Hiperactivitatea cu deficit de atenţie

Hiperactivitatea cu deficit de atenţie la copil(ADHD) este cel mai recent

termen utilizat pentru a descrie o tulburare de comportament, compusă din deficite
în :
- susţinerea atenţiei
- controlul impulsului
- reglarea nivelului de activitate la cerinţele situaţionale,
având drept urmare efecte negative asupra învăţării şcolare şi contribuind în acelaşi
timp la deteriorarea relaţiilor sociale ale copilului.
Intâlnită în ultimul secol şi sub denumirea de reacţie hiperkinetică a copilăriei,
hiperactivitate sau disfuncţie cerebrală minimală, incidenţa ei este foarte largă,
întâlnindu-se atât la copil cât şi la adult,în aproape toate ţările şi grupurile etnice şi
instalându-se în medie la 3-5% dintre copii, cu o prevalenţă pe sexe de 3-1 în
favoarea băieţilor.
Conform criteriilor stabilite Asociaţia Americană de Psihiatrie în 1987, un
copil poate fi diagnosticat ca având ADHD dacă prezintă cel puţin 8 din următoarele
simptome înainte de vârsta de 7 ani, manifestate pe o perioadă de cel puţin 6 luni :
1. adesea dă din mâini sau din picioare sau se foieşte pe scaun
2. are dificultăţi de a rămâne aşezat atunci când i se cere acest lucru
3. este uşor de distras de stimuli externi
4. are dificultăţi de a-şi aştepta rândul în jocuri sau în activităţi de grup
5. adesea dă răspunsuri la întrebări înainte ca acestea să fie complet formulate
6. are dificultăţi în a urma instrucţiunile date de alţii(nu datorită unor dificultăţi de
înţelegere a limbajului sau a unei memorii deficitare), eşuând în a termina o
activitate de rutină
7. are dificultăţi în a-şi menţine atenţia concentrată asupra temelor sau activităţilor
ludice
8. adesea trece de la o activitate neterminată la alta
9. are dificultăţi în a sta liniştit
10. adesea vorbeşte excesiv de mult
11. adesea întrerupe sau deranjează pe ceilalţi(ex. se amestecă în jocurile altor copii)
12. adesea pare a nu asculta ce i se spune
13. adesea pierde lucruri necesare pentru teme sau activităţi, acasă sau la şcoală (ex.
pierde creioane, cărţi, jucării…)
14. adesea se angajează în acţiuni periculoase corporal, fără a lua în considerare
consecinţele posibile (ex. aleargă pe stradă ignorând pericolul )
O parte a acestor caracteristici pot fi prezente şi la persoanele normale, în
special la copiii mici. Ceea ce distinge însă copilul cu ADHD este gradul şi frecvenţa
mult mai mare cu care aceste caracteristici se manifestă. La acestea unii autori
adaugă variaţia situaţională (în sensul că performanţele sunt mai bune în
activităţile de tip unu la unu, în cele noi, cu un grad ridicat de interes sau cele care
implică consecinţe imediate) şi evoluţia relativ cronică (simptomele înrăutăţindu-se
cu vârsta, majoritatea copiilor hiperactivi rămânând în urma celor de vârsta lor în
abilitatea de a-şi susţine atenţia, de a-şi inhiba comportamentul şi de a-şi regla
nivelul de activitate).
 Copilul hiperactiv este încă din primele luni de viaţă un copil neobişnuit. El
plânge mult, este iritabil şi doarme mai puţin decât majoritatea copiilor. Nu reuşeşte
să se joace cu o singură jucărie sau să o exploreze. Distruge sau pierde până şi cea
mai plăcută jucărie. La vârsta de 3 ani se observă de regulă clar hiperactivitatea iar
problemele care apar în disciplinarea lui alterează interacţiunile părinte-copil.
La preşcolari apar semnele hiperactivitatii motorii grosiere (ex. : alergatul sau
căţăratul excesiv), copilul este in continuă mişcare, iar neatenţia şi impulsivitatea se
manifestă mai frecvent de la o activitate la alta. De asemenea, predominante sunt
neastâmpărul şi neliniştea excesivă ceea ce poate conduce la eşec în îndeplinirea
sarcinilor sau la efectuarea neglijentă a activităţii repartizate.
Pe măsură ce copilul devine conştient de dificultăţile lui de învăţare, de
izolarea sociala în care se adânceşte, fiind adesea respins de cei din jurul său, stima
de sine scade treptat iar incapacitatea lor de a-şi susţine atenţia sau de a menţine un
interes prelungit pentru o activitate duce la sentimente de plictiseala şi la o difuziune
a identităţii.
Diagnosticul timpuriu al copiilor suspectaţi de deficit de atenţie permite
părinţilor şi cadrelor didactice să intervină devreme în tratarea tulburării, în general
copiii peste 4 ani putând fi diagnosticaţi cu acurateţe. Cum ADHD este o tulburare
complexă, procesul diagnostic impune evaluarea copilului şi a mediului său din
multe perspective, terapeutul trebuind să obţină informaţii atât de la părinţi şi
profesori cât şi prin examinarea copilului.
Una dintre problemele de mare actualitate din şcolile noastre este implicarea
atât a cadrelor didactice cât şi a părinţilor în procesul terapeutic, o alta, deloc de
neglijat fiind adesea faptul că părinţii sunt o parte a problemei, o cauza parţială sau
fundamentală a tulburării copilului.
În ultimii 30 de ani o serie de studii au fost consacrate tratamentului copilului
cu ADHD. Rezultatele acestor studii arată că, in ansamblu, intervenţiile
comportamentaliste au ca efect ameliorarea simptomelor tulburării efectele fiind
comparabile cu cele obţinute in urma administrării unor medicaţii psihostimulante in
doze mici.
În aceste sens au fost elaborate tehnici de management al comportamentului
cu intervenţie dirijată realizată de către părinţi, cadre didactice şi terapeuţi, tehnici ce
utilizează implementarea unor sisteme de recompense pe bază de punctaj acumulat şi
de utilizare a unor proceduri de administrare a consecinţelor pozitive (atenţia
profesorului, recompensa) şi a consecinţelor negative (reprimările verbale, retragerea
privilegiilor) şi combinarea lor.
O altă tehnică utilizată cu succes a fost antrenamentul de autoevaluare prin
care copii au fost învăţaţi să dezvolte strategii specifice pentru a-şi controla reacţiile
agresive nepotrivite, copilul fiind pus în faţa unei probleme şi învăţat să urmeze
anumiţi paşi prestabiliţi care să-i permită să facă faţă problemei într-un mod
controlat. De asemenea, experienţele de automonitorizare şi autoevaluare dirijate de
adult (terapeut, cadru didactic, părinte) pot ajuta copiii să devină mai eficienţi şi pot
duce la reducerea impulsivităţii, dezorganizării, neatenţiei şi stilului inconsecvent al
acestora.
Jocul este o altă parte importantă a psihoterapiei copilului hiperactiv. Cu cât
copilul este mai mic cu atât tehnicile bazate pe joc vor fi mai utilizate.
 Copilul hiperactiv trece de la o activitate neterminata la alta, de la un joc la
altul, este extrem de instabil în tot ceea ce face. Din acest motiv el nu este niciodata
satisfăcut de jocurile pe care le joaca singur sau cu ceilalţi, putându-se vorbi aici de
un cerc vicios : copilul este instabil şi trece de la un joc la altul, este dezorganizat în
tot ceea ce face, şi din acest motiv el nu găseşte satisfacţie în joc şi este respins de
ceilalţi copii; drept răspuns copilul devine şi mai hiperactiv iar în unele cazuri
hiperactivitatea este însoţită de agresivitate, copilul răspunzând astfel colegilor care
îl resping aceasta aducându-i însă din acest motiv şi mai multa izolare.
Adultul are în tot acest proces rol de direcţionare, de valorificare a ideilor
copilului şi de a-l ajuta pe acesta să câştige satisfacţie de pe urma unei activităţi de
joc, ajutându-l astfel să se organizeze mai bine şi să rămână în sarcina.
Elementele esenţiale în orice demers întreprins de adult în legătură cu copilul
hiperactiv sunt : structurarea, stabilirea limitelor şi comunicarea.
Structurarea presupune orientarea copilului pentru ca acesta să înţeleagă ce se
aşteaptă de la el, gestionarea atentă a stimulilor ce urmează a fi utilizaţi, precum şi a
eventualilor distractori ce pot apărea.
Stabilirea limitelor este un element foarte important ce constituie în sine o
intervenţie terapeutică, regulile stabilite (de tipul: copilul nu poate distruge
intenţionat obiectele, copilul nu poate ataca fizic pe ceilalţi, etc.) trebuie comunicate
copilului intr-un mod prietenesc şi informal, adultul evitând să fie autoritar sau să-l
provoace pe copil.
Un alt aspect foarte important aici este consecvenţa : limitele care se stabilesc
cu un copil se urmează întotdeauna fără excepţie altfel copilul va fi confuzionat şi se
va întreba dacă mai poate sau nu să se bazeze pe adult.
Comunicarea presupune adaptarea mesajelor în concordanţă cu nivelul de
dezvoltare a copilului ajungându-se ca, atunci când copii sunt mai mici, până la a
comunica în special prin interacţiuni bazate pe joc.
Educarea unui copil cu ADHD este o adevărată piatră de încercare pentru
orice cadru didactic, de aceea rolul acestuia este hotărâtor. Cadrul didactic este prima
persoana care sesizează aceste dificultăţi, identifică natura lor şi tot el face
diagnosticul primar. De asemenea, el sesizează părinţii şi poate oferi sugestii în
decizia de a referi sau nu copilul spre tratament unui specialist, el poate deveni factor
de schimbare şi ameliorare prin poziţia pe care o deţine modelând şi mediind relaţia
copilului cu ceilalţi şi contribuind în acelaşi timp la organizarea conduitelor şi
eficientizarea activităţii copilului hiperactiv.