PATOLOGIA PENSIONARII

SI INTEGRAREA VARSTNICULUI IN
INSTITUTII SPECIALIZATE

RAUTA IOAN VALERIAN AMG III B

GERONTOLOGIE SI GERIATRIE
 PATOLOGIA PENSIONARII

Pensionarea este un moment important în viaţa individului, considerat un punct

terminus al dinamismului social sau, dimpotrivă, poate marca trecerea într-o
nouă etapă a vieţii, rezervată relaxării şi tuturor activităţilor pentru care anterior
nu au existat timp şi fonduri. În anumite situaţii, pensionareaapare dintr-o
necesitate, fiind datorată bolii; ea survine brusc, fără nici o pregătire, atrăgând
după sine multiple probleme de neadaptare la noul statut al individului.
Atât gerontologii, cât şi psihologii privesc pensionarea ca pe o criză psihologică,
adaptarea la noua situaţie socială depinzând de statutul socio-economic, tipul de
personalitate, probleme de sănătate, capacitatea de adaptare la nou, sprijinul
familiei.
Retragerea din activitate poate agrava afecţiunile preexistente, genera
altele şi, în final, poate duce la declinul psihic al individului, motiv
pentru care a şi fost denumită „boală a pensionării”. În urma încetării
activităţii profesionale, individul îşi pierde statutul socio-profesional,
sentimentul de utilitate socială, rolul în familie; fenomenul este
perceput de individ ca o adevărată dramă socială, deoarece pensionarea
este asociată cu boala, cu scăderea veniturilor, singurătatea,
stigmatizarea, izolarea socială şi deteriorarea fizică şi psihică.
•
•
Cei care înainte de pensionare au avut preocupări extraprofesionale sau
cei care, prin pregătirea profesională,îşi pot continua activitatea şi după
pensionare, au un echilibru mai bun şi o mai bună adaptare la statutul
de pensionar. La fel se întâmplă şi în cazul celor ce beneficiază de
sprijinul familiei.
La bărbaţi, stresul pensionării este mai mare decât la femei, pe de-o
parte datorită preocupărilor casnice ale acestora, pe de altă parte,
datorită unei mai bune capacităţi de dezvoltare a relaţiilor interumane.
După pensionare, femeii îi revine rolul de bunică sau se ocupă de
amenajarea casei şi, adesea, de îngrijirea rudelor bolnave.
În multe ţări, retragerea din activitatea profesională este urmată de
implicarea activă în diverse organizaţii şi asociaţii umanitare sau
religioase, unde fiecare are un rol bine definit. Astfel, pensionarea nu
este văzută ca un sfârşit de drum, ci ca un nou început. Implicarea în
acţiuni caritabile, ocuparea unei funcţii în cadrul organizaţiei, oferă
posibilitatea de recăpătare a statutului şi rolului social, iar impactul
psihologic al pensionării este mult diminuat.
În ţara noastră, oferta pieţei de muncă este extrem de săracă în
ceea ce-i priveşte pe vârstnici şi nu este încurajată angajarea lor
după pensionare.
Deşi toate studiile arată că pensionarea este resimţită
ca„începutul sfârşitului”, atunci când i se găseşte un sens şi
viitorului pensionar i se face o pregătire psihologică adecvată,
momentul poate fi depăşit cu bine. Pe plan mondial, pregătirea
anterioară pensionării este insuficientă, iar impactul psihic şi
social este cel prezentat anterior. Pregătirea psihologică este
esenţială. Este indispensabilă combaterea sentimentului de
inutilitate. Se va încuraja exerciţiul fizic şi intelectual, se va
organiza timpul liber, se va încuraja integrarea în activităţi
comunitare, culturale, sportive, gospodăreşti.
INTEGRAREA VARSTNICULUI IN INSTITUTII SPECIALIZATE

Procesele demografice din tara noastra încep sa se înscrie în

modelul tranzitiei demografice, înregistrat în ultimele decenii în
tarile dezvoltate, si caracterizat de specialisti prin trecerea de la
niveluri înalte ale mortalitatii si natalitatii la niveluri scazute. Se
accepta ca tranzitia demografica comporta particularitati
nationale, dar ea are un caracter inexorabil, fiind legata de
tendinta generala de modernizare a societatii. În tranzitia
structurii populatiei pe vârste,caracteristica principala este
îmbatrânirea demografica. Se apreciaza ca numarul
persoanelor în vârsta se va tripla pâna în anul 2030 si
majoritatea cresterii se va produce în tarile în curs de
dezvoltare. Într-un Raport al Bancii Mondiale (Preîntâmpinarea
crizei vârstei a treia) se apreciaza ca „nesiguranta venitului la
batrânete este o problema a întregii lumi, dar manifestarile ei
difera în parti diferite ale lumii”
Avand in vedere ca atat ingrijirea varstnicului, cat mai ales
calitatea acestei ingrijiri sunt parti integrante ale politicii de
bunastare si de sanatate a fiecarei tari,ar trebui ca in acest
context,profesionistii chemati a se ocupa de aceasta categorie
de varsta sa constientizeze ca nu sunt suficiente dor
cunostintele,ci ca acestea ar trebui sa fie dublate de o formatie
caritabila,umanista,asociata cu sentimente de respect si
afectiune,ca nu este suficient sa-l alimentam sau sa-I punem o
perfuzie,daca uitam sa empatizam cu el,daca uitam sa-l
respectam si sa-l acceptam cu toate valorile lui. Nu trebuie sa
uitam ca daca empatizam cu varstnicul ,empatizam chiar cu
viitoarul nostru individual. Privita in ansamblul sau,persoana
varstnica este o persoana de cele mai multe ori multiplu
dezavantajata,prin scaderea resurselor fizice,care nu inseamna
totdeauna boala,prin scaderea resurselor financiare sau prin
prezenta unui handicap mental. Perioada de tranzitie din
Romania anului 2000 a descalificat varstnicul din lupta sa
pentru o existenta decenta;multi ditre batrani traiesc sub
pragul de saracie,multi renunta la facilitatile confortului
(caldura ,apa,energie) din cauza veniturilor mici,multi “intaresc”
randurile institutiilor de ocrotire sociala si a cantinelor sociale.
In decizia de a institutionaliza o persoana varstnica,consilierea
bolnavului si a familiei sale nu se poate face decat dupa o
evaluare foarte precisa.Aceasta trebuie sa tina cont de starea
medico-psiho-sociala a pacientului si deasemenea de dorinta
pacientului si a familiei sale si de diferitele solutii accesibile.
Familia sau institutionalizarea? Ingrijirea la domiciliu reprezinta
un stres pentru apartinatori.Atmosfera familiala realizeaza un
confort psihic pentru pacient,dar institutionalizarea este mai
benefica din punct de vedere al asistentei medicale mai
corecte. Societatea in general,si corpul medical psihiatric in
special,nu pot pana in prezent sa statueze un mod unic de
gandire asupra tipului de ingrijire pe care il necesita
batranul:familiala sau institutionala.Exista pentru ambele
alternative,avantaje si dezavantaje,oportunitati si limite.Decizia
de a angriji un batran la domiciliu este dificil de luat in unele
cazuri,tinand cont ca adesea ne aflam in fata unui individ tarat
fizic si/sau cu diverse afectiuni
mentale(depresie,anxietate,dementa). Ingrijitorii unei astfel de
persoane sunt supusi unei avalanse de probleme intre care
aspectul financiar nu este de neglijat.Consultarea periodica a
medicului de familie si a psihiatrului devine necesara pentru
ajustarea permanenta a atitudinii fata de pacient.
Sunt mulţi bătrâni fără copii, fără rude, care nu se pot
descurca singuri, astfel încât în acest caz este nevoie de o
îngrijire din partea asistenţei sociale, care de foarte
multe ori decurge la instituţionalizare.Deşi se consideră
că instituţionalizarea este o măsură de ultimă instanţă,
există persoane care sunt în imposibilitatea de a alege,
pentru care instituţionlizarea este ultima soluţie. De
exemplu: cei care nu sunt capabili să se întreţină singuri
din cauze economice; cei care nu au rude; cei care au o
stare mentală nesatisfăcătoare, prezentând riscuri pentru
societate, apropiaţi; cei care au o situaţi fizică precară;
cei care trăiesc singuri, izolaţi.Pe lângă aceste categorii
de vârstnici, mai sunt şi alte motive care pot fi enunţate Instituţionalizarea, vine de asemenea cu consecinţe grave
pentru luarea deciziei de instituţionalizare:pierderea asupra vârstnicului, la nivel mental în general, cele mai
locuinţei; neadaptarea în cazul serviciilor la domiciliu răspândite sunt legate de: pierderea identităţii, a autonomiei,
oferite de asistenţa socială; probleme şi tensiuni în deculturaţia vârstnicului, poziţiile umilitoare la care sunt supuşi,
cadrul familiei de origine; violenţa domestică, abuzul pierderea rolurilor pe care le avea înainte de instituţionalizare,
celor care ar trebui să-i îngrijească şi chiar dorinţa considerarea vârstnicilor ca fiind un tot unitar, astfel încât sunt
manifestă a vârstnicului. În condiţiile enunţate mai sus, supuşi aceloraşi activităţi şi obiceiuri, mulţi dintre ei simţindu-
este evident faptul că internarea bătrânului într-o se obligaţi să participe.
instituţie este cea mai bună soluţie, aici fiindu-i
satisfăcute nevoile de bază, primare de genul adăpost,
alimentaţie, îmbrăcăminte şi asistenţă medicală.
 CONCLUZII:
Din punctul de vedere al complexităţii problematicii
vârstnicilor instituţionalizaţi, în general, şi în special a
celor din România, în această lucrare am încercat să scot
în evidenţă faptul că bătrâneţea este un fenomen asociat
cu un complex de dificultăţi specifice acestui moment al
vieţii. Trebuie reţinut că odată cu instituţionalizarea , se
produc fără voia lor o serie de modificări de status şi rol,
iar unul din lucrurile care îi tulbură cel mai tare pe
vârstnici este cascada de situaţii noi care intervin şi pe
care trebuie să le înfrunte. Instituţiile ridică bariere între
persoanele din interior şi mediul extern, fapt care are ca
rezultat pierderea rolurilor care constituie o parte din
personalitatea vârstnicului. În societatea modernă, care
cunoaşte un rapid proces de schimbare, contribuţia lor
scade, iar controlul exercitat de ei se diminuează. Ieşirea
din câmpul muncii şi reducerea nucleului familial prin
plecarea copiilor creează modificări complexe în sfera rol-
statusurilor bătrânilor, iar internarea într-o instituţie
adânceşte şi mai tare schimbarea ce se produce în viaţa
vârstnicilor
Locul ideal pentru persoanele de vârsta a treia este în mijlocul
familiei, fapt pentru care cadrul familial îi conferă vârstnicului
posibilitatea de a-şi desfăşura viaţa de zi cu zi într-un mod
normal, natural, beneficiind de autonomie în mişcări şi decizii, îl
solicită şi îi antrenează abilităţile într-o manieră în care viaţa în
instituţie nu le poate valorifica. Familia reprezintă sursa primară
de suport social pentru persoanele vârstnice. Dacă acest lucru
nu este posibil, instituţionalizarea este soluţia la această
problemă, pe care o putem privi şi în mod pozitiv. Într-o
instituţie beneficiarii sunt mai bine îngrijiţi din punct de vedere
medical, fiind consultaţi de fiecare dată când se simt rău,
precum şi periodic pentru a vedea starea lor de sănătate.Vârsta
lor este asemănătoare astfel încât pot conversa pe subiecte
comune, specifice persoanelor vârstnice, fără a întâmpina
probleme privind mentalităţile dintre generatii.
BIBLIOGRAFIE:

https://www.fssp.uaic.ro/sociologie/institutionalizare
https://www.scribd.com/doc/152428436/INSTITUTIONALIZAREA-PERSOANELOR-VARSTNICE
https://www.adivromania.ro/