CRISTACHE ANDREEA

AMG 1A

Deficitul de atentie insotit de tulburare hiperkinetica

(ADHD)

ADHD este o tulburare biologica, caracterizata printr-un

dezechilibru aparut la nivelul creierului, care-l impiedica sa functioneze
la parametrii normali (o usoara disfunctionalitate a creierului). Se
presupune ca disfunctia care determina ADHD este datorata unui
dezechilibru al neurotransmitatorilor chimici din creier, noradrenalina si
dopamina.

Pentru prima data, ADHD a fost descrisa in urma cu aproximativ

100 ani si desi ni se pare ca este o tulburare mult mai intalnita in zilele
noastre decat in trecut, de fapt, noi am invatat sa recunoastem mult mai
usor aceasta problema, care atunci era diagnosticata gresit de cele mai
multe ori.

ADHD este o afectiune ereditara. Majoritatea copiilor care sufera

de aceasta boala au o ruda apropiata (de obicei de sex masculin) afectata
intr-o anumita masura de aceeasi problema. Odata cu varsta ADHD tinde
sa nu se mai manifeste atat de mult printr-un comportament nelinistit si
impulsiv, ci prin lipsa de atentie, incapacitate de munca sustinuta, deficit
de memorie pe termen scurt si frustrare in momentul invatarii.

Hiperactivitatea in sine nu este o conduita suparatoare, dificultatea

provenind din faptul ca acesti copii nu reusesc sa-si controleze
impulsurile si sa reziste in fata solicitarilor permanente.

Ca si criterii de diagnosticare pentru ADHD avem lipsa de atentie,

hiperactivitatea si impulsivitatea.
 Lipsa de atentie

In cazul in care cel putin 6 simptome au persistat minimum 6 luni la un

nivel care sa indice o adaptare deficitara si incompatibila cu nivelul de
dezvoltare.

- adeseori nu acorda atentie detaliilor sau greseste din neglijenta la teme,

la munca sau in alte activitati;

- ii este adesea dificil sa se concentreze la sarcinile de lucru sau la joaca;

- in mod frecvent pare ca nu asculta cand i se vorbeste direct;

- are foarte des dificultati in a-si organiza sarcinile si activitatile;

- pierde adeseori materialele necesare unor sarcini sau activitati (jucarii,

creioane, unelte carti etc);

- atentia este distrasa frecvent si foarte usor de catre stimuli externi;

- frecvent evita, ii displace sau are retineri sa se implice in sarcini ce

necesita un efort mental sustinut;

- adesea nu urmareste instructiunile si nu isi termina temele, treburile

casnice sau obligatiile de seviciu (nu datorita unei tulburari de opozitie
sau neintelegerii instructiunilor);

- este adesea uituc in ceea ce priveste activitatile cotidiene.

Hiperactivitatea

- isi misca frecvent mainile sau picioarele sau se foieste pe scaun;

- se ridica adesea de pe scaun in clasa sau in alte situatii in care trebuie sa

stea asezat;

- adeseori alearga sau se catara in situatii in care acest lucru nu este

adecvat;

- are des dificultati in a se juca sau a participa la acivitati recreative in

liniste;

- se afla frecvent in continua miscare;

- adesea vorbeste excesiv de mult.

 Impulsivitatea

- are des dificultati in a-si astepta randul;

- ii intrerupe sau ii deranjeaza pe altii in mod frecvent (intra in vorba sau

in jocuri)

- frecvent ii scapa raspunsurile inainte ca intrebarile sa fie complet

formulate.

Pentru diminuarea efectelor acestei afectiuni tratamentul

medicamentos trebuie asociat cu psihoterapie.

Terapeutul are rolul de a-i consilia pe parinti si cei din anturajul

apropiat (bona, bunicii) asupra atitudinii pe care trebuie sa o adopte acasa
pentru a-i permite copilului sau adolescentului sa-si amelioreze
comportamentul in afara sedintelor:

- sa instaureze o atmosfera de calm in momentul discutiilor;

- sa sustina si sa valorizeze elementele pozitive din comportament;

- sa fie „activi” focalizati pe ceea ce realizeaza copilul, fara a sanctiona

„forma”;

- sa-l ajute sa infrunte, pas cu pas, mai multe situatii de interactiune

sociala.

Este necesar ca parintii sa-si aminteasca in permanenta atitudinile

ce trebuie evitate in legatura cu comportamentul copilului:

- reprosurile, ironiile, imitarea acestuia;

- apelul la vointa, obligativitatea („Fii cuminte odata !, Fa un efort !”);

- asteptarea ingrijorata si tacuta in fata unui copil cu un astfel de

comportament. Trebuie restabilita comunicarea; parintii se pot focaliza pe
ceea ce face copilul, acesta observand ca ii sunt intelese mesajele,
deschizandu-se calea pentru a gasi impreuna solutii.

Prea multa exigenta sau o presiune prea mare risca sa produca o

ruptura intre ceea ce se cere de la el si capacitatile sale reale de moment,
rezultatul fiind descurajarea, scaderea stimei de sine sau dorinta copilului
de a fi perfect. De aceea pastrarea legaturii parintilor cu psihologul prin
intalniri regulate este foarte importanta. Aceste intalniri permit parintilor
sa scape de culpabilitate si le ofera sustinere in rolul pe care-l au in a-si
ajuta copilul. Sub indrumarea psihologului se vor stradui sa respecte
ritmul copilului armonizandu-si propriul ritm cu al acestuia. Se va realiza
astfel legatura dintre sedintele terapeutice viata familiala si scolara.

Adeseori parintii considera comportamentul copilului ca pe un esec

personal. Competitia cu persoanele din mediul de viata al copilului este
permanenta. Parintii ajung sa-si perceapa copilul doar din punctual de
vedere al dificultatilor pe care le are si uita de foarte multe ori sa-l
incurajeze. Il pot ajuta descoperind domeniile in care poate fi valorizat,
felicitandu-l si incurajandu-l.

Este esential ca parintii sa aiba incredere in copil si sa-i arate acest

lucru.