SEMIOLOGIE

An I – AMG
Suport de curs
-Uz intern –
Revizuit 2018
Autor:
Dr. Mihaela Vasile, medic specialist pediatrie,
cadru didactic al Școlii postliceale sanitare ”Sf.
Vasile cel Mare”

Suportul de curs este proprietatea Școlii Postliceale Sanitare ”Sf. Vasile cel Mare”
București.
Multiplicarea, copierea sau comercializarea acestuia este total interzisă, intrând sub
incidența Legii nr. 8/1996.
 Definiția semiologiei

■ Semiologia medicală reprezintă

disciplina clinică care se ocupă de
descrierea semnelor și simptomelor
diferitelor afecțiuni și de prezentarea
diverselor metode de investigare clinică
sau de laborator care le pot pune în
evidență.
 PARTEA I
SEMIOLOGIE GENERALĂ
 1. Manifestările clinice ale bolii

■ Manifestările unei boli sunt:

■ - simptomul
■ - semnul
■ - sindromul
 Simptomul
■ Simptomul este manifestarea bolii
relatată de pacient în cursul anamnezei,
ce are un caracter subiectiv şi care este
dependent de o serie de factori
(percepţie, cultură, nivel intelectual).
■ Simptomul poate fi:
■ - general (exemple: durere, cefalee,
ameţeli);
■ - local (exemple: hepatalgie, disurie,
dispnee).
■ El se mai numeşte şi semn funcţional şi
este descris de către pacient în cursul
interogatoriului luat de către medic sau
asistenta medicală.
 Semnul
■ Semnul este o manifestare obiectivă a
bolii, pe care examinatorul o evidenţiază
în cadrul examenului clinic cu ajutorul
propriilor simţuri.
■ Exemple: icter, paloare, mărire de volum
a abdomenului, bombarea unui
hemitorace, sufluri, raluri, matitate etc.
 Sindromul
■ Sindromul este un complex de simptome şi
semne care exprimă o stare ce poate fi legată
de diferite boli şi afecţiuni şi nu de o anumită
boală, dar care are un mecanism
fiziopatologic comun – unitar.
■ Exemple: sindrom icteric, sindrom febril,
sindrom bronşitic, sindrom pleural etc
■ Simptomatologia
reprezintă totalitatea
semnelor și simptomelor
unei boli.
 2. Anamneza
■ Reprezintă totalitatea informaţiilor pe care
examinatorul le obţine de la bolnav şi/sau
aparținători, pe care le utilizează pentru a stabili
diagnosticul.
■ Limba greacă: ana = înapoi, din nou şi mnesis =
memorie.
■ Este prima etapă al examenului clinic al bolnavului.
■ Prin anamneză se obţin date legate de starea de
sănătate şi de boală, de mediul ambiental în care
trăiește pacientul.
 ■ Surse de obţinere a informațiilor
anamnezei
■ - pacientul însuşi;
■ - aparţinătorii sau anturajul lui;
■ - dosarul medical sau alte documente medicale
anterioare;
■ - examenul clinic obiectiv;
■ - buletine cu rezultatele analizelor de laborator
ale pacientului;
■ - documentele de trimitere ale bolnavului.
Nu se poate obţine anamneza când:
■ bolnavul este comatos;

■ bolnavul este surdomut;

■ bolnavul este orb;

■ bolnavul este oligofren sever;

■ bolnavul este sugar sau copil mic;

■ bolnavul nu doreşte.
■ Metode de efectuare a anamnezei:
■ a) Monologul (ascultarea): este metoda prin care pacientul
este lăsat să-și expună liber suferințele.
■ Avantaje:
■ - examinatorul poate observa mimica, gestica pacientului;
■ - diminuă starea de tensiune între pacient şi examinator când
pacientul este lăsat să vorbească liber;
■ Dezavantaje:
■ - pacientul poate divaga de la subiectul urmărit (atunci el
trebuie să fie întrerupt politicos cu întrebări scurte; de
exemplu, «de când a apărut?»);
 b) Interogatoriul (interviul): este metoda prin
care examinatorul pune întrebări cu privire la
suferinţele pacientului;
Întrebările pot fi:
- închise (cu răspuns scurt; da sau nu)
- deschise (permit pacientului să răspundă prin
fraze şi să dezvolte subiectul respectiv);
c) Observaţia: este metoda prin care se obțin
informații cu ajutorul propriilor simţuri.
■ Părțile componente ale anamnezei
■ a) Motivele internării: cuprind toate
semnele şi simptomele relatate de
pacient, pentru care acesta se prezintă la
medic.
■ Relatarea depinde de modul cum este
chestionat pacientul şi de cum
examinatorul traduce în termeni medicali
cele relatate.
■ b) Antecedentele:
- Antecedente heredocolaterale (AHC):
reprezintă informaţii despre afecţiunile rudelor
şi bolile mai importante apărute în familie.
- Antecedente personale: reprezintă informații
despre starea de sănătate a pacientului până la
momentul internării; se împart în:
- - antecedente personale fiziologice
- - antecedente personale patologice
Antecedentele personale fiziologice (APF):
au importanţă mare la copii și la femei.
La copil ne interesează:
■ - cum a evoluat sarcina din care s-a născut
copilul, cum a decurs nașterea
■ - Gn, Tn, scorul Apgar
■ - alimentația în primul an de viață
■ - dezvoltarea psiho – motorie în primul an
de viață
La femei interesează:
■ - numărul de sarcini şi de naşteri, tipul de
naştere (prematură, naturală), condiţii de locuit
■ - numărul de avorturi şi luna de sarcină în
momentul avortului
■ - vârsta apariției primei menstruații
■ - succesiunea şi regularitatea ciclului menstrual
■ - durata fluxului menstrual
■ - tulburări de ciclu menstrual
■ Antecedente personale patologice
(APP): se referă la toate bolile pe care
le-au avut pacienţii din copilărie şi
până în momentul internării, mai ales
cele corelate cu motivele internării.
■ c) Condiţiile de viaţă şi de muncă:
■ Ne interesează factorii de mediu, de la domiciliu şi
de la locul de muncă pentru că aceștia pot
constitui elemente de risc pentru apariţia şi
agravarea unor boli.
■ Condițiile oferite de locuinţă pot interveni în
apariţia sau agravarea unor boli preexistente.
■ De ex. o locuinţă insalubră, umedă sau cu praf,
poate favoriza apariţia rahitismului şi a
tuberculozei; praful, igrasia pot determina apariţia
şi declanşarea astmului bronşic.
■ Alimentaţia intervine în apariţia unor boli.
■ - la copil, carențele alimentare pot determina sau
favoriza: distrofie, rahitism, anemii sau
disproteinemii.
■ - excesul de glucide şi/sau lipide poate determina:
obezitate, diabet zaharat, dislipidemii şi boli
secundare lor (ateroscleroza, cardiopatia ischemică,
HTA, accidente neurologice şi boli osteoarticulare).
■ - alimentaţia dezordonată, fără orar fix şi asocierea
cu factori nocivi (tutun, alcool) poate favoriza: ulcer
gastroduodenal, gastrită, hepatopatii cronice,
enterocolite.
■ Consumul de toxice poate determina apariţia şi
agravarea unor boli hepatice, hepatita cronică
etanolică, boli gastrointestinale, boli cardiace, boli
neurologice şi boli psihice.
■ Fumatul poate determina apariția unor boli
respiratorii, prin acțiunea directă asupra căilor
respiratorii și prin acţiunea cancerigenă: cancer de
buză, laringian, bronho-pulmonar, bronşite cronice,
astm bronşic, cord pulmonar cronic, gastrite cronice
■ Abuzul de medicamente (somnifere, droguri de tip
morfină, halucinogene, amfetamine etc.,
anticoncepţionale, antiinflamatoare) pot determina
diverse afecțiuni sau intoxicații.
■ Locul de muncă şi profesia bolnavului pot
constitui cauze morbide pentru anumite boli. Din
acest motiv, a luat naştere şi specialitatea medicală
numită medicina muncii.
■ Cele mai cunoscute meserii cu factori nocivi sunt:
mineritul, morăritul, industria de prelucrare a
produşilor de benzină, a diluanţilor etc. Un factor
nociv şi recunoscut tot mai mult în ultimul deceniu
este stresul.
■ d) Istoricul bolii reprezintă descrierea detaliată a modului,
momentului și circumstanțelor în care a debutat boala,
caracterul simptomelor, evoluația în timp, cum a răspuns la
diverse tratamente sau manevre.
■ Puncte care se urmăresc :
■ data de debut;
■ modul de debut: brusc (acut - în boli acute; de exemplu,
pneumonie; paroxistic – în plină sănătate aparentă, cel
mai adesea pe fondul unei suferinţe mai vechi; de
exemplu, infarctul miocardic) şi insidios (progresiv, în
bolile cronice);
■ circumstanţele apariţiei (în repaus/efort, după sau
înainte de masă etc.);
■ ritmul (zi/noapte, primăvara/toamna);
■ cronologia manifestărilor: apariţia şi succesiunea
simptomelor/semnelor);
■ atitudinea adoptată de pacient faţă de boală;
analizarea impactului bolii asupra pacientului;
■ tratamentele efectuate anterior; consultaţiile
anterioare;
■ identificarea tuturor simptomelor asociate;
■ particularităţile evolutive în raport cu tratamentele;
Istoricul medical trebuie să utilizeze un limbaj
medical.
Limbajul medical presupune atât utilizarea
terminologiei medicale cât și a cunoștințelor de
anatomie, fiziologie, patologie.
De ex.: durerea este descrisă în legătură cu
localizarea topografică, anatomică, nu cu
localizare de organ; se spune corect durere
epigastrică, nu durere de stomac; durere
retrosternală, nu durere cardiacă)
 3. Termeni medicali frecvent utilizaţi în
efectuarea anamnezei
■ Terminologia medicală = totalitatea termenilor de
specialitate folosiţi în activitatea curentă a personalului
medical.
■ Mulţi dintre termenii utilizaţi sunt neclari pentru
majoritatea oamenilor, de aceea este necesară explicarea
lor.
■ Cunoaşterea termenilor medicali este o cerinţă
obligatorie pentru orice asistentă medicală.
■ Terminologia medicală nu este creaţia medicinei
moderne; numeroși termeni medicali provin din limbile
greacă şi latină, fiind adaptați.
 A. Sufixe medicale
a) Sufixul „ită” = proces infecțios/inflamator
■ Numele multor boli se formează de la numele
organului afectat + sufixul „ită”: amigdalită,
rinofaringită, sinuzită, bronşită, gastrită, duodenită,
hepatită, colită, enterocolită, pancreatită, apendicită,
meningită, encefalită, artrită, arterită, tromboflebită,
endocardită etc.
■ Excepţii: reumatism articular acut (RAA), astm
bronşic, HTA, dizenterie, tuse convulsivă, scarlatină,
rujeolă, rubeolă.
b) Sufixul „oză” = proces
degenerativ
Exemple: hepatoză, nefroză, artroză,
spondiloză, scleroză.
■ B. Prefixe medicale
■ - pre - sau ante- = înainte (de exemplu, prenatal
sau antenatal);
■ - post - = după (de exemplu, postnatal);
■ - hipo - = mai mic decât normal (de exemplu,
hipocalcemie);
■ - hiper - = mai mare decât normal (de exemplu,
hiperglicemie);
■ - a - = fără (exemple: aplazie = lipsă de substanţă,
anurie = lipsă de urină);
■ - ab - = în afară (de exemplu, abducţie, ablactaţie);
■ - ad - = înăuntru (de exemplu, adducţie);
■ - anti - = împotriva (de exemplu, antibacterian,
antitermice);
■ - bradi - = încet (de exemplu, bradicardie,
bradipnee);
■ - tahi -= mai repede (de exemplu, tahicardie,
tahipnee);
■ - oligo - = puţin (de exemplu, oligurie,
oligomenoree);
■ - poli - = mult (de exemplu, poliurie,
polimenoree);
■ - mega - = mare (de exemplu, referitor la organe,
megacolon, megacefalie);
■ - dis - = greu, neplăcut, tulburare (de exemplu,
dismenoree, disurie, dismicrobism, dispnee).
■ C. Termeni specifici şi abrevieri
■ - Ablaţie = îndepărtarea parţială sau totală a
unui organ sau ţesut prin intervenţie
chirurgicală.
■ - Agenezie = lipsa congenitală a unui organ sau
a unei părţi a organismului.
■ - Atrezie = imperforaţia congenitală a unui
lumen (de exemplu, esofag).
■ - Atrofie = scăderea greutăţii şi a volumului
unui organ, ţesut, celulă.
■
■ - per os (p.o.) = pe gură.
■ - i.m. = intramuscular.
■ - i.v. = intravascular.
■ - s.c. = subcutanat.
■ - IDR = intradermoreacţie.
■ - Proximal = mai apropiat de centru.
■ - Distal = mai depărtat de centru.
■ - Megalie = creşterea anormală în dimensiuni a
unui organ
■ - Adenopatie = creşterea de volum (mai mică) a
ganglionilor, care devin palpabili
■ - Diagnostic pozitiv = totalitatea informațiilor
clinice și parclinice care are ca scop stabilirea
bolii pacientului.
■ - Diagnostic diferențial = etapă a
diagnosticării bolii, care constă în compararea
manifestărilor prezentate de bolnav cu
manifestări asemănătoare ale altor boli.
■ - Etiologie = ramură a medicinei care studiază
cauzele bolilor și factorii care influențează
apariția diverselor boli.
■ - Fiziopatogenie = ramură a medicinei care
studiază mecanismele de producere a bolilor.
■ - Anatomie patologică = ramură a medicinei
care se ocupă cu studiul modificărilor anatomice
provocate de diverse boli.
■ - Funcție vitală = este acea funcție a
organismului fără de care viața nu este posibilă.
■ - Clinic = făcut, descoperit la patul bolnavului cu
ajutorul propriilor simțuri ale examinatorului.
■ - Paraclinic = făcut, descoperit în afara patului
bolnavului, cu ajutorul unor instrumente și
aparate.
■ - Proceduri invazive = acele proceduri care
esupun lezarea tisulară sau pătrunderea în
interiorul organismului.
■ - Manifestare de dependență = semnele și
simptomele prezentate de pacient.
■ - Sursă de dificultate = cauza manifestării de
dependență.
■ - Problemă de dependență = etapă a
procesului de îngrijire care constă în asocierea
manifestării de dependență cu cauza acesteia.
 3. Foaia de observaţie
■ Definiție
Foaia de observaţie (FO) reprezintă
un document:
■ - medico - ştiinţific,
■ - medico - legal
■ - financiaro - contabil.
■ FO este un document medico – ştiinţific: cuprinde
informații medicale despre pacient, diagnosticul de
internare, diagnosticul la 72 ore, diagnosticul de
externare, ziua şi ora internării, precum şi datele de la
externare.
■ FO este și un document medico - legal în diverse
situaţii juridice cu care se poate confrunta atât
pacientul sau familia acestuia, cât şi personalul
medical.
■ FO este un document financiaro - contabil în
vederea justificării cheltuielilor efectuate de unitatea
medicală pentru pacientul respectiv.
• FO trebuie redactată în termeni clari, simpli şi
precişi, păstrând o ordine riguroasă.

• FO mai include:
• date antropometrice ale pacientului;
• curba termică;
• orientarea sexuală a pacientului;
• aspiraţiile socio-profesionale ale pacientului;
• valoarea tensiunii arteriale (TA), alura
ventriculară (AV), frecvenţa respiratorie,
diureza, apetitul, scaunele etc.
• FO are cinci părţi:
• partea I - datele personale ale
pacientului;
• partea a II-a – anamneza;
• partea a III-a – examenul obiectiv
la internare;
• partea a IV-a – foaia de evoluţie
şi tratament;
• partea a V-a – epicriza.
 • Partea I a FO
• Este dedicată datelor personale ale
pacientului:
• - date de identificare: nume, vârstă,
sex, adresă şi număr de telefon
• - grup sanguin
• - stare civilă
• - loc de muncă şi ocupaţie
• - data şi ora internării
• - diagnosticul de trimitere şi diagnosticul
la internare.
• Cum ajută în diagnosticare și tratament
aceste date ale pacientului:
• Vârsta – oferă informaţii preţioase pentru că în
fiecare etapă de viață predoină anumite boli:
• în copilărie: bolile infecto-contagioase
(scarlatina, rujeola, rubeola, varicela, tusea
convulsivă), bolile congenitale, rahitismul etc.
• în adolescenţă: angina streptococică cu
complicaţiile ei (reumatismul poliarticular acut,
glomerulonefrita difuză acută), hepatita acută
virală, tuberculoza pulmonară, boli hormonale
legate de pubertate;
■ La adult: poate fi întâlnită orice boală:
stenoza mitrală, insuficienţa mitrală,
insuficienţa cardiacă, boli congenitale,
HTA, ulcerul gastroduodenal, ulcer
gastro-duodenal, colecistite, diabet
zaharat, dislipidemii, cardiopatia
ischemică acută şi cronică, hepatite acute
sau cronice, boli venerice, HIV,
hemopatii maligne, cancer etc.
- La vârstnicii: ateroscleroză,
lacunarism cerebral, accidente
neurologice, reumatism
degenerativ, emfizem pulmonar,
cancere cu diferite localizări,
infarct miocardic, boala
Alzheimer.
■ Sexul: există boli ce apar exclusiv la femei
sau la bărbaţi sau boli cu incidenţă mai
crescută la F sau la B.
■ La femei predomină: colecistite, litiaza
biliară, colitele, infecţiile urinare, colitele,
hipertiroidismul, stenoza mitrală, astmul
bronşic, etc.; sunt specifice: boli legate de
menarhă, graviditate şi menopauză,
metroanexite, fibrom uterin, chisturi
ovariene, cancerul de col şi corp uterin;
La bărbaţi sunt caracteristice:
orhiepididimita, adenomul şi cancerul de
prostată, cancerul testicular; sunt mai
frecvente: hemofiliile, stenoza şi
insuficienţa aortică, infarctul miocardic,
cordul pulmonar cronic, bronşiectazia,
ulcerul duodenal, guta, cancerul
bronho-pulmonar, spondilita anchilozantă,
trombangeita obliterantă etc.
■ Domiciliul şi locul naşterii: furnizează informații
despre bolile specifice unor anumite zone geografice:
■ Guşa endemică: apare în anumite zone cu conţinut
scăzut de iod (munţii Apuseni, Maramureş);
■ Nefropatia endemică balcanică: apare mai ales în
zona Dunării, la graniţa cu Bulgaria şi Serbia (judeţele
Mehedinţi, Dolj, Caraş-Severin).
■ Talasemiile: apar mai ales în Dobrogea, Delta
Dunării şi frecvent în Grecia.
■
■ Malaria: apare în zonele mlăştinoase,
unde era prezent ţânţarul anofel, actual
eradicat în România, dar boala este
prezentă frecvent în ţările Africii
■ Parazitozele tropicale
(tripanostomiaza, filarioza) și holera se
mai întâlnesc şi azi în ţări din Asia şi
Africa.
Ocupaţia şi locul de muncă: oferă date în cazul
unor boli profesionale:
- minerii: silicoza, antracoza,
silico-tuberculoza
- muncitorii din industria morăritului: boli
pulmonare
- muncitorii din industria solvenţilor organici:
aplazii medulare etc.
 1.3. Partea a II-a a FO

■ Partea a II-a a foii conține modul de abordare a

pacientului și cuprinde:
■ 1. anamneza,
■ 2. motivele internării
■ 3. istoricul bolii
■ 4. antecedentele
■ 5. condiții de viață și de muncă
 Abordarea pacientului

■ Pacientul are nevoie de îngrijire

medicală eficientă, motiv pentru care
el trebuie:
❖ să fie abordat cu înţelegere şi atenţie
❖ să fie considerat ”unic”
❖ să i se acorde credibilitate
❖ să i se arate interes şi atenţie
 Partea a III-a a FO
■ Partea a III-a a FO cuprinde:
- starea prezentă (examenul obiectiv
general şi examenul clinic pe aparate
şi sisteme)
■ - rezultatele examenelor
paraclinice efectuate pacientului.
 Partea a IV-a a FO
■ Partea a IV-a a FO se numește
”foaia de evoluție și tratament”și
cuprinde:
■ - descrierea zilnică a modului de
evoluție a manifestărilor
clinice
■ - tratamentul administrat zilnic
 Partea a V-a a FO

■ Partea a V-a a FO cuprinde:

■ - Epicriza
■ - Recomandările la externare
■ Epicriza reprezintă un rezumat al
internării pacientului, care prezintă
concluziile rezultate din observația și
urmărirea completă a acestuia.
În epicriză sunt expuse grupat
raţionamentele sintetice și concluzive
asupra pacientului și informații sintetice
privind diagnosticul și tratamentul pe
perioada internării, evoluția și prognosticul
și indicaţii de tratament şi monitorizarea
ulterioară.
■ Recomandările la externare sunt în
funcție de boală.
5. Examenul clinic al pacientului
Condiţii de efectuare:
■ Linişte, obţinută într-o cameră silenţioasă;
■ confort şi intimitate pentru pacient;
■ Poziţia de decubit dorsal;
■ Pacient dezbrăcat cât este necesar, pe
regiuni;
■ Asigurarea cooperării pacientului
(explicare şi încurajare);
■ Examinare temeinică, cu grijă pentru
pacient şi conştiincioasă.
■ În timpul examenului, se examinează
fiecare regiune anatomo - funcţională
a organismului, comparându-se tot
timpul dreapta cu stânga.
■ Calităţile examinatorului:
■ pregătire profesională foarte
bună;
■ gândire medicală corectă;
■ răbdare fără margini;
■ abilitatea de a interpreta
simptomele minore;
■ solidaritate cu persoana
suferindă;
■ Instrumente utile în efectarea examenului
obiectiv
■ - termometru;
■ - stetoscop;
■ - spatulă linguală;
■ - tensiometru;
■ - ciocan de reflexe;
■ - ac bont;
■ - lanternă;
■ - mănuşi.
■ Metode fizice de examen
clinic:
■inspecţia;

■palparea;

■percuţia;

■auscultaţia.
 A. Inspecţia

■ = este metoda de observare a bolnavului,

care utilizează simţul văzului.
■ - lumină suficientă, de preferat naturală,
ţinând cont de pudoarea pacientului.
■ Este obligatorie cunoaşterea perfectă a
anatomiei şi fiziologiei omului.
■ Se începe cu capul, apoi gât, torace, membrele
superioare, abdomen şi membrele inferioare.
■ Se observă bolnavul atât în poziţie statică cât şi în
mişcare.
■ Se examinează în următoarea ordine:
■ - atitudinea
■ - fizionomia
■ - starea de conştientă şi psihicul bolnavului;
■ - starea de nutriţie
■ - constituţia
■ - tegumentele
 2. Palparea
■ - utilizează simţul tactil.
■ - constă în atingerea sau presiunea regiunilor
pentru a aprecia consistenţa, tensiunea,
temperatura, forma, dimensiunile, mişcările
■ - cu pacientul dezbrăcat.
■ - se discută cu bolnavul, pentru a-i distrage
atenţia.
■ - cu mâinile calde.
■ Palparea descoperă modificările
superficiale sau profunde produse de
boală.
■ Se efectuează cu pulpa degetelor și/sau
cu întreaga mână.
■ Modificările vor fi descrise prin
localizare, mărime, formă, contur,
consistenţă, sensibilitate spontană sau
la palpare şi mobilitate.
 C. Percuţia
■ - constă în lovirea uşoară şi repetată a anumitor
regiuni ale corpului cu degetele în scopul de a
obţine sunete.
■ - se face digito-digital.
■ - utilizează simţul auzului.
■ - poate fi superficială sau profundă.
■ La percuţie se aud sunete ce depind de prezenţa
sau absenţa aerului în zona percutată, ce pot fi:
■ Sunet mat (matitatea) este dat de prezenţa unor
ţesuturi sau organe fără conţinut aerian.
■ Sunet sonor (sonoritatea) este dat de conţinutul
aerian normal al unor organe.
■ Timpanismul este o sonoritate, mai intensă, de tip
muzical, dată de aerul din spaţii închise (stomac,
intestine sau caverne pulmonare).
■ Hipersonoritatea este între sonoritate şi timpanism şi
este dată de cantităţi crescute de aer în organe normal
sonore.
■ Submatitatea este un sunet intermediar între sonor şi
mat.
 D. Auscultaţia
■ - este metoda de percepere a fenomenelor acustice
din interiorul corpului.

■ Sunt 2 metode de a efectua auscultaţia:

■ metoda directă – când se aplică urechea pe regiunea de
examinat;
■ metoda indirectă – când se utilizează stetoscopul.
■ Stetoscopul a fost inventat de Laennec.
■ Stetoscopul este un aparat care amplifică
sunetele; este format dintr-o pâlnie sau o
membrană subţire, care se aplică pe organ și 2
olive, ce se introduc în conductele auditive
externe, unite între ele prin tuburi de cauciuc.
■ Stetoscopul poate fi:
■ - biauricular;
■ - monoauricular, folosit astăzi tot mai rar.
■ Metode de monitorizare a funcțiilor vitale
■ Funcția vitală este acea funcție fără de care
organismul nu poate trăi.
■ Funcțiile vitale sunt:
■ - funcția respiratorie
■ - funcția cardiacă
■ - funcția neurologică
■ Funcția respiratorie este monitorizată prin:
■ - măsurarea frecvenței respirației
■ Frecvența respiratorie reprezintă numărul ciclurilor
respiratorii (inspirație, expirație) pe minut.
■ Funcția cardiacă este monitorizată prin:
■ - măsurarea frecvenței cardiace (puls sau AV)
■ - măsurarea tensiunii arteriale
■ Frecvența cardiacă reprezintă numărul bătăilor cardiace
pe minut.
■ Tensiunea arterială reprezintă presiunea cu care sângele
apasă pe peretele arterelor.
■ Funcția neurologică se monitorizează prin:
■ - răspunsul la stimuli externi
■ - aprecierea reflectivității
■ - electroencefalograma
 6. Modificări observabile la
inspecţia generală
■ A. Atitudinea
■ Atitudinea = ținuta și poziția corpului,
static și în mișcare.
■ Studiul atitudinii cuprinde:
■ - studiul poziţiei sau posturii;
■ - studiul mersului.
 a. Poziţia pacientului
■ Poziţia bolnavului în pat şi în mers este determinată de
boală şi de starea generală.
■ Poziţia poate fi:
■ - poziţia activă - poziţia când pacientul se mişcă
singur, nu are nevoie de ajutor şi este asemănătoare cu
cea a omului sănătos;
■ - poziţia pasivă este poziţia pacientului în stare gravă,
lipsit de forţă fizică, care are nevoie de ajutor pentru
schimbarea poziţiei;
■ - poziţia forţată este o poziţie neobişnuită, adoptată
de pacient, impusă de boală.
 Poziții normale
■ 0rtostatismul: este poziţia verticală a corpului
uman
■ Eeste asigurată de: coloana vertebrală,
musculatura care deserveşte coloana, articulaţiile
intervertebrale, centura pelviana şi membrele
inferioare.
■ Clinostatismul este poziţia culcată a corpului.
■ Decubitul este poziţia orizontală a corpului
uman.
■ Poate fi:
■ - Dorsal;

■ - Ventral;

■ - Lateral.
 Poziţii anormale
■ Poziţiile impuse de boală sunt:
■ - decubit contralateral - în pleurită, pentru calmarea
junghiului toracic;
■ - poziția ghemuită apăsând cu pumnul în epigastru -
în ulcerul penetrant, pentru calmarea durerilor;
■ - poziția antidispneică sau ortopneea, când
bolnavul stă aşezat pe un scaun, pe marginea patului
sau chiar semişezând/în pat, cu două sau trei perne
sub cap, cu mâinile fixate pe scaun sau pat;
■ - poziţie genupectorală sau de rugăciune mahomedană -
corp aplecat înainte, membrele inferioare flectate şi
membrele superioare trecute pe după genunchi; în
pericardita acută, favorizează scăderea presiunii în
sacul pericardic, datorită gravitaţiei;
■ - poziţia “ghemuit” sau “pe vine” după efort, la copiii
cu malformaţii congenitale cardiace pentru că
ameliorează dispneea;
■ - poziţia de decubit homolateral (mereu pe aceeaşi
parte) - în pleureziile exsudative pentru că
favorizează mişcările ample respiratorii cu
hemitoracele neafectat;
■ - poziția antitusivă, când pacientul caută o poziţie în
pat, care să împiedice scurgerile secreţiilor bronşice
spre zonele tusigene - în bronşiectazii;
■ - poziţia “de arc” (opistotonus ) (sprijinit în ceafă şi
călcâie) – prin contractura muşchilor extensori – în
tetanos;
■ - poziţia “în cocoş de puşcă” în meningita bacilară
(TBC), caracterizată prin hiperextensia capului, tripla
flexie a membrelor şi decubit lateral;
■

■
■ - poziția de ”baionetă” - în herniile de disc
lombare, prin scolioză compensată de
segmentele învecinate;
 ■ Poziţii impuse de tratament sau de manevre
exploratoare
■ - poziţia genupectorală - pacientul se aşază pe
genunchi, care sunt uşor depărtaţi, pieptul atinge
planul orizontal, capul într-o parte este cu toracele lipit
de pat, mâinile pe lângă corp, genunchii aduşi la piept,
bazinul ridicat; este indicată în explorările anorectale
pentru diferite afecţiuni ale acestei zone;
■ - poziţia de decubit lateral stâng, cu membrul stâng
întins şi cel drept flectat în timpul clismei;
■ - poziția de decubit ventral - culcat pe abdomen, cu
pernă sau fără, cu capul întors într-o parte, cu mâinile
pe lângă corp sau flectate şi aşezate de o parte şi de
alta a capului - la bolnavii inconştienţi, la cei cu escare
în regiunea sacrală, la bolnavii operaţi de rinichi,
paralizaţi; sub glezne se aşază un sul şi se poate pune şi
o pernă sub abdomen;
■ - poziţia şezândă – în pat sau în fotoliu -
trunchiul face cu membrele inferioare un unghi
de 90 de grade; se realizează prin aşezarea a
patru perne la spate, gambele sunt în semiflexie
pe coapse cu un sul sub genunchi, la picioare are
un sprijinitor special, membrele superioare se
sprijină pe câte o pernă; este indicată în criza de
astm bronşic sau în insuficienţa cardiacă,
favorizând respiraţia; în fotoliu, bolnavul este
aşezat confortabil, bine îmbrăcat şi acoperit cu o
pătură;
■ - poziţia semişezândă - se realizează cu somiera
articulată la un unghi de 30 - 45 de grade sau prin
sprijinirea cu două perne; este indicată în tulburări
respiratorii, în afecţiuni cardiace; este contraindicată la
bolnavii comatoşi şi cu tulburări de deglutiţie;
■ - poziţia declivă (Trendelenburg) - se realizează
prin coborârea patului cu 60 de grade, astfel încât
bolnavul stă cu capul mai jos de corp; este indicată în
anemii grave, drenaj postural, hemoragii ale
membrelor inferioare, ale organelor genitale,
postintervenţie ginecologică;
■ poziţia proclivă - este inversul poziţiei declive;
■ poziţia ginecologică - bolnavul este aşezat pe
spate, coapsele flectate pe abdomen, gambele
flectate pe coapse, genunchii depărtaţi; în
consultaţii şi tratamente ginecologice şi
obstetricale, în efectuarea toaletei pe regiuni
 b) Mersul

■ Se va studia la capitolul ”Semne neurologice”.

 B. Faciesul
■ Faciesul reprezintă expresia și conformaţia feţei
şi a capului.
■ - faciesul hipocratic: o faţă trasă, cenuşie, cu
ochi înfundaţi în orbite, cu şanţuri nazolabiale
adâncite, cearcăne şi nas ascuţit; în peritonite.
■ - faciesul basedowian: exoftalmie bilaterală sau
asimetrică, fantă palpebrală larg deschisă, privire
vie, inteligentă, uneori clipire rară, anxietate cu
aspect de spaimă îngheţată; în boala Basedow.
■ - faciesul mixedematos (facies buhăit): ca o lună
plină, cu faţă rotundă, infiltrată, palidă, inexpresivă,
alopecia jumătăţii externe a sprâncenelor, macroglosie
cu amprentele dinţilor, voce aspră şi groasă, păr rar,
aspru, uscat, decolorat, friabil; în hipotiroidism.
■ - faciesul acromegalic: dezvoltarea accentuată a
arcadelor orbitale, nasului, urechilor, buzelor şi
mentonului (prognatism); în hipersecreţia de STH.
■ - faciesul mitral: cianoza obrajilor, nasului, buzelor şi
urechilor, pe un fond palid al restului tegumentelor; în
afecțiuni ale valvelor mitrale
■ - faciesul anemic: un facies palid pai, cu mucoasele
conjunctivale palide; în anemiile severe, mai ales de tip
feripriv;
■ - faciesul congestiv: este opusul celui anemic, de
culoare roşie vineţie, mai ales la nivelul obrajilor,
lobului urechii, nasului şi mentonului; în poliglobulii,
HTA, în febră mare;
■ - faciesul hectic: pomeţii obrajilor roşii pe un fond
palid al feţei; în forme grave de TBC.
■ - faciesul rigid este faţa fără mimică; în boala
Parkinson.
■ - faciesul cirotic sau hepatic: culoare galben-teroasă
(icterică sau subicterică), cu venectazii pe pomeţii
obrajilor şi pe nas, buze subţiate, roşii, carminate; în
hepatita cronică activă şi în ciroză.
■ - faciesul adenoidian: un facies cu îngustarea nasului,
proeminenţa buzei şi a arcadei superioare;
concomitent, apare o voce tipică, nazonată şi tulburări
ale auzului; la copiii cu polipi nazali sau vegetaţii
adenoide.
■ - faciesul lupoid: erupţie eritematoasă cu scuame
fine, în formă de fluture la nivelul nasului şi obrajilor;
în pacienţii cu LES.
■
■ - faciesul din sclerodermie: rigid, parcă micşorat,
fără riduri şi cute faciale, inexpresiv, cu nas şi buze
subţiri; a fost comparat cu o icoană bizantină.
■ - faciesul vultuos: congestia intensă și tumfecația a
feței: în febră mare, cum ar fi în pneumonii,
bronhopneumonii, gripe etc.;
■ - faciesul asimetric: o parte a feţei este paralizată şi
determină asimetria feţei; în paralizia de nerv facial.
■ - faciesul ca o pară apare la cei cu parotidită
epidemică sau cu adenopatii mari submandibulare.
 C. Modificări ale tegumentelor și
mucoaselor
■ Tegumentele și mucoasele se apreciază prin inspecţia
pacientului.
■ Culoarea normală este determinată de:
■ - conţinutul de pigment melanic;
■ - numărul şi volumul capilarelor care irigă pielea;
■ - grosimea (transparenţa) pielii;
■ - conţinutul de hemoglobină al sângelui.
■ Modificările de culoare sunt: paloarea; roşeaţa;
cianoza; icterul.
 Modificări de culoare a tegumentelor și
mucoaselor

■ Paloarea: este coloraţia deschisă a tegumentelor şi

mucoaselor vizibile, care constă în dispariţia nuanţei
rozate obişnuite.
■ Cauzele:
■ - îngroşarea tegumentelor
■ - edemul
■ - scăderea hemoglobinei
■ - vasoconstricţie.
■ Apare în:
■ constituţional (la blonzi, scandinavi, englezi, germani);
■ stări nervoase (oboseală, insomnii, indispoziţie,
spaimă, nelinişte, mânie);
■ abuz de diverse substanţe toxice (tutun, morfină);
■ rău de mare, maşină sau avion;
■ crize de angină pectorală, tahicardie paroxistică,
indigestie, lipotimie, frig;
■ Hemoragii;
■ boli de sânge;
■ stări de denutriţie;
■ infecţii acute sau cronice;
■ stări toxice;
■ neoplasme;
■ boli endocrine;
■ cardiopatii, HTA malignă, hepatită cronică, ciroză,
pancreatită acută.
■ Paloarea se observă cel mai bine la palme, mucoase şi
unghii.
■ Ea poate fi localizată sau generalizată.
■ Paloarea poate îmbrăca diferite nuanţe:
■ paloare de ceară sau „alb ca varul” (anemia feriprivă)
■ paloare gălbuie, ca paiul de grâu copt (anemiile hemolitice şi
megaloblastice)
■ paloare gri-pământie (anemia din leucemiile cronice şi
insuficienţa renală cronică)
■ paloarea tip „cafea cu lapte” (endocardita bacteriană
infecţioasă)
■ paloarea icterică (anemiile hemolitice)
■ paloare alb-verzuie (cloroza tinerelor fete)
■ paloarea galben – pai (cancer)
■ paloarea marcată ca hârtia (anemia acută hemoragică)
■ Roşeaţa sau eritemul este o exagerare a nuanţei
rozate obişnuite a tegumentelor.
■ Cauze:

■ vasodilataţie accentuată a vaselor cutanate;

■ creşterea cantităţii de oxihemoglobină;

■ transparenţa accentuată a tegumentelor.

Apare în:
■ expunerea la temperaturi înalte;

■ stări febrile;

■ efort fizic;

■ distonia neuro-vegetativă;
■ stări emotive;
■ menopauză;
■ etilism;
■ intoxicaţia cu monoxid de carbon;
■ ftizia pulmonară;
■ intoxicaţiile cu belladonă şi opiu;
■ pneumonia pneumococică;
■ poliglobulii;
■ constituţional la persoanele cu o bună circulaţie
sanguină.
■ Cianoza este culoarea albastră-vineţie a
tegumentelor şi mucoaselor determinată de scăderea
concentrație oxigenului în sânge.
■ Tipuri:
■ Cianoza adevărată, care la rândul ei este:

■ cianoză centrală;

■ cianoză periferică;

■ cianoză prin modificări ale compoziţiei

sanguine.
■ Coloraţia cianotică

■ Pseudocianoza.
❖ Cianoza centrală este o cianoză generalizată, ce
interesează atât tegumentele, cât şi mucoasele ce se
intensifică la efort.
Apare în:
■ Boli respiratorii: pneumonii, TBC, fibroze
pulmonare, pleurezii, pneumotorax, boli
laringo-traheale, astm bronşic, BPCO etc.;
■ Boli cardiace: insuficienţa cardiacă stângă, infarctul
miocardic, HTA, valvulopatii, tulburări de ritm şi
conducere, cardiopatii congenitale;
■ Boli mixte, cardiace şi respiratorii: cordul pulmonar cronic
(este o insuficiență cardiacă consecutivă unei afecţiuni
bronhopulmonare).
❖ Cianoza periferică este produsă prin staza
sanguină în capilarele cutanate.
■ Interesează de obicei doar tegumentele.
■ Este o cianoză rece
Apare în:
■ expunerea la frig;
■ insuficienţa cardiacă congestivă;
■ pericardita constrictivă;
■ tromboflebite.
❖ Cianoza prin modificări ale compoziţiei sângelui
apare în policitemii, reacţii de aglutinare la rece,
carcinoame.
❖ Coloraţia cianotică are drept cauză: prezenţa în
sânge a compuşilor hemoglobinici anormali.
Apare în:
■ intoxicaţia cu oxid de carbon (tentă carminată);

■ policitemia vera (aspect roşu-vineţiu);

■ intoxicaţia cu nitriţi, nitrotoluen, benzen (culoare

brun – ciocolatie);
Pseudocianoza este coloraţia albăstruie a tegumentelor,
determinată de depunerea unor substanţe străine la
acest nivel.
Apare în:
■ depunerea de săruri de argint – coloraţie care se
numeşte argiroză;
■ depunerea de săruri de aur - coloraţie care se numeşte
crinoză;
■ poliglobulii, când apare o coloraţie roşie intensă care
se numeşte eritroză.
Icterul este coloraţia galbenă a pielii şi mucoaselor
determinată de impregnarea cu bilirubină, datorită creșterii
acesteia în sânge peste valoarea normală de 1 mg la 100 ml
sânge.
După nuanţa culorii, se întâlnesc 4 tipuri de icter:
■ icter flavinic = galben deschis (anemii hemolitice);
■ icter verdinic = nuanţă verzuie (icterele
hepatocelulare grave şi icterele mecanice);
■ icter rubinic = galben-roşiatic (ictere febrile);
■ icterul melanic (icterul negru) = galben închis spre
negru (cancerul de cap de pancreas).
■ După mecanismul fiziopatologic icterele se clasifică în:
■ icter hemolitic este un icter flavinic, cu BI crescută, urini şi
scaune hipercrome, splenomegalie (sferocitoza congenitală,
talasemii, transfuzii de sânge incompatibil);
■ icter mecanic este un icter verdinic, cu BD crescută, urini
de culoarea berii brune şi spumoase, scaune decolorate,
prurit cutanat, cu splină în limite normale (litiaza
coledociană şi cancerul de cap de pancreas);
■ icter hepato-celular este un icter moderat, rar verdinic, cu
BI şi BD crescute, urini hipercrome şi scaune decolorate
(hepatitele virale acute, hepatita cronică şi ciroză).
Icterele trebuie diferenţiate de culoarea galbenă a
tegumentelor care, mai poate să apară în:
■ intoxicaţia cu atebrină;
■ tratamentul îndelungat cu mepacrină;
■ depozitarea tisulară a carotenilor (se întâlneşte
la persoanele care consumă cantităţi mari de
morcov şi mămăligă);
■ insuficienţa renală cronică (prin retenţia
cromogenilor urinari).
 Leziunile elementare cutanate
■ Leziunile discromice: sunt leziuni prin lipsă/exces
de pigment melanic.
■ Pete hipercrome: pete brune sau negre, produse prin
exces de pigment;
■ - congenitale: naevii pigmentari,
■ - dobândite: efelidele, cloasma gravidică şi
melanodermiile;
■ Pete acromice: pete de culoare albă prin lipsa
pigmentului melanic
■ - congenitale: albinismul şi naevii acromici
■ - dobândite: vitiligo
■ Pete artificiale: pete produse prin depunerea unor
substanţe străine în tegumente: tatuajele.
■ Macula este pată netedă, de culoare roz sau roşiatică,
de dimensiuni mici (sub 1cm) ce nu depăşeşte planul
tegumentar; apare în rujeolă, rubeolă, febră tifoidă.
■ Papula este o proeminenţă de mici dimensiuni,
rotundă, cu diametrul mai mic de 0,5 cm, de culoare
diferită, palpabilă. Poate fi:
■ epidermică: veruca vulgară;
■ dermică: papula sifilitică (sifilide);
■ epidermo-dermică: lichenul plan.
■ Leziuni cu conținut lichidian
■ Vezicula este o leziune de mici dimensiuni, proeminentă, cu
diametrul mai mic de 1 cm, cu lichid serocitrin clar. Apare în:
■ - herpes,
■ - herpes zoster,
■ - varicelă,
■ - eczemă.
■ Bula (flictena) este o veziculă mai mare, rotundă, fragilă, cu
conţinut serocitrin sau hemoragic. Apare în:
■ - acnee,
■ - variolă,
■ - impetigo,
■ - pemfigus,
■ - dermatite.
■ Pustula este o leziune cu conţinut purulent, de
dimensiuni variabile. Apare în:
■ - piodermite,
■ - psoriazis pustulos,
■ - pustuloza palmo-plantara,
■ - septicemie.
Leziuni vasculare: apar prin înmulţirea, dilatarea,
extravazarea vaselor de sânge de la nivelul pielii. Ele
sunt:
■ Pete vasculare: se produc prin înmulţirea/dilatarea
vaselor: angioamele, teleangiectaziile;
■ Pete purpurice: se produc prin revărsarea sângelui:
peteşii (sunt punctiforme), vibices (sunt liniare),
echimoze (sunt sufuziuni sanguine difuze, întinse);
■ Peteşiile sunt pete hemoragice de dimensiuni mici
(sub un centimetru), de formă rotundă sau ovală,
care apar pe piele sau mucoase.
■ Echimozele sunt pete hemoragice
dermo-hipodermice mai mari de un centimetru ce
apar prin sufuziune sanguină posttraumatică.
■ Circulaţia venoasă colaterală superficială
reprezintă un desen venos superficial foarte evident.
■ Leziuni cu conținut solid:
■ Placa urticariană este o leziune proeminentă, de
culoare roz-roşie, net delimitată, de dimensiuni
variabile, de consistenţă elastică sau dură, care apare,
dispare şi reapare rapid. Apare în alergii alimentare,
alergii medicamentoase, înţepături de insecte.
■ Tuberculul este o formaţiune dermică, circumscrisă,
de mici dimensiuni (mm) de consistenţă moale sau
dură, proeminentă sau nu, de culoare roşie-violacee sau
maroniu-gălbuie, care evoluează spre ulceraţie şi se
vindecă cu cicatrice. Apare în: TBC, lues, lepră.
■ Nodulul şi nodozitatea sunt formaţiuni
dermice sau hipodermice, solide, profunde,
care cuprind toate straturile pielii, de
dimensiuni variate, palpabile. Apar în: eritemul
nodos, sifilis, lepră, xantomatoză, lipomatoză.
■ Goma este o leziune hipodermică,
proliferativă şi necrozantă, nodulară, ovalară
sau rotundă, de consistenţă fermă. Apare în
sifilisul terţiar şi în tuberculoză.
■ Xantomul = o mică tumoare benignă formată
din macrofage bogate în depuneri lipidice;
xantoamele formează pete sau noduli
subcutanaţi, adesea de culoare galbenă, uneori
roşie sau brună;
■ Xantelasma = un ansamblu de pete mici gălbui,
cu margini regulate, localizate la nivelul
pleoapelor către partea nazală; ele pot fi
rezultatul unor niveluri crescute de colesterol; au
o evoluţie benignă şi foarte lentă.
■ Tumora este o masă de ţesut neoformat, circumscrisă,
care se dezvoltă în organism prin înmulţirea exagerată
a unor celule. Ea poate fi:
■ - benignă (adenom)
■ - malignă (epiteliom, sarcomelanom).
■ Leziuni trofice:
■ Keratoza este îngroşarea localizată a stratului cornos
al epidermei. Apare în:
■ - keratoza senilă și solară,
■ - clavus,
■ - ihtioză.
■ Leziuni prin pierderi de substanță:
■ Escoriaţia este o pierdere de substanţă liniară,
superficială sau profundă, accidentală sau postgrataj.
Apare în:
■ - scabie,
■ - pediculoză,
■ - prurigo,
■ - eczemă.
■ Fisura este o soluţie de continuitate liniară,
localizată la plicile de flexiune sau orificiile naturale.
Apare în:
■ - infecţiile streptococice și sifilis congenital.
■ Deșeurile cutanate:
■ Scuama este un deşeu cutanat care rezultă din
exfolierea celulelor cornoase ale pielii, de culoare albă
sau cenuşie, care se detaşează de pe suprafaţa pielii în
lamele fine (pitiriazis), lame (psoriazis) sau lambouri
(scarlatină).
■ Crusta este un deşeu cutanat care se produce prin
solidificarea unor secreţii (serozitate, sânge, puroi) de
pe suprafaţa ulceraţiilor sau eroziunilor şi din
interiorul veziculelor, bulelor, pustulelor. Culoarea
poate fi:
■ - galbenă în impetigo,
■ - maronie în escoriaţii.
■ Escara (sfacel) este un deşeu cutanat care rezultă din
necroza circumscrisă a pielii ce apare în zone supuse
presiunii externe; are culoare neagră-cenuşie.
■ Fiziopatgenic, țesuturile moi sunt compresate între 2
planuri dure, ceea ce produce ischemie locală, iar
ichemia determină necroza.
■ Apare în: radiodermite și la pacienţii imobilizaţi timp
îndelungat şi prost îngrijiţi.
■ Alte leziuni:
■ Cicatricea este un ţesut de neoformaţie (fibros) ce
apare la locul unde a existat o pierdere de substanţă, de
culoare violacee (cicatricea recentă) sau albă (cicatricea
veche).
■ Cicatricea poate fi:
■ - normală: netedă, suplă, neaderentă;
■ - vicioasă: retractilă şi aderentă la planurile subiacente;
■ - cheloidă: o cicatrice monstruoasă, groasă, dură, roşie.
■ Vergeturile sunt benzi de atrofie la nivelul cărora
pielea este subţiată şi încreţită, produse prin ruperea
fibrelor elastice din derm. Apar în:
■ sarcină,
■ ascită
■ obezitate,
■ edeme
■ slăbire rapidă şi accentuată.
Edemul reprezintă o acumulare de lichid
în ţesutul celular subcutanat, cu
infiltraţia hidrică a pielii.
Clasificare:
După extindere:
■ - edem generalizat → anasarcă;
■ - edem localizat;
După etiologie:
■ edem cardiac;
■ edem renal;
■ edem carenţial;
■ edem hepatic;
■ edem de sarcină;
■ edem catamenial;
■ edem iatrogen;
■ edem inflamator;
■ edem alergic;
■ edem venos;
■ limfedem;
■ edem gravitaţional.
■ Criterii de apreciere a edemului:
■ Aspect: tegumentele sunt întinse şi lucioase, apoi, prezintă
pliuri longitudinale sau vergeturi; sunt aspre, descuamate;
■ Temperatură: este crescută în edemul inflamator şi în cel
alergic; este normală în edemul renal şi scăzută în edemul
cardiac;.
■ Consistenţă: este moale-pufoasă în edemul renal şi în cel
carenţial şi dură în edemul inflamator şi în cel venos;
■ Prezența godeului: este o mică depresiune care apare la
presiunea exercitată pe un plan dur;
■ Localizare: poate fi retromaleolară, pretibială, sacrată, la
nivelul feţei sau generalizată.
■ Pruritul constă în mâncărimea intensă la nivelul
pielii sau mucoaselor, provocată de tulburări
funcţionale ale nervilor cutanați.
■ Este o senzaţie neplăcută pe piele, care provoacă
dorinţa intensă de scărpinare.
■ În cazurile severe, pruritul poate duce la
tulburări de somn, anxietate şi depresie, iar
scărpinarea permanentă poate provoca leziuni pe
piele.
■ Tulburări trofice ale unghiilor
■ Leuconichia = este culoarea albă a unghiei.
■ Melanonichia = culoarea neagră sau brună a unghiei.
■ Platonichia = unghiile plate, turtite prin dispariţia
convexităţii.
■ Coilonichia = unghiile concave, cu aspect de
”lingură” sau ”solniţă”, subţiate, fragile.
■ Unghiile hipocratice = unghiile îngroşate, bombate,
cianotice, însoţite de hipertrofia falangelor distale.
■ Onicogrifoza = îngroşarea uneia sau mai multor
unghii, care iau aspect de ”gheară” sau ”cioc de
papagal”.
■ Anonichie = lipsa unghiei.
■ Onicoliza = desprinderea unghiei din patul unghial.
■ Pahionichia = unghiile îngroşate.
■ Onicofagia = obiceiul de a roade cu dinţii marginea
liberă a unghiilor.
■ Tulburări trofice ale părului
■ Alopecia = pierderea pilozităţii datorită distrucţiei
rădăcinii părului.
■ Cauze:
■ - genetice,
■ - exces de secreţie seboreică,
■ - dezechilibre psihice sau neurovegetative,
■ - boli infecţioase (tifos exantematic),
■ - boli sistemice (lupus eritematos sistemic),
■ - după radioterapie, citostatice;
■ Calviţia = pierderea părului numai în regiunea păroasă
a capului, mai ales pe vertex, frunte, occiput, regiunea
parietală; popular se numeşte chelie;
■ Pelada sau alopecia insulară este o cădere a părului
din regiunea păroasă a capului, pe zone delimitate,
formând mici insule lipsite de păr, de formă rotundă.
■ Hipotricoza sau hipopilozitatea = dezvoltarea
insuficientă a părului în zonele normal piloase. Ea
poate fi congenitală sau dobândită în. hipotiroidism,
boala Addison, hipoparatiroidism, insuficienţă
gonadică.
■ Hiperpilozitatea = dezvoltarea excesivă a pilozităţii.
■ Are două forme:
■ + hipertricoza = o hiperpilozitate cu topografie normală pentru
sexul respectiv; poate fi ereditară sau câştigată în porfirie,
neoplasme;
■ + hirsutismul = o hiperpilozitate care depăşeşte zonele normal
piloase: la femei - barbă, mustaţă, pilozitate pubiană de tip
masculin; apare în neoplasme, menopauză, castrare, distrofii
ovariene, administrare unor medicamente (contraceptive orale,
androgeni, spironolactonă) cu creşterea densităţii părului în
zonele de distribuţie normală a pilozităţii.
 D. Modificări observabile la nivelul sistemului
osteoarticular

■ Scolioza:
■ Cifoză
■ Genu varrum
■ Genu valgum
■ Semne de rahitism
E. Modificări ale stării de nutriţie

■ Starea de nutriţie normală

Aprecierea stării de nutriţie este subiectivă
deoarece nu există criterii precise de apreciere.
Starea de nutriţie se apreciază prin cercetarea
ţesutului celulo-adipos subcutanat, a musculaturii
şi prin cântărire.
■ Ţesutul adipos reprezintă 10% din G la F şi 17%
din G la B.
■ Ţesutul adipos se depune:
■ - în ţesutul subcutanat (panicul adipos);
■ - retroperitoneal;
■ - la nivelul epiploonului;
■ - perirenal (grăsimea pararenală Gerota);
■ - la nivelul obrazului (bula lui Bichat).
■ Un criteriu clinic important pentru aprecierea stării de
nutriţie îl constituie grosimea pliului cutanat
(normal, mai mic de 1,5 cm în regiunea toracică,
abdominală şi coapse).
■ Formule de calcul a greutăţii corporale ideale:
■ Formula lui Broca: G (în kg) = T (în cm) –
100
■ Formula lui Lorentz: G = T – 100 – (T –
150)/4
■ Formula OMS: G = 50 + 0,75(T – 150) + (V
– 20)/4
■ Indicele de masă corporală: IMC = G
actuală/T2
■ Modificări patologice ale stării de nutriţie
■ Obezitatea: creşterea greutăţii corporale pe seama
ţesutului gras cu peste 20% din greutatea ideală.
■ Cauze
■ aport alimentar exagerat;
■ sedentarism;
■ tulburări endocrine;
■ teren genetic;
■ factori neuro-psihici;
■ Clasificare
■ gradul I (uşoară) – un plus ponderal sub 30 % (până
în 10 kg peste greutatea ideală);
■ gradul II (medie) – un plus ponderal între 30-50%
(aproximativ 20 kg peste greutatea ideală);
■ gradul III (severă) – un plus ponderal peste 50%
(aproximativ 30 kg peste greutatea ideală);
■ Tipuri:
■ Obezitatea de tip android: mai frecventă
la B, la F apărând după menopauză;
grăsimea se depune pe trunchi, ceafă şi
partea superioară a abdomenului, membrele
părând subţiri.
■ Obezitatea de tip ginoid: mai frecventă la
F, la B apărând în caz de hipofuncţie
gonadică; grăsimea se depune pe sâni, fese,
abdomen, şolduri şi coapse.
■ Subnutriţia: scăderea în greutate cu mai mult de 10%
din greutatea ideală.
■ Cauza: inaniția
■ Apare în:
■ Stări toxico-septice
■ Arsuri întinse.
■ Sindrom nefrotic, tuberculoză, neoplasme, diabet
zaharat.
■ Stenoză esofagiană, stenoză pilorică.
■ Anorexie psihică.
■ Aport alimentar insuficient.
■ Clasificare:
■ a) Slăbirea = o scădere a G corporale cu
peste 10 – 20% faţă de G ideală: diminuarea
ţesutului adipos, astenie şi fatigabilitate.
■ b) Emacierea = o scădere a G corporale de
20 – 30% faţă de G ideală: dispariţia totală a
ţesutului adipos, inclusiv bula lui Bichat,
paloare, păr uscat, unghii friabile, scăderea
capacităţii de efort.
■ c) Caşexia = o scădere a G corporale de
peste 30% faţă de G ideală; dispariţia
completă a ţesutului adipos, atrofie
musculară generalizată, edeme carenţiale şi
anemie.
■ d) Marasmul = stadiul final al deficitului
ponderal, caracterizat prin grave tulburări
hidro-electrolitice şi acido-bazice, de
obicei ireversibile.
 F. Statura şi tipul constituţional
■ Statura normală
■ Statura sau talia este înălţimea corpului uman.
■ Se măsoară la adult cu taliometrul iar la sugar cu
pediometrul.
■ Se exprimă în metri (m) sau centimetri (cm).
■ În România, valorile medii ale înălţimii sunt
considerate următoarele:
■ - la bărbaţi: 175 – 180 cm;
■ - la femei: 165 – 175 cm.
■ De subliniat că până la vârsta de 14 ani,
băieţii şi fetele au statură similară.
■ Creşterea în înălţime încetează la fete când
se instalează menarha, iar la băieţi după
maturizarea sexuală.
■ Tulburări:
■ - în minus: nanism
■ - în plus: gigantism
 ■Nanismul
■ Este o statură cu mult inferioară celei medii, realizată
prin creştere insuficientă în înălţime
■ Înălţimea sub 160 cm (la bărbaţi) şi sub 150 cm (la femei)
reprezintă nanismul.
■ Cauze:
■ cauze genetice (acondroplazia);
■ cauze endocrine (mixedemul, boala Cushing, sindromul
adreno-genital, pubertatea precoce sau disgenezia
gonadică);
■ cauze metabolice (diabet zaharat);
■ alte cauze: carenţe alimentare, tbc, boli digestive, de
rinichi, cardiace şi infecţii cronice)
 ■ Gigantismul
■ Gigantismul = statura care depăşeşte cu 20% talia
normală pentru vârstă, sex şi rasă.
■ Cauză: hipersecreţia de hormon somatotrop
(STH).
■ Asociază: cifoză, scolioză, torace înfundat,
visceromegalie, caractere sexuale secundare
insuficient dezvoltate, pubertatea tardivă şi
incompletă, cefalee, retard sau debilitate mintală,
diverse tulburări psihice.
 ■ Tipul constituţional
■ Tipul constituţional = totalitatea
caracterelor morfologice, funcţionale şi
psihice care definesc o anumită fiinţă
umană, luată ca un tot unitar.
■ Tipul constituţional este influenţat de:
■ - ereditate;
■ - factorii de mediu extern.
■ a) Tipul muscular: se caracterizează prin
extremități și musculatură foarte dezvoltate,
cutie toracică bine dezvoltată, în formă de
trapez, schelet robust, cu umerii laţi, membre
relativ lungi şi puternice, pilozitate accentuată,
faţa dreptunghiulară; fără tendinţe spre
îngrăşare.
■ Se întâlneşte la cei care efectuează activităţi
fizice.
■ b) Tipul respirator: partea superioară a
trunchiului este preponderență față de cea
inferioară, cutia toracică este bine
dezvoltată, în formă de trapez, dar mai
lungă, faţa are formă romboidală, şoldurile
sunt înguste, greutatea este mijlocie, cu
tendinţă de îngrăşare.
■ Se întâlneşte mai ales la nomazi, care trăiesc
în spaţii deschise, sub cerul liber;
■ c) Tipul digestiv: abdomen mare, linia
taliei puțin conturată, oase subţiri,
încheieturi fine, bazin lat şi umeri înguşti,
membre scurte şi slab muscularizate, faţă
triunghiulară, cu trăsături armonioase, cu
maxilarele puternic dezvoltate, cu tenul alb,
gât scurt și gros, statură mignonă, înfăţişare
delicată; tendinţă spre îngrăşare.
■ Se întâlneşte la clasele sociale privilegiate şi
la cei din zone agricole;
■ d) Tipul cerebral–nervos: cap mare;
partea inferioară a feţei slab dezvoltată,
de formă de triunghiulară, zvelt,
delicat, trunchi şi bazin înguste,
membre relativ lungi, trup longilin,
schelet îngust, torace puţin dezvoltat
şolduri strâmte; fără tendinţă de
îngrăşare.
■ Este specific intelectualilor.
 G. Tulburările stării de conștiență

■ Definiţia stării de conștiență

■ Starea de conştienţă = suma abilităţilor şi capacităţilor
omului de a fi permanent în contact cu realitatea
înconjurătoare.
■ Tulburările stării de conștiență sunt:
■ - pierderea conștienței (lipotimia, sincopa, coma)
■ - confuzia
■ - torpoarea
■ - obnubilarea
■ - stupoarea
 ■ Sincopa
■ Sincopa = pierderea bruscă de durată foarte
scurtă (secunde, minute) a conştienţei şi a
tonusului muscular, cu abolirea funcţiilor vitale,
reversibilă, având aspect de moarte aparentă.
■ Cauze
■ Ischemie cerebrală tranzitorie
■ Modificări ale compoziţiei sanguine
■ Reflexe care acţionează asupra centrilor nervoşi
■ Afecțiuni ce o pot determina:
■ cardiopatii
■ tulburări de ritm sau de conducere cardiace
■ embolii pulmonare
■ asfixie
■ electrocutare
■ trecerea bruscă din decubit în ortostatism
■ hipokaliemie
■ durere intensa, emoţie, compresie pe sinusul
carotidian, micţiune sau de deglutiţie (numită sincopă
"vagală“).
■ Semne clinice:
■ instalare bruscă prin decontractare musculară
completă, care duce la cădere;
■ paloare;
■ absenţa reacţiei la zgomote şi la stimuli tactili;
■ puls absent;
■ respirație absentă
■ uneori pierdere de urină;
■ uneori mişcări convulsive.
■ Revenirea stării de conştienţă este
spontană, totală, foarte rapidă.
■ Sincopa de scurtă durată nu produce leziuni
cerebrale, dar dacă se prelungeşte anoxia
apar leziuni cerebrale ireversibile.
 ■ Lipotimia
■ Lipotimia (leşin) = pierderea stării de conştienţă de
scurtă durată, ca urmare a unei insuficienţe circulatorii
cerebrale, cu păstrarea funcţiilor vitale.
■ Cauze
■ - durerea puternică și stresul emoţional;
■ - consum de alcool pe stomacul gol;
■ - hipotensiunea arterială și sarcina;
■ - AVC, reflex vagal și hiperventilaţia;
■ - hipoglicemia, bolile cardiace, epilepsia, hemoragii,
atac de panică, boli pulmonare
■ Semne clinice:
■ Instalare treptată sub forma unei stări de
rău.
■ Semne premonitorii: acufene, greaţă,
ameţeli, tulburări vizuale, senzaţia de cap
gol.
■ Apoi apar: tulburare trecătoare a
conştienţei, paloare, transpiraţii
abundente, relaxare musculară parţială sau
totală.
 ■ Confuzia
■ Confuzia este lipsa de claritate a
gândirii, însoţită de alterarea funcţiilor
superioare vizând memoria, atenţia şi
orientarea temporo-spaţială.
 ■ Torpoarea
■ Starea de torpoare sau somnolenţa este
asemănătoare cu faza de inducere a
somnului.
■ Se manifestă prin somnolenţă, vorbire
cu dificultate şi monotonă.
■ Apare în stări febrile, stări de surmenaj.
 ■ Obnubilarea
■ Obnubilarea este dezorientarea
temporo-spaţială a bolnavului, acesta
răspunzând greu la întrebări şi sesizând
cu dificultate ce se petrece în jurul său.
■ Apare în stări toxice şi/sau infecţioase.
 ■ Stupoarea
■ Stupoarea este o pierdere a stării de
conştienţă reversibilă care apare sub
acţiunea unor stimuli puternici.
■ Se caracterizează prin dezorientare
temporo-spaţială, tulburări de
memorie, ”privire în gol”.
 ■ Coma
■ Coma este pierderea persistentă, mai
mult sau mai puţin profundă a stării de
conştienţă, absenţa reacţiei la stimuli
externi, dar cu conservarea parţială a
funcţiilor vegetative (circulaţie,
respiraţie, metabolism).
■ Gradele de profunzime:
■ Coma de gradul I sau coma superficială sau
coma vigilă: starea de conştienţă este parţial
pierdută; obnubilare, reflexele pupilar, cornean şi
velopalatin păstrate şi absenţa tulburărilor
vegetative;
■ Coma de gradul al II-lea sau coma de
profunzime medie sau coma propriu-zisă:
pierderea marcată a conştienţei, reactivitate
foarte redusă, şi absenţa controlului sfincterian;
■ Coma de gradul al III-lea sau coma profundă
sau coma carus: conştienţă, reactivitate abolită,
pupile midriatice, tulburări cardiorespiratorii şi
circulatorii pronunţate;
■ Coma de gradul al IV-lea sau coma depăşită:
suprimarea oricărei activităţi encefalice şi
afectarea profundă a funcţiilor vegetative,
respiraţia şi circulaţia putând fi menţinute doar
prin mijloace artificiale.
■ Clasificare etiologică
■ Etiologic, comele se clasifică în:
■ - come de origine cerebrală;

■ - come de origine extracerebrală;

 H. Tulburări de sensibilitate
■ Tulburările de sensibilitate
reprezintă imposibilitatea de a recepționa
stimuli senzitivi și imposibilitatea de a
transmite stimulii către SNC.
■ Tulburările de sensibilitate pot fi:
■ - calitative
■ - cantitative
■ Tulburările cantitative de sensibilitate:
■ Hipoestezia este o scădere a intensității senzației,
adică o scădere a sensibilității;
■ Anestezia este pierderea completă a sensibilității.
În anestezie se disting:
■ - analgezia: pierderea sensibilității la durere
■ - hipalgezia: scăderea sensibilității la durere
■ - hiperalgezia: creșterea sensibilității la durere
■ - termoestezia: pierderea sau scăderea
sensibilității la temperatură
■ - topanesthesia: pierderea sensului de
localizare
■ Scăderea sau pierderea sensibilității în funcție
de localizarea procesului patologic poate fi
observată în diferite părți ale corpului, în
funcție de afecțiunea în care apare.
■ Tulburările calitative de sensibilitate:
■ - poliestezia: iritare ce este percepută ca fiind
multiplă
■ - aloestezia: iritarea se simte în altă parte
■ - allochimia: iritarea este simțită în partea simetrică a
celeilalte părți
■ - percepția incorectă a stimulilor externi (senzația
dureroasă de frig sau căldură)
■ - disesthesia: senzație pervertită la diverși stimuli
(durerea este percepută ca fiind căldură, ca frig etc.)
■ - macroesthesia: senzația unui obiect mai mare (un
pai este perceput ca un băț).
■ Tulburări subiective de sensibilitate:
■ - parestezii: senzație de amorțeală,înțepături de ace,
tremurături, febră, frig, etc.)
■ - hygoparestesia: sentiment de umiditate, mișcarea
picăturilor pe piele
■ - durerea spontană
■ - durerea fantomă după amputare etc.
 I. Starea neurologică
Echilibrul static
■

■ Staţiunea verticală este asigurată de:

■ - aparatul vestibular;
■ - cerebel;
■ - sistemul extrapiramidal;
■ - sensibilitatea profundă conştientă şi inconştientă.

■ Echilibrul static se apreciază prin:

■ - proba Romberg
■ - proba brațelor întinse
 Proba Romberg

■ Pacientul - în poziţie verticală, cu picioarele apropiate,

vârfurile şi călcâiele lipite.
■ Inițial pacientul este cu ochii deschişi, apoi cu ochii
închişi.
 Proba braţelor întinse

■ Pacientul stă comod pe un scaun, își întinde

braţele orizontal, cu ochii închiși
■ În situaţie normală, braţele pacientului nu vor
devia.
■ Tulburările echilibrului static
■ Sindromul vestibular:
■ - staţiune verticală imposibilă;
■ - mișcarea capului determină ameţeli, greaţă,
vărsături;
■ - în cazuri uşoare, staţiunea verticală posibilă, dar
cu baza de susţinere lărgită şi cu tendinţa de a cădea
de aceeaşi parte cu leziunea;
■ - închiderea ochilor duce la pierderea echilibrului.
■ Leziuni cerebeloase:
■ - echilibru instabil,
■ - bază de susţinere lărgită,
■ - oscilaţii ale corpului;
 ■ Echilibrul dinamic
■ - este starea organismului asupra căruia se
exercită forţe care nu îi schimbă starea de
mişcare sau de repaus.
■ - afectarea echilibrului dinamic determină:
■ - mersul patologic
■ - viciile de postură.
 ■ Motilitatea voluntară
■ Motilitatea este proprietatea anumitor organe de
a efectua mişcări.
■ Motilitatea voluntară este activitatea motorie cu
obiect şi scop bine determinate, rezultată de
obicei în urma unui proces de învăţare.
■ Ea are ca manifestări:
■ - ortostatismul;
■ - mersul;
■ - deprinderile;
■ Pentru aprecierea motilităţii voluntare, se
urmăresc:
■ - mişcările spontane;
■ - amplitudinea mişcărilor;
■ - forţa musculară;
■ Tulburările de motilitate activă
■ monoplegia: paralizia unui membru;
■ hemiplegia: paralizia unei jumătăţi de
corp cu membrele respective;
■ paraplegia: paralizia ambelor membre
inferioare;
■ tetraplegia: paralizia membrelor
superioare şi inferioare.
 ■ Mersul patologic
■ mersul sărind: este un mers ţopăit, neregulat (coree);
■ mersul încet, obosit, cu opriri dese (astenie, boala
Addison, miastenie, convalescenţă);
■ mersul antalgic datorită durerii, se asociază cu
şchiopătatul (tumori, infecţii osteoarticulare, sinovită
tranzitorie de şold, sciatică, reumatism si încălţăminte
inadecvată);
■ mersul spastic este cu membrele inferioare rigide,
segmentele fiind în extensie (scleroza în plăci,
paraplegie spastică);
■ claudicaţia intermitentă - crampă musculară
dureroasă indusă de efort şi ameliorată de repaus
(arteriopatiile obliterante);
■ mersul ebrios (titubant) este un mers ca de om
beat (intoxicaţia alcoolică sau cu barbiturice,
sindroamele cerebeloase);
■ mersul cerebelos este un mers nesigur, cu bază
largă de susţinere;
■ mersul precipitat este un mers cu paşi mărunţi,
corp aplecat înainte (boala Parkinson);
■ mersul stepat, equin sau mersul pe vârfuri -
pacientul atinge pământul cu vârful piciorului şi apoi
cu călcâiul, ca un cal de circ (paralizia muşchiului
sciatic popliteu extern, poliomielită, sciatica
paralizantă); poate fi considerat normal la copilul mic;
■ mersul de tip Trendelenburg: bazinul basculează de
partea opusă, pacientul apleacă toracele de partea
afectată (luxaţia congenitală de şold, coxa vara
congenitală, distrofia musculară Duchenne);
■ mersul cosit - membrul inferior descrie un arc de
cerc, piciorul fiind adus înainte printr-o mişcare de
circumducţie ce se datorează imposibilităţii flectării
membrului inferior (hemipareze sau hemiplegii
spastice);
■ mersul rigid – este cu paşi mici şi capul aplecat
înainte, cu dificultăţi de oprire (boala Parkinson,
ateroscleroză);
■ mersul dezordonat (coree, RAA);
■ mersul talonat sau mersul pe călcâie este cu
picioarele ”aruncate” neregulat, călcând pe călcâie
(sifilisul localizat la măduva spinării şi în tabes);
■ mersul ”de raţă” este un mers legănat (luxaţia
congenitală de şold, boli musculare, osteomalacie
şi coxartroze);
■ mersul ataxic - pacientul merge încet cu
picioarele depărtate şi cu privirea în jos
(afecţiunile cerebeloase);
■ mersul adinamic (miastenia gravis, boala
Addison, neoplazii în faze terminale).
 ■ Coordonarea mişcărilor
■ Se realizează prin coordonarea activității
mușchilor care iau parte la efectuarea mişcării.
■ Tulburările de coordonare se numesc ataxie.
■ Sunt 3 tipuri de ataxie:
■ - ataxie tabetică
■ - ataxie cerebeloasă
■ - ataxie vestibulară
■ Ataxia tabetică:
■ - determinată de leziuni ale nervilor sau căilor
nervoase care ce informează scoarţa cerebrală,
de poziţia diferitelor părţi ale corpului sau
membrelor.
■ - se caracterizează printr-un mers nesigur, cu
lipsa mişcărilor armonioase mai ales ale
picioarelor.
■ - este întâlnită la tabes, dar şi în alte boli
neurologice;
■ Ataxia cerebeloasă:
■ - este determinată de leziuni ale cerebelului.
■ - se caracterizează prin mers nesigur cu oscilaţii
în toate sensurile, precum mersul ebrios;
■ Ataxia vestibulară:
■ - este determinată de leziuni ale aparatului
vestibular.
■ - se caracterizează prin aceea că în timpul
mersului, bolnavul deviază sau cade pe o
anumită parte.
■ Coordonarea mişcărilor se examinează prin:
■ Proba indice nas

■ Bolnavul este pus să ducă al doilea deget la vârful

nasului de mai multe ori succesiv, cu ochii deschişi,
apoi închişi.
■ Proba marionetelor

■ Bolnavul este pus să efectueze mişcări repezi,

alternative, de pronaţie şi supinaţie a mâinii.
■ Examinarea reflexelor

■ Reflexele sunt semne obiective ale funcţiei neuronale.

Reflexele pot fi diminuate sau absente. Reflexele
examinate sunt:
■ Reflexele osteotendinoase:
■ reflexul bicipital

■ reflexul tricipital

■ reflexul brahio-radial

■ reflexul rotulian

■ reflexul achilian

■ Reflexele abdominale
■ Reflexul plantar (semnul Babinski)
■ Clonusul gleznei (reprezinta contractii reflexe ritmate
si irepersibile ale mușchilor gleznei la o întindere
bruscă)
 ■ Mișcările anormale
■ fibrilaţii şi fasciculaţii: contracţii rapide,
limitate la suprafaţa muşchilor, fără mobilizarea
segmentului (intoxicaţii, uremie, insuficienţă
hepatică, insuficienţă respiratorie);
■ tremurăturile: mişcări involuntare, fine, ritmice,
regulate, rapide, de amplitudine mică şi egală
(emoţii, surmenaj, exces de cafea, fumat,
hipertiroidism, alcoolism, nevroze, frison,
hipoglicemie, frig).
■ mişcările atetozice: mişcări permanente, lente,
aritmice, sinuoase, de mică amplitudine,
continue, limitate la membrele superioare şi faţă;
la degete, mişcările sunt vermiculare; împiedică
menţinerea unei poziţii stabile (survin în boli
degenerative ale SNC);
■ convulsii: mişcări ample, repetate,
dezorganizate, generalizate, în crize, alternând
contracţii şi decontracţii tonico-clonice
(epilepsie, hipertensiune intracraniană,
encefalitelor, AVC, encefalopatie hipertensivă);
■ miocloniile: contracţii (secuse) musculare rapide,
parţiale, repetitive ce apar la percuţia musculară
uşoară, ca nişte zvâcniri musculare involuntare dar
conştiente, asemănătoare cu contracţiile produse
prin excitare electrică, scurte, discontinue, repetate
la intervale variabile (encefalite, comă
hipoglicemică, boli neurologice, hipocalcemie,
hipokaliemie);
■ spasme: mişcări involuntare ale unui grup
muscular (torticolisul spasmodic, hemispasmul
facial, crampele profesionale);
■ ticurile: mişcări convulsive bruşte, intempestive,
instantanee, independente de voinţă şi imposibil de
oprit prin voinţă, produse prin contracţia involuntară a
unui grup muscular; ele reproduc brusc, involuntar şi
repetat un gest curent ce devine stereotip (tulburări de
comportament, nervozitate, anxietate, insomnie, stres,
emoţii, spasmofilie);
■ crampele musculare: spasme musculare dureroase de
scurtă durată care se pot repeta paroxistic (DA,
hipocalcemie, hipomagneziemie, supraantrenament
sportiv, stare de nemişcare îndelungată, varice, picior
plat, diabet;
■ mişcările coreice: mişcări rapide, bruşte,
violente, dezordonate, neregulate, cu caracter de
secuse tonice sau clonice, ample, care se produc
continuu, luând aspectul unei gesticulaţii
neîntrerupte, a unei agitaţii permanente, ilogice,
curioase, conştiente, dar imposibil de oprit;
deoarece se manifestă şi în cursul mişcărilor
voluntare, ele fac imposibilă execuţia acestora
(coreea reumatismală, isterie, intoxicaţii cu
alcool).
 PARTEA A II-A
SEMIOLOGIE SPECIALĂ
 1. Simptome cheie

Febra ■
■ Temperatura se măsoară cu termometrul, axilar,
bucal sau rectal.
■ Temperatura normală: = de
■ – temperatura cutanată: 37oC
■ – temperatura centrală: 37,5oC
■ Temperatura se măsoară și notează, dimineaţa şi
seara, în foaia de temperatură.
■ Unirea valorilor notate prin linii determină curba
termică.
■ Definiţie
■ Febra = o manifestare clinică caracterizată prin
creşterea temperaturii corpului peste 37oC.
■ Grade
■ Starea subfebrilă: temperatura între 37 -
o
38 C.
■ Stare febrilă moderată: temperatura între 38
- 39oC.
■ Stare febrilă ridicată: temperatura între 39 -
40oC.
o
■ Hipertermie: temperatura între 41 şi 42 C.
■ Etiologie
■ cauze infecţioase:
■ - bacteriene
■ - virale
■ cauze parazitare
■ cauze tumorale
■ cauze endocrine
■ cauze metabolice
■ cauze inflamatorii
■ cauze postmedicamentoase
■ cauze hemoragice
■ Evoluție:
■ Febra evoluează în mai multe etape:
■ Perioada incipientă (stadium incrementi):
febra creşte lent, progresiv sau brusc.
■ Perioada de stare (fastigium): curba termică
atinge apogeul.
■ Perioada de declin (stadium decrementi): febra
scade, fie brusc (”in crisis”), fie lent (”in lisis”).
■ Tipuri de febră:
■ Starea subfebrilă: oscilaţii mici de 0,4 - 0,60C în
jurul valorii de 370C (TBC, infecţii de focar,
anexite, infecţii urinare şi respiratorii cronice,
colagenoze, hipertiroidism etc.)
■ Febra continuă (febra ”în platou”): prezentă pe
o
tot parcursul zilei; creşte la 38 – 39 - 40 C şi se
o
menţine astfel, fără a coborî cu mai mult de 1 C; se
menţine mai multe zile şi are valori mai mari
vesperal (pneumonie pneumococică, tifos, febra
tifoidă etc.)
■ Febra intermitentă: febră cu variaţii mari; în cursul
aceleaşi zile urcă la 39 - 40oC şi apoi coboară la/sub
37oC, constituind accese febrile care debutează frecvent
cu frison (malarie, angiocolite, supuraţii, infecţii urinare
acute etc.)
■ Febra remitentă: o febră înaltă, cu oscilaţii care nu
depăşesc 1 - 2oC, între minimă şi maximă, fără a ajunge
la valori normale (TBC activ, supuraţii pulmonare,
pleurezii etc.)
■ Febra recurentă: perioade febrile cu debut brusc, cu
evoluţie în platou sau cu oscilaţii mari, cu durată de 4 –
6 zile, întretăiate de perioade afebrile (leptospiroză,
boala Hodgkin, spirochetoză.)
■ Febra ondulantă: perioade febrile alternând cu
perioade afebrile, de câteva zile fiecare, dând un aspect
ondulant (bruceloză, boala Hodgkin.)
■ Febra difazică (febra ”în dromader”): un episod
febril de mai multe zile, urmat de o perioadă afebrilă
de câteva zile sau săptămâni, după care urmează al
doilea episod febril (bolile infecţioase)
■ Febra de tip invers: febră cu valori mai mari ale
febrei dimineaţa (TBC cavitară gravă.)
■ Febra neregulată (febra anarhică): curbă febrilă care
nu se încadrează în niciunul dintre tipurile de febră
descrise mai sus (angiocolite, supuraţii cronice,
osteomielite.)
■ Febra hectică: febră cu oscilaţii foarte mari, de 3 -
50C şi neregulate în cursul a 24 ore, cu valori care scad
uneori sub valorile normale, având durata prelungită
(septicemii şi TBC.)
■ Sindromul febril prelungit: dacă durata febrei
depăşeşte trei săptămâni, se vorbeşte de un sindrom
febril prelungit (colagenoze, leucemii, limfoame, febră
tifoidă, leptospiroză, difterie etc.)
 ■ Durerea
■ Durerea se caracterizează şi se descrie prin:
■ sediu şi iradiere;
■ condiţii de apariţie;
■ condiţii de retrocedare;
■ intensitate (atroce, vie, puternică, difuză);
■ Durata şi desfăşurarea în timp;
■ ritmul;
■ fenomene de însoţire;
■ impactul durerii asupra calităţii vieţii.
■ Durerea poate fi:
■ acută
■ cronică.
■ Cefaleea
■ Cefaleea sau durerea de cap = durerea resimţită
la nivelul regiunii cefalice.
■ Cefaleea este un simptom de ordin general care
poate fi prezent în: multe boli organice, HTA,
anemii; boli neurologice, sinuzite, otite, boli
infecţioase, spondiloză cervicală, limfoame
maligne.
■ Cefaleea poate fi acută sau cronică.
 ■ Vertijul și amețeala
■ Vertijul = o senzaţie subiectivă de rotaţie a
obiectelor în raport cu persoana sau a persoanei
în raport cu obiectele.
■ Ameţeala = o senzaţie neplăcută de falsă
deplasare a persoanei în raport cu mediul
ambiant
 ■ Palpitațiile
■ Palpitaţiile = mişcări sau bătăi ale inimii pe care
bolnavii le conştientizează şi care îi deranjează.
■ Sunt descrise de către pacient ca: senzaţie de „strivire“,
de „zbatere“ sau de „săritură“, senzaţie de tulburare a
bătăilor inimii.
■ Cauze :
■ aritmii paroxistice, afecţiuni neurologice,
hipertiroidismul, anemiile, stările febrile. etc.;
■ Se asociază cu anxietate, tahicardie, fibrilație atrială
2. Principalele simptome pe
aparate și sisteme
 Semiologia aparatului respirator
■ Tusea
■ Tusea = act respirator reflex care constă într-o expiraţie bruscă şi
zgomotoasă cauzată de iritarea mucoasei căilor respiratorii.
■ Criterii de apreciere:
■ caracter (uscată/umedă, răguşită, bitonală, lătrătoare);
■ frecvenţă (frecventă/rară);
■ momentul apariţiei (diurnă/nocturnă/matinală);
■ condiţii de producere (expunere la frig, fum, alte noxe, abuz
vocal);
■ fenomene asociate (durere toracică, junghi, greaţă/vărsături,
expectoraţie);
■ situaţii care o influenţează (poziţie, respiraţie, aer rece,
medicaţie).
 ■Dispneea
■ Dispneea = o tulburare a respiraţiei caracterizată prin
modificarea ritmului şi intensităţii mişcărilor
respiratorii.
■ Se traduce prin "lipsă de aer", "disconfort respirator".
■ Tipuri de dispnee:
■ dispneea obstructivă
■ dispneea restrictivă
■ dispneea mixtă
■ Dispneea poate apărea şi în afecţiuni cardiovasculare, nervoase
şi endocrine.
■ Forme de dispnee:
■ - polipneea (hiperpneea) = dispnee prin accelerarea
ritmului respirator;
■ - tahipneea = respiraţie rapidă şi superficială;
■ - bradipneea = diminuare a ritmului respirator;
■ - respiraţia neregulată este de 3 tipuri:
■ respiraţia Cheyne-Stokes = alternanţă de polipnee neregulată, cu
apnee de 10 – 30 sec. (ateroscleroză, hipertensiune intracraniană,
hemoragii cerebrale, tumori);
■ respiraţia Biot = mişcări respiratorii întrerupte de apnee de 5 –
30 sec. (meningite, septicemii, stări de agonie;
■ respiraţia Kussmaul = o respiraţie în patru timpi, profundă,
zgomotoasă.
■ Tipuri de dispnee:
■ dispneea inspiratorie;
■ dispneea expiratorie;
■ dispneea mixtă;
■ dispnee de efort.

■ Debutul dispneei poate fi:

■ brusc (în pneumotorax);
■ lent - progresiv (emfizem pulmonar, scleroză
pulmonară, cancer bronho-pulmonar).
 ■ Durerea toracică
■ Durerea toracică poate fi un simptom a mai multor
afecțiuni grave și este o urgență medicală.
■ Durerea toracică poate fi determinată de afecțiuni:
■ - respiratorii: junghi toracic în pneumonie
■ - cardiace: IMA, angina pectorală, pericardita
■ - mediastinale: durerile din mediastinită
■ - ale peretelui toracic: traumatisme, fracturi costale,
sindrom Tietze
■ Junghiul toracic
■ Poate fi:
■ - de cauza pleurală: pleurezie, pleurită,
pneumotorax
■ - pulmonară: pneumonie, bronșite
■ Este localizata pe suprafețe mici, este unilaterală,
poate avea intensitate mare sau foarte mare, are
debut acut sau supraacut.
■ Se agravează cu mișcările respiratorii, cu tusea,
sughițul, mișcarea sau apăsarea.
 ■ Hemoptizia
■ Hemoptizia = hemoragie pulmonară
exteriorizată prin expectorație.
■ Cauze frecvente:
- tbc
- cancerul bronșic
- bronșiectazia
- chisturile aeriene
- infarctul pulmonar
■ Cauze rare:
- sindroame hemoragice
- supurații pulmonare traheobronșice
- tumori benigne
- micoze
- spirochetoze bronșice
- astm bronșic
- bronșite alergice
- pneumoconioze
- traumatisme toracice etc.
 ■ Expectorația
■ Expectorația = expulzia prin tuse a secrețiilor
provenind din căile aeriene inferioare. Se mai numește
spută.
■ Apare în:
■ - bronșită acută,
■ - bronșită cronică,
■ - bronșiectazie,
■ - astm bronșic,
■ - pneumonie,
■ - abces pulmonar,
■ - tbc.
 Semiologia aparatul cardio-vascular

■ Durerea precordială
■ Poate fi de cauze cardiace sau extracardiace. Durerea
precordială de cauză cardiacă apare în: aortite,
pericardite, miocardite, CID, infarct miocardic.
■ Durerea precordială extracardiacă apare în:
pneumotorax, pleurită, embolii pulmonare, nevralgii
intercostale etc.).
■

■
■ Caracteristicile durerii anginoase (durere ischemică
cardiacă):
■ - localizare: retrosternală în 1/3 inferioară, difuză, pe o
zona relativ mare
■ - iradiere: pe marginea internă a membrului superior
stâng până la ultimele 2 degete,în umărul stâng,
mandibulă sau regiune cervicală anterioară
■ - durată:
■ - aspect:
■ - intensitate:
■ - fenomene însoțitoare
■ - reacția la tratament
 ■ Edemul cardiac
■ Edemul cardiac = acumulare patologică de lichid în
țesuturi de cauze cardiace.
■ Cauza: insuficiența cardiacă
■ Caracteristici:
■ apare în părțile declive,
■ inițial este moale, apoi dur,
■ de culoare violacee,
■ mai pronunțat seara,
■ asociat cu turgescența  jugularelor, hepatomegalie
dureroasă, stază pulmonară,  transsudat pleural sau
peritoneal, tahicardie, debitul cardiac diminuat.
■ Palpitațiile
 Semiologia aparatul digestiv
■ Vărsăturile
■ Vărsăturile = expulzarea pe gură a conținutului gastric
prin contracțiile spastice ale diafragmului și mușchilor
abdominali.
■ Vărsătura se apreciază prin:
■ condiţii de apariţie;
■ condiţii de provocare;
■ frecvenţă;
■ fenomene asociate.
■ Vărsătura poate fi precedată de greaţă, cefalee,
ameţeală, dureri abdominale etc.
■ Cauze:
■ bolile aparatului digestiv (gastrita, ulcerul
gastro-duodenal, apendicita, enterocolita, etc.),
■ bolile ficatului (colecistita, colica biliară),
■ intoxicaţiile,
■ sarcina,
■ bolile sistemului nervos,
■ bolile infecţioase acute,
■ bolile de rinichi etc.
■ Din punct de vedere al conținutului,
vărsăturile pot fi:
■ - alimentare (cu alimente nedigerate
sau incomplet digerate);
■ - bilioase;
■ - hemoragice (hematemeza).
 ■ Greața
■ Greața este senzația de a vărsa, urmată sau
nu de vărsătură.
■ Greața precede adesea o vărsătură.
■ Apare în:
■ - Boli digestive
■ - Boli snc
■ - Alte boli orgnice
 ■ Anorexia
■ Anorexia = tulburare de alimentare caracterizată prin
lipsa poftei de mâncare, reducerea anormală a greutăţii
corpului şi printr-o deformare a imaginii propriului
corp cu teama puternică şi persistentă, de îngrăşare.
■ Cauzele anorexiei nu sunt bine cunoscute. Factorii
declanşatori pot fi:
■ factori biologici;
■ factori culturali;
■ factori familiali;
■ factori psihologici și factori sociali.
■ Simptomele asociate sunt:
■ - teama de îngrăşare;
■ - restricţia consumului de alimente;
■ - G mai mică cu 85% din G ideală;
■ - aprecierea propriului corp ca supraponderal, deşi
pacientul are o G sub G ideală;
■ - practicar de exerciţii fizice istovitoare;
■ - tendinţa de a-şi provoca vărsături;
■ - utilizarea de laxative sau diuretice pentru a pierde in
greutate;
■ - distrugerea smaltului dentar ca urmare a vărsăturilor
frecvente.
 ■ Scaune diareice
■ Scaunele diareice sSunt scaunele cu
consistență scăzută (de la
semiconsistente până la apoase).
■ Cauze:
■ Infecții enterale bacteriene, virale sau
parazitare
■ Cauze alimentare: cantitative sau
calitative
 ■ Constipația
■ Constipația = creșterea consistenței
scaunelor, cu sau fără scăderea frecvenței
eliminării lor.
■ Are drept mecanisme de producere:
■ - conținutul scăzut în apă
■ - mișcări peristaltice lente ale colonului.
■ Cauze
■ - Dieta săracă în fibre alimentare
■ - Dieta săracă în lichide
■ - Sedentarismul
■ - Unele medicamente (fier, sedative, unele
antihipertensive etc.)
■ - Lipsa educării defecației
■ - Abuzul de laxative duce în timp la pierderea
funcționării peristaltice normale a colonului
■ - Unele boli endocrine, neurologice, metabolice
■ - Constipația constituțională (fără cauză aparentă)
 ■ Colica abdominală
■ Colica abdominală este o durere spastică, cu
caracter violent, care survine în crize, localizată
la nivel intestinal.
■ Cauze:
■ - alimentație excesivă,
■ - inflamația mucoasei intestinale
■ - substanțele toxice pe care le conțin unele
alimente
■ - alergii alimentare.
 Semiologia aparatul renal
■ Tulburări de diureză:
■ - anuria
■ - oliguria
■ - poliuria
■ Tulburări de micțiune:
■ - disuria
■ - polakiuria
■ - nicturia
■ - ischiuria
■ Hematuria
■ Colica renală
■ Tulburările de diureză:
■ Anuria
■ Anuria = scăderea diurezei sub 50 ml/24 de ore
sau incapacitatea de a se forma sau excreta urina
la nivelul rinichilor sau suprimarea secreției
urinare pentru mai mult de 8 ore.
■ Vezica urinară este goală, pacientul urinează de
mai puțin de 3 ori pe zi, volumul urinar este mai
mic de 100 ml/24 de ore la adult (în cazul nou
născuților, se constată lipsa urinii la nivelul
scutecului).
■ Anuria trebuie diferențiată de
retenția de urină, în care vezica
urinară se umple dar nu se golește
în mod natural, sondajul vezical
permițând extragerea urinii.
Din punct de vedere etiopatogenic, există mai
multe forme de anurie:
a) Anuria prerenală, care are drept cauze:
- hemoragii,
- deshidratare,
- scăderea tensiunii arteriale,
- șocul hipovolemic,
- traumatisme,
- interventii chirurgicale,
b) Anuria renală - cauze:
■ - glomerulonefrita acută

■ - tubulo-necroze ischemice sau toxice

■ - intoxicațiile cu ciuperci otrăvitoare

■ - tratament incorect cu sulfamide

■ - șoc posttransfuzional

■ - arsuri întinse

■ - septicemii

■ - leziuni globale de tip scleroză renală

■ - rinichi polichistic

■ - infarct renal bilateral

c) Anurie postrenală - este o anurie "falsă”,
ce se datorează blocării drenării (scurgerii)
urinei din rinichi spre vezica urinară. Poate
fi:
■ - funcțională: obstrucție ureterală prin
spasm ureteral
■ - organică: obstrucție ureterală prin calculi,
cheaguri de sânge, stricturi ureterale sau
uretrale, compresiuni, ligaturi
■ Oliguria
■ Poliuria
■ Poliuria = diureza mai mare de 2.000 ml în
24 de ore.
■ Poliuria poate fi:
■ - fiziologică, în caz de ingestie a unei
cantități mari de lichide sau a unor alimente
cu acțiune diuretică, după emoții, sub
influența frigului
■ - patologică, în stările febrile,
hipertiroidism, după crize dureroase, etc.
■ Poliuria trecătoare este întâlnită în faza de
defervescență a unor boli infecțioase acute, la
sfârșitul crizelor de angină pectorală, tahicardie
paroxistică, după colicile renale, după accesele
epileptice sau isterice, precum și după tratamentul
cu cardiotonice și diuretice.
■ Poliuria de durată se întâlnește în insuficiența
renală cronică, glomerulonefrita cronică, pielonefrita
cronică, scleroza renală, TBC renală, diabetul
zaharat decompensat, diabetul insipid,
hipertiroidism, hiperparatiroidism.
■ Tulburări de micțiune:
■ Disuria
■ Disuria= dificultate la urinare sau micțiune
dificilă reprezintă golirea vezicală cu efort,
dificilă, dureroasă și incompletă.
■ Pacientul descrie disuria ca "ardere" sau durere
la urinare.
■ Disuria este un simptom tipic al ITU inferioare
(cistită și uretrită).
■ Poate fi uneori, însoțită de frisoane și febră.
■ Cauze:
■ La bărbat:
■ - tumorile prostatei,
■ - prostatita acuta
■ - scleroza colului vezical
■ - tumori vezicale ce invadează colul vezical
■ - calculi vezicali
■ - stricturi uretrale
■ - tumori uretrale
■ - calcul inclavat în uretră
■ - corpi străini uretrali
■ La femei:
■ - fibrom uterin
■ - cancer de col uterin
■ - scleroza colului vezical
■ - ITU
■ Polkiuria
■ Nicturia
■ In mod normal diureza nocturnă este mai redusă
decât cea diurnă. Diureza nocturnă reprezintă
aprox. ¼ din diureza pe 24 ore.
■ Nicturia = pierderea ritmului circadian de
formare a urinei, adică eliminarea în cursul nopții
a unei cantități de urină mai mare decât o 1/3
din diureza totală.
■ Nicturia apare în stări patologice renale sau
extrarenale (insuficiența cardiacă, ciroza hepatică.
■ Factori ce pot determina nicturia:
■ - medicația diuretică,
■ - afecțiuni ale prostatei
■ - cistite
■ - diabetul zaharat necontrolat (în acest caz
crește glicozuria, ceea ce stimulează
producerea unui extravolum urinar)
■ Ischiuria
 ■ Hematuria
■ Hematuria = hemoragie la nivelul aparatului
renal ce se exteriorizează prin urină.
■ Hematuria poate fi:
■ - “macroscopică”
■ - “microscopică”
■ Poate avea drept sediu orice parte a tractului
urinar: rinichi, uretere, vezica urinară, prostata
sau uretra.
■ Se întâlnește în:
■ - ITU
■ - Litiaza renală
■ - Creșterea în volum a prostatei
■ - Obstrucția căilor urinare
■ - Traumatismele aparatului urinar
■ - Exerciții fizice intense
■ - Tratamente cu aspirină, penicilină, anticoagulantele și
citostaticele
■ - Boli renale: glomerulonefrita, sindromul nefrotic
■ - Cancer renal
■ Colica renală
 3. MODIFICĂRI OBSERVABILE ÎN DIFERITE
SINDROAME

■ Recapitulare!
■ Sindromul este un complex de semne
și simptome, clinice și/sau paraclinice,
care au același mecanism
fiziopatogenic și care se întâlnește în
mai multe boli.
 ■ Sindromul bronșitic
■ Definiție:
■ - este un complex de simptome și
semne respiratorii care au același
mecanism fiziopatogenic și care poate
fi întâlnit în mai multe boli.
■ Mecanism fiziopatogenic:
■ - obstrucția bronșică prin edemul
mucoasei și hipersecreție bronșică.
■ Semne și simptome componente:
■ - tusea: este simptomul caracteristic; poate fi
productivă/seacă (iritativă), chinuitoare sau
neobservată de bolnav
■ - dureri toracice din cauza efortului din tuse
■ - dispnee
■ - stare generală alterată sau nu
■ - febră și frisoane
■ - astenie
■ - inapetență
■ Boli în care apare:
■ - bronșită acută
■ - bronșită cronică obstructivă
■ - bronșiectazie.
 ■ Sindromul de condensare
pulmonară
■ Definiții:
■ - Sindromul de condensare pulmonară
reprezintă un complex de semne
clinice şi radiologice, comune pentru
condensarea pulmonară.
■ - Condensarea pulmonară reprezintă
compactizarea parenchimul pulmonar
prin pierderea aerului din interior.
■ Mecanism fiziopatogenic:
■ - reducerea sau dispariția aerului
dintr-o anumită zonă a
parenchimului pulmonar (lob sau
segment pulmonar), de etiologie
diversă (infecția cu pneumococ,
proces tumoral, chist hidatic, infarct
pulmonar, fibroză pulmonară,
atelectazie)
■ Semnele clinice componente:
■ La inspecţie:
■ ⇒ amplitudinea mişcărilor respiratorii redusă de partea bolnavă
■ La palpare:
■ ⇒ vibrații vocale exagerate
■ La percuţie:
■ ⇒ matitate la nivelul zonei de condensare
■ La auscultaţie:
■ ⇒ suflu tubar
■ ⇒ respirație suflantă
■ ⇒ raluri crepitante
■ ⇒ raluri subcrepitante
■ ⇒ silențiu respirator
■ Semne radiologice componente:
■ ⇒ semne de condensare (opacitate densă,
omogenă):
■ - sistematizată, cu limite nete, interesând un lob sau
un segment pulmonar: opacități centro-hilare mici,
opacitate triunghiulară lobară sau segmentară, cu
vârful în hilul pulmonar
■ - nesistematizată, cu limite imprecise, trecând de la
un teritoriu pulmonar la altul: umbrirea neomogenă
a plămânului
■ ⇒semne de atelectazie: retracţia traheei, cordului
şi diafragmului spre partea bolnavă.
■ Boli în care apare:
■ - Pneumoniile segmentare
■ - Pneumonia pneumococică
■ - Bronhopneumonie
■ - Atelectazie
■ - Tbc pulmonară
■ - Tumori pulmonare
■ - Chist hidatic
 ■ Sindromul pleural
■ Definiție:
■ - este un complex de semne clinice și
radiologice, realizat prin acumularea în cavitatea
pleurală de lichid (numit exudat sau transudat)
serocitrin, purulent sau hemoragic, ce determină
comprimarea plămânului.
■  Mecanism fiziopatogenic:
■ - acumularea în cavitatea pleurală a unei cantități
de lichid ce comprimă plămânul, împiedicându-i
distensia inspiratorie
■ Semne clinice componente:
■ Inspecţie:
■ • bombarea hemitoracelui afectat
■ • lărgirea spaţiilor intercostale
■ • limitarea/abolirea mişcărilor hemitoracelui afectat +
mărirea amplitudinii respiratorii la hemitoracele
sănătos.
■ Palpare:
■ • vibrații vocale diminuate sau abolite
■ Percuţie:
■ • matitate localizată la nivelul lichidului
■ • submatitate deasupra lichidului
■ Auscultaţie:
■ • murmur vezicular abolit/diminuat
■ • suflu pleuretic
■ • respiraţie aspră în zona afectată
■ Semnele radiologice componente:
■ • opacitate cvasitriunghiulară, de intensitate
costală, omogenă la baza pulmonară
■ • mediastin deplasat în partea opusă
■ • diafragm coborât
■ Boli în care apare:
■ - Pleurezii

■ - Hemotorax

■ - Piotorax

■ - Piopneumotorax
 ■ Sindromul astmatiform
■ Definiție:
■ - este un complex de semne clinice și
radiologice, datorat obstrucţiei acute,
reversibile, incomplete a bronhiilor medii și
bronhiolelor, urmată de hiperinflație.
■ Mecanism fiziopatogenic:
■ - obstrucție bronșică (bronhii mijlocii și
mici) prin spasmul musculaturii bronșice,
edem al mucoasei și hipersecreție bronșică.
■  Semne clinice componente:
■ - tuse productivă
■ - expectorație cu spută perlată
■ - dispnee expiratorie
■ - wheesing
■ - sete de aer
■ - bătăi ale aripilor nazale
■ - tiraj
■ - cornaj
■ Inspecţie:
■ - torace bombat, hiperinflat, cu coaste orizontalizate
■ Palpare:
■ - vibrații vocale accentuate
■ Percuţie:
■ - hipersonoritate
■ Auscultaţie:
■ - murmur vezicular diminuat
■ - expir prelungit
■ - raluri bronşice (ronflante și sibilante)
■ - raluri buloase
■ Semne radiologice componente:
■ - torace hiperinflat
■ - hipertransparență pulmonară
■ - emfizem pulmonar
■ Boli în care apare:
■ - astmul bronșic
■ - bronșita acută astmatiformă
■ - BPOC
 ■ Sindromul din cancerul bronhopulmonar
■ Definiție:
■ - sindromul din cancerul bronhopulmonar este un
complex de semne clinice pulmonare și
extrapulmonare.
■ Mecanism fiziopatogenic:
■ - impregnarea neoplazică a țesutului pulmonar, a
ganglionilor și a altor organe
■ Semnele și simptomele pulmonare
componente: 
■ • tuse uscată, iritativă
■ • durerea toracică
■ • hemoptizie
■ • dispnee
■ Semnele și simptomele extrapulmonare
componente:
■ • astenie, slăbire, anemie, febră, transpiraţii
■ • semne paraneoplazice
■ • semne și simptome date de metastaze
■ • obstrucţie bronşică incompletă
■ • sindrom pleural
■ • semne de compresiune (pe vena cavă
superioară, lanţul simpatic, esofag, n. frenic,
laringe, plex brahial)
 ■ Sindromul emfizematos
■ Definiție:
■ - sindromul emfizematos este un complex
de semne clinice și radiologice determinate
de distensia alveolară.
■ Mecanism fiziopatogenic:
■ - spasmul musculaturii netede a
bronșiolelor, edemul și hipersecretia
mucoasei și distrugerea peretelui alveolar.
■ Semne și simptome clinice
componente:
■ - dispnee
■ - tuse absentă, minimă sau episodică
■ - expectorație nesemnificativă
■ - semne de hiperinflație
■ - semne de obstrucție a căilor aeriene
■ - semne generale
■ La inspecție:
■ - torace dilatat, în formă de ”butoi’’ cu diametrele
anteroposterior și transvers mărite
■ - fose supraclaviculare pline
■ - gâtul ”scurtat’’
■ - limitarea mișcărilor toracelui in inspir profund
■ La percuție:
■ - hipersonoritate difuză,
■ - matitatea cardiacă diminuată
■ - matitatea hepatică micșorată
■ - La ascultație:
■ - expir prelungit
■ Semne radiologice componente:
■ - hipertransparență pulmonară
■ - emfizem mediastinal
 ■ Sindromul de impregnare bacilară
■ Definiție:
■ - este un complex de semne și simptome determinate de
bacilul Koch, ce apare în toate formele de tuberculoză,
indiferent de localizare.
■ Mecanism fiziopatogenic:
■ -
■ Semne și simptome componente:
■ - astenie,
■ - transpiraţii, mai ales nocturne,
■ - scăderea apetitului,
■ - scădere în greutate,
■ - subfebrilităţi,
■ - paloare,
■ - oboseală.
■ Boli în care apare:
■ - tbc pulmonară
■ - tbc renală
■ - tbc osoasă
■ - tbc genitală
■ - meningita bacilară
■ Sindromul de insuficiență coronariană
■ Definiție:
■ - este un complex de semne și simptome
ce caracterizează o stare ce reprezintă o
formă intermediară de cardiopatie
ischemică între angina pectorală și infarct.
■ Se mai numește sindrom intermediar,
preinfarct, iminență de infarct sau
microinfarct.
■ Mecanism fiziopatogenic:
■ - obstrucția arterei sau a unei ramuri a
arterei coronare ce determină ischemie
în teritoriul irigat ce duce la necroza
miocardului
■ Semne și simptome componente:
■ - senzații de pulsatii puternice, de bătăi violente
ale vaselor gâtului,
■ - senzații de “pulsații în gât”,
■ - amețeli la schimbarea de poziție,
■ - cefalee pulsatilă,
■ - acufene,
■ - dispnee de efort,
■ - hiperpulsalitate arterială
■ - durere anginoasă
■ La inspecție:
■ - șoc apexian amplu,
■ La palpare:
■ - șoc apexian coborât în spațiul VI-VII i.c. stâng
■ - șoc “en dôme”
■ - șoc globulos.
■ La auscultație:
■ - suflu diastolic pe marginea stângă a sternului, dulce
aspirativ,
■ - suflu sistolic de intensitate moderată, aspru,
■ - uruitură presistolică apexiană
■ - clacment mezosistolic
■ Boli în care apare:
■ - insuficiența coronariană acută
■ - cardiopatia ischemică dureroasă
■ - cardiopatia ischemică nedureroasă
 ■ Sindromul de insuficiență cardiacă
■ Definiție:
■ - este un sindrom complex determinat de
modificări structurale și funcționale ale inimii,
care duc la incapacitatea cordului de a-și
îndeplini funcția de pompă.
■ Mecanism fiziopatogenic:
■ - imposibilitatea fibrei musculare de a se
contracta normal fie prin modificări structurale
ale miocardului fie prin creșterea debitului
sanguin
■ Semne și simptome componente:
■ - dispnee la efort sau în repaus cu/sau fără
ortopnee,
■ - astenie fizică și oboseală,
■ - durere precordială,
■ - palpitații,
■ - tusea, mai ales nocturnă sau la efort
■ - inapetență,
■ - scăderea în greutate,
■ - grețuri (din cauza acumulării de lichide în
intestine și ficat).
■ Boli în care apare:
■ - Insuficiența cardiacă stângă
■ - Insuficiența cardiacă dreaptă
■ - Insuficiența cardiacă globală
■ - Edemul pulmonar acut
■ - Cordul pulmonar cronic
 ■ Sindromul hipertensiv
■ Definiție:
■ - este un complex de semne și simptome
determinat de tulburările homeostaziei tensionale,
manifestat prin creșterea tensiune sistolice și/sau
diastolice peste valorile admise ca normale.
■ Mecanisme de producere:
■ - creșterea debitului cardiac (cantitatea de sânge
pompată în mica și marea circulație de fiecare
ventricul/minut) (mecanism central)
■ - creșterea rezistenței periferice (scăderea
elasticității pereților arteriali) (mecanism periferic)
■ Semne și simptome componente:
■ - cefalee, mai ales occipitală și mai ales
matinală
■ - acufene
■ - fosfene
■ - vertij și amețeli
■ - episoade de lipotimie
■ - valori aleTA peste 140/90 mmHg
■ - retinopatie hipertensivă la fundul de ochi
■ Boli în care apare:
■ ,- HTA esențială
■ - HTA secundare: nefropatii, boli
renovasculare, ctația de aortă,
feocromocitom, hiperaldosteronism primar
(boala Conn), hemoragii cerebrale, tetanos,
epilepsie, maladii congenitale de cord etc.
 ■ Sindromul pericardic
■ Definiție:
■ - este un complex de semne și simptome clinice
și paraclinice determinate de procese
inflamatorii sau neinflamatorii la nivelul
pericardului.
■ Mecanisme fiziopatogenice:
■  - compresia cordului prin lichidul acumulat în
cavitatea pericardică și/sau prin fibroza sacului
pericardic.
■ Semne și simptome clinice componente:
■ - Durere precordială sau retrosternală
- Dispnee cu tahicardie
■ - Febră sau subfebrilitate
■ - Tuse iritativă
■ - Transpirații
■ - Anxietate
■ - Agitație
■ - Sughiț
■ - Poziții antalgice
■ - Semne de insuficiență cardiacă
dreaptă: turgescența jugularelor,
hepatomegalie, edeme, ascită, puls
paradoxal Kussmaul. 
Inspecție: bombarea regiunii precordiale
■ Palpare: șoc apexian slab sau absent
■ Percuție: matitate cardiacă mărită
■ Auscultație: frecătură pericardică
■ Semne și simptome paraclinice
componente:
- semne radiologice și ecografice a
prezenței lichidului în cavitatea
pericardică
 ■ Sindromul icteric
■ Definiție:
■ - este un complex de semne clinice și paraclinice
determinat de depunerea în țesuturi a bilirubinei,
care se găsește în exces în sânge.
■ Mecanisme de producere:
■ - exces de producere de bilirubină prin hemoliză
accentuată
■ - tulburare de transport și de captare a bilirubinei
de către celula hepatcă
■ - tulburare de exceție a bilirubinei în bilă
■ Semne clinice componente:
■ - astenie
■ -inapetență
■ - stare depresivă
■ - dureri articulare
■ - dezgust pentru fumat
■ - epigastralgii
■ - prurit
■ - pierdere în greutate
■ Inspecție:
■ - icter tegumentar
■ Palpare:
■ - hepatomegalie
■ - splenomegalie
■ Semne paraclinice componente:
■ - bilirubinemie crescută
■ - anemie
■ - teste funcționale hepatice modificate
■ Boli în care apare:
■ - hepatite infecțioase
■ - hepatite toxice
■ - ciroză hepatică
■ - anemii hemolitice
■ - coma hepatică
■ - neoplasm hepatic
■ - litiază biliară
■ - colecistită acută
 ■ Sindromul ocluziv intestinal
■ Definiție:
■ - este un complex de semne și simptome
clinice și paraclinice determinate de oprirea
completă și persistentă a tranzitului
intestinal pentru materii fecale și gaze.
■ Mecanism fiziopatogenic:
■ - obstacol mecanic pe calea de evacuare
■ - perturbarea dinamicii normale a
intestinului
■ Semne clinice componente:
■ - durere abdominală: intensă la început apoi mult
diminuată până la dispariție
■ - oprirea materiilor fecale și a gazelor
■ - vărsături alimentare inițial apoi biliare și în final
fecaloide
■ - meteorism abdominal
■ Inspecție:
■ - mișcări peristaltice vizibile inițial
■ Palpare:
■ - tumefacție renitentă, inertă,
■ Auscultație:
■ - timpanism
■ - zgomote metalice (semnul lui von Wahl)
Tactul rectal:
■ - localizează un obstacol jos situat
■ Semnele generale:
■ - dispnee, oligurie, sudori reci, puls mic și
rapid
■ Semne paraclinice componente:
■ - imagini gazoase sau hidroaerice la
examenul radiologic
- creșterea concentrației și a
vâscozității sanguine
■ - hipocloremie
■ - hiperazotemie
■ - hipoproteinemie
■ - hiperglicemie trecătoare.
■ Boli în care apare:
■ - ocluzia intestinală
■ - invaginația intestinală
■ - volvulusul intestinal
■ - tumori intestinale
■ - tumori intraabdominale compresive
 ■ Sindromul colestatic (colestaza)
■ Definiție:
■ - este un complex de semne și simptome ce
definesc o stare patologică determinată de
tulburările ale mecanismului de eliminare a
bilei (scădere sau oprire completă).
■ Mecanisme fiziopatogenice:
■ - obstrucția canalelor biliare intra- și
extrahepatice
■ Semne și simptome componente:
■ - ictericul tegumentelor, mucoaselor și sclerelor
■ - prurit mai ales nocturn
■ - anxietate
■ - scaune decolorate
■ - urini hipercrome, uneori spumoase (datorită creșterii
concentrației de săruri biliare)
■ - prurit (din cauza depunerii sărurilor biliare în
tegumente)
■ - infecții biliare (favorizate de staza biliară)
■ - hipovitaminoze liposolubile: K, A, D și E, (din cauza
malabsorbției, pentru că bila intervine în absorbția
lipidelor)
■ - semne de malabsorbtie lipidică: steatoree
■ Semne paraclinice componente:
■ - bilirbinemie crescută peste 2,5-3 mg/dl
■ Boli în care apare: 
- hepatite virale
■ - hepatite toxice
■ - tumori hepatice
■ - ciroză biliară
■ - atrezia de căi biliare
■ - sarcina
 ■ Sindromul diareic
■ Definiție:
■ - este un complex de semne și simptome digestive
și extradigestive.
■ Mecanisme fiziopatogenice:
■ - enterotoxina secretată de unii germeni
acționează asupra epiteliului mucoasei intestinale,
microorganismele rămânând la
suprafaţa celulelor epiteliale, fără a penetra în
intesti (acest mecanism determină diaree apoasă,
voluminoasă, fără puroi şi deshidratare severă și
rapidă
■ - invadarea mucoasei intestinale de către unii
germeni, cu multiplicare locală şi leziuni
distructive (determină diaree cu scaune reduse
cantitativ, muco-pio-sangvinolente, tenesme,
dureri abdominale)
■ - penetrarea mucoasei intestinale de către
germeni, cu multiplicarea acestora în ganglionii
limfatici şi în sistemul reticuloendotelial
(determină uneori absenţa diareei, dar
cu febră ridicată şi bacteriemie)
■ Semne și simptome componente:
■ - scuane diareice: frecvente, cu consistenţă de
la semiconsistentă până la apoasă, uneori
purulente, grunjoase, muco-pio-sangvinolente,
alteori steatoreice
■ - greață și vărsături
■ - dureri abdominale
■ - prezența de sânge în scaun
■ - semne de deshidratare: sete, senzație de
uscăciune a mucoaselor, palpitații, amețeală
■ - erupție cutanată
■ - artralgii
■ - mialgii
■ - febră
■ - stare generală modificată
■ - slăbiciune fizică pronunțată
■ - cefalee
■ Boli în care apare:
■ - BDA a sugarului și copilul mic
■ - enterocolita acută
■ - dizenterie
■ - salmoneloze
■ - shigheloze
■ - giardioza
 ■ Sindromul de malabsorbție
■ Definiție:
■ - este un complex de semne și simptome ce apar
ca expresie a imposibilității organismului uman
de a prelua din alimentele consumate nutrienții
■ Mecanism de producere:
■ - alterarea congenitală sau dobândită a mucoasei
intestinale care face imposibilă absorbția
principiilor alimentare
■
■ Semne și simptome componente:
■ - meteorim abdominal
■ - scaune diareice
■ - flatulență
■ - pierderea masei musculare
■ - semne de anemie
■ - risc de infecții recurente și prelungite
■ - risc de fracturi osoase
■ Boli în care apare:
■ - infecții digestive
■ - afecțiuni inflamatorii intestinale
■ - intervenții chirugicale pe intestine
■ - antibioterapie prelungită
■ - boala celiakă
■ - boala Crohn
■ - pancreatita cronică
■ - fibroza chistică de pancreas
■ - intoleranța șa lactoză
■ - atrezia biliară
■ - boli ale vezicii biliare
■ - boli hepatice
■ - boli parazitare
■ - radioterapie
■ - tratamente cu unele medicamente:
tetraciclina, colchicina sau
colestiramina
 ■ Sindromul edematos renal
■ Definiție:
■ - este un complex de semne și
simptome clinice specifice atât unor
boli renale cât și unor boli extrarenale,
caracterizat printr-o acumulare de
lichid in țesutul celular subcutanat, cu
infiltrarea hidrică a pielii.
■  
■ Mecanism fiziopatogenic:
■ - perturbarea relației dintre presiunea
hidrostatică și cea oncotică
■ - permeabilitate capilară crescută
■ - schimbare a stării vaselor limfatice
■ Semne și simptome componente:
■ - tulburări neuroendocrine
■ - creșterea secreției de renină și aldosteron
■ - reducerea secreției de glucocorticoizi,
androgeni și estrogeni.
■ - tumefierea localizată sau generalizată a ....
■ - tegumente întinse, lucioase
■ - dezechilibrarea balanței ingestie/excreție
■ - creștere în greutate
■ - mărirea de volum a abdomenului
■ - semnul valului prezent
■ Boli în care apare:
■ - sindrom nefrotic
■ - glomerulonefrite/oze
■ - insuficiență renală
■ - amiloidoză
■ - litiază urinară
■ Sindromul nefrotic
■ Sindromul glomerulonefritei acute
și cronice
■ Sindromul litiazei urinare
■ Sindromul insuficienței renale
acute și cronice
■ Se vor studia la nefrologie.
 ■ Sindromul meningeal
■ Definiție:
■ - este un complex de semne și simptome care
evidențiază suferința meningelor.
■ Mecanisme fiziopatogenice:
■ - demielinizare agentul patogen pătrunde pe cale
hematogenă si limfatică până la meninge unde
produce inizare meningoradiculară ce determină:
edem cerebral, inflamarea meningelui, tulburăride
dinamică a lcr, hipersecretiei de lcr, creșterea
presiunii intracraniene, reacție mediată imuno-alergic
a neuronilor şi a celulelor gliale
■ Semne și simptome componente:
■ - Cefalee: difuză, mai accentuată occipital și
frontal, care se exacerbează spontan, la
mișcarea capului, eforturi sau
excitații senzitivo-senzoriale
■ - Vărsături: spontane, fără efort, explosive,
pe nemâncate, uneori incoercibile
■ - Fotofobie și fonofobie
■ - Rahialgie: difuză, lancinantă, ce se
accentuează în timpul mișcărilor active și
poziv
■ Radiculalgii: dureri spontane sau provocate de tip
radicular mai ales în membrele inferioare
■ Hiperestezie cutanată
■ Dermografism accentuat: numit și dunga meningitică
Trousseau; apariția unei dungi albe, mărginite de două
linii roșii, în urma unei excitații mecanice a pielii cu un
obiect ascuțit
■ Contracturi musculare ce determină poziție antalgică
"în cocoș de pușcă" sau opistotonus, redoare de ceafă,
redoarea trunchiului
■ Alte semne determinate de iritarea cerebral:
vegetative (bradicardie), convulsii, pareze de
nervi cranieni, psihice, iritabilitate, febră, greață
și vărsături, confuzie, delir etc.
■ Alte semne de iritație a meningelor: semnul
Kernig I și II, semnul Slui Bikel (Vikele) (este un
analog al simptomului lui Kernig pe mâini),
semnul Brudzinski I și II, semnul "trepiedului„
semnul Lasegue, semnul nucomidriatic (Flatan),
semnul contralateral reciproc al lui Brudzinsky
pe picioare,
■ semnul de obraz al lui Brudzinsky, semnul
simfizic al lui Brudzinsky, semnul lui Guillain;
fenomenul degetului mare al lui Edelman.
■ Sindromul de hipertensiune
intracraniană
■ Definiție:
■ - este un complex de semne
anatomo-clinice, care poate apărea în
cursul unui mare număr de afecțiuni, ca
rezultat al modificărilor presiunilor
exercitate de structurile conţinute în cutia
craniană: creier, LCR şi sângele din vasele
cerebrale.
■ Mecanisme fiziopatogenice:
■ - anomalii congenitale de dezvoltare a cutiei
craniene: craniostenoză ce produce compresie
pe masa cerebrală
■ - procese tumorale, expansive care produc
compresie
■ - tulburări de rezorbție a lcr
■ Toate acești factori împiedică drenajul normal
al lcr ceea ce duce la creșterea presiunii
intracraniene.
■ Semne și simptome componente:
■ - cefalee
■ - vărsături neînsoțite de grețuri
■ - modificări de personalitate: apatie, irascibilitate,
iritabilitate, depresie
■ - modificări de afectivitate: depresie, anxietate
■ - tulburări de memorie
■ - tulburări de conștiență mergând până la comă
■ - creșterea perimetrului cranian
■ - diplopie manifestată prin strabism convergent
■ - amauroză: diminuare sau pierdere a vederii prin
atrofie optică
■ - protruzia globilor oculari: globi oculari în ”apus
de soare”
■ - reducerea câmpului vizual bitemporal
■ - hipopituitarism
■ - bradipnee
■ - bradicardie
■ - HTA sistolică
■ - anomalii pupilare
■ Boli în care apare:
■ - meningite
■ - encefalite
■ - meningoencefalite
■ - hemoragie subarahnoidiană
■ - AVC
■ - traumatisme cerebrale
■ - carcinomatoză și sarcoidoza meningelor
■ - pseudotumor (Pseudotumor cerebri)
■ - boala de iradiere
■ - intoxicații: uremică, alcoolică
■ - boli infecțioase (gripă, salmoneloză, dizenterie
și altele).
■ - „criza hipertonică" (atacuri ischemice
tranzitorii în hipertensiunea arterială)
■ - encefalopatia hipertensivă acută.
■ - hipoparatiroidismul
■ - insolația
■ - intoxicația cu apă.
■ - sindromul post-puncție