EDUCATIA PENTRU SANATATE

A.PROMOVAREA SANATATII
1.Definitie: strategia de mediere intre persoane si mediul lor (ecosistem), care sintetizează
alegerea personala si responsabilitatea societăţii fata de sănătate.
2.Principiile promovării sănătăţii:
2.1.Implica populaţia ca un întreg, ceea ce impune necesitatea ca populaţia sa fie informata.
2.2.Este orientata asupra determinanţilor sănătăţii, adică asupra celor 4 grupe de factori care
influenţează sănătatea: biologici, ambientali, mod de viata, servicii de sănătate.
2.3.Foloseste metode/abordări diferite, complementare, deoarece sectorul sanitar nu poate singur
sa promoveze sănătatea.
2.4.Urmareste asigurarea participării publice, deoarece promovarea sănătăţii este posibila numai
daca indivizii îşi transforma cunoştinţele dobândite in comportamente, contribuind astfel toţi la
promovarea sănătăţii.
2.5.Implicarea cadrelor medico-sanitare in promovarea sănătăţii, mai ales la nivelul serviciilor
primare.
3.Domenii de interes
3.1.Accesul la sănătate.
3.2.Dezvoltarea unui mediu sanogenetic:
- tarile din vestul Europei au elaborat politici in care starea de sănătate este o componenta,
iar procesul general de dezvoltare economico-sociala include si sănătatea sau este subordonat
intereselor care vizează sănătatea;
- acest model obliga ca atunci când celelalte sectoare economico-sociale îşi proiectează
dezvoltarea, ele trebuie sa favorizeze sănătatea.
3.3.Intarirea reţelelor sociale si a sprijinului social.
3.4.Promovarea comportamentelor favorabile sănătăţii.
3.5.Dezvoltarea cunoştinţelor privind sănătatea.
4.Masuri posibile pentru promovarea sănătăţii:
4.1.Dezvoltarea serviciilor personale: persoanele trebuie informate, convinse de eficacitatea
anumitor metode de promovare a sănătăţii.
4.2.Dezvoltarea resurselor comunităţii: astfel incit celelalte resurse ale comunităţii (agricultura,
comerţul, învăţământul) sa susţină si sa potenteze un program de alimentaţie raţionala.
4.3.Dezvoltarea structurilor organizatorice favorabile sănătăţii:
- tarile din vestul Europei au dezvoltat comisii parlamentare menite sa promoveze sănătatea;
- stimularea coparticipării factorilor de răspundere si a populaţiei (structuri de stat, grupuri
sociale formale sau ad-hoc);
- dezvoltarea reţelei de "oraşe sănătoase" cu rol in a deveni structuri demonstrative pentru
promovarea sănătăţii prin cooperare intersectoriala;
- dezvoltarea reţelei de "scoli sănătoase": in care componente de igiena personala, igiena
şcolara si a procesului de învăţământ, comportament sanogenetic si cunoştinţe favorabile
sănătăţii sunt integrate intr-un efort comun al elevilor, părinţilor, scolii si comunităţii.
4.4.Reglementari de ordin socio-economic, legislativ.
 B.EDUCATIA PENTRU SANATATE
Definiţie: educaţia pentru sănătate este un sistem care include: conştiinţa stării de sănătate,
procesul de predare/învăţare, participare.
Educaţia pentru sănătate are următoarele scopuri:
- ridicarea nivelului de cunoştinţe medicale al populaţiei in principal in domeniul sanogenezei,
protecţiei mediului si prevenţiei bolilor;
- formarea si dezvoltarea unor deprinderi corecte care sa promoveze sănătatea;
- crearea unei poziţii active fata de sănătatea individuala si fata de problemele sănătăţii publice,
in sensul atragerii si capacitării maselor la participarea activa in realizarea consolidării sănătăţii.
Educaţia pentru sănătate este diferita de educaţia sanitara care vizează igiena personala.
Elementul fundamental al educaţiei pentru sănătate este comunicaţia.
Educaţia pentru sănătate nonformala vizează acele componente din conduita indivizilor
care se formează prin experienţa sau imitaţie (socializarea primara a individului). Nu necesita
efort cu caracter de educaţie, de transmitere a cunoştinţelor.
Educaţia pentru sănătate formala este rezultatul unui proces planificat de transmitere de
experienţe, cunoştinţe, ce vizează toata populaţia (socializare secundara a individului, cu efort de
predare/învăţare). Necesita educatori.
In cadrul educaţiei pentru sănătate comportamentala se disting:
- o educaţie pentru sănătate comportamentala conform normelor sociale (considerate ca
valabile) pentru sănătate;
- o educaţie pentru sănătate comportamentala care vizează dezvoltarea sănătăţii, care sa
influenţeze sănătatea, defavorizând comportamentele nefavorabile si promovând pe cele
favorabile sănătăţii.
Obiective educaţionale:
- dezvoltarea cunoştinţelor;
- dezvoltarea de aptitudini (îndemânări);
- dezvoltarea atitudinilor, convingerilor ce vizează sănătatea.

ABORDARI POSIBILE IN EDUCATIA PENTRU SANATATE

1.medicala;
2.educationala;
3.orientata spre individ (personalizare);
4.schimbarea sociala.
1.Abordarea medicala
Medicul este cel ce pune diagnosticul de boala sau incapacitate, deci el este cel ce prescrie
masuri cu caracter preventiv sau de control si le realizează prin persuasiune sau prin autoritatea
de care dispune fata de bolnav.
Medicul urmăreşte formarea la pacient a unor atitudini, comportamente conforme cu
principiile sale pentru sănătate.
Avantaje:
- medicul are mai multe cunoştinţe decât bolnavul;
- medicul răspunde de decizia luata atât fata de bolnav cit si in fata legii;
- bolnavul este liber sa aplice sau nu recomandarea medicului.
Limite:
- tine de opinia medicului: pot exista mai multe opinii in aceeaşi problema;
- medicul îşi impune până la urma punctul de vedere pentru ca pacientul este ignorant, e pus sa
aleaga intr-un domeniu in care nu se pricepe;
- bolnavul este de vina?;
- pot sa apăra reacţii adverse.
2.Abordarea educaţionala
Transmite cunoştinţe asupra unor comportamente favorabile sănătăţii sau defavorabile
sănătăţii. Cel ce primeşte informaţii este liber sa facă ceea ce doreşte, sa aleagă. Facilitează
adoptarea unor decizii comportamentale, nu impune un anumit comportament.
Acesta abordare tine insa de condiţiile socio-economice care favorizează un anumit
comportament.
3.Abordarea orientata spre individual (personalizare)
Rolul profesionistului (educatorului) este de a explica, de a transmite persoanei care doreşte
sa ştie, pentru a adopta o anumita decizie.
4.Abordarea ce necesita o schimbare de mediu
Medicul transmite cunoştinţe, individul înţelege, dar societatea nu-i favorizează schimbarea
sau alegerea comportamentului.
 Bariere in comunicaţie
Elementul esenţial in comunicaţie este de a te convinge ca cei ce te asculta înţeleg mesajul
transmis.
Barierele de comunicaţie ţin de:
- deosebirea socio-culturala intre educator si client;
- receptivitatea scăzuta a audientului (handicap mintal, bolnav, obosit, lipsa de valoare pe care o
da pacientul sănătăţii fiind preocupat de alte valori pe care le considera mai importante);
- atitudine negativa fata de medic (experienţa anterioara proasta, exemplu prost dat de medic, nu
vrea sa afle ce spune medicul, nu are încredere in instituţia respectiva);
- înţelegere limitata (dificultăţi de limba, utilizare de jargoane, etc.);
- mesaje contradictorii (ce ii spune educatorul este diferit de ceea ce ştie de la familie, şcoala;
educatorul îşi schimba opinia pentru ca citeşte lucruri noi, etc.).
Cum se pot depăşi barierele?
- educatorul sa vorbească rar si clar;
- sa repete noţiunile importante asupra cărora are dubii in legătura cu înţelegerea lor de către
auditor;
- sa folosească cuvinte si propoziţii simple;
- intr-o şedinţa numărul de informaţii sa nu fie prea mare;
- sa fie transmise informaţiile intr-o succesiune logica;
- utilizarea de tehnici pedagogice adecvate;
- atitudinea, mimica, gesturile educatorului participa la transmiterea informaţiilor.
In practica medicala, foarte frecvent se folosesc grupurile mici care pot fi omogene (cel mai
eficace) sau neomogene.
Obiectivele comunicaţiei in grupuri mici:
- conştientizarea participanţilor privind importanta sănătăţii;
- explorarea valorilor si a atitudinilor lor cu privire la sănătate;
- sa fie ajutaţi sa decidă singuri;
- sa fie ajutaţi sa-si schimbe comportamentul.
 Tehnici utilizate in cadrul transmiterii active in cadrul grupului de lucru
"Tehnica brainstorming"- tehnica provocatoare ce urmăreşte sa mobilizeze participanţii
pentru găsirea unor soluţii, pentru identificarea unor nevoi.
"Tehnica brainwriting"- fiecare persoana este pusa sa-si exprime in scris si cit mai concis
posibil ideile care se refera la nevoile educative intr-o problema definita, sau căile pentru a
modifica un comportament; ideile consemnate se triază si se aduc la cunoştinţa grupului.
"Tehnica grupului nominal"- fiecare persoana îşi exprima câte o părere in legătura cu o
problema, iar educatorul grupează ideile comune.
"Tehnica Delphi"- care nu este folosita in educaţia pentru sănătate (mai multe runde de
întrebări cu prelucrarea si sinteza răspunsurilor; aceasta sinteza se va trimite fiecărei persoane
anchetate după fiecare runda).
Metodele educaţiei pentru sănătate
Metodele educaţiei pentru sănătate pot fi clasificate in funcţie de calea de transmitere a
mesajului educativ astfel:
- mijloace auditive(sau orale): convorbirea individuala, convorbirea de grup, lecţia, conferinţa,
radioemisiunea;
- mijloace vizuale:
- cu rol dominant textul: lozinca, articolul, broşura, formele beletristice;
- cu rol dominant imaginea: afişul, pliantul, planşa, diapozitivul, macheta, expoziţia;
- mijloace audiovizuale: filmul, emisiunea TV, teatrul.
Clasificarea mijloacelor educativ-sanitare se poate face si in funcţie de adresabilitate. Se
disting:
- mijloace individuale: sfatul medicului;
- mijloace de grup: convorbirea de grup, lecţia, instructajul;
- cu un grup omogen in raport cu pregătirea generala (şcolari, muncitori, militari, etc.);
- cu un grup omogen in raport cu interesul fata de subiect (bolnavi de o anumita boala,
gravide sau mame);
- mijloace de larga informare: conferinţa, filmul, emisiunea TV sau radiofonica, tipăriturile.
De asemenea se mai pot distinge:
- mijloace directe in care mesajul educativ sanitar este transmis ca o informaţie nemediata;
- mijloace indirecte care utilizează o cale de transmitere ce presupune o forma artistica si care
captează interesul prin ea însăşi, dar care urmăreşte, in fapt, acelaşi scop.
Etapele planificării si evaluării educaţiei pentru sănătate
1.Identificarea si caracterizarea consumatorilor.
2.Identificarea nevoilor si ierarhizarea lor.
3.Formularea de scopuri si obiective strategice, tactice.
4.Identificarea resurselor pentru a forma un comportament favorabil sănătăţii.
5.Elaborarea conţinutului si alegerea metodelor de folosit.
6.Actiunea propriu-zisa de influenţare, de formare de atitudini, comportamente.
7.Evaluarea rezultatelor procesului.