de judecată din 3 judecători, care decide asupra admisibilităţii. Dacă completul găseşte
recursul inadmisibil, pronunţă o încheiere motivată irevocabilă asupra inadmisibilităţii.
Cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile
prevăzute de lege sau recursul este depus cu omiterea termenului de declarare sau persoana care a declarat
recursul nu este în drept să-l declare, ori recursul este depus repetat după examinarea lui.
Concomitent cu verificarea admisibilităţii recursului, judecătorul mai dispune expedierea de pe recurs
intimatului, cu înştiinţarea necesităţii depunerii obligatorii a referinţei timp de 1 lună de la data primirii
acesteia. În caz de neprezentare a referinţei în termenul stabilit, admisibilitatea recursului se decide în
lipsa acesteia.
Suspendarea obligatorie a procesului. Temeiurile şi procedura suspendării.
Suspendarea procesului. Prin suspendarea judecăţii se înţelege oprirea cursului acesteia datorită unor
împrejurări voite de părţi sau independente de voinţa lor, cînd sunt în imposibilitate fizică sau juridică de
a se prezenta la judecată.
În cazurile suspendării procesului, circumstanţele care împiedică desfăşurarea şedinţei de judecată nu pot
fi înlăturate de către instanţă sau participanţi la proces şi nu se ştie cu certitudine cînd acestea vor
decădea. Prin urmare, termenele de suspendare nu sunt determinate, ci determinabile.
Suspendarea obligatorie CP civilă:
dacă a decedat partea sau intervenientul principal la proces (în situaţia cînd este posibilă succesiunea în
drepturi) sau cînd a încetat să existe persoana juridică, care era parte la acest proces, acesta se suspendă
pînă la determinarea succesorului în drepturi;
dacă partea a pierdut capacitatea de exerciţiu pînă la numirea unui reprezentant pentru persoana
incapabilă. Se au în vedere cazurile cînd incapacitatea a fost stabilită prin hotărîre judecătorească.
dacă s-a dat delegaţie către o instanţă judecătorească străină, pînă la prezentarea de către instanţa străină a
delegaţiei de acordare a asistenţei juridice;
dacă s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, procesul se suspendă pînă la data adoptării de către
Curtea Constituţională a hotărîrii pe marginea excepţiei de neconstituţionalitate;
a apărut un conflict de competenţă jurisdicţională
părţile în litigiu au acceptat medierea.
Suspendarea procesului provoacă suspendarea curgerii tuturor termenelor de procedură, precum şi
încetarea temporară a actelor procedurale, cu excepţia celor de asigurare a acţiunii şi probelor.
Procedura de judecare a recursului (împotriva actelor de dispoziţie a curţilor de apel).
Dacă completul din 3 judecători decide că recursul este admisibil, el se trimite spre judecare Colegiului
Lărgit al CSJ, format din 5 judecători. Judecînd recursul instanţa verifică, pe baza actelor din dosar, în
limitele invocate în recurs şi în baza referinţei depuse de intimat, legalitatea deciziei atacate fără a
administra noi probe.
Pînă la pronunţarea deciziei, recurentul are dreptul să-şi retragă recursul printr-o cerere scrisă. Recursul se
examinează fără înştiinţarea participanţilor la proces. Completul din 5 judecători poate decide invitaterea
unor participanţi sau reprezentanţi ai acestora, pentru a se pronunţa asupra problemelor de legalitate
invocate în cererea de recurs.
După judecarea recursului, instanţa este în drept să dea următoarele decizii:
a)    Să respingă recursul şi să menţină decizia instanţei de apel, hotărîrea primei instanţe şi încheierile;
b)    Să admită recursul şi să caseze (anuleze) intergral sau parţial decizia instanţei de apel şi hotărîrea
primei instanţe, pronunţînd o nouă hotărîre, atunci cînd eroarea judiciară poate fi corectată de instanţa de
recurs, adică atunci cînd la judecarea pricinii în fond şi apel au fost aplicate eronată a normele dreptului
material fără ca aceasta să necesite stabilirea şi verificarea circumstanţelor de fapt sau administrarea unor
noi dovezi. În acest caz hotărîrea nouă trebuie să se bazeze pe circumstanţele constatate şi dovedite în
prima instanţă sau în instanţa de apel;
c)    Să admită recursul şi să caseze integral decizia instanţei de apel, restituind pricina spre rejudecare în
instanţa de apel, cînd eroarea nu poate fi corectată de instanţa de recurs;
d)    Să admită recursul şi să caseze integral decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe, trimiţînd
pricina spre rejudecare în primă instanţă, doar în cazul în care a constat încălcarea competenţei
jurisdicţionale, sau dacă instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces.
La fel, la cererea participanţilor la proces, instanţa poate trimite pricina spre rejudecare în primă instanţă,
dacă aceasta a fost soluţionată în lipsa vreunui participant citat legal.
e)    Să admită recursul şi să caseze decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe, dispunînd
încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol, dacă există temeiuri pentru aceasta;
f)    Să admită recursul şi să modifice decizia instanţei de apel şi/sau hotărîrea primei instanţe, atunci cînd
nu este necesară stabilirea sau verificarea circumstanţelor de fapt şi administrarea unor noi probe;
g)    Să admită recursul, să caseze decizia instanţei de apel şi să menţină hotărîrea primei instanţe.
În urma examinării recursului, instanţa emite o decizie irevocabilă, care se plasează pe pagina web a CSJ,
iar copia deciziei se trimite părţilor în termen de 5 zile de la data emiterii.
Suspendarea facultativă a procesului. Temeiurile şi procedura suspendării.
Suspendarea voluntară (facultativă) intervine datorită manifestării de voinţă a părţilor sau a instanţei de
judecată. Astfel CPC stipulează că, la cererea participanţilor la proces sau din oficiu
instanţa poate suspenda procesul în cazurile:
cînd una din părţi sau intervenientul principal se află într-o unitate activă a Forţelor Armate sau a altor
trupe şi formaţiuni militare ale RM pînă la eliberarea din rîndurile forţei armate.
dacă partea se află într-o instituţie curativa profilactică, situaţie adeverită de instituţia respectivă, pînă se
va externa;
cînd pîrîtul este căutat pînă la găsirea acestuia sau pînă la încetarea căutării;
cînd s-a dat o delegaţie judiciară unei alte instanţe judecătoreşti din ţară pînă la prezentarea delegaţiei;
dacă a dispus organului de tutelă şi curatelă efectuarea unui control al condiţiilor de trai ale adoptatorilor
în pricinile de adopţie şi în alte pricini în care pot fi lezate drepturile şi interesele copilului pînă la
prezentarea raportului organului de tutelă şi curatelă;
dacă au încetat împuternicirile tutorelui sau curatorului pînă la numirea altui reprezentant legal.
Revizuirea hotărârilor, încheierilor şi deciziilor irevocabile.
Revizuirea hotărîrilor irevocabile este o cale extraordinară de atac, de retractare, de regulă nesuspensivă
de executare, prin intermediul căreia se poate obţine desfiinţarea hotărîrilor şi încheierilor irevocabile şi
rejudecarea pricinii în cazurile expres prevăzute de lege.
Obiect al revizuirii îl constituie hotărîrile, încheierile şi deciziile irevocabile ale tuturor instanţelor
judecătoreşti. Subiecţii cu drept de sesizare în instanţa de revizuire sunt:
 Părţile şi alţi participanţi la proces;
 Persoanele care nu au participat la proces dar care sunt lezate în drepturi prin hotărîrea, încheierea sau
decizia emisă;
 Agentul guvernamental, în cazurile în care R. M. este acţionată la C.E.D.O.
Cererea de revizuire împotriva unei hotărîri rămase irevocabilă prin neatacare, se soluţionează de instanţa
care s-a pronunţat asupra fondului. Cererea de revizuire împotriva unei hotărîri, care, fiind supusă căilor
de atac, a fost menţinută, modificată sau casată cu emiterea uneo hotărîri noi, se soluţionează de instanţa
care a menţinut, modificat sau emis o altă hotărîre.
Cererea declarată de agentul guvernamental se examinează la CSJ. Cererea de revizuire se depune doar în
temeiurile şi termenele prevăzute de lege:
 Dacă s-a constatat prin sentinţă penală irevocabilă, comiterea unei infracţiuni, în legătură cu pricina
care se judecă, revizuirea se cere în termen de 3 luni din ziua în care sentinţa a devenit irevocabilă.
 Dacă au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii, care nu au fost şi nu au
putut fi cunoscute revizuentului, dacă acesta dovedeşte că a întreprins toate măsurile pentru a afla
circumstanţele şi faptele esenţiale în timpul judecării anterioare a pricinii. În acest caz, cererea de
revizuire se depune în termen de 3 luni din ziua în care i-au devenit cunoscute.
 Dacă instanţa a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost atraşi în proces,
cererea de revizuire se depune în termen de 3 luni din ziua în care persoana interesată a luat cunoştinţă de
circumstanţele respective.
 Dacă s-a anulat sau modificat hotărîrea, sentinţa sau decizia instanţei judecătoreşti care au servit drept
temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a cărei revizuire se cere, în termen de 3 luni din ziua în care
persoana interesată a luat cunoştinţă de hotărîrea, sentinţa sau decizia luată.
 Dacă CEDO a derulat o procedură de reglementare pe cale amiabilă, într-o cauză unde figurează ca
parte în proces R. M. Cererea de revizuire se depune în interiorul termenului de derulare a procedurii de
reglementare pe cale amiabilă la CEDO.
 Dacă CEDO a constat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale care poate fi remediată cel
puţin parţial, prin anularea hotărîrii pronunţate de o instanţă de judecată naţională. Cererea de revizuire se
depune în termen de 6 luni după emiterea hotărîrii CEDO.
Cererea de revizuire se examinează conform regulilor generale de procedură. Dezbaterile sunt limitate la
admisibilitatea revizurii şi la faptele pe care se întemeiază. Neprezentarea participanţilor la proces legal
citaţi nu împiedică examinarea cererii. Administrînd probele prezentate, instanţa trebuie să dea răspuns
dacă sunt sau nu temeiuri de revizuire.
Instanţa se pronunţă printr-o încheiere de respingere a cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă sau de a
admitere a cererii de revizuire şi de casare a hotărîrii deciziei revizuite.
Felurile dispoziţiilor primei instanţe de judecată.
Prin actele de dispoziție ale instanței poate fi exprimată prin caracterele juridice ale acestora: caracter
judiciar, procesual, legal, individual, autoritar și obligatoriu.
La judecarea cauzelor civile în primă instanță, se emit trei tipuri de acte judecătorești de dispoziție
hotărâre judecătorească, încheiere judecătorească, ordonanță judecătorească.
Hotărârea judecătorească a fost analizată sub trei aspecte importante: al condițiilor de formă și de
structură, al condițiilor de conținut și al efectelor hotărârii judecătorești. exigențe/condiții de conținut ale
hotărârilor judecătorești: legalitatea, temeinicia, certitudinea, deplinătatea și necondiționalitatea. Prin
legalitatea hotărârii judecătorești se înțelege aplicarea corectă a normelor de drept material și procedural
de către instanța de judecată care a pronunțat hotărârea. Încălcările normelor de drept material care
determină casarea hotărârii ca fiind ilegală sunt stabilite la art. 387 și art. 432, alin. (2) CPC. Propunem de
lege ferenda comasarea temeiurilor de drept material/de declarare a apelului/recursului de la art. 387 și
432 alin. (2) într-un singur articol, deoarece acestea sunt identice. Încălcarea normelor de drept procedural
care duce la casarea hotărârii sunt prevăzute la art. 388 și art. 432 alin. (3) și (4) CPC. Propunem de lege
ferenda comasarea temeiurilor de drept procedural de casare a hotărârii într-u
Temeiurile şi termenele declarării revizuirii hotărârilor irevocabile.
Revizuirea reprezintă acea cale extraordinară de atac care are ca obiect hotărâri irevocabile, înzestrate cu
puterea de lucru judecat şi poate fi exercitată numai în cazurile şi condiţiile expres stabilite prin lege. Este
cale extraordinară de atac, de retractare, deoarece se adresează instanţei care a soluţionat pricina în fond,
cerându-i să revină asupra hotărârii atacat
Temeiurile Revizuirea se declară în cazul în care:
            a) s-a constatat, prin sentinţă penală irevocabilă, comiterea unei infracţiuni în legătură cu cauza
care se judecă;
            b) au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale cauzei care nu au fost şi nu au
putut fi cunoscute revizuientului, dacă acesta dovedeşte că a întreprins toate măsurile pentru a afla
circumstanţele şi faptele esenţiale în timpul judecării anterioare a cauzei;
            c) instanţa a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost implicate în proces;
            e) s-a anulat ori s-a modificat hotărîrea, sentinţa sau decizia instanţei judecătoreşti care au servit
drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere;
            e1) a fost aplicată o lege declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională şi la judecarea
cauzei a fost ridicată excepţia de neconsttuţionalitate, iar instanţa de judecată a respins cererea privind
sesizarea Curţii Constituţionale sau din hotărîrea Curţii Constituţionale rezultă că prin aceasta s-a încălcat
un drept garantat de Constituţie sau de tratatele internaţionale în domeniul drepturilor omului;
            g) Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau Guvernul Republicii Moldova a iniţiat o procedură
de reglementare pe cale amiabilă într-o cauză pendinte împotriva Republicii Moldova;
            h) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, printr-o hotărîre, fie Guvernul Republicii
Moldova a recunoscut, printr-o declaraţie, o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale care
poate fi remediată, cel puţin parţial, prin anularea hotărîrii pronunţate de o instanţă de judecată naţională.
Cererea de revizuire se depune:
            a) în termen de 3 luni din ziua în care sentinţa penală a devenit irevocabilă –în cazul prevăzut la
art. 449 lit. a);
            b) în termen de 3 luni din ziua în care persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele sau
faptele esenţiale ale cauzei care nu i-au fost şi nu puteau să-i fie cunoscute anterior, dar nu mai tîrziu de 5
ani de la data rămînerii irevocabile a hotărîrii, încheierii sau deciziei – în cazul prevăzut la art. 449 lit. b);
            c) în termen de 3 luni din ziua în care persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele
respective – în cazul prevăzut la art. 449 lit. c);
            d) în termen de 3 luni din ziua în care persoana interesată a luat cunoştinţă de hotărîrea, sentinţa
sau decizia anulată sau modificată care a servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror
revizuire se cere – în cazul prevăzut la art. 449 lit. e);
            d1) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele
respective – în cazul prevăzut la art. 449 lit. e1);
Încheierile primei instanţe de judecată.
Dispoziţiile primei instanţe, în care nu se soluţionează fondul cauzei se dau sub formă de încheiere.
Încheierile se dau în camera de chibzuire, însă în caz de soluţionare a unei chestiuni simple instanţa poate
da încheiere pe loc, fără a se retrage în camera de chibzuire, consemnându-se aceasta în procesul – verbal
al şedinţei:
Reieşind din forma expunerii, încheierile sînt: a)    date în forma unui act scris în camera de consiliu; b)  
date în forma orală şi consemnate în procesul – verbal.
După modul deliberării, deosebim: a)    încheieri care pot fi deliberate numai în şedinţa de judecată; b)  
încheieri date în afara şedinţei de judecată.
După conţinut, diferenţiem: a)    încheierile care împiedică desfășurarea procesului. Aici se atribuie
încheierile de refuz, de restituire, de a nu da curs cererii de chemare în judecată;
b)    încheierile care asigură desfăşurarea normală a procesului. Aici menționăm încheierile: de intentare a
procesului, de pregătire a cauzei pentru dezbateri, de conexare sau separare a pretențiilor, de asigurare a
acțiunii, de antrenare în proces a coparticipanților și intervenienților, de reclamare a probelor, de asigurare
a dovezilor, de ordonare a expertizei ș.a.;
c)    încheierile care termină procesul fără adoptarea unei hotărâri (încetarea procesului sau scoaterea
cererii de pe rol);
d)    încheierile date în legătură cu executarea hotărârii, cum ar fi de exemplu, încheierile privind
explicarea hotărârii judecătorești, corectarea greșelilor din hotărâre, încheierea de executare imediată a
hotărârii sau de asigurare a executării hotărârii, încheierea de schimbare a modului și ordinii de executare
a hotărârii;
e)    încheierile date în baza cererilor depuse cu privire la revizuirea hotărârilor în urma unor împrejurări
nou descoperite;
f)    încheierile privind anularea ordonanței judecătorești.
În funcție de posibilitatea de contestare a încheierilor, acestea pot fi:
a)    încheieri susceptibile de recurs separat de hotărâre. De exemplu, încheierea privind: refuzul de a
primi sau restituirea cererii de chemare în judecată.
b)    încheierile care se atacă odată cu fondul constituie toate încheierile pentru care legea nu prevede o
cale separată de atac sau imposibilitatea atacării lor. Exercitarea căilor de atac asupra hotărârilor se
extinde și asupra încheierilor date în pricina respectivă, chiar dacă s-au emis după pronunțarea hotărârii și
dacă atacarea încheierii nu se menționează în cererea de apel sau recurs.
c)    încheierile care nu se supun nici unei căi de atac, cum ar fi cele privind soluționarea conflictului de
competență, refuzul de a primi cererea de eliberare a ordonanței judecătorești, de anulare a ordonanței.
Faţă de conţinutul încheierii, legiuitorul înaintează următoarele cerinţe:
indicarea datei şi locului unde s-a dat încheierea;
denumirea instanţei care a dat încheierea, numele membrilor completului de judecată şi a grefierului;
numele participanţilor la proces şi obiectul litigiului;
chestiunea asupra căreia se dă încheierea;
motivele care au determinat concluziile instanţei şi legile de care s-a călăuzit instanţa;
dispoziţia instanţei;
forma şi termenul căii de atac împotriva încheierii.
Încheierea dată de instanţă în formă orală şi cosemnată în procesul verbal trebuie să conţină chestiunea
asupra căreia se dă încheierea, motivele care au determinat concluziile instanţei şi legile de care s-a
călăuzit instanța.
Participanților la proces care nu s-au prezentat în ședință de judecată li se trimit, în cel mult 5 zile de la
emitere, copiile de pe încheierea judecătorească privind suspendarea sau încetarea procesului ori
scoaterea cererii de pe rol.
Efectele juridice ale neprezentării în şedinţa de judecată a participanţilor la proces.
Dacă instanţei judecătoreşti nu i s-a comunicat motivul neprezentării în şedinţă de judecată a
participantului la proces citat legal sau dacă instanţa consideră neîntemeiat motivul neprezentării, pricina
se examinează în lipsa acestuia.
Părăsirea şedinţei de judecată de către o parte sau de un alt participant la proces înainte de încheierea
dezbaterilor precum şi prezenţa în sala de şedinţă fără a lua parte la dezbateri, echivalează cu
neprezentarea neîntemeiată în şedinţa de judecată.
Martorul, interpretul, expertul, specialistul, citaţi legal care nu s-au prezentat în instanţă din motive
neîntemeiate, pot fi supuşi unei amenzi de pînă la 10 unităţi convenţionale. În cazul neprezentării repetate
a martorului din motive neîntemeiate, instanţa poate ordona aducerea lui forţată şi, la cererea părţii
interesate îl poate obliga la reparaţia prejudiciului cauzat prin amînarea şedinţei de judecată. Cînd
expertul citat legal nu se prezintă nejustificat, pe seama lui se vor pune cheltuielile suportate de
persoanele interesate, cu posibila aplicare concomitentă a unei amenzi de 15 u. c.
În caz de neprezentare a reclamantului înştiinţat legal, dacă el nu a adus la cunoştinţă instanţei motivele
neprezentării sale sau dacă aceste motive sunt considerate de instanţă neîntemeiate sau dacă el nu a
solicitat examinarea cauzei în lipsa sa, iar pîrîtul nu cere examinarea cauzei, instanţa va scoate cererea de
pe rol, dacă nu se încalcă drepturile altor participanţi,regulă care se aplică şi în cazul intervenientului
principal sau coreclamantului facultativ.
Iar în caz de neprezentare a pîrîtului (sau copîrîtului) înştiinţat în modul cuvenit despre şedinţa de
judecată, dacă el nu a adus la cunoştinţa instanţei motivele neprezentării sale sau dacă aceste motive  sunt
considerate neîntemeiate sau dacă nu a solicitat examinarea cauzei în lipsa sa, instanţa va dispune
examinarea cauzei în lipsa pîrîtului.
Dacă ambele părţi nu s-au prezentat în judecată din motive neîntemeiate şi dacă nici una din părţi nu a
cerut examinarea pricinii în absenţa sa, instanţa amînă  procesul. Neprezentarea repetată duce la scoaterea
cererii de pe rol.
Neprezentarea în şedinţă de judecată a procurorului, împuternicitului autorităţii publice, organizaţiei şi
persoanei fizice care acţionează în interesul reclamantului, precum şi a reprezentantului nu împiedică
examinarea pricinii. La solicitarea întemeiată a participantului la proces, instanţa poate amîna o singură
dată judecarea pricinii din cauza neprezentării motivate a reprezentantului acestuia.
Actele de dispoziţie ale părţilor.
Prin acte de dispozitie sunt desemnate acele manifestari de vointa ale partilor din proces, cu privire la
drepturile subiective (pretentiile deduse judecatii) sau la mijloacele procesuale prin care se pot recunoaste
sau realiza aceste drepturi.
Actele de dispozitie ale partilor sunt supuse verificarii de catre instanta spre a inlatura eventualele
incalcari ale dispozitiilor legale imperative sau nesocotirea intereselor statului, tertilor sau chiar ale
partilor.
Actele de dispozitie fac parte din continutul principiului disponibilitatii,Codul de procedura civila
reglementand 3 categorii de asemenea acte: desistarea, achiesarea si tranzactia judiciara.
In categoria contractelor judiciare cu privire la fondul litigiului ,se incadreaza si actele de dispozitie :
desistarea(renuntarea la judecata) dupa dezbaterea fondului , achiesarea sau recunoasterea si tranzactia
judiciara care pune capat procesului , cat si litigiului dintre parti( art.271-273 C.proc.civ.)
Recursul împotriva încheierilor judecătoreşti.
Încheierile date în primă instanţă, pot fi atacate cu recurs numai o dată cu hotărîrea, cu excepţia cazurilor
cînd, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs:
a)    Încheierile princ care s-a întrerupt ori s-a suspendat procesul;
b)    De strămutare a pricinii;
c)    De restituire a cererii;
d)    De refuz în primirea cererii;
e)    De respingere a cererii de coparticipare obligatorie sau de intervenţie accesorie ori principală;
f)    Cu privire la probleme de judecată;
g)    De respingere a cererii privind repunerea în termen sau asigurarea probelor;
h)    De anularea sau reducere a amenzii;
i)    De asigurarea a acţiunii;
j)    De corectare a greşelilor din hotărîre;
k)    De explicare a hotărîrii;
l)    De amînare sau eşalonare a executării hotărîrii;
m)    De schimbare a modului şi ordinii de executare a hotărîrii;
n)    Dispunerea de executare imediată;
o)    De indexare a sumelor adjudecate;
p)    De încetare a procesului;
q)    De scoatere a cererii de pe rol;
r)    De încuviinţare sau refuz de încuviinţare a executării hotărîrii judecătoreşti arbitrale sau străine;
s)    De desfiinţare a hotărîrii arbitrale sau refuzul de a o desfiinţa;
t)    De eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale sau refuzului de a-l elibera;
u)    Încheierile care fac posibilă desfăşurarea de mai departe a procesului.
Curţile de Apel examinează recursurile împotriva încheierilor judecătoriilor. Colegiul civil, comercial şi
de contencios administrativ al CSJ examinează recursurile împotriva încheierilor Curţilor de Apel.
Încheierile CSJ rămîn irevocabile de la momentul emiterii.
Recursul împotriva încheierilor se depune în termen de 15 zile de la data pronunţării ei, fără achitarea
taxei de stat, la instanţa a cărei încheiere se atacă. Depunerea recursului nu suspendă executarea încheierii
de asigurarea a acţiunii şi a încheierii de executare imediată a acţiunii. Instanţa de recurs nu se implică în
esenţa fondului litigiului, ci verifică în exclusivitate respectarea normelor procedurale la emiterea
încheierii atacate, pronunţînd o decizie de admitere sau respingere a recursului.
Recursul împotriva încheierii se examinează în termen de 3 luni, într-un complet din 3 judecători, pe baza
dosarului şi a materialelor anexate la recurs, fără examinarea admisibilităţii şi fără participarea părţilor.
Instanţa de recurs este în drept să dea următoarele soluţii:
1.    Să respingă recursul şi să menţină încheierea;
2.    Să admită recursul şi să caseze integral sau parţial încheierea, restituind pricina spre rejudecare;
3.    Să admită recursul şi să caseze integral sau parţial încheierea, soluţionînd prin decizie problema în
fond; Decizia instanţei de recurs rămîne irevocabilă din momentul emiterii. Decizia se plasează pe pagina
web a instanţei la data emiterii. Copia deciziei se remite părţilor, în termen de 5 zile de la data emiterii.
Cerinţele care se înaintează faţă de hotărârea primei instanţe. Faţă de hotărîrea instanţei de judecată se
înaintează următoarele cerinţe:
a)    Să fie legală. Hotărîrea e legală dacă s-au respectat întocmai normele dreptului procesual la
examinarea pricinii, precum și dacă ea este dată în strictă corespundere cu normele dreptului material iar
în lipsa lor au fost aplicate normele de drept, ce reglementează raporturi similare (analogia legii) ori
principiile de drept și sensul legislației în vigoare (analogia dreptului),
b)    Să fie întemeiată. Hotărîrea e întemeiată dacă concluziile instanţei luate în hotărîre corespund exact
relaţiilor reale dintre părţi, adică instanţa, pe baza probelor veridice, a stabilit deplin împrejurările care au
importanţă pentru pricină, iar concluziile acesteia cu privire la relaţiile juridice dintre părţi sunt juste;
c)    Să fie necondiţionată. Hotărîrea se consideră necondiţionată dacă ea nu cuprinde în sine condiţii, de
apariţia sau inapariţia cărora depinde executarea hotărîrii. Excepţia de la această regulă fac cazurile de
adjudecare a bunurilor, cînd instanţa arată în hotărîre contravaloarea bunurilor care trebuie să fie încasată
de la pîrît, dacă la executarea hotărîrii se va constata că aceste bunuri nu mai există;
d)    Să fie certă. Este considerată certă, hotărîrea în care este precis determinată chestiunea cu privire la
existenţa  sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din obiectul raportului juridic litigios.
Hotărîrea judecătorească trebuie să conțină o soluție clară atît pentru subiecții raportului material litigios,
cît și pentru ceilalți participanți la proces.
e)    Să fie deplină. Hotărîrea e deplină dacă dă răspuns la toate pretenţiile înaintate în cererea principală şi
reconvenţională şi au fost soluţionate şi alte chestiuni care, conform legii instanţa e obligată să le
soluţioneze.
Noţiunea şi esenţa procedurii speciale. Nu are caracter litigios (dacă apare un litigu de drept, cererea se
scoate de rol); Lipsește una din părți, care ar determina contradictorialitatea
Există însă persoane interesate...
Deci, pot exista conflicte de fapt... între petiționar și persoanele interesate...
În procedura specială- Se examinează doar cauzele care sunt prevăzute expres și limitativ de lege:
Art. 279 CPC
(2) Instanţelor judecătoreşti le pot fi atribuite prin lege spre examinare în procedură specială şi alte
categorii de cauze.
Daca în procedură specială se formulează o altă cerere decît în baza art.279, 281 CPC,
judecătorul va refuza primirea acesteia conform art.169 lit.a) CPC
sau instanţa va înceta procesul conform art.265 lit.a) CPC.
Dacă în procedură specială se adresează alt subiect decât cel prevăzut de lege pentru fiecare caz,
atunci se va refuza cererea conform art.169 lit.c) CPC,
sau va înceta procesul conform art. 265 lit.h) CPC
În procedura specială nu există : referință, asigurare de acţiunetranzacţie de împăcare,recunoaştere de
acţiune,acţiune reconvenţională.
Taxa de stat în procedură specială este de 100
Lei Dar sunt scutiţi: 1. cetăţenii RM în cauze de adopţie, 2. autorităţile publice, organizaţiile şi
persoanele fizice care, conform legii, sînt împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane, 3. minorii privind cererile de apărare
a drepturilor lor
Cererile în procedură specială trebuie :să fie bine documentate, adică petiționarul trebuie să anexeze
suficient de multe acte care să determine instanţa să accepte şi să soluţioneze cererea.
În procedură specială: 1.se atrage avocat din oficiu (art.306, 316 CPC);
2. se numeşte expertiză psihiatrică din oficiu (art.304 CPC) – chiar poate fi forţată; 3. unele termene de
adresare sau examinare sunt foarte scurte (art. 310, 314 CPC); 4. instanţa îşi poate anula propria hotărâre
(art.301 CPC).
Petiționarul poate fi minor (de ex. cînd cere emaciparea);
Examinarea nu este publică (de ex. ședințe secrete în cazul adopției);
Unele categorii de cauze au doar 2 niveluri de jurisdicție (de ex. declararea persoanei dispărută fără
veste sau decedată sau hotărîrea judecătorească prin care se constată inexactitatea înscrierilor din registrul
de stare civilă sau reconstituirea procedurii pierdute pot fi atacată doar cu apel)
Efectele juridice ale hotărârii rămase definitive (irevocabile).
Hotărârea judecătorească este scopul final spre care tind părţile în litigiu şi în mod firesc acest act
dispoziţional al judecăţii produce o serie de efecte juridice. Doctrina procesual civilă este destul de
controversată cu privire la efectele hotărârilor judecătoreşti, iar din legislaţia autohtonă ar trebui înlăturate
pe cât este posibil unele inexactităţi. efectele juridice ale hotărârilor judecătoreşti în Republica Moldova,
Efectele juridice ale hotărârilor judecătoreşti în special când ele pot fi examinate în apel, recurs şi
revizuire şi când devin executorii, urmează să distingem câteva tipuri de hotărâri judecătoreşti: hotărâri
nedefinitive, hotărâri definitive şi hotărâri irevocabile.
Conform art.254 C.proc.civ., rămân definitive hotărârile judecătoreşti: a) emise în primă instanţă fără
drept de apel; b) emise în primă instanţă, supuse apelului, după examinarea pricinii în apel, în cazul în
care apelul este respins; c) emise în apel prin care s-a rezolvat fondul cauzei.
Irevocabile sunt hotărârile judecătoreşti: a) emise în primă instanţă, după expirarea termenului de
atac; b) emise în primă instanţă, atacate în apel sau recurs, după examinarea pricinii în recurs, în cazul în
care recursul este respins; c) emise în recurs, prin care s-a rezolvat fondul cauzei. Conceptele „hotărâre
definitivă” şi „hotărâre irevocabilă” sunt clarificate fără echivoc în doctrină.
Definitive sunt numite hotărârile care nu pot fi atacate cu apel, adică participanţii la proces nu mai au
posibilitatea legală de a solicita rejudecarea fondului pricinii civile respective. Hotărârile irevocabile*
sunt actele dispoziţionale judecătoreşti care nu pot fi contestate nici cu apel, nici cu recurs, adică în
privinţa lor instanţele judecătoreşti nu se mai pot expune, litigiul de drept considerându-se din acel
moment soluţionat. Hotărârile irevocabile sunt neanulabile.
Hotărârea, ca act final al judecăţii, produce următoarele efecte: a)  Dezinvesteşte instanţa de soluţionarea
procesului;b)Hotărârea constituie din punct de vedere probator, înscris autentic, astfel încât face dovadă
până la înscrierea în fals;c) Hotărârea constituie titlul executoriu putând fi pusă în executare în termenul
de prescripţie de trei ani, cu excepţia celor susceptibile de executare  imediată.
Hotărârea judecătorească se execută după ce rămâne definitivă, cu excepţia cazurilor de executare
imediată după pronunţare.
Urmează a fi executată imediat ordonanţa sau hotărârea judecătorească prin care pârâtul este obligat la:
plata pensiei de întreţinere;
a salariului şi altor drepturi ce decurg din raporturi de muncă, a îndemnizaţiei de şomaj în mărimea unui
salariu mediu;
la reparaţia prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau printr-o altă vătămare a sănătăţii
ori prin deces, dacă reparaţia s-a efectuat sub formă de prestaţii băneşti periodice;
la plata unui salariu mediu pentru absenţă forţată de la locul de muncă, în cazul reintegrării în serviciu a
salariatului concediat sau transferat nelegitim.
La cererea reclamantului, instanța judecătorească poate dispune executarea imediată a hotărârii dacă, în
circumstanţe excepţionale, tergiversarea executării hotărârii ar cauza un prejudiciu grav creditorului sau
dacă executarea hotărârii ar deveni imposibilă. Problema dispunerii executării imediate poate fi pusă atât
în cursul judecării pricinii, cât şi după pronunţarea hotărârii.
În funcţie de situaţia materială a părţilor sau de alte circumstanţe, instanţa emitentă poate, la cererea
participanţilor la proces sau la propunerea organului de executare a hotărârii, să amâne ori să eşaloneze
executarea ei, precum şi să schimbe modul sau  ordinea de executare.
Aceste chestiuni se soluţionează în şedinţă de judecată, participanţilor comunicându-li-se locul, data şi
ora şedinţei, dar neprezentarea lor nu împiedică examinarea.
d)    hotărârea produce efecte retroactive în sensul că constată drepturi preexistente; iar în cazul acţiunilor
de constituire hotărârea îşi produce efectele numai pentru viitor;
e)    numai după ce hotărârea devine definitivă sau, după caz, irevocabilă se bucură de puterea lucrului
judecat, ceea ce înseamnă că hotărârea judecătorească exprimă adevărul și de aceea judecata nu poate fi
reluată.
După ce hotărârea rămâne irevocabilă, părţile şi ceilalţi participanți la proces, precum şi succesorii lor în
drepturi nu pot înainta o nouă cerere de chemare în judecată cu aceleaşi pretenţii şi în acelaşi temei, nici
să conteste în alt proces faptele şi raporturile juridice stabilite în hotărârea judecătorească irevocabilă.
Hotărârile nedefinitive sunt acelea împotriva cărora se poate exercita apelul fiind neexecutorii, cu
excepţia celor care se execută imediat. Hotărârile definitive nu pot fi atacate cu apel, dar pot fi atacate cu
recurs. Hotărârile (încheierile şi deciziile) irevocabile nu pot fi atacate nici cu recurs, deci sunt
neanulabile.
Puterea lucrului judecat prezintă următoarele caractere:
a)    incontestabilitatea. Hotărârea instanţei judecătoreşti rămasă definitivă nu poate fi atacată cu apel, ci
doar pe căile prevăzute de lege, iar cea irevocabilă nu se atacă nici cu recurs, putând fi doar revizuită;
b)    exclusivitatea. După rămânerea hotărârii irevocabile nici părţile, nici ceilalţi participanţi la proces,
precum şi succesorii lor în drepturi nu pot să facă o nouă cerere în judecată, cuprinzând aceleaşi pretenţii
şi având acelaşi temei;
c)    prejudicialitatea. Concluziile cu privire la faptele şi raporturile juridice stabilite într-o hotărâre
judecătorească irevocabilă sunt obligatorii pentru toate celelalte instanţe care se confruntă cu aceste fapte
la judecarea altor pricini civile în aşa măsură în care ele au fost apreciate de instanţa iniţială.
Prejudicialitatea are limite subiective și obiective. Cele subiective cer ca acest efect juridic să se producă
prin participarea la un alt proces a acelorași persoane. Limitele obiective se referă la examinarea în cadrul
altui proces a acelorași fapte și raporturi juridice în privința cărora a fost emisă deja o hotărâre
irevocabilă;
d)    executorialitatea. Dacă hotărârea instanţei judecătoreşti rămasă definitivă/irevocabilă, după caz, nu se
execută benevol, executarea ei se înfăptuieşte în mod forţat de organul respectiv;
e)    obligativitatea. Dacă hotărârea rămasă definitivă/irevocabilă, după caz, își are limitele sale obiective
și subiective.
Limitele obiective presupun că hotărârea se extinde numai în privinţa raportului juridic soluţionat de
instanţa de judecată; şi numai în privinţa faptelor juridice care constituie temeiul de fapt al hotărârii.
Limitele subiective presupun că hotărârea se extinde în sens material numai asupra persoanelor care au un
interes juridic material în hotărârea instanţei, în privinţa celorlalţi participanţi hotărârea se extinde numai
procesual.
Hotărârile judecătorești sunt obligatorii de asemenea pentru toate autoritățile publice, asociațiile obștești,
persoanele oficiale, organizațiile și persoanele fizice terțe.
Noţiunea şi esenţa procedurii în ordonanţă (procedura simplificată).
Procedura în ordonanţă reprezintă în sine forma simplificată de apărare a drepturilor şi intereselor
creditorilor, a căror pretenţii se întemeiază pe documente incontestabile. Putem defini procedura în
ordonanţă ca fiind o procedură simplificată în faţa primei instanţe, de apărare a drepturilor şi intereselor
creditorilor, alternativă procedurii contencioase, bazată pe probe scrise, autentice şi incontestabile,
condiţionată de natura pretenţiilor material – juridice indicate de lege, în al căror temei se eliberează
ordonanţa judecătorească, care pune în aplicare mecanismul de executare silită a obligaţiei. Astfel,
procedura în ordonanţă este neconticioasă, în sensul că este o procedură simplificată, care, nu conţine
etapa dezbaterilor judiciare, lipsind contradictorialitatea examinării pricinii, însă, care se caracterizează
prin existenţa părţilor şi a litigiului de drept dintre acestea.
Esenţa acestei proceduri vizează verificarea formei şi conţinutului materialelor prezentate de creditor şi a
lipsei obiecţiilor din partea debitorului. Intentarea unei astfel de proceduri simplificate rămîne la
latitudinea creditorului, care, are posibilitatea să ceară şi intentarea unei proceduri contencioase.
Ordonanţa judecătorească este o dispoziţiei dată unipersonal de judecător, în baza materialelor prezentate
de creditor, privind încasarea de sume băneşti sau revendicarea de bunuri mobile (şi imobile) de la
debitor, în următoarele categorii de pretenţii:
1.    Ce derivă dintr-un act juridic autentificat notarial. În acest caz, se prezintă copia actului juridic
autentificat notarial, iar dacă acesta trebuie înregistrat, şi dovada înregistrării actului.
2.    Ce rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, cînd legea nu dispune altfel. În acest
caz, la cerere se anexează copiile actelor juridice şi înscrisurile care confirmă faptul că debitorul nu-şi
onorează obligaţiiel sale contractuale sau cele prevăzute de lege.
3.    Ce sunt întemeiate pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului
autentificat notarial. În caz de refuz total sau parţial de acceptare, posesorul cambiei trebuie să adreseze
un protest. Actul de protest este principala dovadă a prezentării cambiei spre acceptare şi a refuzului
trasului. Notarul efectuează actul de protest al cambiei în caz de neacceptare, neachitare şi nedatare a
acceptului. Acest tip de pretenţii se examinează în procedura în ordonanţă, la cererea beneficiarului
cambiei, care trebuie să prezinte protestul cambiei, în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului
autentificat notarial.
4.    Pretenţii ce ţin de încasarea pensiei de întreţinere a copilului minor, care nu necesită stabilirea
paternităţii, contestarea paternităţii sau atragerea în proces a altor persoane interesate. În cazul contestării
paternităţii, încasării întreţinerii pentru copilul major inapt de muncă şi necesităţii intervenţiei, judecătorul
refuză primirea cererii de eliberare a ordonanţei şi explică dreptul de a se adresa în procedură
contencioasă.
5.    Cînd urmăresc perceperea salariului sau altor drepturi calculate, dar neachitate salariatului. Creditorul
trebuie să prezinte acte care ar confirma aflarea raporturilor juridice de muncă cu debitorul şi existenţa
datoriei la plata salariului sau unor altor plăţi calculate.
6.    Cînd rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor bunuri. În acest caz, cererea de
eliberare a ordonanţei este depusă de către vînzătorul care a predat cumpărătorului marfa, conform
contractului de vînzare – cumpărare în credit;
7.    Sunt înaintate de organul de poliţie, de organul fiscal sau de organul de executare a acarelor
judecătoreşti privind încasarea cheltuielilor legate de căutarea pîrîtului sau debitorului ori bunurilor lor
sau a copilului luat de la debitor, în temeiul unei hotărîri judecătoreşti precum şi a cheltuielilor de păstrare
a bunurilor sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului evacuat din locuinţă. Pentur eliberarea
ordonanţei vor fi prezentate înscrisurile care certifică cheltuielile suportate;
8.    Care rezultă din nerestituirea cărţilor împrumutate de la bibliotecă. Cererea este depusă nemijlocit de
către bibliotecă (care are statut de persoană juridică), în caz contrar, cererea se va depune de către
instituţia în cadrul căreia funcţionează biblioteca. Pentru eliberarea ordonanţei se prezintă înscrisul care
confirmă primirea de către cititor a cărţii din bibliotecă şi un extras din Registrul de Inventariere a
Bibliotecii, certificat de creditor cu privire la costul cărţii nerestituite;
9.    Care decurg din neonorarea de către agentul economic a datoriei faţă de Casa Naţională de Asigurări
Sociale şi agenţiile ei teritoriale;
10.    Care rezultă din restanţele din impozite sau asigurarea socială de stat; actul întocmit de către
funcţionarul fiscal prin care se certifică că contribuabilul nu permite accesul în domiciliul sau reşedinţa sa
pentru sechestrarea bunurilor;
11.    Care urmăresc deposedarea şi vînzarea forţată a obiectului gajului. Creditorul gajist trebuie să
înştiinţeze debitorul creanţei garantate şi după caz, debitorul gajist şi terţul deţinător al bunului gajat.
După notificare, creditorul gajist depune la Registrul în care a fost înscris gajul un preaviz, anexînd
dovada notificării debitorului gajist;
12.    Care rezultă din neachitarea de către persoanele fizice şi juridice a primelor de asigurare obligatorie
de asistenţă medicală.
Ordonanţa judecătorească reprezintă un act executoriu, care poate fi pus în executare fără a se elibera un
titlu executoriu în baza ei. Excepţia o constituie doar încasarea de la debitor la buget a taxei de stat.
Temeiurile şi procedura emiterii hotărârii suplimentare.
Articolul 250. Hotărîrea suplimentară
            (1) Instanţa care a pronunţat hotărîrea emite, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, o
hotărîre suplimentară dacă:
            a) nu s-a pronunţat asupra unei pretenţii formulate de către părţi sau de către intervenientul
principal;
            b) rezolvînd problema dreptului în litigiu, nu a indicat suma adjudecată, bunurile ce urmează a fi
remise sau acţiunile pe care pîrîtul trebuie să le îndeplinească;
            c) nu a rezolvat problema repartizării între părţi a cheltuielilor de judecată ori a omis să se
pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, specialiştilor, interpreţilor sau reprezentanţilor cu privire
la cheltuielile de judecată a căror compensare li se cuvine.
            (2) Problema pronunţării unei hotărîri suplimentare poate fi pusă în termenul executării silite a
hotărîrii. Instanţa emite, după examinare în şedinţă de judecată, hotărîrea suplimentară, care poate fi
atacată în ordinea stabilită de prezentul cod. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora
şedinţei. Neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea problemei.
            (3) Cererea de adoptare a unei hotărîri suplimentare nu se impune cu taxă de stat.
            (4) Încheierea judecătorească de respingere a cererii de emitere a unei hotărîri suplimentare se
supune recursului.
Hotărârea suplimentară Codul de procedură civilă spune că instanţa care a pronunţat hotărârea emite,
din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, o hotărâre suplimentară dacă:
nu s-a pronunţat asupra unei pretenţii formulate de către părţi sau de către intervenientul principal;
rezolvând problema dreptului în litigiu, nu a indicat suma adjudecată, bunurile ce urmează a fi remise sau
acţiunile pe care pârâtul trebuie să le îndeplinească; nu a rezolvat problema repartizării între părţi a
cheltuielilor de judecată ori a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, specialiştilor,
interpreţilor sau reprezentanţilor cu privire la cheltuielile de judecată a căror compensare li se cuvine.
Problema pronunţării unei hotărâri suplimentare poate fi pusă în termenul executării silite a hotărârii.
Instanţa emite, după examinare în şedinţă de judecată, hotărârea suplimentară, care poate fi atacată în
ordinea stabilită de Codul de procedură civilă. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora
şedinţei. Neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea problemei. Încheierea judecătorească de
respingere a cererii de emitere a unei hotărâri suplimentare se supune recursului.
Temeiurile de ordin material şi procesual pentru casarea hotărârii de către instanţa de apel.
 (1) Hotărîrea primei instanţe se casează sau se modifică de instanţa de apel dacă:
            a) circumstanţele importante pentru soluţionarea cauzei nu au fost constatate şi elucidate pe
deplin; b) circumstanţele importante pentru soluţionarea cauzei, pe care prima instanţă le consideră
constatate, nu au fost dovedite cu probe veridice şi suficiente; c) concluziile primei instanţe, expuse în
hotărîre, sînt în contradicţie cu circumstanţele cauzei; d) normele de drept material sau normele de drept
procedural au fost încălcate sau aplicate eronat. (2) O hotărîre legală în fond nu poate fi casată numai din
motive formale. Se consideră că normele de drept material sînt încălcate sau aplicate eronat în cazul în
care instanţa judecătorească: a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată  b) a aplicat o lege care nu
trebuia să fie aplicată;b1) a aplicat o lege care a fost declarată neconstituțională; c) a interpretat eronat
legea; d) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.
Faza dezbaterilor judiciare.
Recursul împotriva actelor de dispoziţie a curţilor de apel.
 429 Acte de dispoziţie care pot fi atacate cu recurs  (1) Pot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate de
curţile de apel în calitatea lor de instanţe de apel, cît şi hotărîrile pronunţate de curţile de apel.  (2)
Încheierile date în apel pot fi atacate cu recurs numai o dată cu decizia, cu excepţia cazurilor cînd, potrivit
legii, pot fi atacate separat cu recurs şi cînd încheierea face imposibilă desfăşurarea de mai departe a
procesu  (3) Recursul împotriva deciziei se consideră declarat şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea
au fost emise după pronunţarea hotărîrii atacate cu recurs. (4) Nu pot fi atacate cu recurs: a) deciziile de
trimitere a cauzei la rejudecare care nu se supun niciunei căi de atac; b) hotărîrile în privinţa cărora apelul
a fost retras în modul prevăzut la art. 374;c) deciziile emise de instanța de apel, fără drept de recurs.5) Nu
pot fi atacate cu recurs hotărîrile în a căror privinţă persoanele indicate la art. 430 nu au folosit calea
apelului prevăzută de lege. Persoana care nu a folosit apelul poate ataca cu recurs decizia instanţei de apel
prin care i s-a înrăutăţit situaţia, în partea care se referă la înrăutăţirea situaţiei. O hotărîre susceptibilă de
apel şi de recurs poate fi atacată, în cadrul termenului de apel, direct cu recurs dacă părţile consimt expres
în fața primei instanțe prin înscris autentic sau prin declaraţie verbală consemnată expres în procesul-
verbal. În acest caz, recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea eronată a normelor
de drept material. Temeiurile declarării recursului
(1) Părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea
esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural.
  (2) Se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care
instanţa judecătorească:a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată; b) a aplicat o lege care nu trebuia
să fie aplicată; b1) a aplicat o lege care a fost declarată neconstituțională  c) a interpretat în mod eronat
legea; d) a aplicat în mod eronat analogia legii sau analogia dreptului.
    (3) Se consideră că normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care:
      a) cauza a fost judecată de un judecător care nu avea dreptul să participe la judecarea ei;
b) cauza a fost judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora
şedinţei de judecată;c) în judecarea cauzei au fost încălcate regulile privind limba de desfăşurare a
procesului; d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane care nu au fost implicate în
proces; e) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată;  f) hotărîrea a fost pronunţată cu
încălcarea competenţei jurisdicţionale. (4) Săvîrşirea altor încălcări decît cele indicate la alin. (3)
constituie temei de declarare a recursului doar în cazul şi în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut
duce la soluţionarea greşită a cauzei sau în cazul în care instanţa de recurs consideră că aprecierea
probelor de către instanţa judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la
încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Actele procedurale ale părţilor, judecătorului în vederea pregătirii cauzelor civile pentru dezbateri
judiciare
Judecătorul este în drept să propună părților și altor participanți la proces, după caz, să prezinte probe
suplimentare și să dovedească faptele ce constituie obiectul probațiunii pentru a se convinge de
veridicitatea lor.
stabilirea cercului de participanţi la proces şi implicarea în proces a altor persoane.
Pregătirea cauzei pentru dezbateri include în sine acţiuni intelectuale, procesuale şi procedurale (sau de
secretariat) ale judecătorului:
Activitatea intelectuală presupune că judecătorul ia cunoștință de materialul prezentat, îl califică juridic și
chibzuiește perspectiva de desfășurare a procesului;
Activitatea procesuală constă în faptul că atât instanța de judecată, cât și participanții la proces
îndeplinesc diverse acte procedurale prevăzute de legislație;
Activitatea de secretariat include în sine actele instanței privind înaintarea demersurilor, trimiterea
citațiilor.
Încheierea privind pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare se emite fără drept de atac, de către
judecător în termen de 5 zile de la data la care s-a dat curs cererii cu enumerarea actelor ce urmează a fi
efectuate pentru pregătirea pricinii și cu indicarea termenelor îndeplinirii lor.
În acest scop, judecătorul  întreprinde următoarele acţiuni:
soluţionează problema intervenirii în proces a coparticipanţilor şi intervenienţilor. Coreclamanții sunt
înștiințați despre intentarea procesului și se clarifică posibilitatea intervenirii lor în proces. Dacă instanța,
stabilind temeiurile coparticipării procesuale obligatorii, nu va atrage în proces coreclamanții sau
copârâții, atunci hotărârea judecătorească va fi casată prin intermediul căilor de atac. În conformitate cu
principiul disponibilității, instanța anunță, dar nu atrage în proces intervenienții principali, însă din oficiu
poate atrage în proces intervenienții accesorii. În cazurile în care legea prevede posibilitatea sau
obligativitatea participării la proces a autorităților publice pentru a depune concluzii, judecătorul va
soluționa problema dată la această etapă.
Expediază pârâtului și, intervenientului copiile de pe cererea de chemare în judecată și stabilește data
până la care pârâtul și, după caz, intervenientul urmează să prezinte o referință scrisă privind acțiunea
reclamantului și toate probele necesare;
Remite reclamantului și, după caz, intervenientului copiile de pe referință și de pe înscrisurile anexate la
ea și stabilește data până la care urmează să fie prezentate toate probele suplimentare.
Judecătorul propune reclamantului să prezinte probe suplimentare, iar pârâtului – referința și eventual,
cererea reconvențională, inclusiv și probele în susținerea lor.
ia măsuri pentru concilierea părţilor şi le explică dreptul de a recurge la judecata arbitrală şi efectele uni
astfel de act, însă nu este în drept să se pronunțe asupra soluției ce s-ar da în lipsa tranzacției;
soluţionează problema citării martorilor sau îi audiază la locul lor de aflare;
la cererea participanţilor la proces reclamă de la organizaţii şi persoane fizice probele necesare pentru
soluţionarea pricinii.
Deși legea prevede realizarea sarcinii probațiunii exclusiv de către părți și alți participanți la proces, în
realitate judecătorul explică ce probe și cine dintre părți urmează a le prezenta, iar în cazurile necesare,
contribuie, la solicitarea părților, la acumularea probelor.
la solicitarea părţilor sau, în cazurile prevăzute de lege, din oficiu dispune efectuarea expertizei, stabilind
definitiv chestiunile asupra cărora trebuie prezentat raportul;
rezolvă problema introducerii în proces, la cererea părților sau din oficiu, a specialistului, interpretului;
la cererea părţilor, în cazurile de urgenţă cercetează la faţa locului înscrisurile şi probele materiale, cu
înştiinţarea participanţilor la proces;
soluţionează problema asigurării acţiunii;
trimite delegaţii judecătoreşti şi efectuează alte acte procedurale.
În caz de necesitate, pentru clarificarea unor aspecte legate de pregătirea pricinii pentru dezbateri,
judecătorul poate decide convocarea părților în ședință. După ce judecătorul constată că pricina este
pregătită suficient pentru dezbaterile judiciare adoptă o încheiere prin care fixează termenul de judecată,
notificând părților și altor participanți la proces locul, data și ora ședinței.
Termenul de judecată se stabileşte astfel încât, de la primirea citaţiei, pârâtul să aibă la dispoziţie cel puţin
15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în procesele urgente, cel puţin 5 zile. Dacă părțile declară că sunt
pregătite pentru examinarea pricinii în fond, instanța poate dispune examinarea ei în prima zi de
prezentare. Pentru zilele de odihnă şi de sărbătoare, şedinţele de judecată se stabilesc numai în cazuri de
urgenţă, cu  încuviinţarea preşedintelui instanţei
Referinţa este actul procesual prin care pârâtul, mai înainte de dezbaterea orală a procesului, îşi poate
formula obiecţiile şi apărările sale faţă de cererea reclamantului, arătând totodată mijloacele şi dovezile pe
care se sprijină.
Pentru asigurarea echilibrului procesual dintre părţi şi informarea exactă a instanţei cu privire la ceea ce
va avea de soluţionat judecătorul, în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, stabilește data
până la care pârâtul urmează să prezinte în judecată referința și toate probele necesare. În cazul mai
multor pârâţi se poate depune o singură referinţă ori atâtea referinţe câţi pârâţi sunt sau câte grupuri de
pârâţi există. Depunerea referinței este obligatorie. În cazul nedepunerii ei în termenul stabilit de instanță,
pricina este examinată în baza materialelor anexate la dosar.
La referință se anexează atâtea copii de pe ea câți reclamanți și intervenienți sunt, plus numărul de copii
certificate de pe înscrisurile anexate la ea pentru instanță.
Judecătorul explică pârâtului că neprezentarea în termen a probelor şi a referinţei nu împiedică
soluţionarea pricinii în baza materialelor din dosar.
Procedura în cazul cererilor cu valoare redusă.
Se examinează în procedură scrisă în ambele instanțe (poate fi și publică);
În doar două niveluri de jurisdicție: Fond și Apel.
Deciziile instanței de apel nu se supun recursului, fiind definitive și irevocabile de la pronunțare.
Durata examinării în fond -  6 luni de la data depunerii cererii.
Valoarea redusă se stabilește anual prin HG 10 salarii medii pe economie prognozate la data sesizării
instanţei, fără a se lua în considerare dobînzile, penalitățile, cheltuielile de judecată şi alte venituri
accesorii.
Nu se aplică: în materie fiscală, vamală sau în cazul răspunderii pentru prejudiciul cauzat de o autoritate
publică ori de o persoană cu funcţie de răspundere și al răspunderii statului pentru prejudiciul cauzat prin
acţiunile ilegale ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii sau ale instanţelor de judecată, precum
şi în cazul litigiilor cu privire la drepturile nepatrimoniale.
Cererea cu valoare redusă Se califică ca atare de judecător;
Trebuie să respecte art.166-171 CPC;
Se comunică pârâtului care în 30 zile poate depune referință;
Pîrîtul poate depune o cerere reconvențională doar dacă valoarea acțiunii reconvenționale nu depășește
valoarea admisibilă a cererii inițiale cu valoare redusă.
Excepţia de tardivitate. „Excepţia de tardivitate”. Art.1861 Codul de procedură civilă arată că cererile
depuse în instanţa de judecată peste termenul de prescripţie extinctivă, a căror tardivitate a fost invocată
de partea în proces, persoana în a cărei favoare a curs prescripţia, creditorul persoanei, sau la cererea
oricărei alte persoane care are interes legitim, la faza pregătirii cauzei pentru dezbateri, se examinează în
fond doar după examinarea de către instanţa de judecată a excepţiei de tardivitate. ă excepţia de tardivitate
este, de regulă, un mijloc de apărare utilizat de către pârât în procesul civil . Odată cu invocarea excepţiei
de tardivitate, partea împotriva căreia se invocă va putea solicita repunerea în termenul de prescripţie. De
regulă, excepţia de tardivitate va fi ridicată împotriva reclamantului, dar se pot întâlni situaţii când această
excepţie se fie invocată împotriva pârâtului.
Procedura de constatare a faptelor care au valoare juridică. Constatarea faptelor care au valoare juridică
reprezintă o categorie de cauze examinate în ordinea procedurii speiale, care are drept scop apărarea
intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice. Constatarea faptelor care au valoare juridică poate fi
definită ca stabilirea acelor cauze examinate în ordinea procedurii speciale, prin care instanţa de judecată
constată faptele de care depinde apariţia, modificarea sau încetarea drepturilor personale sau patrimoniale
ale persoanelor fizice sau juridice, dacă aceste fapte nu sunt legate de soluţionarea unui litigiu de drept ce
ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti şi dacă petiţionarul nu are o altă posibilitate de a obţine sau
de a restabili documentele care ar certifica faptul juridic a cărui constatare o solicită. Lista faptelor care au
valoare juridică şi pot fi constatate de către instanţa judecătorească sunt prevăzute la alin.(2) art.281 CPC
RM, acestea fiind: a. raporturile de rudenie; b. întreţinerea persoanei; c. înregistrarea naşterii, adopţiei,
căsătoriei, divorţului şi decesului; d. recunoaşterea paternităţii; e. decesul la o anumită dată şi în anumite
împrejurări; f. acceptarea unei succesiuni şi locul ei de deschidere; g. producerea unui accident; h.
posesiunea, folosinţa şi dispoziţia unui bun imobil în drept de proprietate; i. apartenenţa documentelor
constatatoare de drepturi (cu excepţia documentelor militare, buletinului de identitate, paşaportului şi a
certificatelor eliberate de organele de stare civilă) la o persoană al cărei nume indicat în document nu
coincide cu numele din certificatul de naştere, buletinul de identitate sau din paşaport; j. concubinajul, în
cazurile stabilite de lege; k. faptul represiunii politice; l. detenţiunea în lagărele de concentrare (ghetouri);
m. răspândirea informaţiei care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională dacă autorul
informaţiei nu este cunoscut; n. alte fapte cu valoare juridică. După cum putem observa, la lit.n) alin.(2)
art.281 CPC RM se prevede că instanţa de judecată poate constata şi alte fapte cu valoare juridică. Astfel,
la alin.(2) art.281 CPC RM nu este prevăzută o listă exhaustivă a faptelor care au valoare juridică, ci doar
una exemplificativă, deoarece nu ar fi posibilă identificarea tuturor faptelor care au valoare juridică; mai
mult ca atât, aceasta ar fi inutil. Dat fiind faptul că relaţiile sociale sunt într-o continuă modificare,
legislaţia statului se acomodează la necesităţile societății.
Condiţiile de constatare a faptelor cu valoare juridică Pentru ca instanţa judecătorească să examineze în
ordinea procedurii speciale cauzele de constatare a faptelor care au valoare juridică este necesar ca
acestea să întrunească condiţiile obligatorii prevăzute exhaustiv de lege. Potrivit alin.(1) art.282 CPC RM,
instanţa judecătorească constată faptul cu valoare juridică în cazul în care: 1) acesta generează, în virtutea
legii, următoarele efecte juridice: apariţia, modificarea sau încetarea unor drepturi personale sau
patrimoniale ale petiţionarului; 2) petiţionarul nu are o altă posibilitate de a obţine sau de a restabili
documentele care ar certifica faptul juridic a cărui constatare o solicită; 3) constatarea faptului nu este
legată de soluţionarea unui litigiu de drept ce ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti. Condiţiile sus-
menţionate sunt obligatorii pentru a fi întrunite, iar neîntrunirea uneia dintre aceste condiţii duce la
imposibilitatea constatării faptului
Medierea judiciară obligatorie. Medierea judiciară este o modalitate obligatorie de soluţionare amiabilă a
pretenţiilor adresate instanţei judecătorești, cu ajutorul şi sub conducerea acesteia, în cazurile ce ţin de:  a)
protecţia consumatorilor; b) litigiile de familie; c) litigiile privind dreptul de proprietate asupra bunurilor
între persoane fizice şi/sau juridice de drept privat; d) litigiile de muncă; e) litigiile care rezultă din
răspunderea delictuală;  f) litigiile succesorale;
Procedura medierii judiciare (1) După acceptarea spre examinare a cererii de chemare în judecată în
condiţiile art. 168 alin. (4), instanţa, în termen de 5 zile, stabileşte pentru părţile în proces data şedinţei de
soluţionare amiabilă a litigiului. Dacă există dovada citării legale, absenţa părţilor de la şedinţa de
soluţionare amiabilă a litigiului nu afectează curgerea termenului prevăzut la art. 1822 alin. (5). (2) În
procesul medierii judiciare, instanţa nu este în drept să ia măsuri de asigurare a acţiunii în conformitate cu
prevederile capitolului XIII din prezentul cod. (3) În cadrul şedinţei de soluţionare amiabilă a litigiului,
instanţa informează părţile despre legea aplicabilă litigiului, durata procedurilor, posibilele cheltuieli de
judecată, posibila soluţie asupra cazului şi efectele ei pentru părţile la proces. (4) Instanţa de judecată
întreprinde măsuri pentru ca părţile să soluţioneze pe cale amiabilă litigiul sau unele probleme litigioase
şi, în acest scop, poate cere prezentarea lor personală în judecată chiar dacă sînt reprezentate în proces şi
le acordă un termen de conciliere, care nu va depăşi 15 zile. (5) Termenul medierii judiciare nu poate
depăşi 45 de zile de la data la care a fost fixată prima şedinţă de soluţionare amiabilă a litigiului, dacă
legea nu prevede altfel.
Dreptul de a declara apel şi procedura exercitării apelului. Apelul este mijlocul procesual prin care
persoana nemulţumită de hotărârea primei instanţe solicită Curţii de Apel, în condiţile prevăzute de lege,
modificarea sau casarea (totală sau parţială) a acesteia Asemenea definiţie relevă scopul pentru care
persoana interesată a apelat la această cale de atac. Apelul este mijlocul procedural prin care partea
nemulţumită de hotărârea primei instanţe sau procurorul, în condiţiile legii, solicită instanţei ierarhic
superioare reformarea hotărârii atacate ori anularea acesteia Apelul este o cale ordinară de atac, prin
intermediul căreia oricare dintre părţi poate solicita unei jurisdicţii superioare reformarea hotărârii
pronunţate de instanţa de fond Apelul constituie o formă de manifestare a acţiunii civile, un mijloc
procedural ce intră în componenţa acesteia şi, ca urmare, dreptul de apel reprezintă o componentă a
dreptului la acţiune, cu toate consecinţele care decurg de aici. Aceasta înseamnă că, pentru exercitarea
dreptului de apel, trebuie îndeplinite condiţiile generale de exerciţiu ale dreptului la acţiune (interesul,
calitatea procesuală, capacitatea procesuală) la care se adaugă şi unele condiţii speciale (de exemplu:
partea să nu fi renunţat expres sau tacit la dreptul de apel, să nu fie o hotărâre nesusceptibilă de apel,
satisfacerea cerinţelor referitoare la taxa de stat etc.) . Apelul este calea de atac comună, ordinară, de
reformare, devolutivă şi suspensivă de executare, prin care partea nemulţumită de hotărârea primei
instanţe sau, după caz, procurorul, solicită instanţei ierarhic superioare desfiinţarea sau modificarea
hotărârii atacate . Apelul este o cale de atac ordinară, comună, de reformare, devolutivă şi suspensivă de
executare prin care partea sau procurorul, care justifică un interes, considerând că hotărârea pronunţată
este ilegală şi/ sau netemeinică, învesteşte şi obligă instanţa de control judiciar, ierarhic superioară celeia
care a pronunţat hotărârea, să se pronunţe asupra motivelor de nelegalitate şi/sau netemeinicie, urmând ca,
în condiţiile legii, să procedeze la rejudecarea pricinii.
Explicarea hotărârii judecătoreşti de către instanţa care a pronunţat-o.
Hotărârea judecătorească trebuie să fie: Legală,Întemeiată , Certă , Deplină , Necondiționată
formularea unei soluţii clare, fără echivoc şi posibilitate de interpretare,
fapt care facilitează executarea şi sporește importanța actului de dispoziție emis de
instanţă.251. Explicarea hotărîrii
Explicarea hotărârii se face în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi
ora şedinţei, însă neprezentarea lor nu împiedică explicarea hotărârii.
De asemenea, instanţa de judecată care a dat hotărârea poate, din oficiu sau la cererea participanţilor la
proces, să dea o hotărâre suplimentară dacă instanţa nu s-a pronunţat asupra vreunei pretenţii, în a cărei
privinţă participanţii la proces au prezentat probe şi au dat explicaţii; sau dacă instanţa, rezolvând
problema dreptului în litigiu, nu a indicat suma adjudecată, bunurile ce urmează a fi remise sau acţiunile
pe care pârâtul trebuie să le îndeplinească; ori dacă instanţa nu a soluţionat, problema repartizării între
părţi a cheltuielilor de judecată, fie a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor,
specialiştilor, interpreţilor sau reprezentanţilor cu privire la cheltuielile de judecată  a căror compensare li
se cuvine.
Cererea de adoptare a unei hotărâri suplimentare nu se impune cu taxă de stat.
Instanţa emite, după examinare în şedinţă de judecată, hotărârea suplimentară, care poate fi atacată în
ordinea stabilită de CPC.
            (1) Dacă sînt necesare explicaţii referitor la sensul, extinderea sau aplicarea dispozitivului hotărîrii
sau dacă hotărîrea cuprinde dispoziţii contradictorii, instanţa emitentă, la cererea participanţilor la proces
sau a executorului judecătoresc, dă explicaţii asupra dispozitivului ori omite dispoziţiile contradictorii
fără a modifica cuprinsul hotărîrii.
            (2) Explicarea hotărîrii este admisibilă dacă nu a fost executată şi nu a expirat termenul de
executare silită.
            (3) Explicarea hotărîrii se face în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică
locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă nu împiedică explicarea hotărîrii.
            (4) Încheierea judecătorească privind explicarea hotărîrii se supune recursului.
Explicaţii referitor la sensul, extinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii, sau dacă hotărârea cuprinde
dispoziţii contradictorii,fără a modifica cuprinsul hotărârii.
Procedura explicării hotărârii: 1. la cerere participanților sau a executorului judecătoresc; 2. se
examinează în termenul executării silite a hotărârii, dacă nu hotărârea nu a fost executată; 3. se
examinează în ședință cu citarea participanților neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea 4. dacă se
respinge sau se admite, se emite încheiere recurabilă.
Corectarea greşelilor din hotărârea judecătorească de instanţa care a pronunţat-o.
În practică se poate întâmpla ca, din variate motive hotărârea judecătorească să cuprindă unele greşeli, fie
ele de judecată, fie unele de mai mică importanţă şi care nu au un atare caracter. Primele pot fi remediate,
de regulă, numai prin intermediul căilor de atac instituite în acest scop de lege, cele din urmă pot fi
corectate printr-o procedură expres reglementată în art. 249 CPC.Astfel, instanţa poate, din oficiu sau la
cererea participanţilor la proces, să corecteze greşelile sau omisiunile din hotărâre privitor la nume,
calitate procesuală orice alte erori materiale sau de calcul evidente comise în hotărâre. Important este ca
erorile materiale și de calcul evidente să nu afecteze esența soluției pronunțate prin hotărârea
judecătorească. Aceasta se soluţionează în şedinţă de judecată cu înştiinţarea prealabilă a participanţilor,
neprezentarea cărora nu împiedică examinarea.Instituţia îndreptărilor erorilor materiale şi-a găsit aplicare
în practica judiciară în scopul remedierii acelor greşeli materiale care s-au comis în hotărâre cu prilejul
redactării ei. Legea nu instituie un termen pentru corectarea erorilor materiale comise în hotărâre, această
împrejurare dînd naştere şi la apariţia unor opinii divergente. Opinia majoritară este însă în sensul că
greşelile materiale comise într-o hotărâre judecătorească pot fi rectificate oricând.
Opinia mea este că legiuitorul ar trebui să instituie un termen pentru corectarea unor astfel de erori, din
raţiunea evitării unui posibil surplus de hotărîri pentru judecător, evitării perioadei de timp în care o parte
va fi ţinută să aştepte pînă cînd se rectifică hotărîrea şi nu în ultimul rînd, evitării situaţiei cînd hotărîrea
va fi atacată prin intermediul căilor de atac legale, aceasta din urmă să fie întoarsă în fond întru corectarea
greşelilor materiale.Instanţa care a dat hotărârea poate, la cererea participanţilor la proces sau a organului
de executare a hotărârii s-o lămurească, fără să-i modifice conţinutul dacă sunt necesare explicaţii
referitor la sensul, extinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii, ori dacă hotărârea  cuprinde dispoziţii
contradictorii. Lămurirea hotărârii este admisibilă, dacă aceasta nu a fost încă executată şi nu a expirat
termenul, în cursul căruia hotărârea poate fi executată silit.
Procedura contenciosului administrativ. Procedura prealabilă în contenciosul administrativ : procedura
contenciosului administrativ trebuie privită sub forma a 2 faze :
Procedura prealabilă sesizării instanţei de contencios administrativ.
Procedura în faţa instanţei de contencios administrativ .
Art.14 din legea contenciosului prevede că persoana care se consideră vătămată într-un drept de al său
recunoscut de lege va solicita printr-o cerere prealabilă autorităţii publice emitente în termen de 30 de zile
de la data comunicării actului revocarea în tot sau în parte a acestuia dacă legea nu dispune alt fel ,
cererea poate fi depusă la organul ierarhic superior , termenul de 30 de zile nu se extinde asupra actului
administrativ cu caracter normativ  persoana vătămată trebuie să aibă posibilitatea de a cere anularea
acestui act  atâta timp cât este în vigoare şi continuă să producă efecte juridice , potrivit art.15 din legea
contenciosului cererea prealabilă se examinează de către organul emitent sau ierarhic superior în termen
de 30 de zile de la data înregistrării ei.
Procedura prealabilă este obligatorie în cazul nerespectării ei instanţa de judecată  restituie cererea în
temeiul art.170 alin .1 punctul A CPC iar dacă cererea a fost primită instanţa o va scoate de pe rol în
temeiul art.277 punctul A CPC . De la regula obligativităţii parcurgerii procedurii prealabile există 2
excepţii : în cazul actului administrativ asimilat nesoluţionării în termeni legali a unei cereri, cererea
prealabilă nu se impune, în cazul în care organul emitent în baza cererii prealabile a revocat actul
contestat şi a adoptat o nouă hotărâre prin care persoana se consideră  lezată într-un drept de al său , nu va
contesta cu cerere prealabilă are dreptul să înainteze acţiunea în instanţa de contencios .
Condiţiile pentru exercitarea acţiunii de contencios administrativ :
În ceia ce priveşte subiecţii art.5 prevede regula generală  aceste condiţii rezidă din legea contenciosului
şi sunt obligatorii pentru toţi subiecţii reieşind din sensul art.2, 5 orişice persoană fizică juridică care se
consideră lezată poate contestat actul administrativ emis de autoritatea publică sau de persoanele de drept
privat asimilate autorităţilor publice , de asemenea subiecţii de sesizare sunt persoana inclusiv
funcţionarul public , militarul persoana cu statut militar care se consideră vătămat într-un drept de al său
recunoscut de lege de către o autoritate publică guvernul cancelaria de stat , oficiul teritorial al cancelariei
de stat preşedintele raionului , primarul , procurorul , avocatul parlamentar , comisia naţională de
integritate instanţele de drept comun şi cele specializate în condiţiile legii contenciosului administrativ şi
alte persoane . De menţionat că nu are capacitatea civilă a reclamantului , calitatea de persoană juridică în
sensul dreptului comun  dar care are capacitate juridică comună , condiţia generală a capacităţii la care se
referă CPC  trebuie interpretată în sens larg ca şi capacitatea de a fi subiect de drept în orişice raport
juridic şi nu în sens restrâns adică capacitatea de a fi subiect în raporturile juridice civile , acest
raţionament nu vizează ipoteza în care calitatea procesuală activă aparţine procurorului sau avocatului
parlamentar când acestea exercită atribuţiile lor legale şi nu valorifică un drept subiectiv fiind în prezenţa
unui drept obiectiv , altă condiţie de exercitare a acţiunii de contencios administrativ  este cea vătămării
unui drept recunoscut de lege reclamantului , art.20 din Constituţia RM  lărgeşte sfera valorilor care pot fi
ocrotite prin intermediul justiţiei  care de regulă primesc drepturi şi libertăţi  adăugând interesele legitime 
se impune a fi legitim.
Sesizarea instanţei de contencios administrative Procedura în faţa instanţei de contencios se
declanşează prin introducerea cererii de chemare în judecată de contencios administrativ în condiţiile
CPC fără achitarea taxei de stat la cerere se va anexa dovada respectării procedurii prealabile , reieşind
din prevederile art.20 cererea poate fi formulată împotriva funcţionarului public care a emis actul sau
dacă a refuzată să emită cererea dacă doreşte despăgubiri , este obligat solidar , iar dacă , după depunerea
cererii de chemare în contencios judecătorul decide primirea refuzul sau restituirea acesteia în termen de 3
zile de la data depunerii în condiţiile CPC , în vederea pregătirii primirii pentru examinare judecătorul
dispune efectuarea unor acte  anexate la ea citarea părţilor pentru ziua primei înfăţişări care trebuie fixată
în cel mult 10 zile de la data punerii cererii pe rol , prezentarea de către pârât a acului administrativ
contestat şi a documentaţiei care a stat l baza emiterii acestui act  conform art.22 din legea contenciosului
administrativ pârâtul este obligat să prezinte instanţei documentele solicitate la prima înfăţişare , în caz
contrar i se aplică amendă judiciară de 10 UC pentru fiecare zi de întârziere  fără scutirea prezentării
documentelor.
Judecarea cererii în instanţa de contencios administrativJudecarea se face de urgenţă potrivit art.23 al
legii instanţa poate judeca pricina în fond la prima zi de înfăţişare dacă părţile declară ă sunt pregătite
pentru dezbaterile judiciare , în celelalte cazuri instanţa fixează judecata în termen rezonabil , fixează
cererea cu reclamantul şi pârâtul şi reprezentanţii lor . Neprezentarea la şedinţă de judecată a părţilor şi
reprezentanţilor lor nu împiedică examinarea cererii iar dacă este imposibil de  judeca cauza în lipsa
reclamantului instanţa va scoate cererea de pe rol  cu exceptare de la regula generală  prevăzută de codul
de procedură civilă – sarcina probaţiunii este pusă pe seama pârâtului iar în materie de despăgubire
sarcina probaţiei revine ambelor părţi .
Problema centrală  a soluţionării cauzelor de contencios administrativ gravitează în cadrul contestării ,
instanţa de judecată îşi va întemeia hotărârea pe constatarea ilegalităţii actului contestat şi va lua măsurile
care se impun pentru restabilirea ilegalităţii încălcate, poate instanţa admite în tot sau în parte acţiunea o
poate respinge total sau parţial concomitent se propune nulitatea ca înlăturare a ilegalităţii potrivit legii
contenciosului instanţa va admite acţiunea şi va anula în tot sau în parte actul ilegal ca fiind emis contrar
prevederilor legii încălcarea competenţei sau cu încălcarea procedurii stabilite, în cazul actului
administrativ asimilat instanţa de contencios administrativ este împuternicită să oblige pârâtul la emiterea
actului administrativ cerut de reclamant ori la eliberarea certificatului a unei adeverinţe sau oricărui alt
înscris ori la înlăturarea încălcărilor care le-a comis , concomitent cu unei din cele 2 soluţii instanţe este
în drept să se pronunţe în limitele competenţei sale şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor
administrative care au stat la baza  emiterii actului contestat , în cazul admiterii acţiunii instanţa de
contencios administrativ se pronunţă la cerere şi asupra reparării pagubelor materiale şi morale cauzate de
actul administrativ ilegal sau de nesoluţionare în termen , conform prevederilor art.27 legii contenciosului
instanţa de contencios administrativ adoptă hotărârea în condiţiile codului civil , împotriva hotărârii pot fi
exercitate căile de atac prevăzute de lege , hotărârea poate fi atacată în termen de 30 de zile de la data
pronunţării cu apel , instanţa care a adoptat în fond la termen de 3 zile de la data la care rămâne
irevocabilă trimite o copie pârâtului şi alta la instanţei de la sediul pârâtului pentru controlul executării ,
hotărârea se execută în termenul dispozitivului ei iar dacă nu este indicat termenul în cel mult 30 de zile
de la data rămânerii ei irevocabile .
Aplicarea măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie. Cererile privind aplicarea măsurilor
civile de protecţie în cazurile de violență în familie se examinează de instanţele judecătoreşti conform
normelor generale ale prezentului cod, cu excepţiile şi completările stabilite în noul compartiment şi în
legislaţia de prevenire şi combatere a violenţei în familie. Instanţa examinează cererile de aplicare a
măsurilor civile de protecţie în cazurile de violenţă în familie cu participarea victimei şi a persoanelor
interesate. În calitatea de persoane interesate pot fi atrase în proces oricare dintre instituţiile abilitate prin
lege cu funcţii de prevenire şi combatere a violenţei în familie, în funcție de circumstanţele individuale
ale cazului. Depunerea și cuprinsul cererii Cererea pentru eliberarea ordonanţei de protecţie se depune
de către victimă personal sau prin reprezentant. În caz de imposibilitate a depunerii cererii de către
victimă din cauză de sănătate, vârstă, alte motive întemeiate, la solicitarea ei, cererea pentru eliberarea
ordonanţei de protecţie poate fi depusă în interesele victimei de către organul de poliţie, organul de
asistenţă socială sau de către procuror. Cererea pentru eliberarea ordonanţei de protecţie în interesele
copilului sau ale persoanei în privința căreia a fost instituită o măsură de ocrotire poate fi depusă de
autoritatea tutelară, persoanele însărcinate cu ocrotirea persoanei aflate sub ocrotire, de procuror sau de
orice altă persoană care justifică un interes privind apărarea și protecția personală sau patrimonială a
persoanei aflate sub ocrotire şi în lipsa solicitării din partea victimei sau a reprezentantului ei legal.
Cererea privind aplicarea măsurilor civile de protecţie se depune la instanţa judecătorească competentă de
la domiciliul sau locul de aflare a victimei sau a agresorului, de la locul unde victima a solicitat asistenţă
sau de la locul unde a avut loc actul de violenţă. În cererea privind aplicarea măsurilor civile de protecţie
se indică circumstanţele actului de violenţă, intensitatea, durata, consecinţele suportate şi alte
circumstanţe care indică necesitatea aplicării măsurilor civile de protecţie. Examinarea cererii După
primirea cererii, instanţa de judecată dispune imediat citarea victimei și a persoanelor interesate,
contactează inspectorul de sector de la locul aflării agresorului şi solicită informarea acestuia despre
procedura iniţiată. Instanţa de judecată poate decide citarea pentru audiere în şedinţa de judecată a
presupusului agresor. La examinarea cererii victimei privind aplicarea măsurilor civile de protecţie,
instanţa de judecată solicită coordonatorului oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă
Juridică Garantată de Stat desemnarea neîntârziată a unui avocat pentru acordarea asistenței juridice
calificate garantate de stat victimei. Declaraţia independentă a victimei este suficientă pentru emiterea
ordonanţei de protecţie în caz de pericol iminent de comitere a violenţei fizice. Instanţa de judecată poate
solicita, după caz, structurii de asistenţă socială sau poliţiei prezentarea unui raport de caracterizare a
familiei vizate şi a presupusului agresor. Instanţa de judecată poate solicita şi alte acte necesare pentru
examinarea cererii. Neprezentarea presupusului agresor la şedinţa de judecată, a raportului de
caracterizare a familiei vizate și a presupusului agresor sau a altor acte solicitate de instanța de judecată
nu împiedică instanţa să examineze cererea. Emiterea ordonanţei de protecţie Instanţa de judecată
emite, în 24 de ore de la primirea cererii privind aplicarea măsurilor civile de protecţie, o încheiere prin
care admite sau respinge cererea. În cazul admiterii cererii, instanţa emite o ordonanţă de protecţie, prin
care aplică agresorului una sau mai multe dintre următoarele măsuri civile:
a) obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună sau de a sta departe de locuinţa victimei, fără a decide
asupra modului de administrare și dreptului de dispoziție asupra bunurilor;
b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei, la o distanţă ce ar asigura securitatea victimei,
excluzând orice contact vizual cu ea sau cu copiii acesteia;
c) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima sau
cu copiii acesteia, cu alte persoane dependente de ea;
d) interzicerea să se apropie de anumite locuri: locul de muncă al victimei, locul de studii al copiilor, alte
locuri determinate pe care persoana protejată le frecventează;
e) obligarea, până la soluţionarea cazului, de a contribui la întreţinerea copiilor pe care îi are în comun cu
victima;
f) obligarea de a participa la un program special de tratament sau de consiliere, dacă o asemenea acţiune
este determinată de instanţa de judecată ca fiind necesară pentru reducerea violenţei sau pentru eliminarea
ei;
g) limitarea drepturilor agresorului în privința bunurilor comune cu victima;
h) stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori;
i) interzicerea de a păstra şi a purta armă.
Măsurile civile de protecţie se aplică pe un termen de până la trei luni. Instanţa remite imediat ordonanţa
de protecţie poliţiei și altor persoane sau instituții responsabile, conform legii, de implementarea
măsurilor civile de protecție spre executare imediată. Prelungirea şi revocarea ordonanţei de
protecţie Termenul măsurilor civile de protecţie poate fi prelungit de instanţa de judecată la cererea
repetată, ca urmare a comiterii faptelor de violenţă în familie în primul termen de aplicare a măsurilor
civile de protecție sau ca rezultat al nerespectării condiţiilor prevăzute în ordonanţa de protecţie sau dacă,
la expirarea termenului de aplicare a măsurilor civile de protecţie, asupra victimei se menţine pericolul de
a fi supusă violenţei sau altor acţiuni ilegale din partea agresorului. La cererea întemeiată a victimei,
instanţa de judecată poate revoca măsurile civile de protecţie aplicate, asigurându-se că voinţa victimei
este liber exprimată şi că nu a fost supusă presiunilor din partea agresorului. Încheierea privind admiterea
sau respingerea cererii de aplicare a măsurilor civile de protecţie poate fi atacată cu recurs. Contestarea
încheierii privind aplicarea ordonanţei de protecţie nu suspendă executarea măsurilor aplicate.
Taxa de stat.  Taxa de stat reprezintă o sumă care se percepe, în temeiul legii, de către instanţa
judecătorească în beneficiul statului de la persoanele în ale căror interese se exercită actele procedurale de
judecare a cauzei civile sau cărora li se eliberează copii de pe documente din dosar.
 (2) În acţiunile patrimoniale, taxa de stat se determină în funcţie de caracterul şi valoarea acţiunii, iar în
acţiunile nepatrimoniale şi în alte cazuri prevăzute de lege, în proporţii fixe, conform Legii taxei de stat.
Se impune cu taxă de stat fiecare cerere de chemare în judecată (iniţială şi reconvenţională), cererea
intervenientului principal, cererea vizînd cauzele cu procedură specială, cererea de eliberare a ordonanţei
judecătoreşti, cererea de declarare a insolvabilităţii, cererea de eliberare a titlului executoriu privind
executarea hotărîrilor arbitrale, cererea de apel, cererea de recurs, precum şi cererea de eliberare a copiilor
(duplicatelor) de pe actele judecătoreşti.
Procedura privind măsurile de ocrotire. În procedura privind măsurile de ocrotire se examinează: a)
pricinile de instituire, reînnoire sau revocare a unei măsuri de ocrotire judiciare (ocrotire provizorie, tutelă
sau curatelă). Temeiul măsurilor de ocrotire este prevăzut în art. 481 din Codul civil al RM, care
prevede: ,,Persoana fi zică care a atins majoratul sau care a dobîndit capacitate deplină de exerciţiu pe altă
cale legală și care, în urma unei boli mintale ori a unei deficienţe fizice, mintale sau psihologice, nu poate,
în mod deplin, conștientiza acţiunile sale ori exprima voinţa poate benefi cia de o măsură de ocrotire,
instituită în funcţie de starea sau situaţia sa.” Măsurile de ocrotire pot fi contractuale (contractul de
asistenţă, mandatul de ocrotire în viitor) și judiciare (ocrotirea provizorie, curatela, tutela). Astfel, instanța
de judecată poate institui următoarele trei măsuri de ocrotire judiciară: - ocrotirea provizorie se instituie în
privința persoanei fi zice care a atins majoratul sau care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu pe altă
cale legală și care, în urma unei boli mintale ori a unei defi cienţe fi zice, mintale sau psihologice, nu
poate, în mod deplin, conștientiza acţiunile sale ori exprima voinţa, care are nevoie de ocrotire temporară
sau de reprezentare pentru îndeplinirea doar a anumitor acte juridice. . Ocrotirea provizorie poate fi
instituită pentru un termen nu mai mare de un an și poate fi reînnoită o singură dată în condiţiile
prevăzute la art. 4840 alin. (4) din Codul civil. Cu alte cuvinte, ocrotirea provizorie se instituie în privința
persoanei a cărei stare sau situație nu indică asupra necesității aplicării unei măsuri de ocrotire judiciară
mai ample, cum ar fi curatela sau tutela. De exemplu, persoana cu anumite defi ciențe mentale urmărește
de ași vinde unica sa locuință (apartament). Instanța de judecată ar putea institui ocrotirea provizorie în
privința acestei persoane prin interzicerea de a vinde apartamentul. Toate celelalte acte juridice persoana
supusă ocrotirii provizorii le poate încheia. - curatela se instituie asupra persoanei care, fără a fi lipsită
complet de discernămînt, are nevoie, în temeiul dispoziţiilor art. 481 alin. (1) din Codul civil, să fi e
asistată în mod continuu. Curatela se instituie doar dacă prin ocrotirea provizorie nu se va putea asigura
ocrotirea sufi cientă a persoanei. Deci, curatorul participă la ocrotirea persoanei prin încuviințarea
exercitării anumitor drepturi. - tutela se instituie în privința persoanei care, în temeiul dispoziţiilor art. 481
alin. (1) din Codul civil, trebuie să fi e reprezentată în mod continuu. În toate cele trei cazuri instanța de
judecată desemnează ocrotitorul provizoriu, curatorul și tutorele. Toate cele trei măsuri de ocrotire
judiciară au un caracter subsidiar. Adică măsura de ocrotire judiciară poate fi instituită de către instanţa de
judecată doar în cazul în care aceasta este necesară și dacă persoana nu este ocrotită suficient prin
aplicarea dispoziţiilor legale privind obligaţia de întreţinere a soţului și a rudelor, privind regimul
bunurilor comune ale soţilor, privind asistenţa la luarea deciziei sau prin mandatul de ocrotire în viitor a
persoanei respective (art. 4828 alin. (1) din Codul civil). Deci, măsurile de ocrotire judiciară pot fi
aplicate numai dacă prin măsuri extrajudiciare nu poate fi asigurată ocrotirea ei suficientă. Instanţa de
judecată stabilește termenul pentru care se instituie măsura de ocrotire judiciară sub forma curatelei sau
tutelei, care poate fi de maximum 5 ani. Prin derogare de la această regulă, în cazul instituirii tutelei,
instanța de judecată, în baza raportului de expertiză psihiatrică care confi rmă că, avînd în vedere stadiul
dezvoltării științei, nu există semne vădite că starea persoanei se va îmbunătăți, poate stabili, prin hotărîre
motivată, un termen de până la 10 ani.
Reânoirea măsurii de ocrotire judiciară are loc prin instituirea de către instanța de judecată a unui nou
termen pentru care este instituită această măsură sau prin instituirea unei noi măsuri de ocrotire judiciară
mai restrictivă sau mai puțin restrictivă. Instanţa de judecată poate reînnoi măsura de ocrotire judiciară
pentru un termen egal cu termenul iniţial. Prin derogare de la această regulă, în cazul reînnoirii tutelei,
instanţa de judecată, în baza raportului de expertiză psihiatrică prin care se confi rmă că nu există semne
vădite că starea persoanei se va îmbunătăţi, poate stabili, prin hotărîre motivată, un termen de pînă la 20
de ani (art. 4840 din Codul civil). Revocarea măsurii de ocrotire judiciară poate fi dispusă de instanța de
judecată la cererea persoanei ocrotite sau a persoanelor indicate la art. 4830 alin. (1) din Codul civil, dacă
necesitatea acesteia a dispărut. Orice persoană poate sesiza autoritatea tutelară privind dispariţia
necesităţii măsurii de ocrotire judiciare. În acest caz, autoritatea tutelară este obligată, fără întîrzieri
nejustifi cate, să examineze sesizarea și, după caz, să ceară revocarea măsurii în instanța de judecată.
Instanța de judecată poate suspenda efectele mandatului de ocrotire în viitor pe durata instituirii ocrotirii
provizorii (art. 4819 din Codul civil). La cererea oricărei persoane interesate, instanța de judecată poate
hotărî revocarea mandatului de ocrotire în viitor în cazurile în care: a) persoana ocrotită își poate
conștientiza acțiunile ori exprima voința, astfel încît nu mai este necesară menținerea măsurii de ocrotire;
b) dispozițiile legale privind reprezentarea între soți și privind regimul bunurilor soților sunt sufi ciente
pentru a ocroti interesele mandantului; c) mandatarul exercită mandatul de ocrotire în viitor într-un mod
care lezează interesele sau bunăstarea mandantului. În acest caz, instanța de judecată poate revoca
împuternicirile mandatarului total sau parțial (art. 4819 alin. (2) din Codul civil). La cererea mandatarului,
instanța de judecată poate, prin hotărîre judecătorească, să îi acorde mandatarului împuternicirile
suplimentare necesare, dacă, din cauza limitei împuternicirilor acordate, mandatul de ocrotire în viitor nu
permite ocrotirea sufi cientă a intereselor personale sau patrimoniale ale persoanei ocrotite
Cheltuielile de judecare a cauzei civile. Cheltuielile de judecată se compun din: a)Taxa de stat; b Cheltuielile
legate de judecarea pricinii. Adică, acestea sunt sumele care urmează să fie plătite următoarelor persoane: 1.  
Martorului; 2.    Interpretului; 3.    Experţilor; 4.    Specialiştilor; 5.    Cheltuielile de examinare la faţa locului;
Nu se referă la cheltuieli de judecată achitarea sumelor de către bănuit experţilor, specialiştilor, translatorilor, pentru
executarea muncii prevăzute de atribuţiile lor de serviciu. Martorului, experţilor, specialiştilor, interpreţilor, li se
compensează cheltuielile suportate în legătură cu prezentarea lor în judecată, cheltuieli de judecare, cazare, diurnele
şi salariul mediu pe economie. Sumele care urmează a fi plătite acestor persoane se depun anticipat pe contul
depozitar al instanţei judecătoreşti. Neplata acestor sume în termenul stabilit de instanţă are ca efect decăderea din
dreptul de a cita în judecată martorul, specialistul, interpretul sau de a efectua expertiză. Instanţa plăteşte din contul
ei de depozit sumele cuvenite îndată ce aceştia îşi îndeplinesc obligaţiile. Plata cheltuielilor de judecată este pusă
direct pe seama reclamantului şi pîrîtului.
Căile de atac în procedura contenciosului administrativ. ,,Judecând acțiunea, instanța de contencios
administrativ, poate emite una din cele trei soluții, și anume: – să respingă acțiunea ca fiind nefondată sau
depusă cu încălcarea termenului de prescripție; – să admită acțiunea și să anuleze, în tot sau în parte, actul
administrativ; – să admită acțiunea și să constate circumstanțele care justifică suspendarea activității
consiliului local sau a consiliului raional. Referindu-ne la căile de atac, Legea prevede că hotărârea
instanţei de contencios administrativ asupra acţiunii judecate în fond poate fi atacată cu recurs, în termen
de 15 zile de la data pronunţării sau de la data comunicării hotărârii integrale. Astfel, căile de atac se
exercită în ordinea CPC RM. Hotărârea emisă în instanța de contencios administrativ se pune în executare
doar după înlăturarea tuturor posibilităților de atacare a acesteia. Deci, când devine definitivă și
irevocabilă. Concluzionând asupra studiului respectiv, menționăm că, pentru examinarea acțiunii de către
instanța de contencios administrativ, procedura prealabilă reprezintă o cerință de bază. De asemenea,
aceasta reprezintă o garanție a exercitării drepturilor și intereselor părții vătămate printr-un act
administrativ ilegal, precum și scăderea fluxului de dosare examinate în contenciosul administrati