Tulburări de neurodezvoltare, socioafective și de

comportament
• Tulburările de neurodezvoltare sunt afecțiuni
care afectează dezvoltarea normală a sistemului
nervos și care pot afecta abilitățile cognitive,
emoționale și sociale ale unei persoane.
Dizabilitatile intelectuale, ale comunicarii,
tulburarile de invatare si cele motorii au fost
prezentate in capitolele anterioare

Despre ADHD
ADHD reprezintă o tulburare de hiperactivitate (hiperkinetică) cu deficit de atenție. O
persoană cu această afecțiune este diferită în ceea ce privește dezvoltarea creierului
și activitatea cerebrală care influențează atenția, capacitatea de a sta liniștită și
autocontrolul. Această tulburare de cauză necunoscută poate afecta un copil la
școală, acasă și în relațiile de prietenie. Copilul cu ADHD prezintă simptome legate
de neatenție, hiperactivitate și/sau impulsivitate: nu se poate concentra, nu ascultă
ce i se spune, se plictisește foarte repede sau acționează rapid fără să se
gândească. Tratamentul ADHD-ului include medicamente, terapie comportamentală,
precum și sprijin din partea părinților și a profesorilor.

Ce înseamnă ADHD
Cunoscut sub denumiri precum „tulburare hiperkinetică cu deficit de atenție” sau
„sindrom de hiperactivitate și deficit de atenție”, ADHD-ul este o tulburare mentală
care provoacă niveluri ieșite din comun ale unor comportamente hiperactive și
impulsive. Persoanele cu ADHD au dificultăți în a se concentra pe o singură sarcină
și în a sta nemișcate perioade lungi de timp. Atât adulții, cât și copiii pot avea ADHD.
Băieții au un risc de trei ori mai mare decât fetele de a se confrunta cu această
tulburare hiperkinetică. Hiperkinezia este detectată de obicei la vârsta de 7 ani,
simptomele apărând între 3 și 6 ani.
ADHD nu este o dizabilitate, nu are legătură cu nivelul de inteligență al unei
persoane, însă este o problemă de sănătate care trebuie privită cu seriozitate,
deoarece mulți copii sunt stigmatizați la școală sau la locul de joacă din cauza
acestei tulburări. Părinții și profesorii trebuie să se asigure că această afecțiune este
diagnosticată și tratată, deoarece copiii cu ADHD riscă să fie marginalizați și chiar
excluși din anumite școli pe motiv că sunt „copii-problemă”.
Tipuri de ADHD
Tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenție este de trei feluri:

2. Tipul predominat neatent

După cum sugerează și numele acestei categorii, persoanele cu acest tip de ADHD
au dificultăți extreme de concentrare, de finalizare a sarcinilor și de respectare a
instrucțiunilor pe care le primesc. Experții consideră, de asemenea, că mulți copii
care se încadrează în tipul predominant neatent de ADHD ar putea să nu primească
un diagnostic adecvat, deoarece nu perturbă în niciun fel orele și colegii de clasă.
Acest tip de ADHD este cel mai frecvent în rândul fetelor.

3. Tipul predominant hiperactiv-impulsiv 3.

Persoanele cu acest tip de ADHD prezintă un comportament hiperactiv și impulsiv.

Sunt acei copii hiperactivi care se foiesc permanent pe scaun când sunt la ore sau la
masă, închid și deschid pixurile fără oprire, își răsucesc permanent șuvițe de păr
între degete, nu sunt capabili să-și aștepte rândul în nicio situație, întrerup
persoanele care li se adresează etc. Neatenția nu este o problemă chiar atât de
mare în rândul persoanelor reprezentative pentru acest tip, dar și ele au probleme de
concentrare aupra sarcinilor pe care le primesc.

1. Tipul combinat hiperactiv-impulsiv și neatent

Acesta este cel mai frecvent tip de ADHD. Persoanele reprezentative pentru tipul
combinat de ADHD prezintă atât simptome de neatenție, cât și de hiperactivitate sau
impulsivitate. Acestea includ o incapacitate de fi atent la orice, o tendință spre
impulsivitate și niveluri peste normal de activitate și energie. Tipul de ADHD
determină modul în care decurge tratamentul. De asemenea, în timp, o persoană
poate trece de la un tip la altul al acestei afecțiuni.
DE asemenea, pentru fiecare tipologie se specifica si nivelul actual de severitate:
- Usoară- sunt prezente simptome putine care provoaca disfunctii minore in
sfera scolar, sociala sau profesionala
- Moderata- sunt prezente simptome sau disfunctii intre „usoare și severe
- Severa – sunt prezenre multe simptome, (unele deosebit de evidente)care
provoaca disfunctii semnificative in sfera scolara, sociala sau profesionala.

In examinarea si evaluarea copilului cu ADHD pot fi intalnite o serie de

tulburari asociate care determina dificultati in stabilirea diagnosticului
diferentiat
- Tulburari specifice de invatare TSI – copiii cu TSI pot parea neatenti din
cauza lipsei de interes, a frustrarii sau abilitatilor limitate (unele deosebit de
evidente) care provoaca disfunctii semnificative in sfera scolara, sociala sau
profesionala
 - Dizabilitate intelectuala – simptomele ADHD SUNT ADESEA comune la copiii
care sunt plasati in medii scolare necorespunzatoare nivelului lor de abilitati
intelectuale. Diagnosticul de ADHD LA COPIII cu dizabilitate intelectuala
presupune ca lipsa de atentie sau hiperactvitatea ....... din carte pag 295

Cauze și factori de risc pentru ADHD

Nu este clar ce anume cauzează diferențele cerebrale care apar în cazul persoanelor
cu ADHD. Există dovezi cum că această tulburare hiperkinetică este moștenită în cea
mai mare parte, mulți copii având un părinte sau o rudă cu ADHD. Experții spun că
tulburarea nu este cauzată de prea mult timp petrecut în fața televizorului, de stilul de
parenting sau de consumul mare de zahăr (totuși, starea copiilor hiperactivi se
îmbunătățește când mănâncă alimente sănătoase, dorm suficient și fac exerciții
fizice).
Ca în cazul multor boli, și sindromul ADHD este asociat cu o serie de factori de risc,
cum ar fi:
• Printre cauzele frecvent invocate amintim:
a) Disfuncții la nivel cerebral
b) Leziuni anatomice la nivelul creierului
c) Cauze genetice(sunt invocate o serie de gene responsabile de metabolismul
neurotransmitator din creier-dopamina, serotonina, noradrenalina
d) Cauze biochimice
e) Alterarea/reducerea funcției neuropsihologice
f) Inhibiția comportamentala
g) Influența factorilor de mediu
h) Tulburări de adaptare la stilul și stresul societății moderne
i) Efectul suprastimulant al mediului înconjurător asupra copilului.

Semne asociate cu neatenția

 Copilul nu reușește să acorde atenția necesară detaliilor sau face greșeli asociate cu
lipsa de atenție când vine vorba de lecții sau de alte activități.

 Are probleme în a se concentra asupra sarcinilor sau a activităților legate de joacă.

 De multe ori nu pare să asculte când i se vorbește direct.

 Nu respectă instrucțiunile și nu reușește să termine lucrările școlare, sarcinile sau

îndatoririle.

 Adesea are probleme în organizarea sarcinilor și a activităților.

 Adeseori este reticent în a efectua acțiuni care necesită efort mental pe o perioadă
lungă de timp (cum ar fi temele).

 Pierde frecvent lucrurile necesare pentru diverse activități (de exemplu, materiale
școlare, creioane, cărți, portofel, chei etc.)
 De multe ori pare ușor distras de la ce se întâmplă în jur.

 Uită multe dintre activitățile pe care le are de făcut zilnic.

Semne asociate cu hiperactivitatea și impulsivitatea

 Copilul se foiește des pe scaun, își freacă mâinile sau picioarele, bate cu degetele în
masă a nerăbdare.

 Se ridică des de pe scaun în situații în care trebuie să rămână așezat.

 Adesea aleargă sau se urcă pe mobile în situații în care acest lucru nu este adecvat.

 De multe ori este incapabil să se joace sau să participe la activități de agrement în

liniște.

 Vorbește excesiv.

 Dă răspunsuri înainte ca o întrebare să fie finalizată.

 Are frecvent probleme în a-și aștepta rândul.

 Întrerupe des alte persoane care vorbesc sau intervine brusc în jocurile altor copii.

 Diagnostic ADHD
 În timp ce unii medici pun prea ușor diagnosticul de ADHD, alții nu se grăbesc
să diagnosticheze această tulburare. Situația este delicată, deoarece multe
simptome de ADHD se confundă cu ale altor afecțiuni sau cu diverse
comportamente tipic copilărești, astfel încât de multe ori este dificil de stabilit
un diagnostic precis.
 În general, pentru a pune un diagnostic de ADHD, medicul trebuie să constate
că persoana manifestă 5-6 dintre simptomele asociate cu ADHD-ul pentru cel
puțin 6 luni la rând și că aceste comportamente sunt deranjante atât în ceea
ce privește situația prezentă a persoanei, cât și dezvoltarea ei ulterioară,
interferând cu calitatea vieții școlare și sociale.
 De asemenea, trebuie să mai fie întrunite condiții precum:
 • mai multe dintre simptomele asociate cu neatenția sau cu hiperactivitatea
au apărut înainte de vârsta de 12 ani
• mai multe dintre simptome se manifestă în două sau mai multe locuri (de
exemplu, și la școală, și acasă, și în vizitele la prieteni etc.)
• simptomele nu sunt explicate mai precis de altă tulburare mentală
(anxietate, tulburare disociativă etc.).
 Cu cât simptomele sunt mai severe, cu atât diagnosticul de ADHD tinde să fie
stabilit mai devreme în viață. Vârsta medie de diagnosticare a ADHD-ului în
formă ușoară este cea de 8 ani, a celui moderat - 7 ani, iar a celui sever - 5
ani.

 Tratament ADHD
 Deși ADHD-ul nu se vindecă, tratamentele disponibile în prezent pot contribui
la reducerea simptomelor și la îmbunătățirea funcționării. Tratamentul include
medicație, psihoterapie și ajutor din partea familiei. Nu se cunoaște un
tratament naturist pentru ADHD, însă terapia comportamentală, ieșirea în
natură și exercițiile fizice se dovedesc utile.
 Pentru multe persoane, medicamentele pentru ADHD reduc hiperactivitatea și
impulsivitatea și îmbunătățesc capacitatea de concentrare, muncă și învățare.
De asemenea, medicamentele pot îmbunătăți coordonarea fizică. Uneori, mai
multe medicamente în doze diferite trebuie încercate înainte de a găsi
tratamentul cel potrivit care să funcționeze pentru o anumită persoană. Oricine
se află în tratament medicamentos pentru ADHD trebuie să fie monitorizat
îndeaproape de medicul curant.
 Tratamentul poate include medicamente stimulante ale sistemului nervos
central, care să crească nivelurile de dopamină și norepinefrină, pentru a ajuta
persoana să se concentreze: dextrometamfetamină, dextrometifenidat,
metilfenidat. Dacă acestea nu funcționează sau au efecte secundare, medicul
poate recomanda non-stimulante precum atomoxetina sau antidepresive
(nortriptilina), ori guanfacina sau clonidina.


 Terapie comportamentală

 Acest tip de terapie învață o persoană cum să-și schimbe și să-și monitorizeze
propriul comportament, dar și cum să învețe să se aprecieze când a reușit să
se comporte așa cum dorește. De asemenea, părinții, profesorii și membrii
familiei pot oferi feedback pozitiv sau negativ pentru anumite comportamente
și pot ajuta la stabilirea unor reguli clare, liste de activități și alte rutine
structurate pentru a ajuta o persoană să-și controleze comportamentul.
Terapeuții pot, de asemenea, să-i învețe pe cei mici abilități sociale, cum ar fi
cum să își aștepte rândul, să împartă jucăriile cu alți colegi, să ceară ajutor
sau să răspundă la tachinări.

 Terapie cognitiv-comportamentală

 Acest tip de terapie învață o persoană cum să fie conștientă de propriile

gânduri și sentimente și cum să și le accepte pentru a-și îmbunătăți
concentrarea. De asemenea, terapeutul învață persoana cu ADHD cum să se
adapteze la schimbări, cum să gândească înainte de a acționa și cum să
reziste impulsurilor de a-și asuma riscuri inutile.

 Terapie familială

 Acest tip de terapie implică și membrii familiei persoanei afectate de ADHD

pentru a-i ajuta să facă față comportamentelor perturbatoare ale persoanei,
cum să încurajeze schimbările în comportament și să interacționeze mai bine
cu cel afectat.
  Training pentru părinți

 Părinții vor fi antrenați de terapeut să-și dezvolte abilitățile necesare pentru a

încuraja și recompensa comportamentele pozitive ale copiilor cu ADHD.
Părinții sunt învățați să ofere feedback imediat și pozitiv pentru
comportamentele pe care doresc să le încurajeze și să ignore sau să
redirecționeze comportamentele pe care doresc să le descurajeze. În plus,
părinții deprind și tehnici de gestionare a stresului, pentru a putea reacționa cu
calm la comportamentul copilului.

1. ADHD-ul este „boala“ copiilor nedisciplinați.

FALS. Nedisciplinați, neastâmpărați, răsfățați, leneși sunt doar câteva

etichete pe care le lipim pe sufletele copiilor. Ca terapeut relațional,
susțin conștientizarea faptului că starea de bine și sănătatea țin de
calitatea relațiilor pe care le-ai avut și le ai cu cei din jurul tău. De
fapt, copiii problematici sunt problematici pentru că le lipsesc
abilitățile de a nu fi problematici, după cum spune Ross W. Greene în
cartea sa, Pierdut și regăsit. Cum îi ajutăm pe elevii cu probleme
comportamentale? Este important de precizat că această tulburare nu
este o invenție recentă a unor specialiști (medici, psihologi) și că sunt
date în acest sens, care fac referire la „deficit atențional“ încă din anul
1775 (Melchior Adam Weikard).

Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate este o problemă de

sănătate mintală extrem de importantă la nivel global, cu o prevalență
estimată între 5,3% și 7,1%, fiind mult mai frecvent diagnosticată în
rândul copiilor și adolescenților. Principalele simptome ale acestei
tulburări includ tipare de lipsă de atenție și hiperactivitate sau
impulsivitate ridicate, care afectează funcționarea normală a
persoanelor pe mai multe paliere, precum relațiile sociale sau
performanțele educaționale. În plus, studiile au arătat că această
tulburare este asociată și cu costuri economice ridicate la nivel de
societate, atât în cazul în care apare la copii, cât și în cazul adulților.

2. ADHD este o tulburare specifică copilăriei și nu are nicio

legătură cu adulții.
FALS. Conform ADHD Institute, prevalența globală a ADHD-ului
este de 3-7% la copii și adolescenți, cu o medie de 3,4% la
adulți. Tulburarea deficitului de atenție (ADD) a devenit un subiect
foarte controversat în ultimii ani. Evoluția ADHD este variabilă în
funcție de severitatea simptomelor, mediul în care este copilul
(familial, școlar, grupul de prieteni), de intervenția medicală și
psihologică. În general, sub tratament corespunzător (când este
necesar), evoluția este favorabilă și copilul își atinge potențialul.
Pentru majoritatea tinerilor, simptomele sunt minime sau absente,
odată intrați în perioada de adult tânăr (19-21 ani). Există însă și un
număr de persoane adulte care suferă de ADHD.

3. Spre deosebire de băieți, fetele nu au ADHD.

FALS. Cele mai cunoscute simptome legate de ADHD sunt

hiperactivitatea, mișcarea excesivă, inabilitatea de a sta locului și, în
general, aspectul perturbator al comportamentului atât în clasă, cât și
în familie, la locul de joacă etc. Acest comportament este mult mai
specific băieților. Fetele prezintă frecvent simptome mai subtile, mai
dificil de depistat, dar la fel de importante din punct de vedere al
consecințelor. Dar multe fete pot sta liniștite, părând visătoare și
luptându-se să termine o sarcină sau să-și organizeze viața. Aceste
simptome discrete fac tulburarea adesea greu de recunoscut și multe
fete nu sunt diagnosticate, uneori chiar și până la vârsta de adult.
Conform clasificării acestei tulburări, fetele se încadrează, cel mai
frecvent, la tipul predominant cu deficit de atenție și mai rar manifestă
hiperactivitate-impulsivitate, dar comportamentul este diferit față de
cel al băieților.

4. Persoanele cu ADHD manifestă următoarele trei

dificultăți: deficit de atenție, hiperactivitate și probleme
de management al impulsului.

ADEVĂRAT. Tulburarea deficitului de atenție are o varietate mare de

simptome, de la urgență perpetuă, dificultăți de concentrare, durere
emoțională, umor auto-depreciativ, probleme în relații, stimă de sine
scăzută, neliniște și singurătate. Potrivit lui Gabor Maté, cele trei
caracteristici majore ale ADD/ADHD sunt dificultatea de menținere a
atenției, hiperactivitatea și controlul deficitar al impulsului. Cartea
scrisă de Gabor Maté, Minți împrăștiate pornește de la experiența
proprie din anii de practică, dar și de la studiile de cercetare din
domeniu. Modul în care scrie autorul oferă speranță pentru persoanele
care se confruntă cu această afecțiune. Cadrele didactice, specialiștii,
părinții pot să-și clarifice, prin această lectură, aspectele prin care
experiențele timpurii modelează biologia și psihologia creierului
uman. În acest sens îmi vin în minte cuvintele unui copil de grădiniță,
pe care le-am auzit în cabinet: „Eu știu că nu este corect să lovesc
copiii, dar cotul meu nu ascultă de mine“ (impulsivitatea în cuvinte
sau comportamente). Alteori, pot să apară bătăi ușoare cu degetele de
la mâini sau picioare, ros unghii, dinți care mușcă interiorul gurii.
Uneori, vorbit excesiv (porecle: pasărea vorbitoare). Un copil spunea:
„Sunt separat de oameni și mă tem că dacă nu muncesc din greu să
stabilesc contactul cu ei, mă vor lăsa singur. Nu știu să fac asta decât
prin cuvinte. Nu cunosc altă cale.“

5. Copiii sau adulții care suferă de ADHD au provocări

serioase în îndeplinirea responsabilităților și adesea sunt
criticați de către cei din jur.

ADEVĂRAT. Deseori, copiii sunt supuși criticilor și făcuți de rușine

în fața celorlalți. Lentila prin care îi percepem pe acești copii va
influența enorm atitudinea pe care ne-o asumăm față de ei și strategiile
pe care le adoptăm în demersurile de a-i ajuta.

Copiii sau adulții ajung adesea la o deconectare automată, nedorită, o

frustrantă stare de non-prezență a minții. În cazul copiilor, pare că
brusc nu au văzut și nu au auzit nimic din ceea ce se întâmplă.
Distragerea atenției nu este consecventă: în unele activități, copilul se
poate concentra (hiperconcentrare, atenție pasivă, fără efort – TV sau
jocuri video), în altele, în care este nevoie de atenție activă, are nevoie
de o motivație suplimentară.

6. Cel mai des este vorba despre lene, în cazul unor

persoane, dar le place să spună că suferă de ADHD.
FALS. Dificultățile de concentrare le pot afecta copiilor performanța
școlară, iar aceștia sunt deseori încadrați în categoria copiilor „leneși“,
cadrele didactice concluzionând că „ar putea, dar nu vor să învețe“. De
fapt, copiii cu ADHD realmente nu pot să își mențină atenția suficient
timp și simt în permanență nevoia să se miște, să facă ceva, să
verbalizeze.

7. Psihoterapia și managementul comportamental

reprezintă strategii de intervenție utile în gestionarea
ADHD-ului.

ADEVĂRAT. O abordare specifică o constituie terapia

comportamentală. Aceasta se realizează, la îndrumarea medicului
psihiatru sau a psihologului clinician, cu un psihoterapeut specializat
în programe de intervenție cu copiii. În cadrul terapiei, copilul învață
un mai bun control al activității și impulsivității – el învață să își
adapteze mai bine comportamentul în funcție de situație, să amâne
unele acțiuni și imbolduri pentru când este mai potrivit. Sunt antrenate
diferite funcții executive, atenția și concentrarea, capacitatea de
organizare și planificare, recunoașterea, exprimarea și reglarea
emoțiilor (răspunsul la situații dificile emoțional). Părinții și familia
sunt și ei implicați atât pentru a învăța noi moduri de comportament
mai utile pentru copil, cât și pentru a primi informații despre
provocările și punctele forte ale copilului lor. În terapie, învățarea se
produce prin joc și recompense, gradat, astfel încât copilul să fie
motivat și să meargă cu plăcere. Tot ce se acumulează în terapie
trebuie exersat și implementat de părinți acasă, pentru a determina o
schimbare de durată.

8. Fiecare persoană cu ADHD ar trebui să beneficieze de

tratament medicamentos.

FALS. Medicamentele niciodată nu trebuie să fie singurul tratament și

nici măcar prima opțiune. Scopul medicației nu este să controleze
comportamentul copilului sau al adultului, ci să-l ajute să se
concentreze, pentru a-și îmbunătăți funcționarea în diferite medii;
tratamentul este justificat într-un context clinic și de evaluare
complexă (inclusiv medicală) a persoanei, respectiv
copilului.Tratamentul în ADHD include diferite linii, care se
utilizează, de obicei, în combinație (medicația, terapia psihologică,
psihoeducația familiei). Tratamentul medicamentos este recomandat,
monitorizat și ajustat periodic de către psihiatrul de copii. Inițial, se
poate începe cu terapia psihologică (comportamentală) și dacă aceasta
nu determină suficiente schimbări sau nu este posibilă efectuarea ei, se
recomandă evaluarea medicală și medicul decide medicația. În funcție
de severitatea problemelor și de impactul lor asupra dezvoltării
copilului, medicația poate fi începută înainte sau după inițierea
psihoterapiei.

9. Modificarea factorilor de mediu și limitarea stimulării

exagerate din partea mediului este, de asemenea, un
aspect important al intervenției în ADHD.

ADEVĂRAT. Gabor Maté pune accentul pe mediul social și

emoțional (importanța relației de atașament), care, spune el, joacă un
rol esențial atât în dezvoltarea, cât și în vindecarea acestei afecțiuni.
Practic, cu toate că nu ignoră faptul că genetica poate juca un rol în
predispoziția unei persoane la ADD/ADHD, el pune accentul pe
lucrurile pe care le putem controla: schimbările de mediu, dinamica
familială și stilul parental. De asemenea, mediul fizic și cel spiritual
(autoeducarea) sunt condiții necesare formării unor noi circuite la
nivel cortical, deoarece mintea umană poate forma noi moduri de
relație cu lumea și cu sinele. Pe lângă aceste aspecte, igiena somnului,
nutriția, exercițiul fizic, timpul petrecut în natură, sarcinile în afara
programului (evitarea supraîncărcării), timpul de recreere, exprimarea
creativă, meditație și mindfulness reprezintă alte aspecte importante
ale intervenției.

10. Persoanele diagnosticate cu ADHD pot trăi o viață

de calitate dacă beneficiază de terapie comportamentală
și dacă beneficiază de susținerea celor din jur.

ADEVĂRAT. Gabor Maté consideră că problemele comune ale

persoanelor cu ADD/ADHD sunt frica de intimitate și angajamentul și
insistă ca medicii și psihoterapeuții să le ia în calcul și să le abordeze
în lucrul cu pacienții. Autorul vorbește despre tratamentul traumelor
timpurii și cum, datorită plasticității creierului, ele pot fi reparate și
vindecate. El consideră că, în ciuda impactului pe care îl au
experiențele dificile din perioada de dezvoltare, mai târziu în viață, un
mediu diferit și identificarea nevoilor sănătoase pot face minuni în
ceea ce privește remodelarea tiparelor învățate.