Educația pentru sănătate a vârstnicului

Terapia ocupațională
Educația sanitară a vârstnicului
Instituționalizarea/îngrijirea vârstnicului în familie

Terapia ocupațională
Generalități
Cele mai timpurii consemnări ale folosirii ocupației ca metodă de tratament le regasim
încă din Antichitate , când se considera că plimbările , băile terapeutice, muzica și masajul
eliberează spiritul de problemele bolii.
Medicina contemporamă susține și promovează rolul central al terapiei ocupaționale în
reabilitarea psihică , fizică și socială a pacienților cu dizabilități.
Deși pare mai puțin obișnuită , își găsește locul între terapeuticele nemedicamentoase
acordate bolnavului vârstnic.
Justificarea sa o dau stresurile psihosociale ale bătrânului : însingurarea socio-familială,
dezinserția socială, șocul pensionării, crizele de adaptare , regresia psihomotorie, pierderea
autonomiei etc.(C.Bogdan).
Principiile și rolul terapiei ocupaționale
Conform CAOT (Canadian Association of Ocupational Therapist), terapia ocupațională
este un promotor al sănătății, a stării de bine a individului prin intermediul ocupației.
”Ocupația” semnifică totalitatea activitățiilor pe care le desfășoară un individ pe
parcursul unei zile : autoîngrijire , muncă , activități educaționale , hobby-uri, activități de
divertisment etc.
Ocupația are potențial terapeutic , este un determinant important al stării de sanatate , se
dezvoltă și se schimbă pe parcursul vieții, modelează și este modelată de mediu.
Terapia ocupațională are un rol important în recuperarea complexă a vârstnicului alături
de terapiile medicamentoase , psihoterapie , fizioterapie și kinetoterapie .
Are ca obiectiv principal direcționarea pacientului spre participarea la anumite activității,
cu scopul de a recupera motricitatea și de a relua activitățiile cotidiene , adică redobândirea
autonomiei și reintegrarea psihosocială.
Prioritatea terapiei ocupațională este de a ajuta individul să participe la activități care
conferă un înțeles și un scop vieții sale .

1
 Terapia ocupațională identifică , remediază sau compensează disfuncțiile din activitățiile
ocupaționale , evaluează tipurile de activități pe care le poate realiza individul, ajutându-l să își
imbunătățească performanțele și să găsească noi modalități de abordare și rezolvare a
activitățiilor de zi cu zi. Lucrează atât individul , cât și cu familia , grupul sau comunitatea din
care acesta face parte , pentru a ameliora starea de sănătate prin implicarea în ocupații din
diverse domenii.
Pe măsura posibilităților , bolnavii vor fi dirijați către activități noi. Vor fi evitate
activitățile grele . Noile ocupații se vor intinde de la activități personale (reînvățate ), la toaletă,
echipare –dezechipare , lectură , audiții muzicale , spectacole , floricultură ,grădinărit,
țesătorie ,împletitură, tricotaje, broderie, pictură, artizanat, pirogravură, traforaj etc.(C.Bogdan).

EDUCAȚIA SANITARĂ A VÂRSTNICULUI

La nivelul mondial , creșterea ponderii populației vârstnice este o provocare cu care se
confruntă atât țările dezvoltate , cât si cele aflate în curs de dezvoltare .
Creșterea acestui segment populațional atrage după sine o creștere a cererii de asistență
medicală, iar sistemul de sănătate trebuie să se adapteze la aceasta prin formarea unor cadre
specializate în domeniul geriatric . Educația personalului sanitar „de mâine” trebuie să includă
obligatoriu și perspectiva abordării interdisciplinare datorită mai ales polipatologiei întâlnite la
vârstnici.
În lumea întreagă, medicina se adresează în special adultului , deși practicianul se
confruntă mai ales cu patologia vârstnicului , cu particularități fiziologice și patologice diferite
de cele ale adultului.
Pentru a ocroti sănătatea și a preveni îmbolnăvirile , este vitală creșterea nivelului de
educație sanitară în rândul populației generale și mai ales , în rândul vârstnicilor, urmarindu-se
informarea acestora cu privire la:
-modificări fiziologice care survin odată cu înaintarea în vârstă ;
- particularitățile patologiei vârstnicului ;
- adaptarea stilului de viață la statusul fizic individual;
- mijloacele de menținere a capacităților fizice și intelectuale ;
- igiena somnului ;
- igiena alimentației;
- pregătirea pentru retragerea din activitate și înțelegerea impactului exercitat asupra vieții
psihice a individului ;
-beneficiile implicării în acțiuni extraprofesionale înainte de pensionare , cu posibilitatea de a
continua aceste acțiuni și după retragerea din activitate;

2
 -necesitatea implicării active în diverse acțiuni comunitare;
-identificarea și combaterea factorilor de risc si ai îmbolnăvirilor ;
-identificarea semnelor și simptomelor prevestitoare de boală ;
- serviciile de asistență medicală cu specific geriatric ;
- riscurile automedicației și polimedicației ;
- combaterea fricii de batrânețe și moarte.
Îmbătrânirea populației nu trebuie privită ca o povoară , ci și ca o oportunitate pentru
societate . Dacă bătrânii își pot menține sănătatea și dacă trăiesc într-un mediu care promovează
și sprijină participarea lor activă, experiența , priceperea și înțelepciunea lor vor fi , fără
îndoială , o resursă importantă pentru societate.
Instituționalizarea vârstnicului
Instituționalizarea vârstnicului este o problemă complexă , cu multiple implicații
psihosociale .
Decizia de instituționalizare este una dificilă și trebuie să țină cont de o serie de aspecte:
-precum dorința pacientului
-starea de sănătate fizică și mentală
- gradul de autonomie a persoanei și posibilitatea de a se autoîngriji
- condițiile de locuit
- posibilitatea de a fi îngrijit la domiciliu.
Se apreciază că 4% dintre vârstnicii peste 65 ani se află internați în instituțiile de îngrijire.
Institutionalizarea este considerată în multe cazuri drept o formă de izolare a bătrânului ,
exercitată atât de familie , cât și de societate . S-a constatat o presiune crescută din partea
familiei, dar și a unităților spitalicești de a forța internarea , din rațiune de comoditate în primul
caz , sub aspect financiar în cel de-al doilea .
Institutionalizarea este o problemă delicată , cu importanțe repercusiuni în viața
vărstnicului .S-a observat o accentuare a problemelor de sănătate după momentul internării în
unitate de îngrijire la un procent semnificativ de pacienți. Astfel , s-a observat agravarea
tulburărilor de somn , a tulburărilor de memorie, apariția apatiei și a depresiei , declinul
capacităților fizice și intelectuale.
Cauzele instituționalizării pe termen lung sunt multiple :
-lipsa suportului din partea familiei;
- dorința manifestă a vârstnicului ;

3
 -imposibilitatea asigurării unei îngrijiri adecvate la domiciliu ;
-sindromul de imobilizare;
-incontinența severă;
- pierderea autonomiei și a capacității de autoîngrijire ;
-demența;
- pierderea locuinței;
-singurătatea.
Internarea într-o unitate de asistență a vârstnicului ridică numeroase întrebări și
probleme , la care este greu să dăm un răspuns general valabil. Fiecare situație este unică și
trebuie apreciată ca atare. Atât vârstnicul , cât și familia lui au nevoie de consiliere înainte de a
lua o decizie .
Foarte mulți vârstnici percep instituționalizarea ca un „capăt de drum” sau ca pe un
abandon, de aceea , inadaptarea este des întâlnită la cei aflați în unitățile de îngrijire , apatia,
depresia , stările confuzionale fiind obișnuite la acești pacienți.
Dacă luăm în calcul declinul fizic și mental observat la o mare parte dintre cei aflați în
astfel de instituții ne întrebăm dacă beneficiul acestor pacienți este unul real. Însă , tot mai mult ,
familiile încearcă plasarea vârstnicilor în unități de îngrijire , din considerente uneori financiare ,
alteori doar de comoditate. Desigur , este mai simplu și mai ușor să plasăm pe cel care ne
incomodează în grija unei instituții decât să ne ocupăm chiar noi de acea persoană. Însă , nu ar
trebui să uităm că vârstnicii „ incomozi” sunt părinți și bunicii noștri, care ne-au îngrijit cu
devotament și ne-au îndrumat în viață.
Numeroase studii au demonstrat că vârstnicii aflați în sânul familiei au o mai bună stare
de sănătate fizică și psihică. Geriatrii și psihologii recomandă instituționarea ca pe o ultimă
opțiune de îngrijire , în cazul celor care nu se pot îngriji singuri, nu beneficiază de ajutorul
familiei sau au o stare de sănătate care impune o supraveghere medicală permanantă.
Întrebată ce parere are despre internarea într-o instituție de îngrijire pe termen lung ,
Maria , în vârsta de 75 de ani, a raspuns: „Îmi este greu să cred că un pat și o noptieră într-un
spațiu îngust , pe care îl împart cu niște straini înseamna mai mult decât propria mea casă, în
care fiecare obiect are o semnificație pentru mine , fiecare fotografie îmi amintește de cineva
drag și reușesc să îmi umple chiar și o zi în care nu se întâmplă nimic extraordinar”