INSTITUŢIONALIZAREA PERSOANELOR VÂRSTNICE:

CAUZE, EFECTE ŞI ACŢIUNI DE AJUTOR

În zilele noastre, mulţi consideră că vârstnicii au devenit o povară pentru societatea

românească, unde procentul populaţiei active este din ce în ce mai mic faţă de cel al
populaţiei inactive. Bătrâneţea a ajuns să fie asociată cu boala, cu neputinţa,
conservatorismul, lipsa de discernământ, iritabilitatea şi dependenţa de alţii.
Bătrâneţea este o etapă a vieţii noastre, face parte din natura umană, este inevitabilă şi
imposibil de negat de oricare dintre noi. Chiar dacă ne e greu să acceptăm ideea îmbătrânirii
şi a condiţiei noastre de muritori, nu putem face altceva decât să ne recunoaştem limitele şi
să ne resemnăm. Din această perspectivă, a-i umili pe vârstnici înseamnă a ne umili propria
proiecţie în viitor. O populaţie se numeşte “îmbătrânită” atunci când statisticile demografice
arată o vârstă medie ridicată, o proporţie mare a vârstnicilor, o pondere mică a copiilor.
Evoluţia demografică actuală a adus în prim plan fenomenul “îmbătrânirii demografice”
delimitat de creşterea numărului persoanelor vârstnice în structura generală a populaţiei.
Fenomenul este mai accentuat în ţările dezvoltate şi este caracteristic ţării noastre.
Anii trec fără ca omul să-şi dea seama şi la un moment dat, privindu-se în oglindă, se
înfricoşează. Atunci se naşte spaima de viitor, de timpul care trece repede, de
ireversibilitatea vieţii şi apar gândurile care-i macină încet, încet sufletul. Realizează că de
la tinereţe a trecut la bătrâneţe fără să trăiască perioada maturităţii şi, în loc să privească cu
cu entuziasm la viitor, meditează la trecut cu nostalgie. Se ajunge astfel la o vârstă în care
omul începe să se hrănească cu amintiri de mult apuse, şi-i apar necontrolabil în minte
părerile de rău sau chiar momentele fericite din parcursul vieţii. Adeseori, omul ajunge la
bătrâneţe descoperind că a trăit mai mult sau mai puţin şi îşi dă seama de cea pierdut astfel
că uneori consideră că au avut o viaţă ratată, neîmplinită. Omul poate fi şi împlinit atunci
când în nostalgia trecutului îşi face o analiză a vieţii şi constată că aceasta a fost una aşa
cum şi-a dorit, neavând păreri de rău, fiind cu adevărat mulţumit de realizările lui.
Bătrâneţea este o stare reprezentată printr-o multitudine de interacţiuni, un „ghem„ de
tendinţe generative şi cumulative, o răscruce obţinută anevoios şi conflictual. Din această
cauză, bătrânii ajung să constituie din ce în ce mai mult un subiect angoasant pentru
societatea noastră, iar asistenţa socială din România se confruntă astfel cu una dintre cele
mai complexe probleme, după ceea a copiilor aflaţi în dificultate.
O dată cu îmbătrânirea apar şi problemele caracteristice acestei vârste, care uneori îi
depăşesc pe cei în cauză şi chiar pe familiile lor. Situaţia ideală pentru un vârstnic este de a
trăi, până la sfârşitul vieţii, în mijlocul familiei sale naturale, care să-i acorde suportul şi
afecţiunea de care are nevoie. Însă, după cum s-a precizat, aceasta este, o situaţie ideală,
care pe zi ce trece se destramă şi mai mult, iar bătrânii după o viată plină de greutăţi şi
suferinţe, când ar fi momentul să fie la rândul lor îngrijiţi şi respectaţi, sunt părăsiţi şi
neglijaţi de proprii copii.
 Sunt mulţi bătrâni fără copii, fără rude, care nu se pot descurca singuri, astfel încât în
acest caz este nevoie de o îngrijire din partea asistenţei sociale, care de foarte multe ori
decurge la instituţionalizare. Deşi se consideră că instituţionalizarea este o măsură de ultimă
instanţă, există persoane care sunt în imposibilitatea de a alege, pentru care
instituţionlizarea este ultima soluţie.
De exemplu: cei care nu sunt capabili să se întreţină singuri din cauze economice; cei
care nu au rude; cei care au o stare mentală nesatisfăcătoare, prezentând riscuri pentru
societate, apropiaţi; cei care au o situaţi fizică precară; cei care trăiesc singuri, izolaţi. Pe
lângă aceste categorii de vârstnici, mai sunt şi alte motive care pot fi enunţate pentru luarea
deciziei de instituţionalizare: pierderea locuinţei; neadaptarea în cazul serviciilor la
domiciliu oferite de asistenţa socială; probleme şi tensiuni în cadrul familiei de origine;
violenţa domestică, abuzul celor care ar trebui să-i îngrijească şi chiar dorinţa manifestă a
vârstnicului.
În condiţiile enunţate mai sus, este evident faptul că internarea bătrânului într-o
instituţie este cea mai bună soluţie, aici fiindu-i satisfăcute nevoile de bază, primare de
genul adăpost, alimentaţie, îmbrăcăminte şi asistenţă medicală.
Instituţionalizarea, vine de asemenea cu consecinţe grave asupra vârstnicului, la nivel
mental în general, cele mai răspândite sunt legate de: pierderea identităţii, a autonomiei,
deculturaţia vârstnicului, poziţiile umilitoare la care sunt supuşi, pierderea rolurilor pe care
le avea înainte de instituţionalizare, considerarea vârstnicilor ca fiind un tot unitar, astfel
încât sunt supuşi aceloraşi activităţi şi obiceiuri, mulţi dintre ei simţindu-se obligaţi să
participe.
Foarte importantă pentru studiul fenomenului îmbătrânirii este gerontologia.
Gerontologia este un domeniu multidisciplinar care studiază procesele fenomenului de
îmbătrânire din perspectivă biopsihosocială (la care se poate adăuga perspectiva medicală şi
cea economică), toate aceste aspecte influenţând direct, modul în care oamenii parcurg
ultima etapă a vieţii (bătrâneţea, senectutea). Putem spune că gerontologia a luat naştere
datorită interesului crescut pentru înţelegerea procesului de îmbătrânire.
Putem spune că viaţa este un mixt de evenimente, senzaţii şi trăiri care sunt
interiorizate, devenind parte din propria structură interioară. Este foarte important modul
cum îmbătrâneşti deoarece când ajungi la această perioadă, de regresie în general, este
normal să avem o satisfacţie cu privire la viaţa avută, şi nicidecum, păreri de rău şi nostalgii
excesive. Intr-un fel trebuie sa existe un curaj al îmbătrânirii şi a ceea ce se va întâmpla pe
viitor, să dispară frica de moarte.
Moartea trebuie înţeleasă ca un fenomen natural, normal, care survine inevitabil în
perioada bătrâneţii, toţi oamenii sunt datori să moară, intervenind meditaţia cu privire la
momentul morţii şi totodată anxietatea. Mulţi dintre vârstnici înţeleg acest fenomen, iar
disperarea şi frica de moarte se diminuează şi profită de timpul rămas petrecându-l cu cei
dragi. Îmbătrânirea nu trebuie privită ca un “rău”, mulţi zic că este “răul necesar”, ci ca un
stadiu care face parte din viaţă, ireversibil, o perioada în care însăşi corpul cedează încet şi
se aşteaptă răsplata care trebuie primită în urma binelui şi efortului depus pentru societate
în sine.
O societate fără bătrâni sau care doar îi tolerează, îşi refuză trecutul şi identitatea, mai
exact valorile pe care s-a întemeiat prezentul, astfel încât devine o societate dezechilibrată,
săracă, lipsind cu desăvârşire bogăţia, în adevăratul sens al cuvântului, aceasta constând în
înţelepciunea şi valoarea pe care o transmit din generaţie în generaţie bătrânii urmaşilor.
Bătrâneţea este definită ca fiind “etapa finală din viaţa fiinţelor, caracterizată prin
diminuarea treptată a funcţiilor fiziologice”.

Cauzele care influenţează instituţionalizarea

Problema instituţionalizării se pune pe măsura în care există dificultăţi în asigurarea
îngrijirilor în familie: familia de origine s-a destrămat, copiii s-au răspândit în diferite părţi
ale lumii, chiar dacă unii copii sunt aproape din punct de vedere geografic, spaţial, sunt în
schimb, foarte departe din punct de vedere afectiv, uman (îşi refuză proprii părinţi, îi
internează în instituţii sau, pur şi simplu, îi dau afară din propriile lor locuinţe), alte rude au
propriile lor probleme şi chiar dacă ar dori nu se pot dedica unei asemenea activităţi, vecinii
nu-şi mai asumă nici ei asemenea responsabilităţi. Neînţelegerile, destrămarea familiei,
abuzarea vârstnicului în familie fac necesară scoaterea vârstnicului din familie şi internarea
lui într-o instituţie de asistenţă socială.
Însă, o astfel de decizie este un act de mare răspundere şi ar trebui să cuprindă numai
urgenţele medicale sau sociale. Experienţa arată că mediul cel mai prielnic pentru vârstnic,
rămâne familia (aceasta fiind şi dorinţa vârstnicilor), de aceea întoarcerea la domiciliu este
un deziderat, mai ales în cazul în care condiţiile de la domiciliu sunt favorabile .
În România există mai multe tipuri de instituţii specializate de ocrotire. În funcţie de
perioada în care vârstnicul este ocrotit, instituţiile pot fi pe termen lung, pe termen scurt sau
temporare.
Instituţiile pe termen lung sunt căminele de pensionari unde se pot interna ca urmare a
deciziei Oficiului de Asistenţă Socială, numai vârstnici pensionari.
Ocrotirea temporară presupune accesul în centre de zi în care vârstnicul îşi poate
petrece sub supraveghere timpul liber sau poate fi îngrijit pe perioada cât familia desfăşoară
alte activităţi. De asemenea, vârstnicul beneficiar al unor astfel de programe poate participa
şi la diverse programe recuperatorii.
Principalele cauze ale instituţionalizării pe termen lung identificate până la ora actuală
sunt:
- singurătatea şi lipsa reţelei de suport;
- dorinţa manifestă a vârstnicului;
- lipsa veniturilor;
- diferite afecţiuni cronice;
- handicapul fizic sau mental;
- pierderea locuinţei;
 - inadaptarea la serviciile de îngrijire la domiciliu;
- neînţelegerile din sânul familiei;
- imobilizarea la pat;
- abuzul îngrijitorilor/aparţinătorilor .
În privinţa îngrijirii pe termen lung, una dintre principalele modalităţi prin care
asistentul social gerontolog furnizează servicii persoanelor vârstnice şi familiilor acestora
este managementul de caz sau managementul îngrijirii. Standardele NASW(1999) au definit
managementul de caz ca fiind o metodă de furnizare a serviciilor, prin care un asistent
social profesionist evaluează trebuinţele beneficiarului şi familiei acestuia, când este cazul,
şi coordonează, monitorizează, evaluează şi susţine un pachet de servicii multiple pentru a
identifica şi satisface nevoile complexe ale beneficiarului. Scopul managementului de caz
este de a optomiza evoluţia beneficiarului, oferind servicii calitative într-o manieră eficientă
şi efectivă, pentru persoane cu trebuinţe multiple şi complexe .
Admiterea vârstnicilor în instituţii se face în urma solicitărilor din partea vârstnicului
sau din partea membrilor familiei către serviciul public de asistenţă socială. În general,
procedeul de admitere aduce daune individului, care este considerat “un obiect uşor de
prelucrat”. El este privat uneori de propriile haine, este adesea victima agresiunii fizice sau
verbale a personalului în general slab calificat, este stigmatizat prin arătarea înspre el cu
degetul sau ignorat. Persoanele instituţionalizate în spitale-sociale, în ordinea “urgenţei
sociale” sunt:
- vârstnicul singur, fără familie, ce nu se poate autoservi corespunzător şi în lipsa
altor forme de ajutor;
- vârstnicul cu tulburări psihice majore (de tip demenţial în stadii grave);
- vârstnicul cu tulburări psihice cu grad mare de periculozitate socială, agitaţie,
stări grave delirante;
- vârstnicii cu incontinenţa ano-vezicală fără condiţii de îngrijire în mediul
familial .

Instituţionalizarea versus menţinerea la domiciliu a vârstnicilor

Dacă în România era şi încă, este considerată o situaţie de normalitate

instituţionalizarea unei persoane vârstnice, în ţările dezvoltate ale lumii, la ora actuală, sunt
deja puse în aplicare, strategii ce vizează reversal. Această schimbare de atitudine, de
încurajare şi promovare a dezinstituţionalizării a fost analizată şi ulterior justificată, prin
simplul fapt că, orice persoană indiferent că este vorba de un vârstnic, adult, tânăr,
adolescent sau copil, funcţionează mult mai bine în mediul familial, evident, atunci când
familia este una bună, cu o homeostazie echilibrată .
În plus, pentru menţinerea vârstnicului în familie, este nevoie ca membrii acesteia să
fie capabili să facă cu succes obstacolelor apărute, factorilor stresori, problemelor inerente
apărute coabitării cu o persoană vârstnică, mai ales când aceasta prezintă un grad mare de
dependent (de regulă, persoane peste 85 de ani). Pentru orice vârstnic convieţuirea alături de
membrii familiei reprezintă situaţia ideală, iar avantajele sunt, în special, pe plan psihologic.
Cadrul familial îi conferă vârstnicului posibilitatea de a-şi desfăşura viaţa de zi cu zi într-un
mod normal, natural, beneficiind de autonomie în mişcări şi decizii, îl solicită şi îi
antrenează abilităţile într-o manieră în care viaţa în instituţie nu le poate valorifica .
Serviciile sociale de îngrijire la domiciliu sunt un tip de asistenţă socială relativ nou
apărut îm ţara noastră şi prezent mult mai pregnant în teorie şi acte normative decât în
realitatea comunitară. Deşi serviciile specializate şi îngrijirile la domiciliu sunt recunoscute
ca importante deoarece sunt adaptate vevoilor individuale ale fiecărui beneficiar, permit
continuarea îngrijirii bolnavului, sunt mai ieftine decât îngrijirile spitaliceşti şi asigură
satisfacţia pacientului, care atinge un grad maxim de independenţă funcţională la domiciliul
său, dezvoltarea lor a fost încetinită de următorii factori: lipsa banilor, a personalului
specializat şi, până în anii 2000, a legislaţiei specifice.
La ora actuală, îngrijirea la domiciliu reprezintă un stres pentru aparţinători. Aceştia,
considerându-şi în cele mai multe cazuri habitatul drept un loc închis, un domeniu rezervat
prin excelenţa confidenţialităţii, resimt ca un disconfort intens imixtiunea terţilor în această
lume şi văd orice sprijin/intervenţie ca o imixtiune (amestec nedorit). Deşi atmosfera
familială constituie un confort psihic pentru vârstnic, în unele cazuri instituţionalizarea este
mai favorabilă calităţii vieţii clientului.
O parte semnificativă dintre bătrâni sunt fără aparţinători, ceea ce, în condiţiile lipsei
reţelelor de suport şi a serviciilor de îngrijire la domiciliu, forţează opţiunea
instituţionalizării .

Avantajele menţinerii vârstnicului în familie

Avantajul unei astfel de situaţii, a menţinerii vârstnicului în familie, este acela că
persoana vârstnică este înconjurată de dragoste, lucru esenţial indiferent de vârstă.
Simţinând dragoste din partea celor apropiaţi, vârstnicul va avea mai multă putere
interioară, va trece mai uşor peste problemele cu care se confruntă, va fi mai puternic în
lupta împotriva bolilor.În acest mod, el îşi va construi o percepţie a imaginii de sine şi o
stimă de sine crescută.
Familiile în care relaţiile se bazează pe dragoste şi respect, identificarea, analizarea şi
rezolvarea problemelor legate de persoana vârstnică, se vor realiza în mod co-participativ,
prin cooperare, negociere şi compromisuri, ţinându-se cont de părerea, dorinţele şi
propunerile persoanei vârstnice. Ideile prezentate în rândurile anterioare reprezintă situaţia
ideală a menţinerii vârstnicului în familie, însă, aceste situaţii devin de la o zi la alta tot mai
rar întâlnite, dacă avem în vedere că familia ca entitate, începe să fie tot mai neunitară.
Aceasta se datorează, în primul rând, faptului că membrii tineri ai familiei sunt preocupaţi,
în special, de activităţi personale, în timp ce vârstnicii sunt neglijaţi, frecvent fiind
consideraţi, chiar o povară .
Îngrijirea la domiciliu a persoanelor vârstnice are o serie de avantaje:
 - recuperarea mai rapidă a persoanei vârstnice;
- cheltuieli mai mici în comparaţie cu cele ridicate de instituţionalizare;
- conservarea relaţiilor cu familia;
- educarea familiei în direcţia solidarităţii morale, a grijii şi a respectului pe care
generaţiile mai tinere le datorează persoanelor de vârsta a treia;
- antrenarea mai activă a unor resurse, cum ar fi: familia, prietenii, vecinii, voluntarii,
bisericile, comunitatea .

Dezavantajele menţinerii vârstnicului în familie

Se ajunge la a fi evidenţiate dezavantajele menţinerii în familie a vârstnicului, şi
anume: în cadrul familiei vârstnicul nu poate beneficia întotdeauna de securitate, de servicii
de asistenţă medicală (ori de câte ori este nevoie, în special, în cazul în care vârstnicul are
probleme de sănătate majore, ce trebuiesc ţinute atent sub observaţie), activităţi
recuperatorii, de relaxare, de implicare în activităţi comune cu persoane de aceeaşi vârstă şi
activităţi intergeneraţionale.
Unul dintre dezavantajele menţinerii vârstnicului în familie, susţinut şi de absenţa
serviciilor sociale competente, este epuizarea familiei, atunci când vârstnicul necesită
îngrijire permanentă. Se poate ajunge la situaţia în care, membrii familiei nu mai reuşesc să
facă faţă problemelor cu care se confruntă şi la un moment cedează psihic, având ei la
rândiul lor nevoie de susţinere. Dacă nu găsesc un punct de echilibru, se poate ajunge la
situaţii extreme, cum ar fi maltratarea sau sau neglijarea vârstnicului, aşadar, la diverse
forme de abuz asupra persoanelor vârstnice. Pentru vârstnici, familia constituie factorul
vital, fundamental şi de aceea, resursele familiei trebuie valorificate într-o măsură cât mai
mare şi pentru o perioadă de timp. Cât mai îndelungată. Conflictele dintre generaţii sunt o
realitate, încă există, dar nu sunt întotdeauna o regulă. Atitudinea de respingere şi uneori,
agresivitate faţă de vârstnici trebuie recunoscute, conştientizate şi combătute în măsura
posibilităţilor, în acest fel contribuind la evitatea instituţionalizării, care în majoritatea
cazurilor, este nefavorabilă vârstnicului .

Decizia de instituționalizare nu ar trebui luată decât după o evaluare riguroasă a

contextului medico-psihosocial şi a dorinţelor pacientului şi familiei sale.
În decizia de a instituţionaliza o persoană vârstnică, consilierea bolnavului şi a familiei
sale nu se poate face decât după o evaluare foarte precisă. Aceasta trebuie să ţină cont de
starea medico-psihosocială a pacientului, de dorinţa pacientului şi a familiei sale şi, de
asemenea, de diferitele soluţii accesibile.
1)Evaluarea globală a persoanelor vârstnice
Evaluarea trebuie să fie globală. Pentru o problemă medicală identică, diversitatea
situaţiilor sociale sau de mediu explică faptul că într-un caz se preconizează menţinerea la
domiciliu, iar în altul se consiliază pentru instituţionalizare. Un bătrân atins de gonartroză
invalidantă ar putea să fie menţinut la domiciliu dacă locuieşte într-un imobil dotat cu
ascensor, mai ales dacă beneficiază de ajutor la domiciliu, în special pentru a-şi face
plimbările.
Dacă, din nefericire, acelaşi vârstnic locuieşte la etajul cinci, fără ascensor, şi dacă în
comunitate nu se practică ajutorul la domiciliu, situaţia este total diferită. Acest factor este
determinanr în decizia de a propune un plasament. O persoană vârstnică atinsă de un proces
demenţial evoluat poate rămâne mult timp la domiciliu dacă anturajul reuşeşte în
permanenţă să se organizeze astfel încât aceasta să nu fie pentru fiecare o sarcină grea.
Dimpotrivă, aceeaşi persoană singură şi izolată va trebui, în mod cert, instituţionalizată
rapid.
2) Semnalele de alarmă
Anumite indicii defavorabile trebuie să alerteze medicul generalist şi să-l determine să
efectueze sau să dispună o evaluare a persoanei vârstnice în ceea ce priveşte gradul său de
dependenţă. Este vorba de indici la nivelul:
- persoanei: neglijenţă vestimentară şi pierderea interesului pentru aspectul propriu,
miros de urină, hematoame şi/sau arsuri, scăderea în greutate;
- comportamental: dificultăţi de aprovizionare, stocarea nejustificată a anumitor
produse, uitări importante şi frecvente cu elemente de periculozitate, izolare şi pierdere a
interesului, agresivitate;
- al locuinţei: locuinţa neîntreţinută, întreruperea plăţilor facturilor etc.
Este logic să se efectueze evaluarea exhaustivă încă din momentul în care un indiciu de
risc atrage atenţia medicului de familie (generalist).
În acelaşi timp, trebuie evitată dramatizarea, care poate transforma încremenirea
(şocul) provizorie a anumitor funcţii în diagnostic de invaliditate definită. Ireversabilitatea
poate fi prea rapid pronunţată (diagnosticată), cu o participare mai mult sau mai puţin activă
şi conştientă a familiei.
3) Cum evaluăm?
Există grile cu o folosire (aplicare) uşoară, care permit o evaluare a nivelului general
de autonomie a persoanei vârsnice. De exemplu, în străinătate se folosesc:
- scala IADL ( Instrumental Activities of Daily Living) a lui Lawton; ea evaluează
activităţile instrumentale ale vieţii cotidiene a subiecţilor cu o auonomie puţin alterată;
- grila AGGIR: este prezentată în detaliu în subcapitolul “Dependenţa persoanelor
vârstnice”.
Evaluarea globală este un ajutor preţios în luarea deciziilor medicului de familie,
pentru că acesta este cel care trebuie să rămână stăpân pe situaţie. Sfatul pe care el trebuie
să îl dea în vederea unui plasament integrează date mult mai complexe decât simpla
evaluare. Doar el dispune de aceste date, în special pentru că el conduce acţiunea diferiţilor
intervenţionişti.
Trebuie reţinut că odată cu instituţionalizarea, se produc fără voia lor o serie de
modificări de status şi rol, iar unul din lucrurile care îi tulbură cel mai tare pe vârstnici este
cascada de situaţii noi care intervin şi pe care trebuie să le înfrunte. Instituţiile ridică bariere
între persoanele din interior şi mediul extern, fapt care are ca rezultat pierderea rolurilor
care constituie o parte din personalitatea vârstnicului.
În societatea modernă, care cunoaşte un rapid proces de schimbare, contribuţia lor
scade, iar controlul exercitat de ei se diminuează, iar internarea într-o instituţie adânceşte şi
mai tare schimbarea ce se produce în viaţa vârstnicilor.
Mulţi vârstnici consideră instituţia ca o anticameră a morţii, unde participă la un proces
de “mortificare” devalorificându-se treptat, un loc unde toţi desfăşoară aceleaşi activităţi,
acest proces care implică interacţiuni cu alte persoane în cadrul respectivei instituţii are ca
rezultat pierderea identităţii, adică “eşti unul printre mulţi alţii”.
Vârstnicii instituţionalizaţi îşi pierd cu uşurinţă identitatea, deoarece preocuparea
personalului este să pună accent pe îngrijire, să se focalizeze pe asigurarea hranei şi a
igienei corporale, astfel încât se neglijează persoana în sine.
Persoanele de vârsta a treia refuză adesea chiar şi o şedere temporară în instituţii,
deoarece le consideră nişte cămine pentru săraci. În majoritatea cazurilor, plecarea într-o
instituţie este ultima decizie importantă în viaţă, care-i provoacă nelinişte şi teamă.
Uneori instituționalizarea este soluţia ideală, pe care o putem privi şi în mod pozitiv.
Într-o instituţie beneficiarii sunt mai bine îngrijiţi din punct de vedere medical, fiind
consultaţi de fiecare dată când se simt rău, precum şi periodic pentru a vedea starea lor de
sănătate. Vârsta lor este asemănătoare astfel încât pot conversa pe subiecte comune,
specifice persoanelor vârstnice, fără a întâmpina probleme privind mentalităţile dintre
generaţii.