Deficitul de atentie insotit de tulburare hiperkinetica
(ADHD)
ADHD este o tulburare biologica, caracterizata printr-un
dezechilibru aparut la nivelul creierului, care-l impiedica sa functioneze la parametrii normali (o usoara disfunctionalitate a creierului). Se presupune ca disfunctia care determina ADHD este datorata unui dezechilibru al neurotransmitatorilor chimici din creier, noradrenalina si dopamina.
Pentru prima data, ADHD a fost descrisa in urma cu aproximativ
100 ani si desi ni se pare ca este o tulburare mult mai intalnita in zilele noastre decat in trecut, de fapt, noi am invatat sa recunoastem mult mai usor aceasta problema, care atunci era diagnosticata gresit de cele mai multe ori.
ADHD este o afectiune ereditara. Majoritatea copiilor care sufera
de aceasta boala au o ruda apropiata (de obicei de sex masculin) afectata intr-o anumita masura de aceeasi problema. Odata cu varsta ADHD tinde sa nu se mai manifeste atat de mult printr-un comportament nelinistit si impulsiv, ci prin lipsa de atentie, incapacitate de munca sustinuta, deficit de memorie pe termen scurt si frustrare in momentul invatarii.
Hiperactivitatea in sine nu este o conduita suparatoare, dificultatea
provenind din faptul ca acesti copii nu reusesc sa-si controleze impulsurile si sa reziste in fata solicitarilor permanente.
Ca si criterii de diagnosticare pentru ADHD avem lipsa de atentie,
hiperactivitatea si impulsivitatea. Lipsa de atentie
In cazul in care cel putin 6 simptome au persistat minimum 6 luni la un
nivel care sa indice o adaptare deficitara si incompatibila cu nivelul de dezvoltare.
- adeseori nu acorda atentie detaliilor sau greseste din neglijenta la teme,
la munca sau in alte activitati;
- ii este adesea dificil sa se concentreze la sarcinile de lucru sau la joaca;
- in mod frecvent pare ca nu asculta cand i se vorbeste direct;
- are foarte des dificultati in a-si organiza sarcinile si activitatile;
- pierde adeseori materialele necesare unor sarcini sau activitati (jucarii,
creioane, unelte carti etc);
- atentia este distrasa frecvent si foarte usor de catre stimuli externi;
- frecvent evita, ii displace sau are retineri sa se implice in sarcini ce
necesita un efort mental sustinut;
- adesea nu urmareste instructiunile si nu isi termina temele, treburile
casnice sau obligatiile de seviciu (nu datorita unei tulburari de opozitie sau neintelegerii instructiunilor);
- este adesea uituc in ceea ce priveste activitatile cotidiene.
Hiperactivitatea
- isi misca frecvent mainile sau picioarele sau se foieste pe scaun;
- se ridica adesea de pe scaun in clasa sau in alte situatii in care trebuie sa
stea asezat;
- adeseori alearga sau se catara in situatii in care acest lucru nu este
adecvat;
- are des dificultati in a se juca sau a participa la acivitati recreative in
liniste;
- se afla frecvent in continua miscare;
- adesea vorbeste excesiv de mult.
Impulsivitatea
- are des dificultati in a-si astepta randul;
- ii intrerupe sau ii deranjeaza pe altii in mod frecvent (intra in vorba sau
in jocuri)
- frecvent ii scapa raspunsurile inainte ca intrebarile sa fie complet
formulate.
Pentru diminuarea efectelor acestei afectiuni tratamentul
medicamentos trebuie asociat cu psihoterapie.
Terapeutul are rolul de a-i consilia pe parinti si cei din anturajul
apropiat (bona, bunicii) asupra atitudinii pe care trebuie sa o adopte acasa pentru a-i permite copilului sau adolescentului sa-si amelioreze comportamentul in afara sedintelor:
- sa instaureze o atmosfera de calm in momentul discutiilor;
- sa sustina si sa valorizeze elementele pozitive din comportament;
- sa fie „activi” focalizati pe ceea ce realizeaza copilul, fara a sanctiona
„forma”;
- sa-l ajute sa infrunte, pas cu pas, mai multe situatii de interactiune
sociala.
Este necesar ca parintii sa-si aminteasca in permanenta atitudinile
ce trebuie evitate in legatura cu comportamentul copilului:
- reprosurile, ironiile, imitarea acestuia;
- apelul la vointa, obligativitatea („Fii cuminte odata !, Fa un efort !”);
- asteptarea ingrijorata si tacuta in fata unui copil cu un astfel de
comportament. Trebuie restabilita comunicarea; parintii se pot focaliza pe ceea ce face copilul, acesta observand ca ii sunt intelese mesajele, deschizandu-se calea pentru a gasi impreuna solutii.
Prea multa exigenta sau o presiune prea mare risca sa produca o
ruptura intre ceea ce se cere de la el si capacitatile sale reale de moment, rezultatul fiind descurajarea, scaderea stimei de sine sau dorinta copilului de a fi perfect. De aceea pastrarea legaturii parintilor cu psihologul prin intalniri regulate este foarte importanta. Aceste intalniri permit parintilor sa scape de culpabilitate si le ofera sustinere in rolul pe care-l au in a-si ajuta copilul. Sub indrumarea psihologului se vor stradui sa respecte ritmul copilului armonizandu-si propriul ritm cu al acestuia. Se va realiza astfel legatura dintre sedintele terapeutice viata familiala si scolara.
Adeseori parintii considera comportamentul copilului ca pe un esec
personal. Competitia cu persoanele din mediul de viata al copilului este permanenta. Parintii ajung sa-si perceapa copilul doar din punctual de vedere al dificultatilor pe care le are si uita de foarte multe ori sa-l incurajeze. Il pot ajuta descoperind domeniile in care poate fi valorizat, felicitandu-l si incurajandu-l.
Este esential ca parintii sa aiba incredere in copil si sa-i arate acest