Integrarea persoanelor vârstnice în

centrele rezidențiale. Cauze si

consecințe ale instituționalizării

Universitatea Al. Ioan Cuza Iaşi

Asociaţia Sf. Voievod Ştefan cel Mare - Hârja

Pr. Drd. Ilarion MÂȚĂ

Predeal,
2016
1. Tendinţe moderne în organizarea serviciilor de asistenţă
socială a vârstnicilor
• Din analizele făcute în mediile ştiinţifice sau în cadrul
organismelor oficiale se poate aprecia că starea actuală a
sistemelor de sprijinire a populaţiei vârstnice se caracterizează
prin disfuncţiuni accentuate, datorită, în principal, faptului că,
politicile sociale care le-au promovat, nu au prevăzut şi
mecanismele necesare de susţinere şi de adaptare la
schimbări.
• Un raport de cercetare politică al Băncii Mondiale (2014)
intitulat „Preîntâmpinarea crizei vârstei a treia” conchide că
„există, în prezent, o evidentă criză a vârstei a treia care îi
ameninţă nu numai pe bătrâni, ci şi pe copiii şi nepoţii acestora
care trebuie să preia pe umerii lor, direct sau indirect, mare
parte din sarcina asigurării existenţei celor în vârstă”. Raportul
evidenţiază faptul că majoritatea sistemelor existente
• Este necesar să promovăm o responsabilitate mixtă,
atât din partea familiei, cât şi din partea sistemului
public de protecţie socială. Ambele sisteme de
sprijin trebuie susţinute şi dezvoltate deoarece
complementaritatea lor se modifică în timp şi în
funcţie de situaţia social-economică.
• Costurile ridicate ale serviciilor de asistenţă socială,
mai ales cele ale îngrijirii rezidenţiale a persoanelor
dependente, precum şi efectele instituţionalizării
asupra acestor persoane, au condus la luarea în
calcul a unor măsuri alternative.
• În cazul bătrânilor se urmăreşte îngrijirea lor în
comunitate, rămânerea cât de mult posibil în
propriul domiciliu, prin susţinerea familiilor care îl
îngrijesc, prin furnizarea de servicii la domiciliu şi
centre de zi (Sorescu, 2005).
• O altă tendinţă, de data aceasta la nivelul tuturor
serviciilor de asistenţă socială, o reprezintă
marketizarea serviciilor publice, prin introducerea
concurenţei la nivelul furnizorilor de servicii,
manifestându-se o preocupare sporită pentru
creşterea eficienţei serviciilor publice.
• În România s-au făcut doar încercări timide de
marketizare a serviciilor de asistenţă socială. În
cazul serviciilor pentru bătrâni care în orice ţară
sunt inferioare nevoilor, nici nu poate fi vorba de
posibilităţi multiple de alegere.
• Dacă în ţările dezvoltate se ridică problema
dezinstituţionalizării vârstnicilor, la noi instituţiile
rezidenţiale pentru aceştia sunt insuficiente din
punct de vedere numeric şi al capacităţii lor. Scopul
serviciilor sociale pentru bătrâni este acela de a le
întări capacitatea de a face faţă activităţilor
cotidiene, de a le îmbunătăţi integrarea socială şi de
a se asigura că primesc tratamentul şi îngrijirea
2. Factori/ cauze ale instituţionalizării persoanelor
vârstnice
• Creşterea numărului de persoane vârstnice a dus şi
la creşterea numărului celor care necesită asistenţă
şi protecţie, în cadrul unor instituţii specializate, mai
ales cele structurate pe asistenţa medico-socială. În
trecut, problematica vârstnicului, prin dimensiuni şi
valori, se afla în grija familiei, însă în societatea
modernă se impune, intervenţia statului. Societatea
a creat o reţea de instituţii specializate de asistenţă
medicală şi ocrotire socială, variabilă de la o ţară la
alta, în raport cu unii factori ca: ponderea populaţiei
vârstnice, resurse economice, etc.
• Problema instituţionalizării nu se pune numai
pentru bătrânii care trăiesc singuri, dar şi pentru cei
cu familie: căderile repetate şi sindromul de
imobilizare, fractura de col femural, demenţele,
incontinenţele, toate aceste nevoi duc la
instituţionalizare. Numai o parte din familii îşi
asumă sarcina de îngrijire la domiciliu a bătrânilor
aflaţi în aceste situaţii. Tendinţa generală este aceea
de a încuraja şi sprijini aceste familii care-şi preiau în
sarcină bătrânii. Cu cât rămânerea în familie a
vârstnicului este, pentru o parte a bătrânilor
dependenţi, un ideal frumos, instituţionalizarea
devine o necesitate.
În România există mai multe tipuri de instituţii specializate de
ocrotire. În funcţie de perioada cât vârstnicul este ocrotit,
instituţiile pot presta servicii pe termen lung sau temporar.
Cauzele instituţionalizării pe termen lung ar fi:
• singurătatea şi lipsa reţelei de suport;
• dorinţa manifestă a vârstnicului;
• lipsa veniturilor;
• diferite afecţiuni cronice;
• handicapul fizic sau mental;
• pierderea locuinţei;
• lipsa adaptării în cadrul serviciilor la domiciliu;
• crize în sânul familei de origine;
• imobilizarea la pat;
• violenţa domestică sau a celor ce s-au angajat să-l
Decizia de instituţionalizare este un act de mare răspundere.
Factorii principali implicaţi în actul decizional sunt:
• familia, pentru cei care au familie, având sau nu acordul
vârstnicului;
• vârstnicul însuşi dacă este conştient, rămas fără familie şi
uneori având familie cu care, însă, se află în relaţii
distante;
• medicul, serviciile publice de asistenţă socială, autorităţile
comunitare. Medicul este cel care recomandă
plasamentul într-o astfel de instituţie, el fiind cel care
evaluează starea fizică şi somatică, gradul de autonomie.
Dorinţa vârstnicului este capitală, pacientul fiind centrul
însuşi al deciziei finale. Dorinţa vârstnicului intră adeseori
în contradicţie cu evaluarea medico-psiho-socială relizată
de medicul de familie.
3. Probleme psiho-sociale specifice integrării în cămin
• Internarea într-o instituţie pentru bătrâni, determină
întotdeauna - chiar dacă uneori este mai puţin
evidentă - o traumă importantă, deoarece comportă
o schimbare radicală de viaţă, o renunţare definitivă
la anumite deprinderi şi obiceiuri, de care, odată cu
trecerea anilor, vârstnicul se simte din ce în ce mai
legat.
• Bătrânul trece de la o viaţă personală organizată
după anumite necesităţi, la o viaţă în comun cu nişte
străini, constrâns la un program şi regim alimentar
diferit, obligat la respectarea unor reguli necesare
într-o instituţie, privat de propria intimitate, eliberat
de orice obligaţii şi responsabilităţi familiale.
• Bătrânul se autoizolează, se retrage în sine, iar
nemulţumirea se manifestă în raport direct cu
temperamentul fiecăruia: tăcere ostilă, irascibilitate
crescută, resemnare sau apatie bolnăvicioasă. În
asemenea situaţii capacitatea de adaptare a
bătrânilor, diminuată prin îmbătrânire, este pusă la
încercare, depăşind şi alterând uneori ireversibil
echilibrul socio-psihosomatic al acestora.
• Anxietatea, nevrozele, psihozele de origine afectivă,
sunt doar câteva dintre repercursiunile în plan
psihic al fenomenului de inadaptare. Intensitatea
anxietăţii creşte odată cu momentul
instituţionalizării şi scade proporţional cu timpul
• Unele cercetări efectuate în cămine de bătrâni au
demonstrat că vârstnici apreciaţi ca irascibili se
detaşează net printr-o atitudine ostilă faţă de
acceptarea vieţii în colectiv, fiind frecvent
preocupaţi de modul în care o pot schimba. Grupul
apaticilor încearcă să se integreze la viaţa de
instituţie, printr-o autonomie persistentă,
manifestată, în general, prin indiferenţă.
4. Terapia spirituală – o certitudine în depăşirea crizei
adaptabilităţii vârstnicului în procesul instituţionalizării
• Terapia spirituală are influenţe benefice asupra atitudinii
personale de raportare la moarte şi la viitor, imprimând
beneficiarilor un sentiment de normalitate şi siguranţă
pe parcursul ultimei etape din viaţă.
• Unii dintre vârstnici au puterea de a găsi noi motivaţii, de
a se dedica unor activităţi pe care şi-au dorit
dintotdeauna să le realizeze.
• Unele studii demonstrează că psihoterapia bazată pe
spiritualitate este mai eficientă în comparaţie cu alte
tipuri de psihoterapie. Aceste terapii sunt destinate să
răspundă la nevoile oamenilor care se confuntă cu o
mare varietate de probleme.
• Terapia spirituală este relevantă pentru toate persoanele
vârstnice instituţionalizate, cu boli cronice/ terminale,
persoane cu dizabilităţi deoarece, este singura alternativă
viabilă pentru evitarea traumei plecării din propria casa sau a
copiilor/rudelorlor, oferindu-le maximum de autonomie,
respectul demnităţii umane, individualităţii. În plus, programul
oferă posibilitatea implicării în activităţi social recreative, în
limita particularităţilor fizice şi psihice, încurajând contactele
interumane. Serviciul vine şi în sprijinul familiei,
aparţinătorilor prin reducerea suprasolicitării lor şi informarea
corectă privind tehnici de recuperare psiho-socio-spirituală.
• Pentru eficientizarea acestor servicii se va încerca validarea
modelului bio-psiho-socio-spiritual conform căruia omul,
privit cu toate atributele nevoii sale este deopotrivă fiinţă
socială, cu un fond biologic marcat de o viaţă psiho-
emoţională dependentă de celelalte aspecte anterior
• Rusu şi Turliuc (2011) consideră că în România este necesar să fie
realizate cercetări mai consistente în acest domeniu de integrare a
religiozităţii şi spiritualităţii în terapie, a disponibilităţii terapeuţilor
de a explora spiritualitatea şi religiozitatea beneficiarilor, să fie
propuse cursuri de formare specializate integrarii spiritualitatii si
religiei in consiliere.
• Este o viziune relativ nouă a îngrijirii vârstnicilor din centrele
rezidenţiale, aplicarea unor terapii spirituale bazate pe
consimţământul beneficiarului de a se apropia de divinitate si de
ce este pozitiv, prin ajutorul acestei metode aplicate de echipa
pluridisciplinară, formată din asistent social, psiholog personal
 Vă mulțumesc pentru atenție!

Să îmbătrânim frumos și sănătos!