Asistenţa Socială a Persoanelor

Vârstnice
Pătrăşcoiu Cătălin Marius
Anul III
Grupa A.S. 32
 Cine sunt persoanele varstnice?

• În lume se utilizează două criterii pentru a considera că o persoană este vârstnică: biologic şi cronologic.
• Cel de-al doilea este cel mai frecvent utilizat. Drept consecinţă, dacă se are în vedere vârsta de
pensionare,o persoană este calificată ca fiind vârstnică după ieşirea sa la pensie pentru munca depusă
şi limita de vârstă.
• Din momentul în care bătrânii au devenit „pensionari”,au intervenit mai multe inovaţii semantice pentru de
redefini frontierele: „vârsta a treia”,„persoanele în vârstă dependente” şi, mai recent, termenul de „seniori”.
• 1.Sintagma „vârsta a treia” a cunoscut, în ţările europene, o largă difuziune în anii 1970, odată cu
universităţile pentru vârsta a treia, cu cluburile pentru vârsta a treia şi turismul specific.
• Această nouă sintagmă, a vehiculat o etică activistă a pensionării, fiind definită în opoziţie cu  bătrâneţea.
Vârsta a treia devenea, astfel, o nouă tinereţe.
• 2. În anul 1985, Adunarea Generală a O.N.U. a recomandat următoarea clasificare a persoanelor în funcţie
de vârstă:
•  - adulţi, între 45 şi 59 de ani;
•  - persoane vârstnice, între 60 şi 64 de ani;
•  - persoane bătrâne, între 65 şi 90 de ani;
•  - persoane foarte bătrâne, peste 90 de ani.
• 
• În prezent, O.N.U. recomandă vârsta de 65 de ani drept limita de la care o persoană se consideră vârstnică
•.
• Îmbătrânirea este un proces care transformă un adult viguros într-un individ fragil, cu rezerve scăzute
la nivelul majorităţii aparatelor şi sistemelor organismului şi, deci, vulnerabil la majoritatea bolilor şi chiar
cu risc de instalare a decesului. Procesul de îmbătrânire afectează în primul rând sistemul nervos central,
dar şi alte sisteme ale organismului (sistemul imunitar, endocrin, cardiovascular etc.). Odată cu înaintarea
în vârstă apar pierderi ale memoriei de scurtă durată, modificări cognitive (de limbaj, gândire,
raţionament) şi de personalitate, declinul senzorial, demenţa etc. Astfel, o caracteristică a persoanei
vârstnice este deteriorarea progresivă a pr0ceselor fiziologice şi psihologice.
• Imbătrânirea nu este sinonimă cu bătrâneţea. Conceptul de bătrâneţe a trezit numeroase dispute,
datorită faptului că procesul de îmbătrânire diferă în funcţie de aria geografică (factori bioclimatici) şi de la
o persoană la alta. În decursul timpului au fost acumulate informaţii importante privind bătrâneţea,
relevându-se faptul că este o vârstă a înţelepciunii, a toleranţei şi împăcării cu lumea, este anticamera
morţii dar şi a bilanţurilor, dar şi un îndemn pentru o viaţă cumpătată adresat celor tineri.
• Pensionarea reprezintă retragerea din activitatea profesională a individului. Ea este un moment de
răscruce în existenţa vârstnicului. Pensionarea reprezintă o situaţie de criză, o schimbare greu de suportat,
un stres care poate avea în multe cazuri efecte asupra stării de sănătate a vârstnicului. Pensionarea poate fi
resimţită diferite de către indivizi. Pentru unii (şi cei mai mulţi) pensionarea reprezintă o fază terminus a
dinamismului social, o încheiere a vieţii sociale şi un început pe calea finalităţii vieţii. Pentru alţii,
dimpotrivă, pensionarea poate reprezenta începutul pentru o viaţă liniştită, relaxată, dedicată activităţilor
pentru care nu au existat timp sau fonduri anterior. Există şi situaţii în care pensionarea este o necesitate,
datorită unei boli. Astfel de situaţii survin de obicei brusc, fără nici o pregătire, implicând multiple
probleme la nivel individual sau la nivel societal.
• Creşterea numărului persoanelor vârstnice a dus şi la creşterea numărul celor care necesită asistenţă şi
protecţie în cadrul unor instituţii specializate, mai ales cele structurate pe asistenţa medico-socială. Societatea a creat o
reţea de instituţii specializate de asistenţă medicală şi ocrotire socială, variabilă de la o ţară la alta, în raport cu unii
factori ca ponderea populaţiei vârstnice, resursele economice etc. În România, problematica vârstnicului care necesită
asistenţă pe termen lung revine Ministerului Sănătăţii prin unităţile de asistenţă obişnuite, spitalele şi secţiile de cronici,
instituţiile de asistenţă medico-socială şi mai ales reţelele de ocrotire socială: căminespital, cămine de bătrâni, acestea
beneficiind de tutela Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale. Deşi, actualmente, tendinţa este de dezinstituţionalizare,
în toată lumea există forme de ocrotire a vârstnicului în instituţii.
• În România, există mai multe tipuri de instituţii specializate de ocrotire. În funcţie de perioada de ocrotire,
instituţiile pot presta servicii pe termen lung sau temporar.
• Serviciile pe termen lung sunt oferite de către căminele pentru bătrâni şi căminele-spital sau căminele pentru persoane
fără nici un fel de venit. Căminele pentru bătrâni se află sub tutela Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale şi a
consiliilor locale. Aici se pot interna vârstnicii ca urmare a deciziei Oficiului de Asistenţă Socială. Căminele-spital se află
sub tutela Inspectoratelor Teritoriale pentru Persoanele cu Handicap. Aici se internează vârstnicii cu probleme de
sănătate sau dependenţii.
• Serviciile temporare aparţin, cel mai frecvent, unor fundaţii sau organizaţii nonguvernamentale. Ocrotirea temporară se
poate realiza în centre de zi în care vârstnicul îşi poate petrece, sub supraveghere, timpul liber în mod plăcut, sau poate
fi îngrijit pe perioada cât familia desfăşoară alte activităţi.. De asemenea, vârstnicii pot desfăşura diverse terapii fizice
sau psihice în cadrul unor programe de recuperare sau profilactice.
• Deoarece, peste tot în lume, se pune problema dezinstituţionalizării atât a copilului cât mai ales a bătrânilor,
scoaterea bătrânului din familie trebuie să constituie ultima soluţie la care să se facă apel. În situaţia în care bătrânii
trăiesc singuri (din motive de celibat, divorţ, deces, sau nu are familie) dar sunt sănătoşi şi pot derula activităţi zilnice
de întreţinere, se va încerca evitarea instituţionalizării. Aceasta deoarece, menţinerea vârstnicului în relaţiile sale
sociale, oricât de restrânse ar fi, dă un sens existenţei sale. Trebuie acordat persoanei vârstnice dreptul la
autodeterminare şi la liberă alegere în ceea ce priveşte propria viaţă. Marshall M., în lucrarea sa „Asistenţa socială
pentru bătrâni” apreciază că „decizia instituţionalizării este decizia cea mai dureroasă care se poate lua, ţinând cont de
faptul că, în cele mai multe cazuri căminul reprezintă ;” statia finala a calatoriei in viata ‘’
• În ce priveşte tendinţele familiei de a forţa instituţionalizarea, explicaţiile ar fi următoarele (Bucur, Maciovan,
2003):
• - de ordin obiectiv: dificultatea familiei adulte de a se ocupa de îngrijirea a două-trei generaţii (proprii copii, părinţi şi
bunici, uneori străbunici); restrângerea condiţiilor de locuit în noile medii urbane; deteriorarea fizică şi psihică a
bătrânilor care au nevoie de îngrijire şi supraveghere permanentă;
• - de ordin subiectiv: răcirea, relaxarea legăturilor parentale; dorinţa tinerilor de a-şi trăi viaţa fără a mai ţine cont de
datoriile pe care le au faţă de părinţii lor vârstnici; o anumită psihologie individualistă, pragmatică, egoistă care
respinge aspectele triste ale vieţii ca bătrâneţea, invaliditatea, moartea.
• Echipa de specialişti decide privind instituţionalizarea pe termen lung. La această decizie participă obligatoriu
vârstnicul în cunoştinţă de cauză, eventual şi familia acestuia. Este o decizie de mare importanţă care vizează viitorul
persoanei şi poate avea numeroase repercursiuni psihice, morale şi financiare. Vârstnicul este o persoană responsabilă,
care are dreptul de a decide ce este mai bine pentru el, dar poate fi sprijinit, consiliat, prezentându-i-se riscurile şi
beneficiile traiului singur sau în instituţie.
• E. Hoffman apreciază că, trăsătura comună care se regăseşte la toate persoanele vârstnice instituţionalizate este
procesul de „mortificare”. Acest proces, datorită interacţiunii bătrânului doar cu persoanele din interiorul instituţiei, are
ca rezultat pierderea identităţii. Instituţiile ridică bariere între persoanele din interior şi lumea de afară, fapt care are ca
rezultat pierderea rolurilor, parte a personalităţii vârstnicului. Este unanim recunoscut că internarea într-o instituţie
pentru bătrâni determină pentru totdeauna – chiar dacă uneori este mai puţin evidentă – o traumă importantă,
deoarece comportă o schimbare radicală de viaţă, o renunţare definitivă la anumite deprinderi şi obiceiuri de care,
odată cu trecerea anilor, vârstnicul se simte din ce în ce mai legat. Bătrânul trece de la o viaţă personală organizată
după anumite necesităţi, la o viaţă comună cu nişte străini, constrâns la un program şi regim alimentar diferit, obligat la
respectarea unor reguli, privat de propria intimitate, eliberat de orice obligaţii şi responsabilităţi familiale. Stresului
internării i se adaugă şi sentimentul de părăsire şi singurătate, de izolare şi pierderea identităţii, amplificat prin lipsa de
înţelegere şi atitudinea superficială a personalului din unitate. Bătrânul se izolează, se retrage în sine, iar nemulţumirea
se manifestă în raport direct cu temperamentul fiecăruia: tăcere ostilă, irascibilitate crescută, resemnare sau apatie
bolnăvicioasă. În asemenea situaţii, capacitatea de adaptare a bătrânilor este scăzută, alterând în mod ireversibil
echilibrul socio-psiho-somatic al acestora.
• Asistentul social este cel care ajută la rezolvarea problemelor persoanelor vârstnice, care nu-şi pot
asigura în mod independent resursele necesare pentru un mod de viaţă decent, prin oferirea de servicii de
asistenţă socială, respectând valorile şi principiile impuse de codul deontologic al profesiei.
• Persoanele vârstnice reprezintă o categorie de populaţie vulnerabilă datorită limitărilor fiziologice şi
fragilităţii caracteristice fenomenului de îmbătrânire. Persoanele vârstnice, în funcţie de situaţiile
particulare de natură socio-economică, medicală şi fiziologică, beneficiază de măsuri şi acţiuni specifice de
protecţie socială.
• Dreptul la asistenţa socială a persoanelor vârstnice se evaluează prin ancheta sociala care se
elaborează pe baza datelor cu privire la: capacitatea de a se gospodări şi de a îndeplini cerinţele fireşti ale
vieţii cotidiene, condiţiile de locuit, precum şi veniturile efective sau potenţiale considerate minime pentru
asigurarea satisfacerii nevoilor curente ale vieţii. Nevoile persoanelor vârstnice care şi-au pierdut total sau
parţial autonomi, nevoi ce pot fi de natură medicală, socio-medicală, psihoafectivă, se stabilesc pe baza
grilei naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, care prevede criteriile de încadrare în grade
de dependenţă. Ancheta socială se realizează de către un colectiv format din doi asistenţi sociali. În situaţia
persoanelor vârstnice dependente sau bolnave, celor doi asistenţi sociali li se alătură, în mod obligatoriu,
un medic specialist.
• Situaţia din ţara noastră, în ceea ce priveşte protecţia socială a vârstnicilor, poate fi explicată prin
faptul că, în ciuda eforturilor făcute pentru adaptarea instituţiilor, a legislaţiei şi a atitudinii ştiinţifice la
standarde occidentale, bugetul alocat asistenţei sociale din România este unul dintre cele mai mici din
Europa.