Copyright (c) 2012 COGNITROM

I.4. ADHD şi opoziţionism provocator în contextul şcolar

Modulul I. Sănătatea mintală la copii şi adolescenţi

1.1. Aspecte generale privind sănătatea mintală la copii

1.2. Importanţa depistării problemelor de sănătate mintală

1.3. Metode şi strategii de intervenţie în sănătatea mintală la copii

I.4. ADHD şi opoziţionism provocator în contextul şcolar

I.4.4.Efectele secundare ale ADHD-ului şi opoziţionismului provocator

I.4.5. ADHD, tulburarea opoziționismului provocator şi performanţa şcolară

Bibliografie

I.4. ADHD şi opoziţionism provocator în contextul şcolar

Practicile la clasă pot face o diferenţă pentru copiii cu ADHD și/sau opoziționism provocator. După părinţi, profesorii sunt
adulţii care au cel mai semnificativ impact asupra dezvoltării copiilor. Aceasta mai ales în cazul copiilor cu anumite
vulnerabilităţi sociale sau academice, precum cei cu ADHD sau opoziţionism provocator. Prin modul în care un copil este
tratat în cadrul şcolii, prin modul în care profesorii reacţionează, prin oportunităţile pe care le oferă pentru a experimenta
succesul – o şcoală poate să reprezinte fie un mediu în care un copil cu ADHD este ajutat să îşi depăşească dificultăţile, fie un
mediu care îi sporeşte sau îi exacerbează aceste dificultăţi.

Să ne reamintim că nu există „ADHD-işti”, doar copii cu ADHD. ADHD nu semnalează faptul că purtătorul acestui diagnostic
este un deviant congenital sau o persoană irecuperabilă. ADHD nu este nici o tulburare „la modă” şi de dorit pentru a scuza un
individ de a se conforma la reguli. ADHD este mai degrabă o afecțiune cu potențial extrem de debilitant, care poate produce
consecinţe personale și sociale dezastruoase, atunci când este înţeleasă şi abordată greşit.

Tulburarea opoziționismul provocator se referă la un model persistent de comportament furios sau iritabil, sfidător față de
figurile de autoritate, vindicativ. Copiii și adolescenții cu opoziţionism îşi pierd foarte repede cumpătul, sunt de multe ori
neascultători acasă sau la școală, ignoră sau încalcă în mod voit regulile, îi învinuiesc pe alții pentru propriile greșeli sau
abateri, sunt predispuşi la a-i deranja pe ceilalţi şi sunt foarte uşor de enervat. Într-o anumită măsură, fiecare dintre aceste
comportamente apar la toţi copii, însă la cei cu opoziţionism provocator aceste comportamente se manifestă cu o frecvenţă şi
intensitate care le compromite capacitatea de a se înţelege cu persoanele din jur, lucru care interferează cu o funcţionare şi
adaptare optimă în viaţa de zi cu zi. Nivelul ridicat de opoziţionism în comportament este ilustrat de faptul că aceşti copii au
dezvoltat reflexul de a răspunde negativ la orice cerinţă încă înainte de a şti măcar despre ce este vorba. Simptomele
opoziţionismului provocator pot fi vizibile încă din perioada preşcolară sau pot să apară mult mai târziu, în adolescenţă.

În mediul şcolar, copiii cu opoziţionism provocator contestă şi încalcă frecvent regulile clasei, refuză în mod voit să
îndeplinească sarcinile sau să îşi facă temele, se ceartă frecvent cu colegii şi cu profesorii. Testarea constantă a limitelor şi

1/7
Copyright (c) 2012 COGNITROM

certurile frecvente afectează în mod negativ climatul clasei. De asemenea, performanţele şcolare ale copiilor cu opoziţionism
pot fi serios compromise de aceste comportamentele neadecvate specifice acestei tulburări. De aceea, intervenţia remedială
este deosebit de importantă.

I.4.1. Atitudinea profesorului faţă de ADHD şi opoziţionismul provocator

O sarcină majoră pentru cadrele didactice se confruntă cu copii cu comportament disruptiv, este să îşi conştientizeze propriile
sentimente și reacții față de această afecțiune. În cazul în care tulburarea de ADHD și/sau opoziționism provocator sunt
percepute ca fiind afecțiuni închipuite, inventate pentru a proteja părinții incompetenţi de consecințele greşelilor lor în
educarea copilului, acest lucru poate crea dificultăți. Această atitudine poate avea consecințe nefericite pentru copilul care vine
în şcoală purtând acest diagnostic.

Tulburările de comportament sunt afecţiuni complexe, şi de aceea trebuie abordate în mai multe moduri. Adeseori, cel mai
important lucru pe care o persoană poate să îl facă pentru a veni în sprijinul unui copil cu ADHD sau opoziţionism provocator
este să îşi aloce timp pentru a încerca să înţeleagă problemele lui şi modul în care aceste probleme îi afectează viaţa. Activităţi
care facilitează această înţelegere includ: conversaţiile cu părinţii şi alte persoane implicate în educarea copilului, petrecerea
timpului cu copilul, consultarea informaţiilor de specialitate.

Un profesor cu o atitudine deschisă faţă de ADHD şi opoziţionism poate avea un impact semnificativ asupra dezvoltării
copiilor cu aceste tulburări. El este un profesor care:
• este empatic, el înţelege modul în care lumea se prezintă pentru un copil cu ADHD sau opoziţionism;
• este cald şi înţelegător;
• este pregătit pentru a fi flexibil;
• are un simţ al umorului dezvoltat;
• pune interesul copilului pe primul loc
• colaborează cu părinţii.

Aceste caracteristici contribuie în mare măsură la transformarea experienţei şcolare într-o experienţă pozitivă pentru orice
copil, dar ele sunt în special importante pentru copiii cu ADHD şi opoziţionism. Strategiile educaţionale sunt importante,
însă relaţiile pozitive sunt şi mai importante.

I.4.2. Lumea percepută prin ochii copilului cu comportament disruptiv

2/7
Copyright (c) 2012 COGNITROM

Înţelegerea modului în care un copil cu ADHDși/sau opoziționism provocator percepe lumea ne permite să empatizăm mai
uşor şi să îi oferim sprijinul adecvat. Tulburarea ADHD este un fenomen complex. Cauza principală a acestei afecţiuni este
de ordin biologic. Copiii cu ADHD experimentează lumea într-un mod diferit de ceilalţi copii. Cu cât severitatea afecţiunii
este mai mare, cu atât mai mare este şi diferenţa în modul în care ei experimentează lumea. Acest mod diferit de experimentare
a lumii este de aşa natură încât aceşti copii produc un stres enorm persoanelor cu care interacţionează: părinţi, fraţi sau surori,
colegi şi profesori.

În multe cazuri, copiii cu tulburări de comportament percep lumea ca pe un loc ostil. În copilăria timpurie, copiii cu ADHD
și/sau comportament opoziționist sunt adeseori iritabili. Fără un motiv aparent, ei plâng mult şi au probleme în a se linişti şi a
adormi. În unele situaţii ei par să fie deranjaţi de contactul fizic în aşa măsură încât se opun încercărilor părinţilor de a-i
îmbrăţişa sau arată o puternică aversiune faţă de anumite texturi şi ţesături. De asemenea, ei pot fi hipersensibili la anumiţi
stimuli senzoriali şi sunt deranjaţi de niveluri sonore sau de luminozitate care pentru celelalte persoane sunt tolerabile.

Uneori copiii cu tulburări de comportament arată puţină înţelegere faţă de trăirile afective ale celorlalţi. Această lipsă a
empatiei se traduce uneori în cruzime faţă de semeni sau faţă de animale. Cu toate acestea, faptele de cruzime sunt comise fără
o rea intenţie şi de aceea copilul nu înţelege motivul pentru care este pedepsit.

Cu cât înaintează în vârstă, cresc şi aşteptările adulţilor faţă de aceşti copii. Spre exemplu, adultul se aşteaptă ca elevul să fie
capabil să înţeleagă instrucţiuni complexe şi să le ducă la bun sfârşit. O problemă cu care copiii cu ADHD se confruntă
frecvent este imposibilitatea de a înţelege şi de a-şi aminti chiar şi secvenţele mai scurte de instrucţiuni. Procesarea auditivă
este afectată în cazul copiilor cu ADHD. Asta înseamnă că auzul este deficitar, ci, dimpotrivă, deşi aud foarte bine
instrucţiunea, ei întâmpină dificultăţi în extragerea sensului din sunetele pe care le aud. În plus, ei tind să fie uituci şi uşor
distraşi de stimuli nerelevanţi.

O analogie care ne poate ajuta să înţelegem mai bine ce înseamnă să trăieşti cu ADHD, este cea care compară tulburarea
ADHD cu încercarea de a ne orienta printr-o ceaţă deasă. Atunci când suntem înconjuraţi de ceaţă, deşi suntem conştienţi de
faptul că se întâmplă diverse lucruri în jurul nostru, ne este greu să desluşim ce anume, astfel încât unele lucruri pot trece
neobservate, iar altele sunt percepute doar parţial.

Dezorientarea, confuzia, incertitudinea, mustrările repetate pentru lene și stigmatizarea eșecului au adesea un efect
demoralizator asupra copilului. Problema este că un copil cu ADHD și/sau comportament opozant este adesea pedepsit, acuzat
sau respins pentru comportamente pe care nu le poate controla. El este în mod constant mustrat pentru comportamente de care
nu se poate abţine. Acest lucru poate duce de multe ori la o stimă de sine scăzută, probleme de comportament și la lipsă de
motivație, care vor determina exacerbarea problemelor existente. Pe scurt, dacă un copil cu ADHD și/sau comportament
opozant este abordat greşit el poate deveni într-adevăr copilul leneș şi nemotivat aşa cum a fost pe nedrept etichetat. Aceștia
sunt adeseori copii care au încercat tot posibilul, nu au reușit, și apoi au fost acuzaţi pentru că nu au încercat.

I.4.3. Percepţii greşite despre ADHD și tulburarea opoziționismul provocator

Printre cele mai frecvent întâlnite percepţii eronate asupra acestor tulburări se numără: ideea conform căreia nu sunt tulburări
reale; ideea că nu sunt probleme atât de serioase; ideea conform căreia sunt tulburări inventate recent, care au apărut brusc şi
de nicăieri în ultimii 10-20 de ani. Nu în ultimul rând, poate cea mai dăunătoare percepţie este aceea conform căreia copiii „ar
reuşi dacă s-ar strădui cu adevărat".

3/7
Copyright (c) 2012 COGNITROM

a. ADHD nu este o tulburare reală sau opoziţionismul provocator nu este o tulburare reală.

În ciuda unui istoric destul de lung precum şi a numeroaselor cercetări asupra acestei tulburări, încă mai există voci care pun la
îndoială validitatea ADHD-ului ca tulburare mentală. Cele mai des întâlnite argumente în sprijinul acestei idei se apropie mai
mult de teoriile conspiraţioniste: ADHD-ul ar fi apărut datorită părinţilor frustraţi de propria incompetenţă, a industriei
farmaceutice dornică de a vinde noi medicamente, a creşterii ofertei de produse educaţionale.

Argumentele aduse în sprijinul acestei idei sunt explicate în cele ce urmează.

Nu există un test medical care să diagnosticheze tulburarea.

Într-adevăr, nu există un test medical obiectiv care să confirme sau să infirme prezenţa tulburării. Nici analizele de sânge,
radiografiile, encefalogramele şi nici chiar tehnicile avansate de imagerie cerebrală (rezonanţa magnetică, tomografia cu emisie
pozitronică) nu pot să depisteze prezenţa tulburării de ADHD.
Problema în cazul acestui argument este că impune un standard imposibil de atins. În realitate, lumea nu poate fi percepută
doar în alb şi negru. Acest lucru este valabil mai ales în cazul tulburărilor de natură mentală. Dacă ar fi să impunem existenţa
unui test medical obiectiv pentru a accepta realitatea unei tulburări, atunci ar trebui să negăm existenţa tulburărilor de
anxietate, a depresiei, autismului etc. În prezent, suntem nevoiţi să ne bazăm pe observarea comportamentelor şi a efectelor
acestor comportamente pentru a stabili un diagnostic. Din această cauză, ADHD este un diagnostic subiectiv, care face apel la
judecata clinicianului.
Cu toate acestea, criteriile de diagnostic pentru ADHD şi opoziţionism au fost elaborate de către un grup de experţi în
domeniu, pe baza vastelor cercetări din domeniu şi publicate în Manual de Diagnostic şi Statistică pentru Tulburări Mentale
DSM-IV. De asemenea, instrumentele de evaluare psihologică şi scalele de screening psihiatric sunt verificate în ceea ce
priveşte consistenţa internă, fildelitatea şi validitatea. Există studii numeroase care arată că criteriile de diagnostic pot fi
utilizate cu încredere. Mai mult, cercetările arată că copii cu ADHD pot fi distinşi de alte grupuri cu simptome similare, cum
sunt copiii cu tulburări de învăţare, sau copiii cu opoziţionism provocator.

Orice persoană ar putea fi considerată ca având ADHD la un moment dat.

Un alt argument pentru inexistenţa ADHD ca tulburare este acela că orice persoană poate prezenta simptome de neatenţie,
impulsivitate şi hiperactivitate. Această afirmaţie este pe deplin adevărată, orice persoană poate manifesta impulsivitate în
anumite situaţii, poate întâmpina dificultăţi în a rămâne concentrată pentru a îndeplini o anumită sarcină, sau să se afle într-o
stare de agitaţie motorie. Diferenţa constă în faptul că, în cazul persoanelor cu ADHD aceste simptome sunt prezente într-o mai
mare măsură şi se manifestă cu o severitate mai crescută, afectându-le semnificativ funcţionarea optimă. De aceea, unul dintre
criteriile tulburării se referă la faptul că simptomele tulburării interferează semnificativ cu funcţionarea individului în mai
multe domenii de activitate.

Ca şi în cazul tulburării ADHD, există voci care susţin că opoziţionismul provocator nu ar fi o tulburare reală, ci mai degrabă o
încercare a specialiştilor de a patologiza comportamentele de răzvrătire şi sfidare. Într-adevăr, comportamentele de sfidare apar
într-o oarecare măsură la toţi copii, în încercarea lor de a-şi afirma propria voinţă şi individualitate. Însă, se pune problema
unui diagnostic de opoziţionism provocator doar atunci când aceste comportamente interferează în mod serios cu viaţa
copilului, conducând la deteriorarea semnificativă a relaţiilor cu părinţii, profesorii, colegii.

4/7
Copyright (c) 2012 COGNITROM

b. ADHD nu este o problemă atât de serioasă sau opoziţionismul provocator va dispărea de la sine, o dată cu
maturizarea. În consecinţă, nu necesită o intervenţie remedială.

Deoarece nu se cunoaşte încă cu exactitate etiologia tulburării ADHD (în ciuda faptului că există dovezi care indică o cauză de
natură neurologică), există o listă relativ lungă de cauze propuse, care conduc la o serie de percepţii greşite asupra tulburării şi
la bagatelizarea problemelor cauzate de această tulburare. Este important ca profesorii să cunoască aceste percepţii greşite, în
special pentru faptul că unele dintre acestea pot fi dăunătoare şi dureroase, mai ales pentru părinţi. De aceea, profesorii ar
trebui să le poată oferi părinţilor informaţii acurate despre această tulburare.

ADHD este cauzat de un stil ineficient de parenting.

Una dintre percepţiile greşite care poate fi primejdioasă şi care poate afecta relaţia părinte-cadru didactic ca şi parteneri în
intervenţie, este cea conform căreia tulburarea ADHD ar fi cauzată de un stil de parenting ineficient. Argumentele aduse în
sprijinul acestei idei fac referire la faptul că copiii care sunt crescuţi într-un mediu haotic, fără limite şi reguli şi fără consecinţe
pentru încălcarea regulilor, nu vor învăţa să urmeze instrucţiunile adultului, să respecte regulile şi să îşi controleze
comportamentul. În consecinţă, atunci când încep şcoala – unde se aşteaptă de la ei ca să respecte regulile şi să asculte de
cadrul didactic – ei se vor confrunta cu probleme de comportament. Este uşor de înţeles de ce unii oameni tind să creadă că
tulburarea ADHD este cauzată de un parenting ineficient. Este de asemena de înţeles de ce profesorii sunt foarte sensibili la
tehnicile ineficiente de parenting – ei sunt cei care trebuie să facă faţă zi de zi consecinţelor cauzate de problemele de acasă.

Cu toate acestea, nu există nici o dovadă ştiinţifică în sprijinul acestei idei. În plus, există numeroase situaţii în care, dintre doi
copii crescuţi în aceeaşi familie au un comportament total diferit – unul dintre ei prezintă tulburarea, iar celălalt nu. Mai mult,
dacă simptomele apar exclusiv într-un singur context, este mai probabil să fie o problemă de inefienţa impunerii regulilor decât
de ADHD. Simptomele acestei tulburări se manifestă indiferent de context, însă ele pot fi atentuate de abordări diferite.

ADHD este cauzat de o dietă nesănătoasă.

Această percepţie eronată îşi are originea în anii ’70 când se vehicula ideea conform căreia tulburarea ADHD ar fi cauzată de o
reacţie alergică la aditivii alimentari sau de consumul ridicat de zahăr. Relaţia dintre aditivii alimentari şi prezenţa tulburării a
fost studiată într-o serie de cercetări ştiinţifice. Rezultatele acestora nu au identificat corelaţii semnificative între aditivii
alimentari şi problemele de comportament, arătând că aditivii alimentari nu afectează deloc comportamentul sau au un efect
redus asupra acestuia (Wolraich, Wilson & White, 1995). În concluzie, nu se poate afirma că o dietă nesănătoasă este o cauză
per se a apariţiei tulburării însă se recomandă o dietă temperată în alimente cu efect stimulator pentru a nu exacerba
hiperkinetismul.

ADHD este cauzat de prea mult timp petrecut în faţa televizorului.

Această percepţie a pornit de la ideea că, deoarece programele de televiziune sunt de o trecere rapidă de la o scenă la alta, copii
care privesc un timp îndelungat astfel de programe nu îşi vor dezvolta capacitatea de atenţie susţinută. Într-adevăr, există studii
care au identificat o corelaţie între timpul petrecut în faţa televizorului şi problemele de atenţie. Însă, aşa cum subliniază şi
Barkley (2006) rezultatele acestor studii trebuie interpretate cu prudenţă, deoarece există riscul de a considera în mod eronat că
existenţa relaţiei de corelaţie este o dovadă a faptului că problemele de atenţie au fost cauzate de privitul la televizor. De fapt,
am putea la fel de bine să concluzionăm că tulburarea ADHD îi determină pe copii să privească mai mult la televizor. Există
studii care sprijină ideea conform căreia copiilor cu ADHD le place să petreacă mai mult timp în faţa televizorului şi este
posibil ca perioadele prelungite de privit la televizor să exacerbeze simptomele ADHD (Acevedo-Polakovich, Lorch şi Milich,
2006), însă, până în prezent nu există dovezi suficiente în sprijinul ipotezei conform căreia tulburarea ADHD este cauzată de
privitul la televizor.

5/7
Copyright (c) 2012 COGNITROM

c. „Ar putea să reuşească dacă ar vrea cu adevărat”

Ideea care stă la baza acestei percepţii greşite este că problemele pe care copiii cu ADHD le provoacă sunt intenţionate. Cu alte
cuvinte, dacă elevii cu ADHD ar da dovadă de un efort concentrat ar putea să depăşească efectele negative tulburării. Ar putea
să rămână atenţi, rămână angajaţi în sarcină şi să îşi finalizeze sarcinile. Motivul pentru care apare această percepţie eronată
este dat de faptul că uneori există situaţii particulare / momente în care copii cu ADHD reuşesc să îndeplinească cu succes
instrucţiunile şi să facă faţă fără probleme cerinţelor adultului. Din motive necunoscute, din când în când, elevul cu ADHD
reuşeşte să fie atent la lecţie, să îşi termine de rezolvat exerciţiile, să ignore distractorii şi să nu se plimbe prin clasă. Atunci
când profesorii observă aceste comportamente, ei sunt înclinaţi – în mod eronat – să concluzioneze că elevul ar trebui să fie
capabil de o astfel de performanţă în mod regulat.

În cazul opoziționismului provocator, există situaţii în care o dată cu trecerea timpului, simptomele tulburării să se amelioreze,
însă acest lucru nu este o regulă. Dimpotrivă, dacă tulburarea nu este tratată în mod corespunzător în timpul copilariei, ea poate
conduce la agravarea problemelor de comportament, o dată cu înaintarea în vârstă.

Studiile longitudinale au constatat că în cazul a aproximativ 67% dintre copiii diagnosticaţi cu opoziţionism provocator care au
urmat un tratament, simptomele vor dispărea după trei ani. Totuşi, 30% dintre copiii diagnosticaţi cu opoziţionism provocator
vor dezvolta mai târziu tulburarea de conduită (Connor, 2002).

Alte studii au arătat că atunci când simptomele opoziţionismului provocator se manifestă de timpuriu (în perioada preşcolară
sau chiar mai devreme), copilul va avea mai puţine şanse de a depăşi simptomele mai târziu în viaţă. În plus, riscul pentru a
dezvolta tulburarea de conduită este de trei ori mai mare pentru copii care au fost diagnosticaţi în perioada preşcolară (Rutter,
Giller, Hagell, 1999).

Copiii cu opoziţionism provocator netratat prezintă de asemenea riscul de dezvolta mai târziu tulburări legate de abuzul de
substanţe şi delincvenţă. Opoziţionismul provocator poate determina şi dificultăți în ceea ce priveşte funcţionarea optimă
într-un mediu academic. Copiii cu opoziţionism provocator netratatat pot rămâne în urmă la învăţătură (datorită
absenteismului, refuzului de a coopera, relaţiilor problematice cu profesorii şi colegii etc) educația lor fiind astfel compromisă.
Cu toate acestea, o intervenţie adecvată diminuează semnificativ aceste riscuri.

d. ADHD şi opoziţionismul provocator sunt practic unul şi aceleași lucru.

Deși aceste tulburări apar de multe ori împreună (comorbiditate) - până la 40% din copiii cu ADHD au, de asemenea şi
opoziţionism provocator - ele sunt tulburări diferite. O diferență majoră constă în faptul tulburarea opoziţionismul provocator
este caracterizată de agresivitate, însă nu şi de impulsivitate. Copiii cu opoziţionism provocator îi deranjează pe ceilalţi în mod
intenţionat, în timp ce comportamentele deranjante manifestate de copiii cu ADHD sunt de cele mai multe ori neintenţionate.
Copiii cu cu opoziţionism provocator pot să stea liniştiţi, spre deosebire de cei cu ADHD care sunt hiperkinetici.

6/7
 Copyright (c) 2012 COGNITROM

e. Copiii cu opoziţionism de provocator au nevoie doar de nişte limite mai stricte.

Restricţiile impuse în mod arbitrar nu vor rezolva problema opoziţionismului - dimpotrivă, este posibil chiar să o amplifice.
Intervenţia în cazul tulburării opoziţionismul provocator implică aplicarea consecventă a regulilor (şi întărirea lor în mod
consecvent) echilibrată de o atitudine călduroasă şi binevoitoare.

« Previous | Next »

7/7

Powered by TCPDF (www.tcpdf.org)