SCOALA GIMNAZIALA Jojo Chelu

„ MIHAIL EMINESCEANU”

Despre copilul cu ADHD

- lectorat cu parintii luna octombrie -

• Nu are răbdare.
• Trece de la o activitate la alta.
• Ţopăie şi aleargă.
• Sare iute la bătaie.
• Răspunde înainte de a fi întrebat.
• Îi întrerupe pe ceilalţi din discuţie.
• Pierde lucruri.
• Intră în conflict cu ceilalţi copii.
• Nu respectă regulile.
• Nu are răbdare să stea pe scaun 45 de minute…
• Nu este el un nesimţit?

Cu toţii ştim că, prin definiţie, copiii sunt “neastâmpăraţi” şi plini de energie. O categorie
specială sunt cei consideraţi “răi”, neascultători şi care creează mereu probleme. Aceste manifestări pot
fi primele simptome ale unei tulburări cunoscute sub numele de deficit de atenţie/ tulburare
hiperkinetică (ADHD).
În prezent, în România copiii cu ADHD sunt sortiţi prejudecăţilor. Sunt „nesimţiţi“, sunt „soi
rău“. Sunt priviţi cu reticenţă, sunt daţi afară din şcoală, sunt blamaţi, fără a avea, de fapt, nici o vină.
ADHD (Deficit de atenţie şi tulburare hiperkinetică) este una dintre cele mai frecvente tulburări
comportamentale întâlnite la copii şi adolescenţi. Un procent de 5% din copiii de vârstă şcolară
prezintă simptome ADHD (1-2 din copiii dintr-o clasă de 30) Acesta debutează în copilărie şi poate
persista şi la vârsta adultă. Deşi la unii copii simptomele ADHD dispar odată cu înaintarea în vârstă, în
jur de 60% pot prezenta simptome şi la vârsta adultă.
Simptomele copilului care îi pot duce cu gândul pe părinţi la această tulburare sunt:
note şi scoruri mici la testele de aptitudini, slabe abilităţi de organizare şi planificare a actului de
învăţare, probleme de socializare, imagine de sine negativă şi impresia că e respins de colegi.
Principalele caracteristici ale ADHD sunt neatenţia, hiperactivitatea şi impulsivitatea. Aceste
simptome apar devreme în viaţa copilului. Deoarece sunt mulţi copii care pot prezenta astfel de
simptome, dar la un nivel mult scăzut, ori simptomele pot fi cauzate de alte tulburări, e important să fie
examinat copilul în amănunţime iar diagnosticul să fie dat de personal calificat şi profesionist.
Simptomele ADHD vor apărea pe parcursul a mai multor luni, adesea întâmplându-se ca
simptomele de impulsivitate şi hiperactivitate să le preceadă pe cele de neatenţie care pot să nu se
manifeste chiar şi un an sau mai mult. Simptome diverse pot apărea în situaţii diferite depinzând de
circumstanţele create pentru autocontrolul copilului. Un copil care “nu poate sta locului” sau
deranjează în vreun alt fel, este depistat la şcoală, iar neatentul visător poate fi trecut cu vederea.
Copilul impulsiv care acţionează înainte de a se gândi ce face, poate fi catalogat ca având o “problemă
de disciplină”, pe când un copil pasiv şi încet poate fi catalogat doar ca fiind nemotivat. Şi totuşi,
ambele cazuri prezintă tipuri diferite de ADHD. Toţi copiii sunt la un moment dat neastâmpăraţi,
acţionează câteodată fără să judece sau visează cu ochii deschişi. Când hiperactivitatea, gradul de
distragere, concentrarea slabă sau impulsivitatea încep să îi afecteze performanţele şcolare, relaţiile
sociale faţă de alţi copii sau comportamentul acasă, putem lua în considerare posibilitatea unui ADHD.
Şi totuşi ADHD este foarte greu de diagnosticat tocmai datorită faptului că simptomele pot varia foarte
mult în contexte diferite. Este mai ales cazul unde neatenţia este simptomul principal.
Cauza exactă a ADHD este necunoscută. În momentul de fată, se consideră că etiologia este cel
mai probabil de natură genetică. ADHD se transmite genetic, de la părinţi la copii. Un copil cu un
părinte care prezintă simptome de ADHD are sanşe în proporţie de 25% de a avea ADHD. Istoricul
familial de alcoolism şi de tulburări afective pare să se asocieze cu un risc crescut de ADHD.
Dintre cele mai frecvente percepţii cu privire la cauzele ADHD, deşi acestea nu sunt
documentate ştiinţific, sunt: alimentaţia/dieta, atitudinea parentală deficitară, urmărirea excesivă a
emisiunilor TV sau preocuparea excesivă faţă de jocurile video, hormonii. Conform  Diagnostic and
Statistical Manual of Mental Disorders (DSM-IV-TR), simptomele ADHD se împart în trei categorii:
inatenţie , hiperactivitate şi  impulsivitate , putând surveni şi în forma combinată

Tipul inatent
Copilul inatent nu se poate concentra, face adesea greşeli din neglijenţă, nu ascultă până la
capăt atunci când i se adresează cineva, nu finalizează sarcinile, nu respectă instrucţiunile, evită efortul
intelectual susţinut.

Tipul hiperactiv-impulsiv
Simptomatologia include neastâmpăr, vorbire excesivă, agitaţie fizică în momente nepotrivite,
întreruperea persoanelor care vorbesc şi dificultatea în a-şi astepta rândul.

Tipul combinat
Simptomatologia cuprinde elemente specifice atât tipului inatent cât şi celui hiperactiv-
impulsiv.

Simptomele de inatenţie sunt: adeseori ignoră detaliile, greşeşte din neglijenţă, îşi menţine cu
greutate concentrarea la lucru sau la joacă, pare să nu asculte atunci când cineva i se adresează direct,
nu respectă instrucţiunile, nu termină ceea ce a început, are dificultaţi în a-şi organiza sarcinile şi
activităţile, evită activităţile care necesită efort intelectual susţinut, pierde lucruri de care are nevoie,
este distras de zgomote exterioare, este uituc în activităţile cotidiene.
Simptomele de hiperactivitate-impulsivitate sunt: adeseori se agită sau se foieşte, trebuie să
se ridice de pe scaun, aleargă sau se caţără atunci când nu ar trebui, are dificultăţi în desfăşurarea
activităţilor de timp liber nezgomotoase, adeseori este în mişcare, parcă ar fi animat de un motor,
vorbeşte excesiv, răspunde înainte ca întrebările să fie complete, are dificultăţi în a-şi aştepta rândul,
întrerupe sau deranjează alte persoane.
Copiii hiperactivi par să fie mereu în mişcare. Se năpustesc peste tot, punând mâna sau
jucându-se cu tot ce apucă, sau se află la vedere, vorbesc fără oprire. E de-a dreptul dificil să stea
locului la masă sau în timpul lecţiei la şcoală. Se foiesc şi se agită pe scaune sau fug de colo – colo prin
cameră, îşi balansează picioarele fără încetare, pun mâna pe toate lucrurile din jur, se joacă cu pixul
între degete scoţând zgomote deranjante pentru ceilalţi. Atunci când sunt forţaţi să stea locului, ceea ce
pentru ei e extrem de dificil, bat din picior sau îşi scutură întreg piciorul, bat darabana din degete.
Adolescenţii sau adulţii hiperactivi pot să simtă o nelinişte interioară. Adesea admit că trebuie să îşi
găsească o ocupaţie şi că de obicei încearcă să facă mai multe lucruri în acelaşi timp.
Copiii impulsivi par să fie incapabili în a-şi ţine în frâu reacţiile de moment sau să gândească
înainte de a acţiona. Adesea se trezesc făcând comenatrii necorespunzătoare sau în clasă pun intrebări
cu totul irelevante, îşi vor etala emoţiile fără să se controleze şi acţionează fără a ţine cont de
eventualele consecinţe ale comportamentului lor. Astfel, ei invadează în intimitatea celorlalţi, fac
observaţii care sunt fără tact şi pun prea multe intrebări foarte personale. Din cauza impulsivităţii le
este greu să aştepte după lucrurile pe care şi le doresc, sau chiar să îşi aştepte rândul la un joc. Smulg
jucăriile din mâinile celorlalţi copii sau îi lovesc când sunt supăraţi. Nu e de mirare că ei sunt foarte
năzuroşi şi au tendinţa de a avea reacţii emoţionale deplasate. În consecinţă, cei neavizaţi ar putea să îi
considere ca fiind nepoliticoşi, needucaţi, ciudaţi sau prea pretenţioşi. Chiar şi la vârsta adolescenţei
sau când sunt adulţi, cei care suferă de ADHD aleg în mod impusiv să facă un lucru care probabil le
aduc un rezultat imediat dar nu şi în mod necesar unul de calitate, în loc să se angajeze în activităţi care
să necesite un efort mai mare dar care să aducă recompense mai mari, dar care se lasă aşteptate.
Copiilor neatenţi le este foarte greu să se concentreze doar pe un lucru şi de obicei se plictisesc
repede, chiar la citeva minute după ce au început o activitate. Se concentrează uşor dacă fac ceea ce le
face mare plăcere. Atunci când sunt puşi în situaţia să acorde atenţie deliberată, conştientă unui lucru
nou care cere organizare, îndeplinire a unei sarcini obligatorii este extrem de dificil. Temele de casă
constituie o problemă pentru aceşti copii. Dacă totuşi fac tema, e posibil ca aceasta să fie plină de
greşeli sau ştersături. Temele sunt adeseori acompaniate de un sentiment de frustrare atât din partea
copilului cât şi a părintelui. De obicei uită să le noteze sau le uită acasă. E un lucru obişnuit să uite
cărţi la şcoală sau aduc cu ei alte carţi decât cele cerute. Conform literaturii de specialitate, în
comportamentul copiilor se recunosc următoarele semne de neatenţie:
 sunt adesea distraşi de imagini sau sunete irelevante;
 nu reuşesc să dea atenţie detaliilor şi fac greşeli din neatenţie;
 rareori reuşesc să urmeze instrucţiuni cu atenţie până la capăt;
 pierd cu totul sau uită lucruri precum jucării, creioane, cărţi sau instrumentele cu care trebuie să îşi
îndeplinească sarcinile;
 sar des de la o treabă începută la o alta (desigur fără a o îndeplini pe prima).

Copiii diagnosticaţi cu Tipul Predominant Neatent – ADHD sunt rareori impulsivi sau
hiperactivi, totusi, au probleme serioase în a acorda atenţie. Par să fie cu capul în nori (visători),
confuzi cu uşurinţă, înceţi în mişcări şi letargici. E posibil să proceseze informaţiile mai încet şi mai
puţin eficient decît alţi copii. Când se dau instrucţiuni orale şi uneori chiar şi scrise, aceşti copii cu greu
mare înţeleg ce li se cere şi fac des greşeli. Cu toate astea ei pot sta liniştiţi, fără să deranjeze, par să
lucreze chiar dacă nu reuşesc să-şi îndeplinească sarcina, sau poate fără a înţelege ce au de facut.
Aceşti copii nu pun probleme semnificative în privinţa impulsivităţii sau a reacţiilor exagerate
în clasă, în curtea şcolii sau acasă. E chiar posibil ca ei să se înţeleagă mai bine cu ceilalţi copii decât
semenii lor cu tip predominant impulsiv şi hiperactiv. În aceeaşi măsură e posibil ca ei să nu aibă
aceleaşi probleme sociale ca şi cei care suferă de tipul combinat de ADHD, cu atât mai mult cu cât
există tendinţa de a trece cu vederea problemele pe care le au în privinţa neatenţiei. Şi totuşi au şi ei
nevoie de ajutor la fel de mult ca şi copiii cu alte tipuri de ADHD care cauzează probleme atât în clasă
cât şi în afara ei.

Cele mai frecvente afectiuni care pot coexista cu ADHD sunt dizabilităţile de învăţare acre
includ dizabilităţi de citire, probleme la matematică şi la formulările scrise. Cei cu dizabilităţi de
învăţare obţin scoruri sensibil mai mici decât cele considerate normale în conformitate cu vârsta,
şcolarizarea şi nivelul de inteligenţă. În plus, aceste caracteristici includ autoapreciere şi abilităţi
sociale reduse.
Tulburarea opoziţionismului provocator (ODD , Oppositional Defiant Disorder) se
caracterizează printr-un comportament nesupus, sfidător, negativ şi ostil faţă de formele de autoritate,
care persistă timp de cel puţin şase luni.
Tulburarea de conduită (CD , Conduct Disorder) se caracterizează printr-un comportament
persistent de violare a normelor sociale si a drepturilor altora.
 Tulburările afective şi anxioase sunt frecvente. Copiii cu ADHD au risc mai mare de a
dezvolta probleme privitoare la anxietate sau depresie , deşi este posibil ca aceste tulburări afective să
nu se manifeste înainte de adolescenţă sau de vârsta adultă.
Consecinţele pe termen scurt sunt: dimineaţa se trezeşte greu, la şcoală nu se poate concentra
şi deranjează ora, după şcoală nu îşi poate face temele, nu are prieteni, este izolat, seara nu poate dormi,
iar somnul este agitat.
Consecinţele pe termen lung sunt: este afectat succesul profesional şi social al copilului,
abandonează şcoala, ajunge în anturaje nepotrivite, consumă droguri şi alcool, are comportament
antisocial şi delincvent.
Părinţii sunt cei mai în măsura să contribuie la urmărirea comportamentului copilului şi să se
adreseze medicului specialist în psihiatria şi neurologia copilului şi adolescentului, la apariţia primelor
manifestări specifice. Primul pas este informarea din toate sursele disponibile despre ADHD. Este
esenţial însă sprijinul unui medic specialist cu privire la ADHD pentru că doar împreună cu acesta se
pot găsi metodele cele mai potrivite pentru a contribui la succesul terapeutic al copilului afectat.
Unii părinţi observă semne de neatenţie, hiperactivitate şi impulsivitate la preşcolari cu mult timp
înainte ca ei să meargă la şcoală. Copilul îşi poate pierde interesul în a se juca un joc, în a urmări o
emisiune la televizor sau poate să o ia complet razna.
Pentru că işi ating etapele de dezvoltare diferit unii de alţii şi au personalităţi, temperamente şi
niveluri de energie diferite, e de preferat să se consulte un expert pentru a stabili dacă un anumit tip de
comportament este sau nu potrivit vârstei copilului. Părinţii pot cere medicului pediatru, unui psiholog
sau psihiatru să stabilească dacă copilul lor preşcolar are un deficit de atenţie sau hiperactivitate ori pur
si simplu e prea imatur sau exuberant pentru vârsta sa.
ADHD poate fi suspectat de către părinte / îngrijitor sau poate fi pur si simplu trecut cu vederea
până în momentul în care copilul incepe să aibă probleme la şcoală. Ţinând cont că ADHD tinde să
afecteze negativ prestaţia copilului preponderent în timpul şcolii, câteodată învăţătorul este cel care
observă primul că un copil este hiperactiv sau neatent şi poate sugera părinţilor să consulte psihologul
şcolii. Datorită experienţei pe care cadrele didactice o au cu mai mulţi copii, ştiu cum trebuie să se
comporte un copil normal în situaţii de învăţare care cer atenţie şi autocontrol. Totuşi există cazuri în
care aceştia nu îşi dau seama de nevoile speciale ale copiilor care sunt mai neatenţi şi pasivi, şi totuşi
sunt liniştiţi si cooperanţi cum sunt cei cu forma predominant neatentă ADHD.

Recomandări pentru părinţi:

1. Încurajaţi în loc să criticaţi
2. Spuneţi: “ar fi mai bine aşa” decât “nu e bine ce faci”
3. Lăudaţi-l pentru micile realizari:”uite ce frumos ai scris”
4. Surprindeţi momentele în care se comportă bine:”mi-a plăcut cum ai facut curat în camera ta”
5. Ajutaţi-l la efectuarea eficienta a temelor
6. Etichetaţi şi marcaţi cu culori diferite caietele şi carţile copilului
7. Introduceţi temele terminate într-un dosar amplasat langa uşa de iesire
8. Ajutaţi-l să înceapă o sarcină şi supravegeaţi-l atent până la terminarea ei
9. Stabiliţi momentele în care trebuie să vorbească şi în care nu
10. Învăţaţi-l să-şi scrie propriile ganduri pentru a nu-şi “pierde ideea”
11. Stabiliţi diferite semne împreună cu copilul prin care să-i atrageţi atenţia când vorbeşte prea
mult

Recomandări pentru cadre didactice:

1. Folosiţi metode de abordare diferenţiată( predare şi evaluare)
2. Lucraţi după un program individualizat
 3. Încurajaţi aceşti copii să contribuie în clasă şi implicaţi-i în proiecte în beneficul şcolii. Aşa ei
ajung să înveţe cum se împart deciziile, importanţa efortului de grup, cum se face
managementul timpului şi îşi însuşesc abilităţi organizaţionale.

De exemplu: când un elev îşi deranjează constant colegii împrăştiindu-şi hârtiile peste tot şi
scăpând mereu obiecte sub bancă decât să fie izolat sau mutat în prima bancă, mai bine se face o
discuţie în grup despre cum poate fi rezolvată problema şi elevii pot veni cu idei.
o învăţătoare povestea cum avea probleme cu doi elevi care făceau orice să deranjeze ora. Unul cânta,
altul „medita” la marginea băncii. În momentul în care i-a oferit fiecăruia posibilitatea să se exprime, să
aibă 5 minute la începutul orei în care să-şi susţină „programul artistic” le-a câştigat atenţia şi în timp
au renunţat la comportamentele lor deranjante. Copiii care simt că fac parte din colectiv, că pot coopera
cu învăţătoarea şi colegii au o stimă de sine crescută, se poartă bine.
Familia este primul mediu social al copilului, iar clasa, şcoala, este o comunitate în care el
învaţă aptitudinile sociale şi îşi validează comportamentul
alături de alţi copii, el va învăţa să coopereze, să comunice, învaţă încrederea, respectul, egalitatea,
împărţirea deciziilor dar şi a consecinţelor.
Este important şi util pentru copilul cu ADHD ca persoanele care lucrează cu el să se
concentreze asupra aspectelor pozitive, asupra lucrărilor pe care le face bine acesta şi mai puţin asupra
greşelilor. Numai acţionând aşa vor ajuta copilul să-şi construiască respectul de sine şi să manifeste un
comportament adecvat.
Se ştie cât de ineficientă este critica în cazul copiilor. Iar copiii cu ADHD pot fi uşor “criticaţi”
comparativ cu ceilalţi colegi ai lor ceea ce le accentuează atitudinea defensivă, sentimentele de
inferioritate, supărarea. În loc de a critica, să se-ncerce redirecţionarea şi motivarea copilului.De
exemplu:
- "Ar fi mai bine dacă ..." în loc de "Ai greşit!".
- încurajaţi în loc să criticaţi!
- subliniaţi momentele în care se comportă bine: "Am văzut că ai ajutat-o pe Raluca".
Copiii cu ADHD pot dobândi mai greu abilităţile de limbaj, atât în privinţa înţelegerii cât şi în
cea a exprimării. Ei nu deţin abilitaţile de limbaj şi control de sine necesare pentru a răspunde adecvat.
Există însă modalităţi de remediere a acestora, atât în şcoală, locuri publice cât şi acasă. De exemplu,
când un elev cu ADHD nu răspunde în clasă la o întrebare, profesorul şi colegii îl pot suspecta că nu
ştie răspunsul, când acordarea unui timp mai mare de gândire pentru formularea răspunsului ar rezolva
problema.
Şi colaborarea părintilor cu cadrele didactice este foarte importantă. Sprijinul şi înţelegerea
oferită de un cadru didactic bine informat cu privire la ADHD pot fi extrem de benefice pentru copil.De
exemplu, părinţii pot discuta cu cadrul didactic următoarele aspecte:
1- acordarea unui timp suplimentar pentru formularea răspunsului la întrebări;
2- vorbirea clară şi furnizarea informaţiilor în volume mici in clasă.
3- dublarea instrucţiunilor şi predării verbale cu materiale desenate, scrise sau prin scrierea pe tablă.

Nu uita că nu pot creşte fără încurajări şi înţelepciune!

1. Aşezaţi copilul cât mai în faţă în clasă/ în apropierea unor colegi cu comportament pozitiv şi nu
în apropierea unor colegi agitaţi sau cu comportament opozant. Dacă nu este posibil acest lucru
copilul va fi aşezat singur în bancă.
2. Verificaţi împreună cu elevul dacă îşi notează temele pe care le are de făcut, precum şi
materialele necesare înainte de începutul fiecărei ore.
3. Temele şcolare se pot organiza mai bine prin etichetarea şi prin marcarea cu coduri de culori a
cărţilor, caietelor, dosarelor, în funcţie de subiect.
 4. Structuraţi activităţile desfăşurate la nivelul clasei – ex. regulile şi consecinţele nerespectării lor
trebuie cunoscute de către elevi.
5. Împărţiţi sarcinile date în clasă în unităţi mici, astfel încât elevii să aibă cât mai multe
recompense imediate şi feedback pentru îndeplinirea lor. Perioadele de concentrare a atenţiei
trebuie să alterneze cu cele în care elevii se pot mişca, pot vorbi sau pot urmari activităţi care
sunt mai dinamice.
6. Discutati cu elevul despre preferinţele şi interesele sale, despre activităţile desfăşurate în timpul
liber, despre abilităţile pe care le are, spuneţi-i ce vă place în mod special la el (ocazional - în
timpul pauzelor).
7. Oferiţi feedback pentru comportamentele pozitive chiar dacă situaţia este una critică (în timpul
sau la sfârşitul orei de curs). În aceste perioade scurte de feedback ar trebui să faceţi cel mult o
afirmaţie despre comportamentul problematic al copilului şi in restul timpului să-i oferiţi
feedback legat de comportamentele pozitive (S-a străduit să rămână aşezat; a strigat mai puţin
în sala de clasă; a participat activ la ora de curs; nu s-a certat cu nimeni)
8. Încurajaţi elevii când manifestă aproximări ale comportamentului dorit sau în situatiile de
esec.
9. Formulaţi cerinţe numai dacă le puteţi impune în situaţia respectivă.
10. Aveţi grijă ca elevul să fie atent atunci când îi adresaţi cerinţa.
11. Rugaţi copilul să vă repete cerinţa dacă este posibil.
12. Ramâneţi în apropierea copilului pentru a vă asigura că acesta realizează ceea ce i-aţi cerut.
13. Discutaţi cu restul clasei metodele pe care le aplicaţi pentru a-l ajuta pe copilul cu probleme
14. Daţi-le elevilor responsabilităţi care să le dezvolte abilităţile de lider şi încrederea în capacitatea
lor de a urma instrucţiuni (ex. să organizeze clasa pentru activităţi desfăşurate în grupuri mici,
sa distrubuie fisele de lucru etc)
15. Atrageţi atenţia asupra comportamentelor inacceptabile şi redirecţionaţi elevii înspre
comportamente acceptabile.

Bibliografie:
1. Kieran Egan, Ştefan Popenici, 2007, Educaţia elevilor hiperactivi şi cu deficit de atenţie, Ghid
pentru părinţi şi cadre didactice din învăţământul preuniversitar, Editura Press, Bucureşti;
2. Turliuc Maria Nicoleta, 2007, Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Institutul
European, Iaşi;
3. Iucu R., 1999, Managementul clasei de elevi, Editura D. Bolintineanu, Bucureşti.
4. Dopfner M., 2004, Copilul hiperactiv si incapatanat, Ed.Romanian Psychological Testing
Services
5. Dopfner M, Schurmann S, Frolich J, Program terapeutic pentru copii cu tulburare
hiperchinetica si comportamente de tip opozitional (THOP), Editura Romanian Psychological
Testing Services
6. http://www.additudemag.com