Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
An: III
LUCRARE DE SEMINAR
Persoanele vârstnice
în centrele rezidențiale
Profesor: Student:
Chirilă Iulia
1.Introducere
Bătrânețea din perspectiva creștină nu este altceva decât timpul maturității meditative și
analitice. La bătrânețe omul devine reflexiv, analizându-și momentele vieții. Ca atare, viața
omului este creionată și concluzionată prin perioada senectuții. Când sfântul apostol Pavel le
dădea sfaturi bătrânilor în epistolele sale, urmărea să realizeze în conștiința ucenicilor și a
credincioșilor din Bisericile locale ideea că bătrânii sunt preaplinul înțelepciunii, a stării de
rugăciune care își asumă ultima etapă în procesul mântuirii.
Dintre toate, bătrânețea pare cea mai împovărătoare deoarece aduce modificări cum sunt
declinul fizic și intelectual, precum și schimbări majore ale rolurilor avute până la acest
moment.
Din păcate, anumite aspecte, cum ar fi starea de sănătate deficitară, pierderea partenerului
de viață sau imposibilitatea de a-și purta singuri de grijă aduc multe neajunsuri vieții unei
persoane vârstnice. În aceste condiții, o soluție ar fi instituționalizarea persoanelor vârstnice
într-un centru specializat de îngrijire.
Astfel Legea nr. 17 din 6 martie 2000, lege republicată în 2007, este actul normativ care
reglementează asistenţa socială a persoanelor vârstnice din România.
- în centre de zi,
Principalele tipuri de instituţii specializate de asistenţă socială pentru vârstnici care s-au
dezvoltat în România sunt:
-centre rezidenţiale,
- centre de îngrijire tip „Hospice” pentru vârstnicii aflaţi în fază terminală, locuinţe protejate,
cantină socială.
Instituția rezidențială reprezinta așezămantul pentru persoanele vârstnice,care
asigură în regim instituționalizat,condiții corespunzatoare de găzduire și
hrană,îngrijire personală și medicală,activități de ergoterapie și de petrecere a
timpului liber,asistență socială și psihologică.
Deşi se considerǎ cǎ instituţionalizarea este mǎsurǎ de ultimǎ instanţǎ, existǎ persoane care
sunt în imposibilitatea de a alege, pentru care instituţionalizarea este singura soluţie: pentru cei
care nu au un nivel economic suficient pentru menţinerea autonomiei; pentru cei care nu au rude;
pentru cei care au o stare mentalǎ nesatisfǎcǎtoare, prezentând riscuri pentru anturaj; pentru cei
care au o stare fizicǎ precarǎ; pentru cei care trǎiesc singuri, izolaţi. Alǎturi de aceste categorii,
mai sunt şi alte motive care pot fi menţionate pentru luarea deciziei de instituţionalizare a
vârstnicului: pierderea locuinţei; lipsa adaptǎrii în cazul serviciilor la domiciliu; probleme şi
tensiuni în interiorul familiei de origine; violenţa domesticǎ sau a celor care ar trebui sǎ îl
îngrijeascǎ şi chiar dorinţa manifestǎ a vârstnicului.
În aceste condiţii, este evident faptul cǎ internarea vârstnicului într-o instituţie de profil este cea
mai bunǎ soluţie, aici fiindu-i satisfǎcute nevoile primare de tipul adǎpost, alimentaţie şi
îmbrǎcǎminte şi asistenţǎ medicalǎ.
2.Factori care influențează instituționalizarea
Familia, ajunge din motive independente de vointa ei, sa acorde din ce in ce mai
putin timp si suport persoanelor vârstnice (bunici,parinti).Consider ca sprijinul
familiei reprezintă cel mai important aspect ,chiar pot spune “forma de asistență” cea
mai indicată.
Din lipsa de timp,dezinteres sau slabe surse financiare , bătrânii ajung în număr
destul de ridicat beneficiari ai serviciilor sociale.
- nu realizează venituri proprii sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea îngrijirii necesare;
-se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile socio-medicale din cauza bolii ori stării fizice sau psihice.
Efecte ale institutionalizarii
Persoanele vârstnice manifestă adesea o anumită rigiditate a comportamentului, fapt care poate
genera crize de adaptare sau „stresul de mutare”, constând în reacţii paradoxale, nefavorabile sănătăţii,
în special anexietate.
Temerile şi neliniştile lui au ca motiv „moartea familială” şi ideea eronată că a fost internat că să
nu moară acasă, teama că sfârşitul este aproape, dar se manifestă şi temeri fără obiect.
Uneori pot apărea depresii grave, stări confuzionale, izolare, alte manifestări în funcţie de
temperament: tăcere ostilă, irascibilitate crescută, resmenare sau apatie bolnăvicioasă.
- Cooperare (aproximativ 60% din cazuri) – receptivitate faţă de asistenţa acordată bătrânului,
menţinerea legăturilor cu acesta, disponibilitate pentru reprimirea sa în familie;
- Hiperprotecţie: pretenţii exagerate faţă de personalul instituţiei şi asistenţa acordată, imputări
pentru agravarea condiţiei vârstnciului, conflicte şi stânjenirea echipei de îngrijire. Sunt cunoscute
binoamele mamă-fiu, tată-fiică, şi soţie-soţ. Uneori hiperprotecţia este simulată, stările de iritare,
plictiseală, demobilizare a echipei sunt nefavorabile bătrânului;
- Abandon (cam 10% din cazuri): familia consideră că şi-a încheiat datoria, odată ce vârstnicul a fost
intituţionalizat şi se invocă diferite motive pentru părăsirea vârstnicului;
- Culpabilitate: se întreabă dacă nu existau şi alte soluţii;
- Angoasa: apare la copiii care au avut legături strânse cu părinţii lor. Îmbătrânirea şi îmbolnăvirea
părinţilor îi nelinişteşte, ca şi reacţiile bătrânului instituţionalizat, precum şi gândul unui viitor
asemănător.
- consultaţii şi tratamente la cabinetul medical, în instituţii medicale de profil sau la patul persoanei,dacă
aceasta este imobilizată;
-servicii de îngrijire-infirmerie;
-asigurarea medicamentelor;
Situaţia celui care optează pentru această ultimă soluţie – căminul – este extrem de delicată,
pentru că reprezintă un cumul de pierderi dureroase cu care vârstnicul se confruntă înainte de a intra în
cămin: decesul partenerului, plecarea copiilor din casa părintească, părăsirea locuinţei, pierderea
ocupaţiei prin pensionare şi, odată cu toate acestea, pierderea parţială a sentimentului propriei
identităţi. Intrarea în cămin aduce cu sine alte dificultăţi, existenţa vârstnicului transformându-se astfel
într-un lung şir de insatisfacţii şi dificultăţi.
Viitorul acestor vârstnici este pentru prima dată în viaţa lor absolut sigur, fără riscuri şi fără
posibilităţi de eşec: moartea. Oricât de mult ar încerca să o ignore, ei ştiu că aceasta este singura
certitudine pe care le-o rezervă viitorul. Şi totuşi încearcă să o amâne cât mai mult, pentru că viaţa
merită trăită chiar şi numai ca spectacol: spectacolul lumii şi al propriului trecut. De sentimentul
insecurităţii – provocat de lipsa de repere – se apără prin întoarcerea la trecut, prin rememorarea
amintirilor plăcute ale vieţii. Identitatea lor este pulverizată într-un şir lung de clipe pe care încearcă
acum cu trudă, să le reunească într-o imagine unitară şi să le ofere un sens. Faptele zilnice, banale ale
vieţii lor trecute, capătă rezonanţe dureroase, preţioase, iar rememorarea lor este binevenită pentru că
le oferă o motivaţie, de multe ori singura.
Unii din ei au puterea de a găsi noi motivaţii, de a se dedica unor activităţi pe care şi-au dorit
dintotdeauna să le realizeze.
-rolul de terapeut social- acest lucru implică din partea asistentului social, diagnosticarea
şi tratarea pacientului într-o manieră psiho-socială. El poate stimula subiecţii să recunoască
rădăcinile unor practici, comportamente şi atitudini, care au declanşat anumite stări conflictuale.
Pentru aceasta este nevoie de colaborare şi cooperare între asistentul social şi părţile implicate în
conflict şi este absolut necesar ca asistentul social să deţină informaţii despre istoricul
subiectului, pentru a înţelege semnificaţiile unor credinţe şi comportări, precum şi relevanţa
acestora
Bibliografie:
Alte surse:
https://www.scribd.com/document/57649187/1-GERIATRIE
http://www.mmuncii.ro/j33/images/Documente/Legislatie/Assistenta-sociala-
2018/Legea_17_2000_la_18-01-2018.pdf