Torok Aranka

Anul III, Clasa B

Scoala Postliceala Sanitara

“Ocrotirea”

ASPECTE DE GEROPATOLOGIE
A APARATULUI LOCOMOTOR

OSTEOPOROZA
 Aspecte de geropatologie a aparatului
locomotor - osteoporoza

Aparatul locomotor este unul din aparatele cele mai afectate de procesul de
imbatranire, ceea ce a determinat sa se vorbeasca de o "imba-tranire cu profil artropatic-
mezenchimal", adica de situatii in care modificarile de senescenta ale aparatului locomotor
sunt mult mai accentuate decat aceleasi modificari la celelalte aparate si sisteme.
Involutia fiziologica a tesuturilor de natura conjunctiva din componenta aparatului locomotor
este accentuata prin solicatarile functionale ale acestui aparat.

Procesul de imbatranire se exprima cel mai bine la doua din componentele aparatului
locomotor: osul si articulatiile. Imbatranirea osoasa include modificari cantitative, constand
din diminuarea volumului osos si calitative, constand din reducerea tramei proteice asociata
cu carenta fosfocalcica; aceste modificari sunt mai accentuate la femei si explica incidenta
mai mare a patologiei osoase si articulare la acestea.

Articulatia sufera si ea un proces de imbatranire care-i afecteaza toate structurile:

lichid si membrane sinoale, cartilaje articulare, discuri intervertebrale, tendoane. Imbatrinirea
osteo-articulara este accentuata la vavarstnici si de unele conditii care exista la acestia cu o
mai mare frecventa: malabsorbtie, imobilizare prelungita, tulburari circulatorii,
unele tratamente (barbiturice). Aceste modificari determina aspecte osteo-articulare
particulare vavarstnicului, in cadrul involutiei senile normale: tendinta la cifoza dorsala si
hiperlordoza cercala si lombara, hipomobilitate a segmentelor cercal si lombar ale coloanei
vertebrale, hipomobilitatea articulatiei coxofemurale, cracmente la articulatiile genunchilor,
cu limitarea mobilitatii, talalgii, tendinta la picior plat si halux valgus.
 Pe acest fond de modificari involutive se grefeaza o patologie de uzura indeosebi,
care, desi frecventa, nu este specifica vavarstnicului.
De aceea vom prezenta in cadrul acestui modul osteoporoza si fractura proximala a
femurului, tinand seama de frecventa si consecintele acestor entitati privind calitatea vietii
vavarstnicului. Celelalte afectari degenerative ale articulatiilor

� artrozele

� desi frecvente la vavarstnic, sunt bine tratate in lucrarile de reumatologie si medicina

interna si nu au in general un pronuntat specific geriatrie.

Osteoporoza face parte din afectiunile care ating mai mult subiectii in vavarsta, la
varstele foarte inaintate devenind regula alaturi de canitie, hipertrofia de prostata (la barbati),
prosbiacuzie etc.

Explicatia acestei prezente, aproape "fiziologice" la varstele inaintate consta in actionarea

concomitenta la aceste varste a majoritatii sau a tuturor factorilor etiologici ai osteoporozei.
Contributia factorului "vavarsta" in determinismul acestei tulburari este majora.
Astfel, se stie ca masa osoasa este determinata genetic si difera in functie de sex, fiind
superioara la barbat cu o treime fata de femei. Scheletul osos, ca orice tesut , sufera un proces
de imbatrinire; prin urmare, imbatrinirea se insoteste in mod constant de o reducere
progresiva a masei osoase care, intre anumite limite, poate fi considerata fiziologica

- ostaopenia senila sau osteoporoza fiziologica de vavarsta (senila). Insa, in momentul

cand apar ca urmare fracturi sau, mai tardiv, tulburari postural deformatii, invaliditati)
 - acestea nemaiputand fi considerate fiziologice

- vorbim de osteoporoza-boala.

Masa osoasa creste pana la vavarsta adulta si apoi ramine la o valoare constanta un
numar mai mare de ani, dupa care, in jurul varstei de 45 de ani la femei si 55 de ani la barbati,
incepe sa diminue progresiv, dar mai accentuat la femei.

Diferentele dintre sexe sunt importante si au la baza conditionari hormonale. Situatia este
totdeauna mai critica la femeie, aceasta fiind afectata mai precoce, mai frecvent si mai sever,
speranta ei de ata fiind superioara.

Sporirea longevitatii aduce o crestere corespunzatoare a numarului de cazuri de

osteoporoza.
Se apreciaza ca masa osoasa atinge la 70 de ani doar 70% din valoarea sa initiala atat prin
deperditie osoasa (atrofie), cat si prin reducerea capacatatii osteoformatoare.
La vavarstnici isi dau intilnire si alti factori etiologici; vorbind de diferentele pe sexe, am
mentionat factorul hormonal. Unul din cei mai importanti factori hormonali este scaderea
nivelului estrogenilor, asa cum se intampla la femei postmenopauza; la barbati se adauga
diminuarea functiei testiculare cu atat mai importanta, cu cat se instaleaza mai precoce.
Un alt factor specific varstnicilor este restrangerea activitatii fizice, progresiv, in multe
cazuri pana la imobilizare ("sindromul de imobilizare al varstnicului", de cauze variate).
S-a demonstrat ca forta de gradatie si o activitate musculara normala au un rol
determinant in remanierea normala a osului. Din motive multiple varstnicul isi restringe
progresiv miscarea, hipomobilitatea si hi-pokinezia fiind cu atat mai accentuate, cu cat varsta
este mai inaintata.

Pe de alta parte, observatii foarte vechi au scos in evidenta ca orice imobilizare

duce la o pierdere rapida a substantei osoase, mai cu seama la segmentele imobilizate.
Batranii, mai mult decat subiectii de alte varste, sunt expusi imobilizarii fie prin fracturi, fie,
mai ales, ca urmare a unor accidente vasculare cerebrale soldate cu paraplegii, hemiplegii
importante etc.
In sfarsit, varstnicii cumuleaza si alti factori adjuvanti, nutritionali (malabsorbtie,
malnutritie cu efecte carentiale proteinice-calorice, vitaminice), tulburari circulatorii.
De aceea osteoporoza este definita, mai ales ca o reactie a osului la un numar mare de
influente nocive, nefiind generala niciodata de o cauza unica; cel mai adesea, rezulta din
efectul aditiv al varstei inaintate, al reducerii activitatii fizice, al tulburarilor hormonale, la
care se pot adauga factori disnutritionali si circulatori, toate aceste situatii fiind intalnite in
aceasta asociere, mai ales la varstnici.

Osteoporoza este, in esenta, o atrofie osoasa caracterizata printr-o afectare egala a

celor doua componente ale osului (substanta organica fundamentala si substanta minerala),
atrofie care porneste de la alterarile fiziologice, adica cele senile, considerate procese
normale, pina la forma patologica.
 Impresia ca osteoporoza este, in mare masura, o stare mai ales fiziologica, ce isi
schimba acest statut numai in momentul cand genereaza modificari patologice (fracturile),
este intarita si de faptul ca subiectii nu resimt in nici un fel, nu acuza rarefierea substantei
osoase; de aceea si diagnosticul, in afara stadiului fracturilor, nu este usor de pus. In mod
practic, un subiect nu se adreseaza medicului pentru o simptomatologie tinand de o
osteoporoza. Si totusi, diagnosticul trebuie pus inainte de a aparea efectele patologice, pentru
ca permite instituirea masurilor terapeutice si a profilaxiei efectelor patologice. In cele mai
multe cazuri medicul intra in joc cand apare o deficienta mecanica, adica fractura unui
segment al scheletului devenit fragil; in acest moment boala capata o expresie clinica
evidenta. Este ceea ce numesc unii autori "stadiul fracturilor", care poate fi urmat, mai
tirziu, de un alt stadiu caracterizat prin: detasarea corpilor vertebrali, reducerea inaltimii
scheletului, malpozitia coloanei vertebrale, care toate duc la o suprasarcina a musculaturii
posturale si consecutiv, in cazurile inaintate, ca urinare a insuficientei statice a scheletului se
poate instala o invaliditate partiala sau totala.

Acest lucru apare si mai dificil la subiectii varstnici, unde clementele clinice se pot
pierde in multiplele suferinte minore, variate, atribuite varstei. Totusi, urmatoarele elemente
clinice pot determina suspiciunea unei osteoporoze si cautarea, spre confirmare, in urma
radiologiei: dorsalgii, relaxari musculare, cifoza, micsorarea inaltimii, scurtarea trunchiului,
aparitia unui pliu cutanat transversal, abdomen rotunjit. Elementele radiologice sugestive
sunt: hipertranspa-renta, structura trabeculara a corpilor vertebrali, biconcatatea platourilor
vertebrale, deformarile corpilor vertebrali (microfracturi, tasari), textura ingusta a
spongioasei. In acest stadiu, testele biologice (V.S.H., hemograma, electreforeza, calcemia,
fosforemia) sunt de obicei normale.

Examenul simultan al meolismului osos (calciu, fosfatii anorganici, fosfataza

alcalina), la care se pot adauga electroforeza si imunoelectroforeza, pot permite
diagnosticarea altei afectiuni scheletice sistemice si, ulterior, prin excludere, se poate pune
diagnosticul de osteoporoza.

Localizarea fracturilor este conditionata intr-o anumita masura de varsta. Astfel, la

femeie intre 50 si 60 de ani, fractura de natura osteo-porotica este mai frecventa la incheietura
mainii; in jurul varstei de 70 de ani predomina fractura vertebrelor pentru ca dupa 70 de ani,
fractura de col femural sa devina cea mai frecventa; la barbat aceeasi predominanta, cu o
intarziere insa de 10-15 ani.

Formele clinice de osteoporoza intalnite la varstnic sunt fie forme primitive

(osteoporoza postmcnopauza, osteoporoza presenila, osteoporoza senila), fie forme secundare
(osteoporoza de imobilizare). Osteoporoza se poate intrica in grade variabile cu aspecte de
osteomalacie si osteodis-trofie.

O alta clasificare distinge:

- osteoporoze generalizate, difuze (osteoporoza senila), osteoporoze localizate

(trunchi, coloana vertebrala, bazin), formele presenile si postmenopauza
 - osteoporoze regionale (atrofia osoasa dupa imobilizare).

Profilaxie, tratament

Se poate vorbi de o profilaxie a osteoporozei senile prin identificarea si eliminarea

sau atenuarea factorilor etiologici determinanti si favorizanti. Daca factorul varsta nu poate fi
influentat, se poate actiona asupra celorlalti factori si anume activarea fizica, corectia
hormonala, a tulburarilor de nutritie si a celor circulatorii.

Fata de populatia osteoporotica varstnica, scopul terapeutic este de a mentine sau de a deplasa
subiectul in afara unui risc de fractura. Potrivit acestui principiu, profilaxia si tratamentul
osteoporozei se identifica cu profilaxia fracturilor.

Un alt principiu profilactic, deosebit de important, este conservarea unei activitati

fizice, chiar modesta; aceasta permite sa se limiteze deperditia osoasa prin efectul
osteoformator al miscarii.

De altfel, la varstnici, procedeele terapeutice de combatere a osteoporozei sunt in

prezent de natura fizicala (fizioterapie, kineziterapie), incluse in cadrul mai larg al reabilitarii
(recuperarii).
Practic, tratamentul osteoporozei inseamna tratamentul care se instituie in stadiul fracturilor.
Evitarea imobilizarii prelungite dupa o fractura si mobilizarea precoce constituie primul act al
acestei terapii.

Dupa depasirea primelor faze dureroase ale fracturilor, adica intre 10 zile si 3
saptamini, subiectului i se impune un program de gimnastica special condus, orientat in
directia cresterii mobilitatii si a fortei musculaturii, in special a celei dorsale. Acest program
se executa o data sau de doua ori pe zi, in medie cate 10 minute pe sedinta si trebuie sa
cuprinda initial un instructaj, din care sa reiasa ce miscari trebuie evitate si ce miscari sunt
indicate in activitatea cotidiana ulterioara. Concomitent se instituie un regim alimentar
echilibrat, se combat durerile cu antialgice, indometacinul dovedindu-se util.

Ideal ar fi sa se obtina o disciplina de postura adaptata fiecarui bolnav, dar experienta a aratat
ca acest lucru este foarte dificil, mai ales la persoanele in varsta, deoarece inseamna
abandonarea micilor lor "placeri si obisnuinte cotidiene" si un control constient al oricaror
miscari, de unde necesitatea in aceste cazuri, si a interventiei unui psihoterapeut.

De altfel reabilitarea se prescrie si se executa in echipa: omnipractician-geriatru,

recuperator-kinetoterapeut. Un control riguros cardiovascular este totdeauna necesar, pentru a
corela dozarea intensitatii miscarii si cantitatii de efort cu posibilitatile aparatului
cardiovascular, totdeauna limitate atat fiziologic, cat si ca urmare a imbolnarilor frecvente la
aceasta varsta.
Pe de alta parte, performantele subiectilor in actitatea lor obisnuita sunt foarte limitate in
aceasta faza, ca urmare in special a lentorii miscarilor; de aceea, pentru a favoriza mentinerea
corecta a corpului, corsetul moale suntetic s-a dovedit foarte util si poate fi fixat printr-o
banda pentru a creste presiunea intraabdominala.

A doua latura a terapeuticii are drept obiectiv combaterea procesului osteoporotic.

Pornind de la premisa ca osteoporoza este rezultanta dezechilibrului dintre distructia osoasa
crescuta si formarea diminuata a osului, tratamentul trebuie sa aiba drept obiectiv inhibarea
distructiei si favorizarea formarii osului.

Cand osteoporoza este clinic manifesta, adica pragul de fractura este depasit, osul a
pierdut, intr-o proportie de peste 50% substantele sale componente. In aceasta faza inhibitorii
distructiei nu mai sunt suficienti; cel mult pot sa previna extinderea osteoporozei, indicatia
majora avand-o substantele care stimuleaza formarea, stimulentii osteoblastelor.
Din inhibitorii distructiei osoase estrogenii sunt indicati in osteoporoza postmenopauza;
tratamentul substitutiv cu estrogeni ar avea nu numai beneficii antiosteoporotice, ci ar reduce
si riscul cardiovascular si al cancerului genital la femeie, prelungind speranta de viata (Hesch
si colab.).

Un alt inhibitor al distractiei osoase este si calciul in doze mari, caci numai dozele mari de
calciu permit pozitivarea bilantului calcic.

Tratamentul cu calciu este indicat in special in caz de regimuri carentate. Terapia

calcica are insa si limite; o administrare de calciu pe termen lung poate expune persoanele
varstnice la procese de calcifiere arteriala sau renala. In principiu, vitamina D si meolitii
activi ai acesteia actioneaza de aceeasi maniera. Ei stimuleaza absorbtia intestinala de calciu
si fosfati si asigura un bilant mineral echilibrat si chiar pozitiv pentru o perioada de timp.
Teoretic, aceste preparate sunt preferate administrarii unice de calciu, desi in practica
rezultatele clinice nu s-au dovedit mai bune

Mai recent se folosesc alte preparate care inhiba liza osoasa, de tipul calcatoninei.
Acest preparat ar fi indicat mai ales in pierderile rapide de masa osoasa prin imobilizare la
pat.
Preparatele care stimuleaza formarea osului sunt anabolizantele (androgenii modificati), care
insa nu au confirmat sperantele, singurul efect fiind ameliorarea functiei musculare;

- teoretic, hormonul de crestere

- parathormonul
- ar determina cresterea meolismului osos, dar utilizarea in practica este limitata de
cantitatile mici de care se dispune.

Singurul care s-a dovedit util in practica, ca stimulent al osteoblastelor este fluorura
de sodiu; la aproximativ 2/3 din bolnavii tratati cu fluor, nu se mai observa fracturi la interval
de aproximativ doi ani, iar radiologie structura osoasa apare mai intarita, ca o hipertrofie
osoasa; uneori apar inconveniente majore care-i anuleaza avantajele: tolerabilitatea gastrica
dificila la subiectii cu suferinte digestive (ulcer gastric, gastrite), dureri osteoarticulare si
chiar microfracturi localizate la membrele inferioare si ramurile pubiene.
 In concluzie, tratamentul osteoporozei se bazeaza, in primul aind, pe recuperarea
activitatii fizice prin proceduri de gimnastica medicala si exercitii de postura, la care se poate
adauga si un tratament medicamentos individualizat de la caz la caz si in functie de toleranta:
estro-geni, calciu in doze mari, calcatonina, fluorura de sodiu.

Bibliografie:

https://www.scribd.com/doc/233108471/Referat-Geriatrie-OSTEOPOROZA

https://vdocuments.site/referat-geriatrie-osteoporoza.html

http://www.exploremedicinetv.ro/boli/boli-geriatrie/osteoporoza.html

http://www.esanatos.com/ghid-medical/geriatrie/aspecte-de-geropatologie-a-
apa53652.php