CRISTACHE ANDREEA

AMG 3A

INSTITUTIONALIZAREA VARSTNICULUI IN
CENTRE SPECIALIZATE

Bătrâneţea este o etapă a vieţii noastre, face parte din natura umană,
este inevitabilă şiimposibil de negat de oricare dintre noi. Chiar dacă ne e
greu să acceptăm ideea îmbătrâniriişi a condiţiei noastre de muritori, nu
putem face altceva decât să ne recunoaştem limitele şisă ne resemnăm.
Din această perspectivă, a-i umili pe vârstnici înseamnă a ne umili propria
proiecţie în viitor. O populaţie se numeşte “îmbătrânită” atunci când
statisticile demograficearată o vârstă medie ridicată, o proporţie mare a
vârstnicilor, o pondere mică a copiilor.Evoluţia demografică actuală a adus
în prim plan fenomenul “îmbătrânirii demografice”delimitat de creşterea
numărului persoanelor vârstnice în structura generală a
populaţiei.Fenomenul este mai accentuat în ţările dezvoltate şi este
caracteristic ţării noastre.

Bătrâneţea este o stare reprezentată printr-o multitudine de

interacţiuni, un „ghem„ detendinţe generative şi cumulative, o răscruce
obţinută anevoios şi conflictual. Din aceastăcauză, bătrânii ajung să
constituie din ce în ce mai mult un subiect angoasant pentrusocietatea
noastră, iar asistenţa socială din România se confruntă astfel cu una dintre
celemai complexe probleme, după ceea a copiilor aflaţi în dificultate.O dată
cu îmbătrânirea apar şi problemele caracteristice acestei vârste, care
uneori îidepăşesc pe cei în cauză şi chiar pe familiile lor. Situaţia ideală
pentru un vârstnic este de atrăi, până la sfârşitul vieţii, în mijlocul familiei
sale naturale, care să-i acorde suportul şiafecţiunea de care are nevoie.
Însă, după cum s-a precizat, aceasta este, o situaţie ideală,care pe zi ce
trece se destramă şi mai mult, iar bătrânii după o viată plină de greutăţi
şisuferinţe, când ar fi momentul să fie la rândul lor îngrijiţi şi respectaţi, sunt
părăsiţi şineglijaţi de proprii copii.

Sunt mulţi bătrâni fără copii, fără rude, care nu se pot descurca
singuri, astfel încât înacest caz este nevoie de o îngrijire din partea
asistenţei sociale, care de foarte multe oridecurge la instituţionalizare. Deşi
se consideră că instituţionalizarea este o măsură de ultimăinstanţă, există
persoane care sunt în imposibilitatea de a alege, pentru
careinstituţionlizarea este ultima soluţie

Cauzele care influenţează instituţionalizarea

Problema instituţionalizării se pune pe măsura în care există dificultăţi

în asigurareaîngrijirilor în familie: familia de origine s-a destrămat, copiii s-
au răspândit în diferite părţiale lumii, chiar dacă unii copii sunt aproape din
punct de vedere geografic, spaţial, sunt înschimb, foarte departe din punct
de vedere afectiv, uman (îşi refuză proprii părinţi, îiinternează în instituţii
sau, pur şi simplu, îi dau afară din propriile lor locuinţe), alte rude au
propriile lor probleme şi chiar dacă ar dori nu se pot dedica unei asemenea
activităţi, veciniinu-şi mai asumă nici ei asemenea responsabilităţi.
Neînţelegerile, destrămarea familiei,abuzarea vârstnicului în familie fac
necesară scoaterea vârstnicului din familie şi internarealui într-o instituţie
de asistenţă socială.Însă, o astfel de decizie este un act de mare
răspundere şi ar trebui să cuprindă numaiurgenţele medicale sau sociale.
Experienţa arată că mediul cel mai prielnic pentru vârstnic,rămâne familia
(aceasta fiind şi dorinţa vârstnicilor), de aceea întoarcerea la domiciliu
esteun deziderat, mai ales în cazul în care condiţiile de la domiciliu sunt
favorabile .În România există mai multe tipuri de instituţii specializate de
ocrotire. În funcţie de perioada în care vârstnicul este ocrotit, instituţiile pot
fi pe termen lung, pe termen scurt sautemporare.Instituţiile pe termen lung
sunt căminele de pensionari unde se pot interna ca urmare adeciziei
Oficiului de Asistenţă Socială, numai vârstnici pensionari.
 Principalele cauze ale instituţionalizării pe termen lung identificate
până la ora actualăsunt:

-singurătatea şi lipsa reţelei de suport;-dorinţa manifestă a vârstnicului;

-lipsa veniturilor

-diferite afecţiuni cronice;

-handicapul fizic sau mental

-pierderea locuinţei;

-inadaptarea la serviciile de îngrijire la domiciliu;

-neînţelegerile din sânul familiei;

-imobilizarea la pat;

-abuzul îngrijitorilor/aparţinătorilor .

În privinţa îngrijirii pe termen lung, una dintre principalele modalităţi

prin careasistentul social gerontolog furnizează servicii persoanelor
vârstnice şi familiilor acestoraeste managementul de caz sau
managementul îngrijirii. Standardele NASW(1999) au definitmanagementul
de caz ca fiind o metodă de furnizare a serviciilor, prin care un
asistentsocial profesionist evaluează trebuinţele beneficiarului şi familiei
acestuia, când este cazul,şi coordonează, monitorizează, evaluează şi
susţine un pachet de servicii multiple pentru aidentifica şi satisface nevoile
complexe ale beneficiarului. Scopul managementului de cazeste de a
optomiza evoluţia beneficiarului, oferind servicii calitative într-o manieră
eficientăşi efectivă, pentru persoane cu trebuinţe multiple şi
complexe .Admiterea vârstnicilor în instituţii se face în urma solicitărilor din
partea vârstniculuisau din partea membrilor familiei către serviciul public de
asistenţă socială. În general, procedeul de admitere aduce daune
individului, care este considerat “un obiect uşor de prelucrat”. El este privat
uneori de propriile haine, este adesea victima agresiunii fizice sauverbale a
personalului în general slab calificat, este stigmatizat prin arătarea înspre el
cudegetul sau ignorat. Persoanele instituţionalizate în spitale-sociale, în
ordinea “urgenţeisociale” sunt:

-vârstnicul singur, fără familie, ce nu se poate autoservi corespunzător şi în

lipsaaltor forme de ajutor;

-vârstnicul cu tulburări psihice majore (de tip demenţial în stadii grave);

-vârstnicul cu tulburări psihice cu grad mare de periculozitate socială,

agitaţie,stări grave delirante;

-vârstnicii cu incontinenţa ano-vezicală fără condiţii de îngrijire în

mediulfamilial .

Avantajele menţinerii vârstnicului în familie

Avantajul unei astfel de situaţii, a menţinerii vârstnicului în familie,

este acela că persoana vârstnică este înconjurată de dragoste, lucru
esenţial indiferent de vârstă. Îngrijirea la domiciliu a persoanelor vârstnice
are o serie de avantaje:

- recuperarea mai rapidă a persoanei vârstnice;

- cheltuieli mai mici în comparaţie cu cele ridicate de instituţionalizare;

- conservarea relaţiilor cu familia;

- educarea familiei în direcţia solidarităţii morale, a grijii şi a respectului pe

caregeneraţiile mai tinere le datorează persoanelor de vârsta a treia;

- antrenarea mai activă a unor resurse, cum ar fi: familia, prietenii, vecinii,
voluntarii, bisericile, comunitatea .

Dezavantajele menţinerii vârstnicului în familie

Se ajunge la a fi evidenţiate dezavantajele menţinerii în familie a

vârstnicului, şianume: în cadrul familiei vârstnicul nu poate beneficia
întotdeauna de securitate, de serviciide asistenţă medicală (ori de câte ori
este nevoie, în special, în cazul în care vârstnicul are probleme de sănătate
majore, ce trebuiesc ţinute atent sub observaţie), activităţirecuperatorii, de
relaxare, de implicare în activităţi comune cu persoane de aceeaşi vârstă
şiactivităţi intergeneraţionale.Unul dintre dezavantajele menţinerii
vârstnicului în familie, susţinut şi de absenţaserviciilor sociale competente,
este epuizarea familiei, atunci când vârstnicul necesităîngrijire permanentă.
Se poate ajunge la situaţia în care, membrii familiei nu mai reuşesc săfacă
faţă problemelor cu care se confruntă şi la un moment cedează psihic,
având ei larândiul lor nevoie de susţinere. Dacă nu găsesc un punct de
echilibru, se poate ajunge lasituaţii extreme, cum ar fi maltratarea sau sau
neglijarea vârstnicului, aşadar, la diverseforme de abuz asupra persoanelor
vârstnice. Pentru vârstnici, familia constituie factorulvital, fundamental şi de
aceea, resursele familiei trebuie valorificate într-o măsură cât maimare şi
pentru o perioadă de timp. Cât mai îndelungată. Conflictele dintre generaţii
sunt orealitate, încă există, dar nu sunt întotdeauna o regulă. Atitudinea de
respingere şi uneori,agresivitate faţă de vârstnici trebuie recunoscute,
conştientizate şi combătute în măsura posibilităţilor, în acest fel contribuind
la evitatea instituţionalizării, care în majoritatea cazurilor, este nefavorabilă
vârstnicului .