UNIVERSITATEA “BABEŞ BOLYAI” , CLUJ-NAPOCA

MASTERAT : MANAGEMENTUL SERVICIILOR SOCIALE

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Concluzii ale lucrării

Profesor : Lector univ. dr. Mihai-Bogdan Iovu

Masterant: Lippai(Galaczi)Izabella Iudit

MSS , AN 2
 Instituţionalizarea reprezintă o soluţie pentru înrijirea persoanelor vârstnice aflate în
anumite condiţii sociale sau de sănătate. Intituţiile specializate oferă servicii persoanelor
vârstnice cu probleme sociale (fără locuinţă, locuinţă proprie, fără familie, imposibilitatea
familiei de a le asigura îngrijirea necesară sau lipsa spaţiului vital într-o familie armonioasă),
cu probleme medicale (cu afecţiuni somatice invaliditate care merg până la scăderea sau
pierderea capacităţii de autoservire şi imobilizarea la pat) şi cu handicap, având astfel nevoi
speciale.
Instituţia trebuie să satisfacă vârstnicului următoarele categorii de nevoi: nevoia de a
fi considerat ca parte a societăţii; nevoia de a folosii timpul în condiţii cât mai multumitoare;
nevoia de a fi recunoscut ca persoană cu individualitate distinctă; nevoia de a-şi manifesta
propria personalitate; nevoia de îngrijire a sănătăţii; nevoia de stimulare a facultăţiilor
mintale; nevoie de servicii spirituale; nevoia de comunicare. În ceea ce priveşte
instituţionalizarea părerile sunt împărţite.
Există atât aspecte pozitive, cât şi afecte negative, depinde de percepţia şi interesul
fiecărei persoane implicate. Principiul de bază este de a duce serviciile la beneficiar, nu
beneficiarul la servicii, dar acest lucru nu este posibil întotdeauna. Este însă de menţionat că
părerile privind acest aspect al vieţii sociale depind de etapa de dezvoltare a unei societăţi, de
posibilităţile ei, de nivelul cultural-economic, de tradiţii şi nu în ultimul rând, de interese.
Îngrijirea acordată într-o intituţie specializată implică costuri mari datorită
complexităţii intituţiei: cheltuielile de personal sunt mari datorită gamei largi de servicii
oferite şi care necesită destul de multi specialişti şi personal calificat, iar cheltuielile materiale
sunt ridicate din acest motiv.
Evident că este nevoie de o multitudine de dotări şi în general, se oferă multe facilităţi
pe care beneficiarii de servicii nu le-au avut niciodată acasă. Acest lucru se întâmplă din
cauza efortului societăţii de a oferi cât mai mult persoanelor de vârsta a treia aflate în
dificultate , în scopul de a compensa handicapul social sau medical. De asemenea un factor
esenţial este concurenţa, care duce în permanenţă la standarde tot mai ridicate şi diversificate
și toate acestea se fac din bani de la asigurări, în general. Valoarea banilor rămâne cam
aceeaşi, dar standardele sunt tot mai mari, deci tot mai costisitoare.
Aspectul privind dezrădăcinarea este de asemenea important. Este firesc ca oamenii să
se simtă mai bine în casa unde locuiesc de mult timp, împreună cu familia. Dar se pune
2
problema posibilităților familiei de a acorda îngrijirea de care are nevoie un părinte bătrân,
mai mult sau mai puțin neputincios, posibil imobilizat la pat, poate suferind de o demență.
Apare problema spațiului în locuință, posibilitățile membrilor familiei de a acorda
îngrijirile și serviciile necesare, chiar și disponibilitatea de a face acest lucru. Un factor de
care trebuie să se țină seama este un aspect psiho-social al bătrânului: în cazul
instituționalizării este împreună cu multe persoane de aceeași vârstă, cu aceeași mentalități și
cu aceeași probleme. În același timp nu are sentimentul că este o greutate, o povară pentru
familie. Membrii familiei trebuie să manifeste în permanență disponibilitatea pentru
necesitățile și pretențiile persoanei vârstnice cu nevoi speciale, indiferent de perioada din zi
sau de moment, nu pot pleca toți odată de acasă, în concedii trebuie adusă o persoană de
îngrijire, care să fie de încredere și să ofere garanții.
Indiferent de situație, atât instituționalizarea unei persoane vârstnice cu nevoi
speciale, cât și menținerea ei la domiciliu, prezintă avantaje și dezavantaje. Acum apare o
problemă foarte sensibilă: alegere variantei optime în care să predomine avantajele. Aceasta
necesită o evaluare foarte corectă și cinstită a cazului-persoana vârstnică a familiei-care este
foarte complex. În cazul instituționalizării alternative, care să compeseze munca specialiștilor
din centre cu asistență calificată la domiciliu, pentru ajutorarea persoanei vârstnice și a
familiei. Trebuie creat un asemenea cadru încât familia să beneficieze de tot ajutorul necesar
și să fie capabilă să acorde îngrijirea necesară și meritată vârstnicului
Tendinței actualea familiei românești, îndeosebit a celei din mediul urban, de a forța
instituționalizarea, din motivații atât de ordin obiectiv-condiții de locuit restrânse, dificultăți
financiare, imposibilitatea supraveghierii permanente a vârstnicilor de deteriorări psihice,
dificultatea familiei adulte de a se ocupa de îngrijirea propriilor bunici sau străbunici, cât și
de ordin subiectiv-relaxarea legăturilor parentale, o psihologie individualistă, care respinge
faptul că și aspectele triste ca bătrânețea, invaliditatea, moartea fac parte din viață.
În unele cazuri familia este cea care recurge la instituționalizare; aceasta se întâmplă
de obicei atunci când percepe o incongruență între resursele proprii și nevoile persoanelor de
vârsta a treia. Membrii familiei au o importanță considerabilă în decizia de instituționalizarea
a unei rude mai în vârstă dependente.
Prioritară este întotdeauna satisfacerea nevoii și dorinței persoanei vârstnice; se evită
internarea forțată, împotriva voinței celui în cauză sau într-o institituție neadecvată. Persoana
vârstnică trebuie să ia parte la decizie și internarea se face doar când este absolut necesar.
Internarea trebuie să fie parte integrantă a unei secvențe de îngrijire, mai curând decât un
3
scop în sine. Mutarea în instituție și despărțirea vârstnicului de mediul familial pot crea o
criză pentru vârstnic, iar instituționalizarea poate deveni o adevărată dramă. În principiu,
adaptarea la noile condiții de viață este mai dificilă decât adaptarea la o boală cronică.
Reacțiile vârstnicului la instituționalizare pot îmbrăca diverse forme, de la o adaptare
ușoară sau relativ ușoară, fără probleme deosebite, până la o serie de manifestare cu caratere
negative. Persoanele vârstnice manifestă în general o anumită rigiditate a comportamentului,
fapt care pot genera criza de adaptare sau stresul de mutare, constând în reacții paradoxale,
nefavorabile sănătății, în special anxietate. Temerile și neliniștile lor au ca motiv moartea
familială și ideea că a fost internat ca să nu moară acasă, teama că sfârșitul este aproape, dar
se manifestă și temeri fără obiect.
Uneori pot apărea depresii grave, stări confuzionale, izolare, alte manifestări în
funcție de temperament: tăcere ostilă, irascibilitate crescută, resemnare sau apatie
bolnăvicioasă. Cel mai bine se adaptează la mediul instituțional persoanele calme și vioaie, în
timp ce persoanele mai irascibile au o atitudine ostilă față de viață în colectiv și sunt mereu
preocupați de schimbare condiției lor, iar apaticii reacționează prin indiferență. Se constată
agravarea unor suferințe organice în perioada imediat următoare internării, ca manifestări
somatice ale suferinței psihice.
Conform studiilor reacțiile comportamentale ale familiei vârstnicului instituționalizat
sunt: cooperarea, hiperprotecția, abandonul, culpabilitatea.
Cooperarea : în 60% din cazuri, familia este receptivă la asistența acordată
vârstnicului și menține legătura cu aceasta.
Hiperprotecția: uneori apar pretenții exagerate față de personalul instituției și asistența
acordată, imputări pentru condiția vârstnicului, conflicte, acestea ducând la îngreunarea și
stânjenirea activității echipei de îngrijire.
Abandonul: în aproximativ 10% din cazuri familia consideră că și-a încheiat datoria,
odată ce vârstnicul a fost instituționalizat, invocându-se diferite motive pentru părăsirea
vărstnicului.
Culpabilitatea: cei în cauză în speță familia, se întreabă dacă nu existau și alte soluții.
Angoasa: Îmbătrânirea părinților îi neliniștește pe copii, precum și gândul la un viitor
asemănător.
Uneori pot apărea adevărate crize de adaptare. Acestea sunt legate de schimbarea
mediului (pensionare, mediului locuibil, mediul de viață etc.) Cele mai importante cauze sunt
frecvente. Apar neliniștea, agitația, crizele confuzionale, urmate de deterioarea psihică și
4
somatică. Frecvent apar escare cu evoluție rapidă. De obicei 35% dintre bolnavi resimt
momentul internării fără modificări notabile, iar 65% reacționează negativ, stresant, dându-i
caracter de abandon, cu sentiment de incurabilitate, de sfârșit al existenței. Tulburările apar
mai ales cei cu afecțiuni cronice, la bolnavii cu nivel social și cultural mai ridicat, la
intelectuali. La toate aceastea contribuie și informarea greșită asupra spitalizării, noțiunii de
azil, modul de primire, insuficiența asistenței, dotării etc.
În cercetare s-a urmărit atât istoricul acestora, adică desfășurarea vieții lor înainte de
instituționalizare, cât și manifestarea vieții după ce aceștia au ajuns în cadrul centrului.
Factorul cel mai apropiat analizat, a fost nivelul vârstnicului de adaptare în centru, cât
și identificarea factorilor ce ar putea ”bruia” desfășurarea vieții zilnice. Am analizat mai
îndeproape spațiul în care își desfășoară aceștia activitatea zilnică, ba chiar se observă prin
aceste remărci, faptul că etse nevoie foarte mare de asistență socială desfășurată în mediu
rezidențial.
Pentru a analiza aceste aspecte, așa cum am precizat și în evaluarea înițială, am
utilizat două metode de cercetare, acestea fiind interviul calitativ, cât și observația
participativă. Aceste metode fiind folosite de asemenea și pentru a atinge scopul propus,
adică acela de a determina nivelul de adaptare la condițiile de viață a persoanelor vârstnice
din cadrul Centrului de Îngrijire și Asistență.
Analiza informațiilor adunate s-a făcut structurat pe tematici bine punctate atât în
interviul calitativ, cât și în observația participativă, urmând a fi interpretate în ordine.
Dacă ne raportăm la prima dimensiune atinsă în ghidul de interviu, adică raportarea
vârstnicului la perioada de timp înainte de instituționalizare, putem puncta faptul că
majoritatea vârstnicilor își aduc aminte de perioada petrecută în familie, sau de perioada în
care partenerul de viață era în viață cu multă melancolie și tristețe, luând în considerare atât
părțile bune ale vieții, cât și cele mai puțin exclamate. Tristețea în acest moment nu trebuie
percepută, ca și un factor care este părtașă la inadaptarea vârstnicului, ci mai degraba trebuie
privit ca și perceperea diferenței dintre mediul familia, obișnuit la cel instituțional.
A doua dimensiune a ghidului de interviu așa cum am și precizat în interpretare s-a
numit cauzele instituționalizării. Această dimensiune a făcut lumină într-un fel oarecare în
ceea ce privește instituționalizare și dacă această alegere s-a făcut corect. Majoritatea
repondențiolor au afirmat faptul că alegerea de a venii în centru a fost o soluție optimă și
sigură pentru ei, uneori fiind ultima șansă de a trăi în condiții decente. De asemenea s-a putut
constata și din afirmațiile beneficiariilor, faptul că această alegere a fost făcut individual, fără
5
a fi constrânși de o anumită persoană, acest factor fiind benefic și pentru cei care sunt
rezidenți ai centrului, mai ales în ceea ce înseamnă a fi integrat.
A treia dimensiune atinsă de ghidul de interviu se axează pe raportarea vârstnicului
la condițiile oferite de centrul de îngrijire. Dacă vizăm acest aspect, trebuie să susțin faptul
că în majoritatea cazurilor vârstnicii sau declarat satisfăcuți de calitatea și aspectele oferite de
Centrul de Îngrijire și Asistență, dar totuși în timp, susțin acei rezidenți care sunt veterani în
această instituție, faptul că starea de locuibilitate, ba chiar spațiul din incinta centrului s-a
diminuat odată cu creșterea numărului de beneficiari.
Asemenea celorlalte dimensiuni, am surprins și faptul că relația cu familia este un
element foarte impotant în ceea ce privește integrarea și bunăstrarea persoanei vârstnice.
Faptul că un vârstnic are aparținători care-l vizitează, sau de care poartă grijă, chiar și cu
gândul îi creează persoanei în sine o stare de permanentă așteptare și de utilitate. Se știe
faptul că o persoană trecut în treapta a treia a vârstei, are un nivel de afectivitate mult mai
crescută față de aparținătorii care sunt în exteriorul centrului, ba chiar uneori încercă să
justifice și să acopere numărul vizitelor reduse, prin diferite afirmații. Faptul că poartă grija
rudelor din exterior, odată îi face să se simtă utili, plini de viață, simțind ”rostul vieții”, chiar
dacă se află în instituție, înconjurați de persoane necunoscute.
Ultimele două dimensiuni referitoare la activitățile de timp liber cât și raportarea la
elementele de natura religioasă într-un fel oarecare se pot corela, din cauza faptulu că,
vârstnicii aflându-se în centru, beneficiează de foarte mult timp liber, de aceea marea
majoritate a timpului o dedică învățărilor spirituale, cât și găsirea stării de bine în ceea ce
privește sufletul lor.
În ceea ce privește a doua metodă utilizată, adică observația participativă, acesta a fost
construit pe baza unui ghid de observații, prin care am punctat factorii care erau relevante în
ceea ce privește instituționalizarea și eventualele schimbări aduse de aceasta după aplicarea ei
în viața familiară și socio-economică a vârstnicului.
Prima dimensiune care a deschis calea spre o observare mai bună a fost manifestările
de conduită ale vârstnicilor. În ceea ce privește această tematică, am observat faptul că
vârstnicii cu care am colaborat, în general se conformează într-o oarecare măsură normelor și
regulilor din incinta centrului. Acele persoane care sunt adepte acestor reguli, sunt rezervați,
deoarece sunt mai retarși din societate, încearcă să se retragă de la activități susținând tot felul
de motive pentru a nu se implica în ceea ce privește activitatea lor în centru.

6
 Faptul că între beneficiari este prezent câteodată și factorul conflictual, este prezentat
mai îndeaproape prin dimesiunea aspecte legate de comunicarea interpersoanală. Acest fapt
este evidențiat prin faptul că, persoanele vârstnice din incinta centrului nu benefiează de
spațiu suficient și de aceea uneori acest impediment reprezintă o povară pentru ei, la nivel de
camere.
În momentul în care vorbim despre aspectele privind mediul în care trăiesc vârstnicii
putem puncta cel mai bine faptul că, centrul având în dotare camere foarte mari, cu un număr
de beneficiari peste limite, acesta duce la riscul de a porni certuri și de a infacilita integrarea
în centru, cât și faptul că personalizarea spațiului personal devine imposibilă, iar gradul de
intimitate ajunge la zero.