UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

SECŢIA DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

INSTITUŢIONALIZAREA VÂRSTNICULUI:
IZOLARE SAU ALEGERE PRAGMATICĂ?

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
Conf. univ. dr. GAL DENIZIA
ABSOLVENT:
VOLOŞEN DANIELA

CLUJ-NAPOCA
2007
CUPRINS:

Rezumat...............................................................................................................................4
Motivaţie..............................................................................................................................6
Elemente introductive..........................................................................................................7

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII.......................................................9

1. Scurt istoric al preocupărilor pentru protecţia şi asistenţa persoanelor vârstnice............9
2. Aspecte psihosociale specifice vârstnicilor...................................................................13
3. Factori care influenţează instituţionalizarea..................................................................17
4. Tendinţe moderne în organizarea serviciilor de asistenţă socială a vârstnicilor............22
5. Teorii referitoare la rolul vieţii sociale a vârstnicului....................................................23

PARTEA PRACTICĂ A LUCRĂRII.............................................................................27

Prezentarea locului de practică..........................................................................................27
FAZA DE EVALUARE INIŢIALĂ................................................................................27
1. Proiect de evaluare iniţială............................................................................................27
2. Aspecte metodologice....................................................................................................28
3. Rezultatele cercetării.....................................................................................................29
3.1. Prelucrarea şi interpretarea datelor obţinute prin intermediul interviului..................30
3.2. Prelucrarea şi interpretarea datelor obţinute prin intermediul observaţiei.................36
4. Concluziile cercetării.....................................................................................................37
FAZA DE INTERVENŢIE SOCIALĂ..........................................................................41
1. Proiect de intervenţie.....................................................................................................41
2. Aspecte metodologice....................................................................................................42
2.1. Grupurile de consiliere...............................................................................................42
2.2. Consilierea individuală...............................................................................................42
3. Desfăşurarea intervenţiei sociale propriu-zise...............................................................43
3.1. Grupurile de consiliere...............................................................................................43
3.2. Consilierea individuală...............................................................................................47
3.3. Activităţi recreative....................................................................................................49

2
FAZA DE EVALUARE FINALĂ..................................................................................50
1. Proiect de evaluare finală..............................................................................................50
2. Rezultatele evaluării finale............................................................................................50

CONCLUZII FINALE ALE LUCRĂRII......................................................................52

PROPUNERI ŞI RECOMANDĂRI..............................................................................54

BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................55

ANEXE

3
REZUMAT

Tema acestei lucrări este „Instituţionalizarea vârstnicului: izolare sau alegere

pragmatică?” doreşte să suprindă impactul pe care internarea într-un centru de îngrijire
îl are asupra persoanei vârstnice, precum şi modul în care aceasta se raportează la acest
statut.

Despre calitatea vieţii din instituţii, se pot spune multe. Se poate vorbi însă de o serie de
transformǎri psihologice cu impact negativ asupra persoanei instituţionalizate, care,
asociate cu motivul internării, cu starea de bătrâneţe şi boală, generează probleme de
adaptare la condiţiile din mediul instituţional, precum şi probleme de relaţionare şi
comunicare corespunzătoare la nivelul grupului reprezentat ce asistaţii Centrului de
Îngrijire şi Asistenţă Cluj-Napoca.

Prezenta lucrare este structurată pe două părţi importante: fundamentarea teoretică a

lucrării şi partea practică.

În ceea ce priveşte fundamentarea teoretică a lucrării, aceasta s-a bazat pe selectarea unui
corp de informaţii relevante pentru acest subiect, pe baza căruia să pot realiza, mai
departe, proiectarea activităţilor de cercetare şi intervenţie.

Activitatea practică pe care a presupus-o investigarea şi implementarea unor intervenţii

cu scop ameliorativ, realizată la Centru de Îngrijire şi Asistenţă Cluj-Napoca, a urmărit
determinarea specificului adaptării vârstnicilor la condiţiile de viaţă din instituţie.

Utilizând doar metode calitative de cercetare, datorită încărcăturii emoţionale şi

sensibilităţii tematicii investigate, am obţinut o serie de informaţii relevante cu privire la
principalele probleme de adaptare la condiţiile din centru şi la nevoile persoanelor
vârstnice, în special legat de aspectul relaţionării şi comunicării.

4
Aceasta a reprezentat baza pe care au fost selectate metodele de intervenţie şi propuse
cele mai relevante obiective de îndeplinit în legătură cu adaptarea vârstnicilor la
condiţiile din centru. Pentru aceasta, am ales ca şi metodă consilierea în grup, consilierea
individuală şi organizarea de activităţi recreative, fiecare dintre acestea având scopuri clar
stabilite.

În urma implementării activităţilor de intervenţie am observat o îmbunătăţire a stării

generale a persoanelor în vârstă, care corespunde, de fapt, unui grad mai ridicat de
confort psihic pe care aceşti vârstnici şi l-au câştigat în urma participării la activităţile
prevăzute prin intervenţie.

5
MOTIVAŢIE

Interesul crescut pe care îl am pentru vârstnici şi problemele lor şi faptul că pentru mine
bătrâneţea este asociată cu înţelepciunea şi experienţa de viaţă, m-a determinat să aleg
această temă.
Dedic această lucrare părinţilor mei care nu mai sunt, dar care au avut bucuria să-şi
petreacă ultimii ani de viaţă în căsuţa lor, alături de copiii lor şi de toţi cei dragi, şi în mod
special mamei mele, care înfruntând multe obstacole ale vieţii, ne-a transmis nu numai
credinţă, dragoste şi spirit de sacrificiu dar şi valori care vor dăinui, acelea de empatie şi
compasiune pentru cei din jur.

6
INTRODUCERE

Societatea zilelor noastre, profund orientatǎ spre tineri şi pe problematica specificǎ

acestora, are tendinţa de a respinge şi chiar devaloriza vârsta a treia, consideratǎ adesea
inutilǎ, nesemnificativǎ şi neimportantǎ. Aceastǎ lipsǎ de respect poate fi întâlnitǎ în
societate în ansamblul sǎu, dar şi la locul de muncǎ, în familie, în mass-media, în toate
formele sale. Aceastǎ situaţie este contrastantǎ cu ceea ce se întâmpla în societǎţile
arhaice şi tradiţionale, unde bǎtrânii se bucurǎ de maximum de autoritate şi respect şi,
implicit, protecţie.

Este clar cǎ situaţia idealǎ pentru un vârstnic este de a trǎi, pânǎ la sfârşitul zilelor, în
mijlocul familiei sale naturale, care sǎ îi acorde suportul şi afecţiunea de care are nevoie.
Însǎ, în multe cazuri, aceasta este, aşa cum am spus, o situaţie idealǎ.

Deşi se considerǎ cǎ instituţionalizarea este mǎsurǎ de ultimǎ instanţǎ, existǎ persoane

care sunt în imposibilitatea de a alege, pentru care instituţionalizarea este singura soluţie:
pentru cei care nu au un nivel economic suficient pentru menţinerea autonomiei; pentru
cei care nu au rude; pentru cei care au o stare mentalǎ nesatisfǎcǎtoare, prezentând riscuri
pentru anturaj; pentru cei care au o stare fizicǎ precarǎ; pentru cei care trǎiesc singuri,
izolaţi. Alǎturi de aceste categorii, mai sunt şi alte motive care pot fi menţionate pentru
luarea deciziei de instituţionalizare a vârstnicului: pierderea locuinţei; lipsa adaptǎrii în
cazul serviciilor la domiciliu; probleme şi tensiuni în interiorul familiei de origine;
violenţa domesticǎ sau a celor care ar trebui sǎ îl îngrijeascǎ şi chiar dorinţa manifestǎ a
vârstnicului.

În aceste condiţii, este evident faptul cǎ internarea vârstnicului într-o instituţie de profil
este cea mai bunǎ soluţie, aici fiindu-i satisfǎcute nevoile primare de tipul adǎpost,
alimentaţie şi îmbrǎcǎminte şi asistenţǎ medicalǎ. În legǎturǎ cu trebuinţele de nivel
superior ale bǎtrânului, oferta instituţionalǎ diferǎ de la caz la caz, mai pregnante fiind
diferenţele între sectorul public şi privat. Oricum, un aspect foarte important trebuie

7
subliniat la acest nivel: mare parte a bǎtrânilor instituţionalizaţi vorbesc despre
sentimentul de securitate pe care îl resimt trǎind în acest mediu.

Despre calitatea vieţii din instituţii, se pot spune multe. Ceea ce surprind însǎ mai mulţi
autori sunt o serie de transformǎri psihologice cu impact negativ asupra persoanei
instituţionalizate: sentimentul de pierdere a libertǎţii; stigmatul social; pierderea
autonomiei; depersonalizare. Acestea sunt rezultatul întâlnirii unui anumit tip de
personalitate, flancat de un bagaj impresionant de experienţe trecute, de nevoi şi aşteptǎri
cu mediul instituţional care este altfel decât acasǎ.

8
 FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

1. Scurt istoric asupra preocupărilor pentru protecţia şi asistenţa

persoanelor vârstnice

În evoluţia societăţilor omeneşti se constată universalitatea prezenţei unei modalităţi de

protecţie şi ajutorare a celor aflaţi în dificultate, iar bătrânii neputincioşi au constituit, cu
rare excepţii, una din categoriile de persoane îndreptăţite a primi ajutor (Sorescu, 2005,
pg. 20).

În funcţie de cum sunt percepute îmbătrânirea şi persoana varstnică, într-o societate se

manifestă şi atitudini specifice faţă de vârstnici, iar acest scurt istoric încearcă să
evidenţieze tocmai aspectele legate de dimensiunea socioculturală a bătrâneţii, de
mentalităţi, atitudini, percepţii culturale, mituri sociale.

Unii autori americani identifică şase tipuri de aranjamente societale de întâmpinare a

nevoilor umane, aranjamente de care au beneficiat şi persoanele vârstnice: ajutor mutual,
caritate-filantropie, bunăstare publică, asigurări sociale, servicii sociale şi prevederi
universale. Astăzi sistemul bunăstării sociale utilizează toate aceste aranjamente.

Ca activitate informală, asistenţa socială este prezentă din cele mai vechi comunităţi
omeneşti, cunoscând o mare varietate de manifestări, aflate în strânsă dependenţă de
mentalităţile şi atitudinile existente privitor la persoanele vulnerabile.

La popoarele antice, procentul de vârstnici din totalul populaţiei se situa sub 5%, deci
numărul celor aflaţi în incapacitatea de a se susţine singuri nu era prea mare. Bătrânii
erau respectaţi, li se cerea sfatul şi reprezentau un for conducător în comunitate, fapt
datorat probabil şi rarităţii lor.
Aceşti bătrâni formau elita spirituală a societăţilor arhaice, ei erau garanţii perpetuării
unei culturi şi ai devenirii spirituale a generaţiilor tinere (Eliade, 1994, pg. 181).

9
Vechiul Testament ne oferă o imagine destul de clară asupra vieţii sociale a vechilor fii a
lui Israel şi asupra atitudinii lor faţă de bătrâni.

Principalele categorii de beneficiari ai activităţilor caritabile erau săracii, văduvele,

orfanii şi străinii, deci nu se fac referiri directe din care să rezulte că bătrânii erau
consideraţi o categorie aparte a societăţii care să necesite ajutor, ajutorul fiind aşteptat din
partea familiei, respectiv a copiilor acestora.

Funcţia de bătrân era cunoscută la majoritatea popoarelor Orientului Antic. Ea exista la

egipteni (Genesa 50:7, Ps. 107:32), la moabiţi şi madianiţi (Numeri 22:4, 7-14), la
canaaniţi. Bătrânii erau nişte magistraţi sau funcţionari superiori, cu autoritate civilă dar
şi religioasă, numiţi pe temeiul dreptului de întâi născut în fruntea unei case patriarhale a
unei familii sau a unui trib. Îi întâlnim la poporul evreu începând cu şederea lui în Egipt,
(Exod 3:18, 4:29). Bătrânii conduceau poporul şi-l sfătuiau, ei erau cei ce şedeau la
porţile cetăţii şi exercitau puterea judecătorească, aveau sarcina de a menţine puritatea
rituală a cetăţii lor, reglementau diferenţele de ordin familial, căutau pe ucigaşi în cetăţile
de scăpare oferind totuşi azil celor ce făceau dovada că au comis un act de omucidere
involuntară (Iosua 20, 4) (Dicţionar biblic, 1995, Sthephanus, Bucureşti, pg. 138-139).

În lumea greacă bătrânii unei cetăţi purtau răspunderea vieţii comunitare: ei se ocupau de
colectarea impozitelor, formulau legile şi vegheau asupra ţinutei morale a locuitorilor.

Şi la arabi bătrânii deţineau o poziţie de onoare. Şeicul era o autoritate morală care
veghea asupra ordinii şi bunului mers al tribului. Bătrâneţea era asociată cu înţelepciunea,
înalţii funcţionari, imamii, judecătorii, medicii şi profesorii purtau barbă foarte lungă şi
vopsită alb, ca simbol al bătrâneţii. În lumea arabă existau aziluri de bătrâni, ca şi de
altfel şi alte aşezăminte de asistenţă socio-medicală (Drâmbă, pg. 452).

În Orientul Îndepărtat, respectul faţă de bătrâni se menţine ca o notă dominantă a

atitudinii sociale faţă de aceştia. În India, înainte de masă, copiii spălau picioarele
părinţilor în semn de respect. Ţările Orientului Îndepărtat, precum China şi Japonia, sunt

10
asociate cel mai adesea cu un respect deosebit faţă de vârstnici, având fundamente
religioase: pietatea filială prescrisă de doctrina confucianistă şi vechea religie shintoistă
cu binecunoscutul cult al strămoşilor care constituia baza solidarităţii familiale (Sorescu,
pg. 22).

În cele două mari civilizaţii ale lumii europene antice – greacă şi romană – bătrânii se
bucurau de un status respectat: „Seniores priores” (Bătrânii au întâietate).

Existau reglementări stricte privind vârsta intrării în viaţa publică şi de obicei funcţiile
politice înalte erau deţinute de persoane vârstnice. Cetatea-stat Sparta era condusă de
gerusia, un consiliu ai cărui membri trebuiau să aibă peste 60 de ani şi erau aleşi pe viaţă.
Această formă de conducere poartă numele de gerontocraţie, instituţie care consacră
autoritatea bătrânilor.

Începuturile creştinismului au fost marcate de prigoana practicată deopotrivă de

autorităţile imperiale şi de religiile concurente, astfel încât primii creştini au trebuit să se
preocupe mai mult de supravieţuirea comunităţilor lor decât de implicarea în misiuni
sociale. Abia după oficializarea creştinismului ca religie de stat a fost posibilă, sub
ocrotirea împăraţilor romani de la Constantin Cel Mare (306-337) şi până la Iustinian
(527-565), înfiinţarea câtorva instituţii asistenţiale, aşa numitele ghirocomii – aziluri
destinate văduvelor bătrâne şi fără sprijin, şi Societatea religioasă a Parabolanilor,
însemnând grupuri de voluntari creştini care îndeplineau servicii sanitare în folosul celor
afectaţi de diferite maladii.

Funcţionând autonom sau în interiorul aşezămintelor religioase, respectivele instituţii se

bucurau de suportul material şi de îndrumarea spirituală a Bisericii, prin episcopi,
educatori religioşi şi duhovnici (Neamţu, 2003, pg. 121).

În România, naşterea asistenţei sociale poate fi plasată încă din 1775, odată cu apariţia
primei legi de protecţie pentru copil şi a înfiinţării unor instituţii specializate de ocrotire
pentru persoanele în dificultate. Este vorba despre reformele lui Alexandru Ipsilante

11
(1775-1779) în Muntenia, reformele lui Grigore Ghica în Moldova (1824). Domnia preia
progresiv administrarea tuturor domeniilor vieţii sociale (Sorescu, pg. 30).

În epoca modernă, odată cu acordarea dreptului de vot unui număr mai însemnat de
cetăţeni (în a doua jumătate a secolului al XIX-lea) şi cu răspândirea ideilor socialiste,
sărăcia a început să fie tratată ca o problemă socială care îşi are originea în sistemul
economic, şi nu în decăderea morală a indivizilor, în lenea şi în caracterul lor mizerabil,
aşa cum era văzută până atunci.

Astfel, în primele două decenii ale secolului XX, în multe ţări europene au apărut legi
prin care sisitemul economic capitalist era umanizat, determinând o serie de prestaţii în
favoarea persoanelor în vârstă, a şomerilor şi a celor care din motive de sănătate nu
puteau munci (Neamţu, pg. 123).

Primele legi destinate creării unui sistem de asigurări sociale apar în Germania, începând
cu 1883. România introducea şi ea în 1912, printre primele ţări din lume, o legislaţie a
asigurărilor de boală, bătrâneţe, accidente, invaliditate şi înmormântare, legislaţie
precedată în anul 1902 de Legea de organizare a Casei de asigurări în caz de boală şi
deces pentru meşteşugari (Neamţu, pg. 124).

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial aduce cu sine, odată cu pacea dintre statele
implicate, şi un nou concept de pace socială, printr-un sistem legislativ bazat pe principiul
justiţiei sociale, şi că asistenţa socială nu este o problemă de bunăvoinţă politică, ci una
de necesitate socială (G. Neamţu, pg. 124).

Pentru România, perioada 1948-1989 a reprezentat un regres accentuat al asistenţei

sociale, mergându-se până la desfiinţarea învăţământului de profil în 1969. Principiul era
că societatea socialistă este una aproape perfectă, în care nu există probleme, deci nici
persoane aflate în dificultate. Bătrânii, ca şi persoanele cu handicap şi copiii orfani sau
abandonaţi, erau internaţi în instituţii de stat de tip închis, izolaţi de restul comunităţii,

12
unele dintre aceste instituţii oferind imagini terifiante prin lipsa de igienă şi nivelul de trai
inuman oferit celor internaţi (Sorescu, pg. 33).

Asistenţa socială, ca profesie marginalizată în perioada comunistă, a primit după 1989

locul pe care trebuie să-l ocupe în orice stat contemporan.
Acest lucru a însemnat pe de o parte pregătirea unor specialişti prin reînfiinţarea şcolilor
superioare de asistenţă socială, iar pe de altă parte crearea cadrului legislativ şi a
structurilor instituţionale pentru realizarea unei asistenţe sociale moderne.

Ca linie principală de abordare a problemelor legate de vârsta bătrâneţii, se urmăreşte

promovarea dezinstituţionalizării vârstnicilor şi stimularea implicării comunitare şi a
societăţii civile, acest lucru fiind cu atât mai necesar cu cât numărul instituţiilor destinate
îngrijirii vârstnicilor este mai mult decât insuficient, iar numărul persoanelor de vârsta a
treia este în creştere (Sorescu, pg. 34).

2. Aspecte psihosociale specifice vârstnicilor

Anul 1999 a fost declarat anul internaţional al persoanelor de vârsta a treia în încercarea
de a sensibiliza comunitatea asupra valorii acestei categorii de vârstă în lume.

În ultimul deceniu am fost martorii unei continue fluctuaţii a populaţiei peste 65 de ani,
dar cu o creştere semnificativă a populaţiei peste 75 de ani, fenomen denumit
îmbătrânire. Acest lucru ar trebui să fie îmbucurător dacă ne gândim că ar trebui să
însemne creşterea calităţii vieţii şi a serviciilor medicale.

Realitatea este însă că o proporţie remarcabilă are nevoie de servicii sociale care ori nu
există, ori nu sunt suficiente din punct de vedere cantitativ sau calitativ. Populaţia
vârstnică a globului a crescut de la 200 de milioane în 1935 la peste 600 de milioane în
1990, pe fondul modificării proporţiei acestora în totalul populaţiei, ajungându-se la 17%
în ţările avansate economic, comparativ cu numai 7% în ţările slab dezvoltate.

13
Cel mai vârstnic continent este Europa, pentru că vârsta medie a populaţiei a fost de 75
de ani, menţinându-se de 1,3-1,4 ori mai ridicată decât cea din restul lumii, iar cel mai
tânăr continent este Africa.

Conform recensământului populaţiei din 7 ianuarie 1992, populaţia României se înscrie

în tendinţele globale privind structurile populaţiei vârstnice. Populaţia de 60 de ani şi
peste raportată în 1992 reprezintă 16,8% din totalul populaţiei de aproximativ 23 de
milioane, iar cea de 65 de ani şi peste – 11,1%.
În jurul anului 2000, populaţia de peste 65 de ani ajunge la peste 3,2 milioane, cu 3,6%
mai mult ca în 1992.
Un rol important în modificarea raportului de vârstă îl are şi scăderea drastică a fertilităţii
şi natalităţii infantile (Neamţu, pg. 912).

Sub influenţa unor factori interni, cum sunt ereditatea şi modificările hormonale, dar în
special a unor factori externi – pensionarea, scăderea potenţialului biologic, patologia
asociată, scăderea numărului membrilor de familie, decesul unor rude sau apropiaţi,
îmbătrânirea antrenează şi o serie de modificări la nivel psihologic: ale atenţiei,
memoriei, gândirii, proceselor afective, vorbirii şi a învăţării.

Din punct de vedere emoţional, bătrânii se aseamănă sub unele aspecte cu copiii. Au
nevoie de afecţiune, aprobare, sunt foarte sensibili la respingeri şi critici şi la fel ca şi
copiii, au o mare dorinţă de independenţă, dar din păcate, aceasta adesea scade progresiv.

În cele mai multe cazuri, bătrânii experimentează mai intens ca niciodată în viaţa de până
acum frica: de intimitate fizică, de pierdere a securităţii economice, de apropiere a morţii,
de indiferenţă a copiilor, pirederea prietenilor şi contactelor sociale, şi mai presus de
toate, frica de părăsire.

Unele cercetări au căutat să pună în lumină anumite trăsături caracteristice bătrânilor

foarte longevivi (de peste 100 de ani), inclusiv în situaţii de stres experimentale. Astfel a

14
reieşit că aceştia au capacitatea de a evita frustrarea şi conflictele cu autorităţile,
valorizează independenţa şi încearcă să trăiască cooperant şi productiv.

Ei au o mare capacitate de muncă, pot munci intens şi pe perioade mari, dar fără a se
preocupa să fie în frunte, şi de aceea nu suferă de hipertensiune .
Sunt sociabili, au simţul umorului şi sunt drăguţi, nu-şi fac griji pentru ceea ce nu pot
controla, şi nu sunt înclinaţi spre ceartă. Ei încearcă să evite tensiunea, supărările
cotidiene şi frustrarea, care produc stres cronic şi conduc la dezechilibru homeostatic.
De asemenea, le este caracteristică onestitatea faţă de sine, confruntarea fără teamă cu
boala şi capacitatea de a nu reacţiona prea intens la nedreptăţi personale.

Centenarii s-au bucurat în general de căsnicii fericite, reuşite, uneori recăsătorindu-se

după moartea soţului sau soţiei şi având relativ mulţi copii. Deosebit de importantă pentru
ei este credinţa religioasă, care îi ajută să depăşească frica de moarte.
Se observă tendinţa de accentuare a trăsăturilor de caracter, atât a celor pozitive cât şi a
celor negative.

Confruntarea cu ideea de moarte apare atât prin conştientizarea apropierii propriei morţi,
prin experimentarea cel mai adesea a unor neputinţe fizice, dar şi prin moartea
apropiaţilor din aceeaşi generaţie: fraţi, parteneri de viaţă. Bătrânii acceptă diferit ideea
de a îmbătrâni şi de a muri. Adesea au sentimente ambivalente faţă de viaţă şi moarte
(Sorescu).

Un factor important în înţelegerea problemelor de natură socială legate de bătrâneţe îl

reprezintă atitudinea culturală faţă de persoanele vârstnice.

Într-o lume în care sunt valorificate tinereţea şi puterea economică, în care fiecare se află
într-o continuă competiţie, în care mulţi au pierdut bucuria de a trăi şi duc o viaţă plină de
stres şi anxietate, bătrânii sunt adesea devalorizaţi şi consideraţi o povară. Ei ştiu, simt,
văd şi aud acest lucru şi se simt nefericiţi şi respinşi.

15
În lucrarea sa The biological, sociological and psihological aspects of Aging, cercetătorul
american Kurt Wolf a evidenţiat legătura între lipsa de respect faţă de vârstnici, atitudinea
noastră culturală de respingere şi intoleranţă, sentimentele de nerăbdare, ostilitate şi o
enervare faţă de părinţii şi bunicii noştri, şi creşterea delincvenţei juvenile. Concluzia sa
este că în niciun caz controlul poliţiei nu poate substitui controlul parental, deoarece
măsurile punitive nu sunt niciodată la fel de eficiente precum dragostea şi înţelegerea
părinţilor.
Acest control parental nu poate acţiona în lipsa respectului faţă de părinţi şi bunici.
Factorul cultural joacă un rol extrem de important în conturarea atitudinilor sociale faţă
de vârstnici.

Este evidentă diferenţa de atitudine între popoarele orientale (China, Japonia, India,
Israel) şi cele occidentale, iar acest lucru se face remarcat în consecinţele sale asupra
calităţii vieţii bătrânilor. Într-o atmosferă de respect, acceptare, dragoste, bătrânii sunt
fericiţi, senini şi prietenoşi, şi rar suferă de resentimente, amărăciune şi depresie
(Sorescu, pg. 9).

Există unele mituri sociale asociate bătrâneţii, iar acestea sunt uşor de identificat şi
anume:
- Toţi vârstnicii devin senili şi suferă de deteriorare psihică;
- Vârstnicii au dificultăţi de învăţare;
- A îmbătrâni înseamnă a deveni neproductiv;
- Îşi pierd interesul în activitatea sexuală;
- Sunt inevitabile la bătrâneţe bolile fizice;
- Bătrânii sunt lenţi;
- Îmbunătăţirea tehnicilor terapetice pentru vârstnici este nefolositoare deoarece ei nu
pot beneficia de aceasta aşa cum beneficiază alte categorii de persoane.
Din nefericire, perpetuarea acestor mituri şi a multor altora de acest fel contribuie la
discriminarea celor vârstnici şi la devalorizarea generală a vârstnicilor în societatea
contemporană (traducere după Skidmore and all, pg. 192).

16
Cercetările realităţii referitoare la vârstnici contrazic aceste mituri. De exemplu, deşi
odată cu înaintarea în vârstă au loc schimbări la nivelul creierului, deteriorarea severă a
funcţionării mentale nu este inevitabilă.

Mulţi vârstnici rămân alerţi din punct de vedere mental tot restul vieţii lor. Mulţi dintre ei,
după pensionare, continuă cu noi activităţi, învaţă lucruri noi şi aduc contribuţii
semnificative în societatea din care fac parte, alţii nu se pensionează în totalitate.
Multe boli mentale asociate bătrâneţii, ca de exemplu depresia, răspund foarte bine la
tratament.

Dorinţa şi abilitatea sexuală nu dispar odată cu vârsta, multe persoane îşi menţin interesul
sexual, de aceea nu este nevoie ca vârstnicii să-şi nege activitatea şi dorinţa sexuală.
În America, numărul adulţilor vârstnici care dovedesc succes în multe domenii este în
creştere. Ronald Reagen, de exemplu, a slujit ca preşedinte al Americii cu mult succes la
vârsta de 70 de ani, Clauder Pepper, ca senator la vârsta de 80 de ani, fiind campionul
cauzelor vârstnicilor, în special referitoare la legislaţia Securităţii Sociale, Jessica Tandy a
câştigat Premiul Academiei la cei 80 de ai săi, iar George Burns îşi continuă cariera de
comediant la vârsta de 90 de ani (Skidmore and all, pg. 193).

3. Factori care influenţează instituţionalizarea

Deşi actualmente tendinţa este de dezinstituţionalizare, în toată lumea există forme de

ocrotire a vârstnicului în asemenea aşezăminte.
O instituţie reprezintă o organizaţie care are statut, reguli de funcţionare stabilite prin
regulamente şi legi, având funcţia socială de a satisface anumite nevoi colective (Neamţu,
pg. 947).

În România există mai multe tipuri de instituţii specializate de ocrotire. În funcţie de

perioada cât vârstnicul este ocrotit, instituţiile pot presta servicii pe termen lung sau
temporar.

17
Cauzele instituţionalizării pe termen lung ar fi:
- singurătatea şi lipsa reţelei de suport;
- dorinţa manifestă a vârstnicului;
- lipsa veniturilor;
- diferite afecţiuni cronice;
- handicapul fizic sau mental;
- pierderea locuinţei;
- lipsa adaptării în cadrul serviciilor la domiciliu;
- crize în sânul familei de origine;
- imobilizarea la pat;
- violenţa domestică sau a celor ce s-au angajat să-l îngrijească.

Dorinţa vârstnicului este capitală, pacientul fiind centrul însuşi al deciziei finale. Dorinţa
vârstnicului intră adeseori în contradicţie cu evaluarea medico-psiho-socială relizată de
medicul de familie.
Anumiţi bătrâni care ar putea rămâne la domiciliu, la nevoie cu un oarecare ajutor, pot la
fel de bine să ceară să trăiască într-o instituţie, în cămin, pentru că s-ar simţi mai în
siguranţă.
O asemenea dorinţă trebuie respectată. Trebuie să ne ferim de dogma menţinerii la
domiciliu cu orice preţ. Anumiţi bătrâni nu mai vor să rămână acasă de teama unor
agresiuni, a singurătăţii, sau de teama de a deveni o greutate pentru ceilalţi (G. Neamţu,
pg. 909).

Invers, există situaţia când deşi menţinerea la domiciliu devine foarte dificilă, vârstnicul
să dorească să rămână acasă cu orice preţ. În acest caz, medicul de familie trebuie să
uzeze de persuasiune şi să explice vârstnicului că rămânerea acasă nu este în mod sigur
cea mai bună soluţie.
Atunci când decizia instituţionalizării se impune, aceasta trebuie să fie atât cât se poate
bine lămurită şi gândită. Obţinerea consimţământului bătrânului este soluţia cea mai
preferabilă.

18
Cel mai adesea, plecarea într-o instituţie este pentru vârstnic ultima cotitură importantă
din viaţă; de aceasta se leagă neliniştea şi teama, îndeobşte fondată, a nemaîntoarcerii la
domiciliu şi instituţia îi apare, pe bună dreptate, a fi o antecameră a morţii.

În lucrarea clasică a lui Erving Goffman, se apreciază că trăsătura comună pe care o

găseşte la toate instituţiile (totale) este că indivizii aflaţi în aceste locuri trec printr-un
proces de mortificare a sinelui, acest fapt ducând la pierderea identităţii. „Instituţiile
ridică bariere între persoanele din interior şi lumea de afară” (Goffman, pg. 89). Dr.
Constantin Bogdan atrage atenţia asupra tendinţei actuale a familei româneşti, îndeosebi a
celei din mediul urban, de a forţa instituţionalizarea, din motivaţii atât de ordin obiectiv
(condiţii de locuit restrânse, dificultăţi financiare, imposibilitatea supravegherii
permanente a vârstnicilor cu deteriorări psihice, dificultatea familiei adulte de a se ocupa
de îngrijirea propriilor bunici sau străbunici), cât şi de ordin subiectiv (relaxarea
legăturilor parentale, o psihologie individualistă, care respinge faptul că şi aspectele triste
ca bătrâneţea, invaliditatea, moartea fac parte din viaţă. Cu toate acestea, credem că dacă
familia ar beneficia de un ajutor corespunzător astfel încât să capete încredere în forţele
proprii şi problemele financiare să nu mai poată fi invocate, multe plasamente ar putea fi
evitate, reultatele îngrijirilor ar fi mai bune, iar costurile ar fi desigur mai mici, având în
vedere proporţia mare a îngrijirilor care pot fi realizate de membrii de familie
neprofesionişti.

Rămâne deci un procent de numai 10-20% (conform statisticilor americane) din îngrijirile
care ar necesita intervenţia profesioniştilor, comparativ cu plata pentru 100% din servciile
efectuate în cadrul instituţionalizat.

Doctorul englez J. Grimlay Evans descria în 1980 foarte clar scopul sistemului de ajutor
social şi de sănătate a vârstnicului ca fiind acela de „a permite vârstnicului suferind de o
dizabilitate fizică sau mentală să trăiască unde el şi-ar fi dorit să trăiască dacă nu ar fi
avut aceea dizabilitate”, de asemenea scopul tratamentului şi a eforturilor de rebilitare
este de „a îmbunătăţi funcţionarea lui până la un nivel maxim, consecvent, şi dacă acesta

19
este totuşi inadecvat, noi trebuie să reducem cererile din mediul înconjurător” (G.
Neamţu, pg. 953).

Persoanele vârstnice manifestă adesea o anumită rigiditate a comportamentului, fapt care

poate genera crize de adaptare sau „stresul de mutare”, constând în reacţii paradoxale,
nefavorabile sănătăţii, în special anexietate.
Temerile şi neliniştile lui au ca motiv „moartea familială” şi ideea eronată că a fost
interant că să nu moară acasă, teama că sfârşitul este aproape, dar se manifestă şi temeri
fără obiect.
Uneori pot apărea depresii grave, stări confuzionale, izolare, alte manifestări în funcţie de
temperament: tăcere ostilă, irascibilitate crescută, resmenare sau apatie bolnăvicioasă.
Dintre reacţiile comportamentale ale familiei vârstnicului instituţionalizat menţionăm
(Sorescu, pg. 82):
- Cooperare (aproximativ 60% din cazuri) – receptivitate faţă de asistenţa acordată
bătrânului, menţinerea legăturilor cu acesta, disponibilitate pentru reprimirea sa în
familie;
- Hiperprotecţie: pretenţii exagerate faţă de personalul instituţiei şi asistenţa acordată,
imputări pentru agravarea condiţiei vârstnciului, conflicte şi stânjenirea echipei de
îngrijire. Sunt cunoscute binoamele mamă-fiu, tată-fiică, şi soţie-soţ. Uneori
hiperprotecţia este simulată, stările de iritare, plictiseală, demobilizare a echipei sunt
nefavorabile bătrânului;
- Abandon (cam 10% din cazuri): familia consideră că şi-a încheiat datoria, odată ce
vârstnicul a fost intituţionalizat şi se invocă diferite motive pentru părăsirea vârstnicului;
- Culpabilitate: se întreabă dacă nu existau şi alte soluţii;
- Angoasa: apare la copiii care au avut legături strânse cu părinţii lor. Îmbătrânirea şi
îmbolnăvirea părinţilor îi nelinişteşte, ca şi reacţiile bătrânului instituţionalizat, precum şi
gândul unui viitor asemănător.

Instituţia trebuie să satisfacă vârstnicului următoarele categorii de nevoi:

- nevoia de a fi considerat ca parte a societăţii;
- nevoia de a folosi timpul în condiţii cât mai mulţumitoare;

20
- nevoia de a fi recunoscut ca persoană cu individualitate distinctă;
- nevoia de a-şi manifesta propria personalitate, nevoia de îngrijire a sănătăţii;
- nevoia de stimulare a facultăţilor mintale;
- nevoia de servicii spirituale;
- nevoia de comunicare.

O importanţă deosebită o are mediul ambiental al căminului pentru persoane vârstnice:

- Trebuie prevăzut cu secţii diferite pentru persoane dependente, persoane
semidependente şi persoane care nu sunt dependente;
- Umanizarea interioarelor face să se elimine aerul de spital sau „azil pentru oamenii
bătrâni şi bolnavi”: pereţi coloraţi, plante decorative, tablouri, acvarii şi spaţii
personalizate;
- Amenajarea unei grădini pentru plimbări de recreere, cu elemente peisagistico-
estetice, jeturi de apă, alei, bănci, precum şi a unui teren de recuperare în aer liber, au o
valoare terapeutică deosebită;
- Sunt necesare amenajări pentru combaterea privării informaţionale:
 Spaţii pentru contacte sociale;
 Stand de presă şi carte;
 Bibliotecă cu sală de lectură;
 Condiţii pentru urmărirea programelor TV;
 Expoziţii;
 Spectacole artistice;
 Oferirea posibilităţii persoanelor vârstnice de a oferi sugestii pentru amnejarea
spaţiului şi de a contribui la aceasta (Sorescu, pg. 83).

Instituţionalizarea nu este soluţia cea mai viabilă pentru problemele complexe ale
vârstnicilor, dar nu este nici cea mai proastă alternativă. Totul depinde de perspectiva din
care este privită problema. Dacă din punct de vedere economic ea reprezintă o soluţie, din
punct de vedere social, neglijarea nevoilor umane de către instituţie duce la negarea
întregii filozofii instituţionale (Andreescu, O., Pintilie, M., pg. 23).

21
Tendinţa de a privi societatea ca fiind formată doar din indivizi capabili de muncă şi
sănătoşi este limitată din cauza inevitabilităţii degradării fizice a omului.

4. Tendinţe moderne în organizarea serviciilor de asistenţă socială a

vârstnicilor

Costurile ridicate ale serviciilor de Asistenţă Socială, mai ales cele ale îngrijirii
rezidenţiale a persoanelor dependente, precum şi efectele instituţionalizării asupra acestor
persoane au condus la luarea în calcul a unor măsuri alternative.

În cazul bătrânilor se urmăreşte îngrijirea lor în comunitate, rămânerea cât de mult posibil
în propriul domiciliu, prin susţinerea familiilor care îl îngrijesc, prin furnizarea de servicii
la domiciliu şi centre de zi (Sorescu, pg. 65).

O altă tendinţă, de data aceasta la nivelul tuturor serviciilor de asistenţă socială, o

reprezintă marketizarea serviciilor publice, prin introducerea concurenţei la nivelul
furnizorilor de servicii, manifestându-se o preocupare sporită pentru creşterea eficienţei
serviciilor publice.

Aceasta duce la formarea unei pieţe de servicii de asistenţă socială, avantajele constând în
creşterea atât a calităţii serviciilor furnizate ca urmare a concurenţei, cât şi a posibilităţii
de alegere şi control al calităţii serviciilor din partea beneficiarilor.
În România s-au făcut doar încercări timide de marketizare a serviciilor de asistenţă
socială. În cazul serviciilor pentru bătrâni care în orice ţară sunt inferioare nevoilor, nici
nu poate fi vorba de posibilităţi multiple de alegere.
Dacă în ţările dezvoltate se ridică problema dezinstituţionalizării vârstnicilor, la noi
instituţiile rezidenţiale pentru aceştia sunt insuficiente din punct de vedere numeric şi al
capacităţii lor.
Serviciile comunitare de îngrijire la domiciliu realizate prin intermediul unei organizaţii
neguvernamentale sunt încă la început şi există doar în puţine oraşe din ţară, acoperind un
număr redus de persoane care necesită îngrijire.

22
Scopul serviciilor sociale pentru bătrâni este acela de a le întări capacitatea de a face faţă
activităţilor cotidiene, de a le îmbunătăţi integrarea socială şi de a se asigura că primesc
tratamentul şi îngrijirea necesară (Sorescu, 2005, pg. 66).

Există totuşi ţări care încearcă să respecte drepturile persoanelor vârstnice. De exemplu,
în Danemarca, bătrânii insituţionalizaţi cu diagnostic de demenţă Alzheimer beneficiază
de un program de recuperare în grup sau individual, asistaţi de un ergoterapeut; de
asemenea, vârstnicii parţial dependenţi sau independenţi dar singuri, sau cu venituri mici
beneficiază de servicii la domiciliu bine concretizate, efectuate de personal calificat:
asistent social, medic, asistenţă de ocrotire.

În România este salutată iniţiativa Asociaţiei Alzheimer care de exemplu coordonează în

Timişoara un centru de zi pentru bolnavii cu acest tip de demenţă în cadrul căruia
realizează diverse activităţi ocupaţionale, permiţând astfel familiei vârstnicului să-şi
organizeze activităţile zilnice.

Deşi calitatea serviciilor este bună, ele sunt insuficiente în comparaţie cu numărul mare
de astfel de bolnavi pe aria judeţului. Problema se pune pentru vârstncii singuri sau cei
instituţionalizaţi care, de multe ori zac în pat din lipsa diagnosticului, din lipsa resurselor
sau din cauza indiferenţei celor din jur. O problemă şi mai arzătoare o reprezintă
necesitatea dezvoltării în România a serviciilor la domiciliu, care la ora actuală se
realizează mai mult în ceea ce priveşte menajul şi alimentaţia, şi mai puţin în ceea ce
priveşte nursing-ul, terapia ocupaţională, kinetoterapia etc. (Neamţu, pg. 913).

5. Teorii referitoare la rolul vieţii sociale a vârstnicului

Perspectivele teoretice asupra îmbătrânirii au un rol deosebit de important. Ele ghidează

interpretarea experienţei, informaţiei şi observaţiei şi ajută la anticiparea viitorului
(Maldonado, D. (1987) Aged, in Encyclopedia of Social Work, pg. 103).

23
1.Teoria dezangajării
Îmbătrânirea este o inevitabilă retragere sau dezangajare, rezultând interacţiuni
descrescânde între persoanele vârstnice şi alţii în sistemul social cărora aparţin. Procesul
poate fi iniţiat de persoana insăşi sau de alţii în anumite situaţii. Astfel, dezangajarea
profesională reprezintă un factor obiectiv care atrage după sine o schimbare psihosocială
filtrată la nivel subiectiv.
Când procesul îmbătrânirii este complet, echilibrul care există la vârsta mijlocie între
persoană şi societatea sa a determinat o cale pentru un nou echilibru caracterizat printr-o
mai mare distanţă şi un tip alterat (modificat) de relaţii interpersonale.

2.Teoria activităţii
Este considerată mai mult o judecată de valoare decât o teorie propriu-zisă. Această teorie
sugerează că bătrânii continuă să aibă aceleaşi nevoi şi dorinţe ca şi la vârsta mijlocie şi
că de fapt ei rezistă presiunii de a se retrage din societate. Îmbătrânirea optimă este
experimenatată de persoana care rămâne activă şi se bucură de o stare morală mai înaltă.
Alte teorii au fost elaborate din efortul de a înţelege îmbătrânirea în contextul ei social.

3.Teoria grupului minoritar

Această teorie percepe bătrânii ca un grup minoritar, sugerând un status economic mai
scăzut, discriminare, prejudiciu şi mulţi alţi factori care au făcut parte din experienţa
minorităţilor în SUA.

4.Perspectiva subculturii
Sugerează că bătrânii îşi împărtăşesc unii altora două experienţe critice care acoperă în
subcultură:
- membrii au afinitate particulară unul faţă de altul;
- membrii sunt excluşi de la interacţiunea cu alte grupuri ale populaţiei generale.
Discriminarea bătrânilor şi sensul multiculturalităţii a contribuit la apariţia unei potenţiale
subculturi.

24
5.Stratificarea pe vârste
Această perspectivă porneşte de la conceperea societăţii ca fiind divizată pe vârste şi
clase sociale. Diferitele straturi de vârste şi generaţii pot fi definite şi comparate în acord
cu experienţele istorice cheie. Acest cadru explicativ subliniază perspectiva cursului vieţii
şi dimensiunile istorice împărtăşite de cohorte. Fiecare generaţie şi cohorta este unică,
reflectând experienţa particulară a acelei generaţii.

6.Teoria modernizării
Teoria modernizării oferă un cadru descriptiv şi explicativ al continuităţii şi schimbărilor
în statusul bătrânilor de-a lungul timpului şi în diferite spaţii. Teza centrală a acestei teorii
este aceea că procesele care au stat la baza evoluţiei societăţii de la sistemele socio-
economice rurale şi agrare la unele urbane şi industriale cauzează şi schimbări în
pozitiţiile pe care vârstnicii le ocupă în societate şi stima acordată vârstnicilor, direcţia
schimbărilor fiind de obicei spre rău (Sorescu, pg. 37).

În lucrarea The Role of the Aged in Primitive Societies, apărută în anul 1945, Leo
Simmons prezintă una dintre cele mai influente aplicaţii ale teoriei modernizării în
gerontologie. Simmons arată că rolul bătrânilor într-o societate dată este invers
proporţional cu nivelul dezvoltării tehnice şi a structurii ocupaţionale. Pe baza unui studiu
transcultural a şaptezeci şi una de societăţi, el a concluzionat că în societăţile agricole
relativ stabile vârstnicii au ocupat de obicei poziţiile favoare şi putere. Când rata
schimbărilor creşte, bătrânii îşi pierd statusurile avantajate.

Una dintre cauze este aceea că datorită tehnologiei care a crescut productivitatea, sfatul
bătrânilor nu mai este necesar ca în modul de producţie tradiţional, în care bărbatul sau
femeia în vârstă erau capul familiei, luând deciziile în toate domeniile vieţii economice,
politice, religioase, sociale. O altă ipoteză este aceea că producţia mare a însemnat şi un
câştig, un profit mare. Cum tinerii sunt mai productivi, în producţia industrială ei preiau
puterea de la vârstnici.

25
Studii transculturale comparative ale unor cercetători ulteriori au rafinat ipoteza lui
Simmons. Analiştii istorici au distrus mitul „vârstei de aur” în care bătrânii erau „trataţi
inevitabil ca membri de onoare ai familiei şi ca sfătuitori venerabili ai comunităţii”.
Societăţile nu s-au mişcat brusc de la veneraţie la dispreţ faţă de bătrâni atunci când au
trecut de la o bază preindustrială la una industrializată.

Şirul atitudinilor pozitive, negative, ambivalente şi conflictuale faţă de vârstnici – atât de

familiare astăzi – sunt adânc înrădăcinate în tradiţia iudeo-creştină şi cultura clasică
(Sorescu, pg. 37).

Opiniile istoricilor despre debutul modernizării referitor la bătrâneţe nu concordă, cert

este însă că în secolul XX au prins forma caracterisicilor moderne ale societăţii
îmbătrânite. Schimbările demografice au avut consecinţe în toate sferele vieţii sociale, de
la relaţiile din familie, paternurile maritale şi până la aranjamentele economice şi
politico-administrative. Modul în care modernitatea a afectat percepţia vârstnicilor în
societate precum şi auto-percepţia lor rămâne în continuare un subiect de cercetare, iar
teoria modernizării este dominantă în analiza evoluţiei mentalităţilor şi atitudinilor faţă de
bătrâni (Sorescu, pg. 38).

26
 PARTEA PRACTICĂ A LUCRĂRII

PREZENTAREA LOCULUI DE PRACTICĂ

CENTRUL DE ÎNGRIJIRE ŞI ASISTENŢĂ CLUJ-NAPOCA

Adresă: B-dul 21 Decembrie 1989, nr. 138
Telefon: 0264/413877

Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Cluj-Napoca are ca obiect de activitate îngrijirea

persoanelor vârstnice cu handicap, cu probleme sociale (fără locuinţă, locuinţă improprie,
fără familie, imposibilitatea familiei de a le asigura îngrijirea necesară sau lispa spaţiului
vital într-o familie armonioasă) şi medicale, misiunea centrului fiind de a oferi servicii
acestor persoane vârstnice, sub formă de îngrijire medicală permanentă, asistenţă
psihologică şi socială, îngrijjre generală, hrană, medicamente, îmbrăcăminte,
încălţăminte.

FAZA DE EVALUARE INIŢIALĂ

1. PROIECT DE EVALUARE INIŢIALĂ

SCOPUL CERCETĂRII: determinarea specificului adaptării vârstnicilor la condiţiile

de viaţă din Centrul de Îngrijire şi Asistenţă

ÎNTREBĂRILE CERCETĂRII:
 Care este nivelul de adaptare vârstnicilor la condiţiile de viaţă din Centrul de Îngrijire
şi Asistenţă?
 Care sunt sentimentele vârstnicilor în legătură cu procesul instituţionalizării?

OBIECTIVELE CERCETĂRII:
 Identificarea principalelor probleme de ordin afectiv cu care se confruntă vârstnicii
instituţionalizaţi;

27
 Surprinderea nivelului de integrare a vâstnicilor în mediul specific al Centrul de
Îngrijire şi Asistenţă;
 Cunoaşterea experienţelor şi trăirilor imediat următoare intrării în instituţie, precum şi
capacitatea de adaptare la condiţiile oferite de instituţie;
 Identificarea acelor elemente plăcute pentru vârstnici, dar şi a celor pe care le
consideră incomode sau deranjante.

POPULAŢIE ŞI LOT:
 Populaţie: vârstinicii instituţionalizaţi din România
 Lot: 8 persoane vârstnice, cu vârsta cuprinsă între 64-75 de ani, rezidenţi ai Centrului
de Îngrijire şi Asistenţă din Cluj-Napoca, care au posibilitatea de a oferi informaţii în
legătură cu subiectele precizate mai sus

METODE, TEHNICI ŞI INSTRUMENTE DE CERCETARE:

 Interviul calitativ calitativ – realizat cu ajutorul ghidului de interviu, ca şi instrument,
şi utilizând următoarele tehnici: empatie, ascultare activă, încurajare, analiza şi
reflectarea sentimentelor
 Observaţia participativă – realizată cu ajutorul ghidului de observaţie, ca şi instrument

2. ASPECTE METODOLOGICE

“O întrebare bine chibzuită este jumătate din înţelepciune.”

Francis Bacon

Specifică prezentei lucrări este perspectiva de cercetare calitativă, care implică o

abordare interpretativă şi naturalistă a subiectului investigat, adică o studiere a lucrurilor
în mediul lor natural, încercând să înţeleagă sau să interpreteze fenomenele în funcţie de
semnificaţiile pe care oamenii le dau acestor fenomene (Denzin si Lincoln,1994).

Principalele metode folosite în faza de evaluare iniţială a situaţiei vârstnicilor din Centrul
de Îngrijire şi Asistenţă – pentru a culege informaţii în legătură cu specificul adaptării

28
vârstnicilor la condiţiilor din mediul instituţional sunt, după cum am precizat în faza de
proiectare, următoarele:
 Interviul calitativ semistructurat – aplicat la nivel de individ
 Observaţia participativă

În ceea ce priveşte metoda interviului, aceasta impune,cu necesitate, reunirea abilităţilor

şi principiilor specifice comunicării autentice. Interviul reprezintă o modalitate de
investigare ştiinţifică bazată pe comunicarea verbală, având ca şi scop principal
înţelegerea şi explicarea fenomenelor socioumane.

În legătură cu cea de-a doua metodă utilizată – metoda observaţiei, aceasta este o metodă
fundamentală de culegere a datelor empirice, utilizată în ştiinţele socio-umane şi în
practica asistenţială, scopul fiind de a putea cunoaşte o anumită problematică cu
obiectivitate, pentru a putea desprinde semnificaţii, pentru a face propuneri şi a afla
soluţii de rezolvare a problemei. (G., Neamţu, 2003, p. 239).

Utilizand împreună cele două metode de cercetare – interviul calitativ şi observaţia

participativă în această cercetare, am avut ocazia de a realiza o mai bună evaluare a
situaţiei vârstnicilor în contextul instituţiei, pe de o parte, discutând cu aceştia şi culegând
informaţii, prin intermediul percepţiilor lor cu privire la anumite aspecte – prezentate
structurat în ghidul de interviu, iar pe de altă parte, prin observarea dinamicii pe care o
cunoaşte realitatea – aşa cum este ea trăită de vârstnici în viaţa de zi cu zi, a legăturilor
dintre factorii obiectivi şi subiectivi ai acestei realităţi.

3. REZULTATELE CERCETĂRII

Doresc să aduc, la acest nivel, o precizare: toate prescurtările de nume folosite în această
lucrare sunt fictive, fiind folosite ca şi pseudonime pentru persoanele în vârstă cu care am
interacţionat pe parcursul realizării evaluării iniţiale. Aceasta pentru a proteja identitatea
acestor persoane, în virtutea principiului de confidenţialitate care reprezintă una din
condiţiile de acces în centru dar, în acelaşi timp, şi pentru ca subiecţii cercetării să nu

29
simtă cumva că întreaga lor viaţă şi sentimentele lor intime sunt expuse lumii întregi –
element care facilitează comunicarea şi deschiderea persoanelor vârstnice spre o
colaborare fructuoasă în conceperea şi realizarea acestui demers de cercetare.

3.1. PRELUCRAREA ŞI INTERPRETAREA DATELOR OBŢINUTE PRIN

INTERMEDIUL INTERVIULUI

După ce m-am prezentat ca fiind studentă la Facultatea de Asistenţă Socială, le-am

explicat vârstnicilor cu care am discutat faptul că eu efectuez o cercetare în vederea
construcţiei unei lucrări de licenţă. Apoi am cerut permisiunea rezidenţilor de a participa
la o convorbire de aproximativ o oră, în care vom discuta unele aspecte privind
perspectiva instituţionalizării. I-am asigurat de confidenţialitatea convorbirilor şi de
faptul că numele nu le va fi dezvăluit. I-am mai informat, de asemenea, că au dreptul de a
nu participa şi de a nu răspunde la studiul meu şi, în aceeaşi măsură, de a renunţa pe
parcurs, fără ca acest lucru să influenţeze în vreun fel relaţia cu personalul sau cu
conducerea Centrului de Îngrijire şi Asistenţă.

Prin proiectarea şi implementarea evaluării iniţiale, realizate prin intermediul interviului

calitativ semistructurat, am urmărit cunoaşterea mai profundă a experienţelor şi trăirilor
vârstnicilor, cât şi cunoasterea aspectelor referitoare la dinamica vieţii în institutia de
ocrotire. Astfel, prin aplicarea metodei interviului, am reuşit să identific principalele
categorii de nevoi observate şi exprimate de către cei intervievaţi.

După cum am precizat în proiectarea evaluării iniţiale, informatiile au fost culese în

cursul convorbirilor purtate cu 8 rezidenţi din Centru de Îngrijire şi Asistenţă Cluj-
Napoca.
Analiza şi interpretarea răspunsurilor va fi realizată, în cele ce urmează, pentru fiecare
unitate în parte, exemplificând, de fiecare dată, cu citate, atitudini sau situaţii mai
deosebite pentru ca înţelegerea celor relatate să fie cât mai clară.

30
În ceea ce priveşte prima unitate tematică a ghidului de interviu - raportarea vârstnicului
la perioada de timp petrecută înainte de instituţionalizare, cele mai frecvent identificate
elemente de care îşi amintesc vârstnicii cu care am discutat sunt cele referitoare la
amintirile dureroase legate de moartea partenerului de viaţă sau a părinţilor.

În legătură cu acestea, una dintre persoanele în vârstă cu care am abordat acest subiect
(F.A.) îşi aminteşte cu tristeţe despre soţul decedat şi recunoaşte că a avut o relaţie bună
cu acesta toată viaţa.
Aceeastă intervievată a locuit la ţară şi îşi aminteşte cu nostalgie de momentele când
lucra pământul împreună cu soţul ei. În legătură cu aceasta, respondenta a afirmat că, deşi
au fost vremuri grele şi că viaţa la ţară, caracterizată prin multă muncă şi griji legate de
agricultură – aceasta fiind, atunci, principala sursă de a asigura cele necesare vieţii,
această perioadă a vieţii ei a fost foarte frumoasă şi se simte într-un fel vinovată că parcă
nu a preţuit, aşa cum ar fi trebuit, ce a avut în acele momente.
De asemenea, această respondentă a povestit despre câteva dintre reuşitele vieţii lor de
cuplu: au avut un băiat, pe care au reşit să îl ţină în facultate, din munca lor şi-au făcut o
casă bună şi au avut o situaţie materială prosperă – în legătură cu aceasta, intervievata a
continuat, pe un ton glumeţ dar foarte sincer: „deşi lauda de sine nu miroase a bine, am
fost o femeie harnică”.
A urmat apoi un moment în care m-a întrebat despre viaţa mea personală şi m-a sfătuit să
am grijă de soţul meu şi m-a sfătuit extrem de sincer „să nu-l îndepărtez printr-o atitudine
de cicăleală, aşa cum fac multe femei”.

Unul dintre respondenţii de sex masculin (T.A.) mi-a povestit, de asemenea, despre
partenera sa de viaţă, despre soţia sa, care a murit destul de tânără, la vârsta de doar 51 de
ani. Din tonalitatea vocii şi după modul în care i s-a schimbat expresia facială atunci când
am întrebat despre soţia sa şi când a început să povestească, mi-am dat seama că
amintirea ei reprezintă încă o rană deschisă, atât de dureroasă încât i-au dat lacrimile. Am
observat faptul că ţinea pe noptiera de lângă pat fotografiile cu membrii familiei sale şi
mi-a spus, foarte mândru, că a avut împreună cu soţia lui cinci copii, de la care are 8 în
prezent opt nepoţi.

31
În ceea ce priveşte o altă respondentă (L.M.), aceasta mi-a povestit că s-a internat în
centru împreună cu soţul său, care însă a murit în urmă cu cinci ani. De atunci, aşa cum
declară bătrâna, se simte foarte singură şi nefericită, această stare amplificându-i
problemele de sănătate (are vederea slabă, diabet şi o boală cardiovasculară). După cum
am aflat de la personalul din instituţie care se ocupă de îngrijirea celor internaţi, această
persoană manifestă o atitudine depresivă, manifestându-se fie prin faptul că are momente
îndelungi de tăcere şi meditaţie, fie prin aducerea frecvent în discuţie a elementelor legate
de moarte – afirmând că aşteaptă să moară întrucât oricum nu mai are pentru ce trăi iar
aceasta nu reprezintă viaţă.

O altă respondentă care a fost de acord să discutăm pe unităţile tematice din ghidul de
interviu (I.E.) mi-a povestit o parte din viaţa ei, marcată de momente foarte plăcute, dar şi
foarte dificile. Astfel, am aflat de la aceasta că, imediat după ce i-a murit soţul, casa în
care au locuit a fost naţionalizată şi a fost nevoită să se mute în Centru de Îngrijire şi
Asistenţă Cluj-Napoca. Cu toate acestea, bătrâna are un set de amintiri plăcute legate de
viaţa cu cu soţul ei, el fiind muzicant de meserie.
O situaţie tristă am identificat atunci când am vorbit cu K.L., care mi-a povestit faptul că
s-a născut cu o formă de dizabilitate, din care cauză nu a fost niciodată căsătorit. Cât au
trăit părinţii săi, a locuit împreună cu aceştia însă, după ce aceştia au murit, s-a internat în
centru. În legătură cu acest vâstnic, personalul de la centru mi-a spus faptul că este foarte
retras, fiind o fire introvertită; se poate observa faptul că, deşi acest rezident al centrului
nu se plânge de nimic, el suferă, fiind profund marcat în interior de problemele pe care le-
a avut de trecut în viaţă. Din descrierile personalului, K.L. s-a manifestat în acelaşi fel de
la început de când a fost internat.

În ceea ce priveşte următoarea unitate tematică a ghidului de interviu utilizat – cauzele

instituţionalizării, acesta a reprezentat un subiect mai sensibil, întrucât le reaminteşte
intervievaţilor de problemele şi situaţiile deficitare care s-au constituit în motive pentru
internarea în centru. Din această cauză, a fost nevoie de o abordare mai delicată în ceea
ce priveşte adresarea întrebărilor şi conducerea discuţiei.

32
În legătură cu acest subiect, am constatat faptul că, pentru toţi respondenţii, motivele
pentru care s-au internat în centru sunt cât se poate de obiective.
Astfel, respondenta F.A. a declarat că se simţea singură în casa ei de la ţară, satul ei fiind
în majoritate locuit de persoane în vârstă. Explicaţia dată pentru aceasta este faptul că are
o fire fricoasă, suferă de fobii legate de singurătate. Din această cauză, respondenta
afirmă că, pentru ea, internarea la centru a reprezentat cea mai bună soluţie întrucât în
acest mediu ea simte că principala caracteristică este prezenţa unei atmosfere de
socializare, de comunicare şi de intercunoaştere.
Respondentul K.L. mi-a declarat faptul că, în legătură cu motivele care au condus la
instituţionalizare, internarea la centru a fost pentru el cea mai bună soluţie, aceasta
datorită faptului că situaţia sa, mai concret condiţia în care se află nu i-ar permite să ducă
o viaţă independentă.
Un alt motiv pe care l-am identificat în legătură cu instituţionalizarea a fost dorinţa
părintelui care, întrucât s-a îmbolnăvit, nu vrea să fie o povară pentru copiii săi. Este
cazul respondentului T.A. care, după ce i-a murit soţia, s-a îmbolnăvit de coxartroză, a
decis să nu lase pe copii greutatea de a se ocupa de el, aşa că singur a hotărât să-şi vândă
apartamentul, să împartă banii în mod egal copiilor şi să se interneze în Centrul de
Îngrijire şi Asistenţă Cluj-Napoca, unde beneficiază de servicii medicale corespunzătoare,
potrivite situaţiei sale.

O altă persoană intervievată a afirmat că motivul pentru care s-a internat la centru în
reprezintă faptul că această alegere a fost luată după ce sora ei, cu care era în relaţii bune,
s-a mutat într-o zonă mai îndepărtată de Cluj.

Pentru intervievata I.E., alternativele între care putea alege – după decesul soţului şi
pierderea casei, nu erau deloc multe; dimpotrivă, internarea la centru a fost, pentru ea,
unica soluţie. Se declară mulţumită de condiţiile din instituţie, manifestând – aşa cum am
observat şi eu şi mi s-a confirmat de către personalul de îngrijire din instituţie, o
perspectivă pozitivă asupra vieţii.

33
O a treia unitate tematică urmărită în realizarea interviului este raportarea la condiţiile
oferite de instituţia de îngrijire.
Asistaţii intervievaţi de mine s-au arătat mulţumiţi de condiţiile din instituţie (este posibil
să fi declarat aceasta din complezenţă), recunoscând că se face tot ce se poate în
condiţiile date.
Intervievatul K.L. a declarat că, în urmă cu mai mulţi ani, pentru el era mai bine în
centru, deoarece aveau animale şi o grădină unde cultivau zarzavaturi iar rezidenţii erau
mult mai puţini decât sunt acuma – aproape jumătate.
Doamnei C.I., îi place la centru, pentru ea fiind locul cel mai potrivit. Mi-a spus faptul că
a aşteptat mult până a primit aprobarea de a se interna aici; aceasta întrucât, după ce s-a
îmbolnăvit de coxartroză avea nevoie de îngrijire permanentă.
Doamna I.E. mărturiseşte că a suferit o cădere nervoasă după ce a intrat în Centru; pentru
ea, şocul a fost prea mare, mai ales datorită faptului că a pierdut casa iar fiul său a trebuit
să se mute într-o casă cu chirie.
Doamna L.M. îşi acceptă situaţia şi înţelege că astea sunt condiţiile care le pot fi oferite.
Singurul lucru de care se declară nemulţumită este faptul că nu-i prea place atitudinea
unor infirmiere.
De asemenea, am mai adunat informaţii sub forma protestului în legătură cu
supraaglomerarea centrului, din care cauză sunt certuri frecvente cu colegii de cameră.

Cea de-a patra unitate tematică – relaţiile cu familia ridică, de asemenea, probleme sub
aspectul sensibilităţii subiectului, având în vedere că, după cum am precizat deja mai sus,
legăturile afective cu familia reprezintă un element esenţial care îi caracterizează pe toţi
intervievaţii care au familie.
Astfel, am constatat o încercare de a scuza frecvenţa scăzută a vizitelor din partea
copiilor, prin motive de genul: „fata este ocupată, are serviciu” (la intervievata I.E).
T.A. povesteşte mereu despre nepoţii săi şi despre faptul că unul dintre ei îi seamană
perfect, sperând fie vizitat frecvent de către acesta. În legătură cu relaţiile cu ceilalţi
vârstnici din centru, nu am observat ca acesta să aibă relaţii strânse cu ei ci, dimpotrivă,
afirmă că nu poate avea încredere în nimeni decât în copii şi nepoţii sai.

34
C.I. mărturiseşte că o mică parte din pensie o dă familiei fratelui său, care i-a promis că,
după moartea sa, se va ocupa de slujbă şi de cheltuielile de înmormântare. Aceasta nu are
soţ, nici copii, a fost căsătorită în tinereţe cu un bărbat de care s-a despărţit pentru că avea
unele vicii incomode, cu care nu s-a putut obişnui, şi, de atunci, şi-a pierdut încrederea în
bărbaţi şi în posibilitatea unei alte căsătorii - spune ea: „dacă prima căsătorie n-a mers,
nici a doua nu putea sa meargă.”
Intervievata L.M. a manifestat o stare de spirit nu tocmai pozitivă – era foarte tristă şi mai
ales îngrijorată de starea de sănătate a fiicei sale de 63 de ani, care suferă de fibrom uterin
iar medicii nu mai vor s-o opereze, deoarece ar putea apărea complicaţii; sentimentele
sale de preocupare se împart între fiică şi nepoţi, afirmând că, „în caz că ea moare, rămân
pe drumuri cinci copii”.
În ceea ce o priveşte pe respondenta F.A., aceasta a declarat că nepoata din partea surorii
sale i-a recomandat să intre în centru, aceasta locuind destul de departe de Cluj. În ceea
ce priveşte posibilitatea de a sta cu alţi membri ai familiei sale, F.A. mi-a spus că fiul său
a decedat iar cu nora şi cu nepoţii rămaşi în urma acestuia nu are relaţii pozitive. Bătrân
se gândeşte cu tristeţe că, „dacă fiul meu nu ar fi murit, viaţa şi bătrâneţea mea ar fi fost
mult mai fericite”.
Unitatea tematică referitoare la activităţile de timp liber a urmărit identificarea
preocupărilor pe care vârstnicii intervievaţi le au şi cu care îşi umplu timpul.
A fost interesant să observ faptul că toţi vârstnicii cu care am vorbit sunt interesaţi, în
majoritate, de lecturarea cărţilor religioase sau de literatură. În acest sens, doamna I.E. a
afirmat că acum are posibilitatea de a face ceea ce i-a plăcut întotdeauna, dar pentru care
nu avea suficient timp din cauza serviciului şi a copiilor care trebuiau îngrijiţi.
Doamna O.L. este o veritabilă îndrăgostită de lectură. Astfel, ea afirmă că „toate
atitudinile oamenilor în diferite împrejurări, discuţii contradictorii ţi le exemplifică în
situaţii diferite lumea cărţilor; mentalitatea se schimbă – cum s-a mai spus – şi prin
lectură”.
De asemenea, domnii T.A. şi K.L. sunt interesaţi mai mult de politică.
Precizez faptul că centrul dispune de o sală a clubului, care este locul unde se desfăşoară
întâlniri cu caracter de divertisment, ocazional spectacole, se serbează zilele de naştere şi
se primesc musafirii.

35
O ultimă unitate tematică pe care am dorit să o ating prin interviul realizat se referă la
raportarea vârstnicilor la elemente de natură religioasă.
În legătură cu aceasta, convingerile religioase reprezintă, pentru vârstnicii cu care am
discutat, un adevărat imbold, pentru unii dintre ei, practicarea unor ritualuri religioase
fiind o prioritate.

3.2. PRELUCRAREA ŞI INTERPRETAREA DATELOR OBŢINUTE PRIN

INTERMEDIUL OBSERVAŢIEI

Analiza observaţiilor realizate a arătat faptul ca principalele griji ale participanţilor la

cercetare sunt legate de raporturile cu familia şi de modificarile intervenite în modul lor
de viaţa odată cu momentul instituţionalizării.

În ceea ce priveşte prima unitate tematică a ghidului, manifestările de conduită ale

vârstnicilor, majoritatea intervievaţilor cuprinşi în această cercetare respectă regulile de
conduită sugerate de instituţie, identificând un anumit grad de conformism: „noi nu vrem
să supărăm pe nimeni aici, vrem să avem relaţii bune atât cu conducerea, cât şi cu
vecinii noştri de cameră sau din centru” (F.A.).
În plan emoţional, am observat tendinţe de depresie la unii dintre ei, în special la doamna
K.I., care nu prea iese la plimbare, preferând să stea mai mult în cameră şi motivând că o
doare piciorul.
Vârstnicii cu care am lucrat sunt prudenţi şi rezervaţi, nu doresc să atragă atenţia asupra
lor – este, în special, vorba de cazul doamnei L.M., aceasta evitând să participe la unele
activităţi cu caracter relaxant şi distractiv, pe care le consideră nepotrivite pentru ea,
afimând că distracţiile sunt în contradicţie cu valorile sale.

În legătură cu cea de-a doua unitate tematică inclusă în ghidul de observaţie - aspecte
legate de comunicarea interpersonală, am observat faptul că traiul în comun se
dovedeşte a fi problematic din cauza lipsei spaţiului de mişcare, aspect care generează
uneori conflicte între rezidenţi.

36
Unii dintre aceştia se plâng de atitudinea altora, considerând-o „necreştinească şi
nepotrivită pentru oamenii vârstnici” – spune doamna F.A..

A treia tematică şi ultima inclusă în ghidul de observaţie se referă la aspecte referitoare

la mediul în care trăiesc vârstnicii.
Astfel, pentru cei 110 asistaţi există 17 camere de locuit; aşadar, posibilităţile de
personalizare a camerelor sunt restrânse. Cu toate îmbunătăţirile aduse în ultimii ani,
camerele sunt mari şi nu oferă intimitate asistaţilor iar grupurile sociale sunt folosite în
comun.

4. CONCLUZIILE CERCETĂRII

Prin evaluarea iniţială am urmărit cunoaşterea experienţelor şi trăirilor vârstnicilor

instituţionalizaţi, capacitatea lor de adaptare la condiţiile instituţiei, identificarea unor
aspecte privind traiul în comun – din punctul de vedere al condiţiilor şi spaţiului de
mişcare, precum şi necesitatea existenţei în ţara noastră a serviciilor de asistenţă
rezidenţială pentru anumite categorii de vârstnici.

După cum am precizat în proiectarea evaluării iniţiale, am folosit două metode de

cercetare – interviul calitativ şi observaţia participativă, orientate spre atingerea scopului
de a determina specificul adaptării vârstnicilor la condiţiile de viaţă din Centrul de
Îngrijire şi Asistenţă.

Rezultatele obţinute în urma evaluării iniţiale au fost prelucrate pe rând – mai întâi pentru
interviul calitativ şi apoi pentru observaţia participativă.

În legătură cu prima unitate tematică a ghidului de interviu, raportarea vârstnicului la

perioada de timp petrecută înainte de instituţionalizare, am constatat faptul că
majoritatea vârstnicilor îşi aduc aminte cu nostalgie de perioada de dinainte de internare,
de momentele bune şi chiar şi de cele mai puţin bune pe care le-au petrecut cu familia –
cu partenerul de viaţă, cu copiii şi părinţii lor. Această nostalgie nu înseamnă însă o

37
adaptare deficitară la condiţiile din mediul rezidenţial ci mai mult o trecere în revistă şi
conştientizare a diferenţelor între viaţa în mediul familial şi cea din mediul instituţional.

În privinţa unităţii tematice cauzele instituţionalizării, am constatat faptul că, pentru toţi
respondenţii, aceasta a fost cea mai bună soluţie pentru situaţia cu care s-au confruntat în
momentul luării deciziei. Acesta reprezintă un element pozitiv întrucât decizia privind
internarea în centru au luat-o singuri, fără a fi constrânşi de nimeni, ceea ce face mai
uşoară adaptarea la condiţiile din mediul instituţional.

A treia unitate tematică a interviului realizat este raportarea la condiţiile oferite de

instituţia de îngrijire. În legătură cu acest aspect, în general, persoanele vârstnice
intervievate se declară mulţumite de calitatea condiţiilor din Centrul de Îngrijire şi
Asistenţă Cluj-Napoca. Au observat totuşi – cei care locuiesc de mai mult timp în acest
centru, că totuşi calitatea locuirii s-a deteriorat în ultimii ani, mai ales sub impactul
aglomerării cu asistaţi.

Pentru unitatea tematică care urmăreşte surprinderea relaţiilor cu familia, am constatat

faptul că, pentru acei vârstnici care au familie, a se gândi la aceştia şi a-i aştepta
permanent să vină în vizită reprezintă o stare aproape permanentă. Aceştia se simt foarte
legaţi afectiv de membrii familiei rămaşi „acasă”, încearcă să îi înţeleagă şi să le găsească
justificări atunci când nu-i vizitează. Consider că aceste elemente reprezintă un factor
pozitiv care le dă acestor bătrâni optimism şi poftă de viaţă, îndulcindu-le oarecum
situaţia de a locui în prezent într-o instituţie, înconjuraţi de persoane străine.

În ceea ce priveşte răspunsurile vârstnicilor la întrebările din ultimele două unităţi

tematice, activităţi de timp liber şi raportarea la elemente de natură religioasă, am
constatat faptul că aceste persoane au la dispoziţie anumite resurse pentru a-şi petrece
timpul liber, în legătură cu aceasta, practicile religioase având o frecvenăţ ridicată printre
preferinţele persoanelor intervievate.
Şi pentru cea de-a doua metodă utilizată în contextul acestei cercetări – observaţia
participantivă, am construit un ghid de observaţie casă să mă ajute să îmi ghidez
activitatea astfel încât să obţin informaţiile dorite, relevante pentru scopul urmărit.

38
Prima unitate tematică a ghidului de observaţie utilizat în contextul aplicării metodei
observaţiei este manifestările de conduită ale vârstnicilor. În legătură cu acestea, am
observat faptul că majoritatea intervievaţilor sunt conformişti, urmărind cu o oarecare
stricteţe respectarea regulilor interne ale centrului. De asemenea, am constatat faptul că
vârstnicii cu care am lucrat sunt, în general, rezervaţi, nedorind să atragă atenţia asupra
lor, unii dintre aceştia fiind chiar retraşi şi neimplicându-se în multe activităţi de grup.

Sub aspectul elementelor incluse în a doua unitate tematică a ghidului de observaţie,

aspecte legate de comunicarea interpersonală, am observat faptul că există, câteodată,
conflicte şi tensiuni între vârstnici – respectiv manifestări de comunicare şi atitudinale
neproductive, care sunt generate, într-o măsură destul de mare, de insuficienţa spaţiului în
care locuiesc.

A treia unitate tematică a ghidului de observaţie se referă la aspecte referitoare la mediul

în care trăiesc vârstnicii. Acestea sunt deficitare, având în vedere că împărţirea spaţiului
pe camere mari, cu multe paturi, face imposibilă personalizarea spaţiului în legătură cu
preferinţele personale şi, de asemenea, elimină orice posibilitate de a avea intimitate.

Concluzii personale:
Odată cu instituţionalizarea, se produc o serie de modificări de status şi rol iar unul din
lucrurile care îi tulbură cel mai tare pe vârstnici este cascada de situaţii noi care apar şi pe
care trebuie să le înfrunte. Zonele problematice pe care le-am identificat prin cercetarea
mea nu sunt diferite de cercetările anterioare privind experienţele şi trăirile vârstnicilor
odată cu intrarea lor într-o instituţie de asistenţă socială.

Cercetarea mea nu s-a axat prea mult pe nevoile elementare ale vârstnicilor, ci pe modul
în care fac faţa presiunilor de ordin social şi relational.

De asemenea, această cercetare dovedeşte că vârstnicii au nevoie de sprijin continuu din

partea membrilor familiei şi că asistenţa sociopsihologică este esenţială pentru a ajuta la
adaptarea vârstnicilor la noile condiţii de viaţă.

39
Opţiunea normală în ceea ce priveşte modul de viaţă şi de îngrijire a persoanelor
vârstnice este aceea ca ei să fie sprijiniţi pentru a duce o viaţă independentă şi a rămâne la
domiciliul propriu cât mai mult timp posibil.
Însă, acolo unde familia, din anumite cauze obiective sau subiective, îşi pierde rolul în
împlinirea nevoilor sociale, emoţionale şi fizice ale vârstnicului, se impune necesitatea
existenţei serviciilor de asistare de tip rezidenţial.
În România, dificultăţile pe care le întâmpină vârstnicii după ce rămân singuri sau îşi
pierd partenerul de viaţă sunt amplificate, mai ales în mediul rural, prin lipsa acută de
servicii sociale şi de sănătate, lipsa transportului, lipsa de acces la magazine şi sevicii
poştale.

Informaţiile obţinute prin intermediul interviului şi a observaţiei mi-au furnizat datele

necesare pentru fundamentarea unei intervenţii orientate spre îmbunătăţirea nivelului de
adaptare al vârstnicilor la schimbările determinate de vârstă şi de situaţia de
dependenţă, precum şi spre stimularea vârstnicilor în direcţia unei mai bune
interrelaţionări, comunicări, precum şi sub aspectul implicării în activităţile de grup
organizate la centru.

40
 FAZA DE INTERVENŢIE SOCIALĂ

1. PROIECT DE INTERVENŢIE

SCOPUL INTERVENŢIEI: îmbunătăţirea nivelului de adaptare al vârstnicilor la

schimbările determinate de vârstă şi de situaţia de dependenţă, precum şi stimularea
acestora în direcţia unei mai bune integrări sociale

OBIECTIVELE INTERVENŢIEI:
 Încurajarea adoptării de către persoanele vârstnice participante la intervenţie a unei
perspective pozitive asupra bătrâneţii;
 Încurajarea vârstnicilor de a-şi folosi resursele de care dispun pentru îmbunătăţirea
gradului lor de adaptare la condiţiile din centru;
 Dezvoltarea unor comportamente pozitive sub aspect relaţional şi comunicaţional care
să faciliteze o mai bună integrare socială în grupul de la centru;
 Stimularea vârstnicilor pentru a participa mai des şi a se implica activ în activităţile de
grup organizate la centru.

BENEFICIARI: 8 vârstnici care au reprezentat lotul evaluării iniţiale

METODE DE INTERVENŢIE:
 Consiliere de grup: 4 persoane (alegerea beneficiarilor a fost realizată pe baza
participării voluntare a vârstnicilor, 4 dintre ei nedorind să participe) – 3 întâlniri
 Consiliere individuală: 1 persoană (am observat că este mai interiorizată, că ar avea
nevoie de consiliere, însă nu se simte comod să vorbească despre sine în contextul
grupului) – 3 şedinţe
 Activităţi recreative – 2 activităţi

Perioada de desfăşurare a intervenţiei: 10 mai -15 iunie 2007

41
 2. ASPECTE METODOLOGICE

2.1. GRUPURILE DE CONSILIERE

Câteva dintre caracteristicile grupurilor de consiliere sunt enumerate în ceea ce
urmează:
 „se focalizează de obicei asupra unei probleme specifice care poate să fie de natură
educaţională, socială, legată de profesie, carieră sau probleme personale ale membrilor
cum ar fi relaţia părinte-copil” (D. Gal, 1997, p. 32);
 „este orientat înspre rezolvarea unor probleme specifice” (D. Gal, 1997, p. 32);
 „are atât scopuri de prevenţie cât şi de intervenţie, adică de rezolvare de probleme” (D.
Gal, 1997, p. 32).
Aceste caracteristici reprezintă, de fapt, motivaţia pentru care am optat pentru alegerea
acestui tip de grup. Aceasta datorită următoarelor aspecte: se potriveşte, ca şi specific,
abordării unor probleme cu specific social; ca şi orientare, vizează rezolvarea de
probleme; oferă contextul propice introducerii unor ameliorări la nivel de componente
psihice.

2.2. CONSILIEREA INDIVIDUALĂ

„Consilierea psihologică este un tip de intervenţie prin care se urmăreşte sugerarea unui
mod de a proceda, a unui mod de comportare ce trebuie adoptat într-o situaţie dată sau în
general, în viaţă şi activitatea cotidiană. Ea se adresează persoanelor relativ normale,
sănătoase psihic, aflate uneori în dificultate, pe care le ajută să-şi conştientizeze
posibilităţile şi să le valorifice pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă, trăind
o viaţă plină de sens, confortabilă psihologic. Îi facilitează persoanei autocunoaşterea
realistă, acceptarea de sine şi valorificarea optimă a resurselor şi a disponibilităţilor
proprii” (I. A., Dumitru, 2004, p. 11).
Am optat pentru această metodă de intervenţie întrucât oferă posibilitatea de a explora,
identifica şi exprima, împreună cu clienţii, o serie de aspecte ce ţin de psihismul lor
interior. Având în vedere faptul că, după cum am observat în urma evaluării iniţiale,
vârstnicii nu prea comunică între ei, mai ales în legătură cu subiecte personale, delicate,
cu mare încărcătură afectivă, am considerat necesar a le oferi acestora contexte potrivite

42
în care să vorbească despre toate aceste elemente care pot provoca suferinţe interne,
pentru a facilita astfel detensionarea.

3. DESFĂŞURAREA INTERVENŢIEI SOCIALE PROPRIU-ZISE

Rolurile pe care le-am avut în intervenţie sunt următoarele:

 facilitator de posibilităţi – în sensul că i-am ajutat pe unii vârstnici să-şi clarifice
problemele, să-şi dezvolte capacităţile, prin consilierea de grup, oferirea de încurajări,
ascultare activă, empatie, răbdare;
 mediator – în sensul că am ajutat la rezolvarea unor neînţelegerilor care au survenit
între diferiţi participanţi la activitatea de grup;
 educator – prin oferirea de modele de comportament de adaptare la schimbările care
survin în viaţa vârstnicilor;
 facilitator de grup – prin grupul de consiliere pe care l-am condus.

3.1. GRUPUL DE CONSILIERE

Abilităţile necesare unui lider de grup la care am apelat în contextul acestor activităţi
sunt: încurajarea participării fiecăruia dintre membrii grupului, recunoscând fiecăruia
contribuţia personală; facilitarea comunicării; ascultarea activă; reflectarea sentimentelor;
empatizarea; stabilirea de scopuri specifice pentru procesul de grup şi sprijinirea
participanţilor pentru a-şi defini scopuri utile şi concrete; oferirea de feed-back; evaluarea
continuă a procesului individual şi de grup şi a dinamicii de grup.

Întâlnirea nr. 1
Scopul întâlnirii: construirea unui climat de încredere în cadrul grupului pentru facilitarea
comunicării şi creşterea gradului de atractivitate al acestei activităţi
Structura activităţii:
 5 minute - am început desfăşurarea acestei întâlniri cu un feedback emoţional iniţial,
prin care fiecare membru al grupului să aibă posibilitatea de a-şi exprima starea sa
afectiv-emoţională de moment;

43
Am considerat necesar acest exerciţiu pentru a vedea în ce măsură membrii grupului îşi
pot identifica şi numi sentimentele de moment. De asemenea, un astfel de exerciţiu are
funcţia de a contribui la „dezgheţarea” atmosferei, prin încurajarea fiecăruia dintre
participanţii la grup de a comunica unul cu celălalt, de a-şi asculta colegii de grup.
 40 minute – fiecare dintre membrii grupului a povestit pe scurt care este motivul
pentru care se află în această instituţie;
Această sarcină are rolul de a crea un sentiment de încredere la nivelul grupului, fiecare
dintre participanţi ajungând astfel să cunoască detalii mai mult sau mai puţin personale
din viaţa celorlalţi colegi. De asemenea, prin acest exerciţiu, am dorit exersarea abilităţii
de comunicare, aspect necesar pentru îmbunătăţirea atmosferei generale la nivel de grup
şi, prin extensie, la nivel de centru.
 5 minute – sumarizarea, respectiv punctarea pe scurt a principalelor motive pentru care
fiecare dintre membrii grupului a ajuns la cămin;
 5 minute – feedback emoţional de final, prin care fiecare dintre clienţi îşi exprimă
starea psihică de moment, printr-un singur cuvânt, ca şi modalitate de a încheia activitatea
de grup, încercând astfel să facem o comparaţie între momentul de început al activităţii şi
finalul acesteia.

Observaţii la final de întâlnire

 Fiind prima întâlnire cu acest grup, am considerat că este necesar să inventariez care
au fost motivele pentru care bătrânii au ajuns în instituţie, considerând că acesta este un
bun punct de plecare pentru atingerea scopului general de grup şi, în acelaşi timp, un
exerciţiu de comunicare , de exprimare a unor stări emoţionale sensibile, de clarificare
superioară a situaţiilor lor prezente.
 Referitor la motivele pentru care aceste persoane au ajuns în instituţii, acestea sunt
foarte variate reprezentând, în fapt, adevărate poveşti de viaţă. Principalele astfel de
motive sunt: teama de singurătate; absenţa resurselor financiare suficiente; incapacitatea
de a se autogospodări şi absenţa unor persoane apropiate care să suplinească această
funcţie.
 Sumarizarea de la finalul întâlnirii a avut rolul de a oferi persoanelor participante
sentimentul de satisfacţie că au fost ascultaţi şi le-au fost înţelese sentimentele.

44
Întâlnirea 2
Scopul întâlnirii: clarificarea câtorva concepte referitoare la bătrâneţe şi la raportarea la
elemente de natură religioasă
Structura de activităţi:
 5 minute – feedback emoţional iniţial
 5 minute – sumarizarea celor discutate în întâlnirea anterioară – pentru a verifica
acurateţea informaţiilor reţinute
 50 minute – în cadrul acestei întâlniri, am prezentat participanţilor câteva aspecte
privind perspectiva pozitivă asupra bătrâneţii, le-am prezentat câteva perspective
pozitive ale unor vârstnici din alte ţări, în ceea ce priveşte modul de a se bucura de viaţă
şi la o vârstă înaintată; am dat cât mai multe exemple şi am stimulat participanţii să pună
întrebări şi am încurajat dezbaterea unor aspecte care au născut controverse.
 5 minute – feedback emoţional final

Observaţii la final de întâlnire

 Sinceră să fiu, nu cred că au înţeles prea mult din ceea ce eu am vrut sa le expun, deşi
am încercat să dau exemple concrete de mentalităţi ale unor vârstnici;
 Mi-am dat seama de acest lucru după răspunsurile pe care le-am primit din partea lor,
răspunsuri care nu prea erau tangente cu tema mea;
 Am fost, totuşi, foarte surprinsă să primesc un feedback corespunzător din partea unei
doamne (O.L.) care, îndrăgostită de literatură, mi-a declarat:
“Batrâneţea trebuie să o poţi stăpâni,să te ajuţi singur, să învingi greutăţile şi bolile, fie
reactualizându-ţi ideile, cunoştintele acumulate în trecut, fie studiind ce iţi oferă
prezentul. Cartea e sfetnicul cel mai bun al omului în orice moment, mai bun sau mai
greu ale vieţii. Mentalitatea se schimbă şi prin lectură – toate atitudinile oamenilor în
diferite împrejurări, discuţii contradictorii ţi le exemplifică, în situaţii diferite, lumea
cărţilor. Religia, împreună cu literatura, cu arta vin în sprijinul oamenilor şi trebuie să
cauţi acest izvor permanent de înălţare sufletească”.
 Referitor la valoarea credinţei religioase şi modul în care ea poate contribui la o
atitudine pozitivă asupra vieţii şi chiar şi a mortii, participanţii la discuţie au recunoscut

45
că practicarea credinţei religioase, indiferent de confesiune, îi ajută mult în depăşirea
problemelor existenţiale.

Întâlnirea nr. 3
Scopul grupului: transmiterea de informaţii către participanţii la grup în legătură cu
modalităţile prin care aceştia îşi pot depăşi stările afectiv-emoţionale negative care apar
ocazional
Structura activităţii:
 5 minute – activitatea de feedback emoţional iniţial;
 50 minute – discuţii referitoare la problemele fiecăruia dintre participanţii la grup:
probleme de sănătate, probleme relaţionale, probleme emoţionale, probleme familiale;
De asemenea, pentru fiecare dintre aceste categorii de probleme am încercat să generăm,
la nivel de grup, soluţii pentru a le depăşi sau, cel puţin, pentru a putea trece peste acestea
în cel mai benefic mod cu putinţă. Este vorba astfel despre încercarea de a identifica şi
întări, la vârstnici, mecanismele de coping pentru a face faţă mai uşor unor situaţii
problematice, acestea putând conduce la nivele mai ridicate de adaptare la propria
situaţie, la propriile probleme şi la condiţiile de viaţă din centru.
 Exprimarea, în câteva cuvinte, a principalelor impresii legate de ceea ce s-a întâmplat
în cadrul grupului, de modul în care a decurs activitatea şi de atmosfera generală creată.
 5 minute – feedback emoţional de final.

Observaţii la final de întâlnire

 La finalul acestei întâlniri, am constatat că aspectul despărţirii de familie reprezintă
problema principală a vârstnicilor cu care am lucrat în contextul acestui demers practic.
De asemenea, aceasta este asociată cu dificultăţile specifice bătrâneţii, cu problemele de
sănătate. Toţi aceşti factori concură la apariţia unor manifestări de apatie, pesimism sau
chiar depresie.
 Am constatat, din acestea discuţii, că despre categoria problemelor de sănătate le este
cel mai uşor să vorbească. Cu toate acestea, odată ce încep să intre în detalii, poate fi uşor
observat faptul că nu acestea sunt problemele principale cu care se confruntă vârstnicii, ci

46
acumularea de sentimente şi gânduri care provoacă – la toţi membrii grupului, nelinişte şi
tensiune.
 Totodată, am identificat, cu această ocazie, legătura directă existentă între îngrijorarea
faţă de propria stare de sănătate şi frica de moarte.
 Am observat, de asemenea, că a le oferi contexte în care să se simtă bine şi să
vorbească despre problemele care îi preocupă cel mai tare reprezintă o adevărată formă
de terapie, în sensul îmbunătăţirii stării lor de spirit, având în vedere că, în câteva rânduri,
de la probleme serioase s-au făcut şi glume care au învigorat atmosfera.
 Participanţii la grup au apreciat că, în general, le-a plăcut modul în care a decurs
activitatea şi mai ales faptul că au putut vorbi liber despre problemele lor. În acelaşi timp,
mi-au spus faptul că singura problemă a fost faptul că a fost incomod să stea, timp de o
oră, în scaun.
 Feedback-ul emoţional final a avut, de asemenea, rolul de a marca finalul activităţii şi
de a face comparaţie cu starea iniţială, constatându-se progrese în acest sens.

3.2. CONSILIEREA INDIVIDUALĂ

Activitatea de consiliere individuală aplicată în cazul vârstnicilor beneficiari ai

intervenţiei a fost organizată în colaborare cu specialiştii din centru.

Scopul consilierii individuale este de a clarifica, la persoana vârstnică, modul propriu de

percepere şi raportare la situaţia de a fi internat într-un centru de îngrijire, prin asigurarea
unei atmosfere optime pentru ventilarea sentimentelor, a temerilor şi grijilor sale

Obiective:
- Exprimarea gândurilor negative legate de starea de bătrâneţe şi boală;
- Exprimarea sentimentelor determinate de internarea în centru;
- Verbalizarea temerilor faţă de viitor;
- Identificarea elementelor pozitive care pot fi considerate, în cazul fiecărei persoane în
parte, resurse pentru îmbunătăţirea stării de spirit;

47
- Identificarea unor modalităţi adaptative de raportare situaţia de persoană
instituţionalizată.

Beneficiar a fost o singură persoană vârstnică (K.L.) care a întâmpinat, până în momentul
internării în centru, o multitudine de probleme legate, în primul rând, de handicapul său,
de situaţia de nu fi avut o familie a sa şi de decesul părinţilor săi – care a fost cauza
internării sale în centru
Am realizat trei şedinţe de consiliere individuală, eşalonate temporal în ritm de 1
întâlnire/săptămână.

Am optat pentru această formă de intervenţie deoarece am observat, din faza de evaluare
iniţială, faptul că vârstnicul are nevoie de discuta despre problemele prin care a trecut şi
despre sentimentele sale referioare la acestea. Doar că, aşa cum mi s-a spus şi de către
personalul specializat din cămin, acesta este o fire interiorizată, retrasă, eschivându-se, de
cele mai multe ori, de la activităţile de grup.

Abilităţile necesare pe care le-am aplicat în procesul consilierii au fost: ascultarea activă;
parafrazarea; clarificarea; sumarizarea; interpretarea; confruntarea; reflectarea
sentimentelor; sprijinirea; facilitarea comunicării; oferirea de feed-back; evaluarea

Structura activităţii de consiliere:

a) faza iniţială: focalizarea pe situaţia prezentă, concentrată pe „aici şi acum”, respectiv
pe starea emoţională a clientului, pusă în legătură cu evenimentele care au produs-o;
stabilirea scopurilor, pentru client şi asistent social;
b) faza de mijloc: realizarea clarificărilor la nivelul modificărilor determinate de
internarea în cămin; realizarea detensionării emoţionale şi ameliorarea stării sale
generale; identificarea unor modalităţi adaptative de raportare la propria stare.
c) faza finală: sumarizarea progreselor făcute; discutarea altor probleme actuale ale
clientului; întreruperea procesului de asistare.
La finalul şedinţelor de consiliere, am constatat faptul că domnul K.L. a cunoscut o
îmbunătăţire a stării sale psihice generale. Era puţin mai detaşat, nu la fel de retras. Am

48
observat faptul că a dorit să participe la activităţile recreative organizate cu întregul grup
şi chiar, după cum a declarat şi el, s-a simţit bine. În acest context, a povestit destul de
mult cu ceilalţi participanţi la activităţi şi a spus şi glume, ascultând, totodată, cu interes,
ceea ce spun ceilalţi. Bineînţeles, au atins şi subiecte politice – domeniu preferat al
domnului K.L.

3.3. ACTIVITĂŢI RECREATIVE

Scopul acestor activităţi a fost de a stimula interacţiunea dintre cele 8 persoane, în

direcţia dezvoltării unei atmosfere pozitive, caracterizate printr-un grad sporit de
relaţionare şi comunicare

Activitatea nr. 1
Tema: Pregătiri pentru concursul de Miss care v-a avea loc în data de 6 iulie
 Eforturile au fost canalizate spre implicarea femeilor în pregătirile pentru concursul de
Miss ce va avea loc în data de 6 iulie.
 Chiar dacă, la început, marea majoritate a femeilor nu au fost încântate de acest
eveniment, motivând că nu ştiu ce să facă şi cum să se prezinte în ţinuta corespunzătoare,
dupa multe insistenţe şi lămuriri din partea asistenţei sociale din centru.
 În cele din urmă, câteva femei şi-au manifestat disponibilitatea de a participa ca şi
concurent în concurs.
 Activitatea şi-a atins scopul prin faptul că a creat posibilitatea femeilor (chiar şi celor
mai timide) să se afirme prin ceva semnificativ şi să simtă aprecierea membrilor grupului.

Şedinţa nr. 2
Tema: Serbarea celor născuţi în luna mai sau cel mai aproape de această lună
 Sărbătoriţilor li s-au oferit cadouri, dulciuri, băuturi răcoritoare, au ascultat genul de
muzică preferată.
 Într-o atmosferă călduroasă s-a cântat şi unii vârstnici au dansat pe melodia preferată,
au fost cooperanţi, încântaţi şi mulţumiţi.

49
 FAZA DE EVALUARE FINALĂ

1. PROIECT DE EVALUARE FINALĂ

SCOPUL EVALUĂRII FINALE: determinarea măsurii în care s-a reuşit îmbunătăţirea

nivelului de adaptare al vârstnicilor la schimbările determinate de vârstă şi de situaţia de
dependenţă, precum şi nivelul integrării sociale

REZULTATE AŞTEPTATE:
 Persoanele vârstnice participante la intervenţie şi-au clarificat sentimentele legate de
statutul de persoană instituţionalizată.
 Persoanele vârstnice manifestă un nivel sporit de integrare socială la nivelul grupului
de persoane din Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Cluj-Napoca.
 Vârstnicii participanţi la intervenţie manifestă un nivel sporit de adaptare la statutul de
persoană internată într-un centru de îngrijire.

POPULAŢIE: cele 8 persoane vârstnice participante la intervenţie

METODE DE EVALUARE:
 Interviul calitativ structurat

2. REZULTATELE EVALUĂRII FINALE

Pentru identificarea progreselor înregistrate în urma implementării intervenţiei, respectiv

realizarea evaluării finale, am folosit ca şi metodă de cercetare interviul calitativ
structurat, care este conţine întrebări din interviul realizat în evaluarea iniţială. Aceasta
tocmai pentru a facilita compararea răspunsurilor obţinute la început cu cele culese după
încheierea intervenţiei.

50
Astfel, interviul calitativ aplicat ca şi metodă de evaluare finală are ca şi instrument
ghidul de interviu construit pe unitatea tematică a treia din ghidul de interviu
corespunzător evaluării iniţiale – raportarea la condiţiile oferite de instituţia de îngrijire.

Din acest punct de vedere, persoanele vârstnice cu care am lucrat au manifestat o

acomodare sporită la condiţiile oferite de centru, nu neapărat sub aspect material, cât mai
degrabă ca şi atmosferă generală, ca şi relaţii cu personalul şi cu ceilalţi asistaţi. Am
identificat un grad mai ridicat de toleranţă în legătură cu elementele organizatorice şi
legate de condiţiile de locuit care nu sunt cele mai favorabile.

De asemenea, am identificat o deschidere mai mare spre comunicare, spre exprimarea

sentimentelor nu doar cu mine, ci şi între ei, având în vedere faptul că, până în acel
moment, aceste comportamente nu existau. Au început să vorbească mai mult între ei, să
schimbe impresii, să aprofundeze ceea ce s-a povestit în conextul activităţii de grup.

De asemenea, am observat o atitudine de înţelegere, de permisivitate în legătură cu

diferitele manifestări ale vârstnicilor faţă de ceilalţi asistaţi, ca şi faţă de personal. Acelaşi
lucru mi l-au confirmat şi cei care lucrează acolo, care se ocupă de bătrâni şi care sunt
mai tot timpul la curent cu ceea ce se întâmplă în camerele vârstnicilor, în sensul relaţiilor
şi reţelelor de comunicare care se stabilesc.

Din aceaste motive, concluzionez că intervenţiile desfăşurate şi-au atins scopul, în sensul
realizării unei detensionări şi al scăderii gradului de disconfort general al persoanelor
vârstnice instituţionalizate. Aceasta prin activităţile orientate spre comunicare, spre
identificarea şi exprimarea sentimentelor, spre crearea de contexte armonioase,
confortabile care să le permită acestor persoane să discute liber, cu semenii lor dar şi cu
alte persoane care pot să le aducă, într-o formă sau alta, alinare. Acest grad mai ridicat de
confort psihic pe care aceşti vârstnici şi l-au câştigat în urma participării la activităţile
prevăzute prin intervenţie reprezintă un mare câştig, în sensul unei adaptări superioare la
statutul de persoană instituţionalizată, cu toate consecinţele sale, pe de o parte, iar pe de
altă parte, la efectele pe care bătrâneţea şi boala le au asupra propriei persoane.

51
 CONCLUZII FINALE ALE LUCRĂRII

Având în vedere complexitatea problematicii vârstnicilor instituţionalizaţi, în general, şi

în special a celor din România, în prezenta lucrare am încercat să scot în evidenţă faptul
că bătrâneţea este un fenomen asociat cu un complex de dificultăţi specifice acestui
moment al vieţii.

Odată cu instituţionalizarea, se produc o serie de modificări de status şi rol iar unul din
lucrurile care îi tulbură cel mai tare pe vârstnici este cascada de situaţii noi care apar şi pe
care trebuie să le înfrunte. Zonele problematice pe care le-am identificat prin cercetarea
mea nu sunt diferite de cercetările anterioare privind experienţele şi trăirile vârstnicilor
odată cu intrarea lor într-o instituţie de asistenţă socială.

În lucrarea de faţă, mi-am propus să identific care este modul de adaptare al vârstnicilor
la condiţiile din mediu rezidenţial, precum şi sentimentele acestora legate de situaţia lor
de a fi instituţionalizaţi.

Cercetarea mea nu s-a axat prea mult pe nevoile elementare ale vârstnicilor, ci pe modul
în care fac faţa presiunilor de ordin social şi relational.

De asemenea, această cercetare dovedeşte că vârstnicii au nevoie de sprijin continuu din

partea membrilor familiei şi că asistenţa sociopsihologică este esenţială pentru a ajuta la
adaptarea vârstnicilor la noile condiţii de viaţă.

Informaţiile obţinute prin intermediul interviului şi a observaţiei mi-au furnizat datele

necesare pentru fundamentarea unei intervenţii orientate spre îmbunătăţirea nivelului de
adaptare al vârstnicilor la schimbările determinate de vârstă şi de situaţia de dependenţă,
precum şi spre stimularea vârstnicilor în direcţia unei mai bune interrelaţionări,
comunicări, precum şi sub aspectul implicării în activităţile de grup organizate la centru.

52
În urma implementării activităţilor de intervenţie – consilierea de grup, consilierea
individuală şi implicarea în activităţi recreative, am observat o îmbunătăţire a stării
generale a persoanelor în vârstă, în direcţia îmbunătăţirii gradului de acomodare la
condiţiile oferite de centru, mai ales din punctul de vedere al atmosferei generale, ca şi
relaţii cu personalul şi cu ceilalţi asistaţi. Am identificat un grad mai ridicat de toleranţă
în legătură cu elementele organizatorice şi legate de condiţiile de locuit care nu sunt cele
mai favorabile.

De asemenea, am identificat o deschidere mai mare spre comunicare, spre exprimarea

sentimentelor nu doar cu mine, ci şi între ei, având în vedere faptul că, până în acel
moment, aceste comportamente nu existau. Au început să vorbească mai mult între ei, să
schimbe impresii, să aprofundeze ceea ce s-a povestit în conextul activităţii de grup. De
asemenea, am observat o atitudine de înţelegere, de permisivitate în legătură cu diferitele
manifestări ale vârstnicilor faţă de ceilalţi asistaţi, ca şi faţă de personal. Din aceaste
motive, concluzionez că intervenţiile desfăşurate şi-au atins scopul, în sensul realizării
unei detensionări şi al scăderii gradului de disconfort general al persoanelor vârstnice
instituţionalizate.

Acest grad mai ridicat de confort psihic pe care aceşti vârstnici şi l-au câştigat în urma
participării la activităţile prevăzute prin intervenţie reprezintă un mare câştig, în sensul
unei adaptări superioare la statutul de persoană instituţionalizată, cu toate consecinţele
sale, pe de o parte, iar pe de altă parte, la efectele pe care bătrâneţea şi boala le au asupra
propriei persoane.

53
 PROPUNERI ŞI RECOMANDĂRI

În urma cercetării şi intervenţiei realizate la Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Cluj-Napoca,

am identificat faptul că o mare problemă a vârstnicilor internaţi aici este lipsa de
stimulare permanentă pentru o integrare socială la nivelul grupului – mai ales la nivel de
cameră, dar şi la nivel de centru.

Aceşti vârstnici se confruntă adesea cu tensiuni psiho-afective generate mai ales de

despărţirea de familie, de moartea unor persoane apropiate sau, pur şi simplu, de faptul că
au fost silite de soartă, dintr-un motiv sau altul, să ajungă în grija statului, de a locui cu
persoane străine.
Sunt sentimente copleşitoare care determină la nivelul persoanelor vârstnice stări de
disconfort care se reflectă la nivelul stării lor de adaptare la condiţiile din instituţie şi al
integrării sociale – relaţionale şi de comunicare.

Din această cauză, recomand implicarea activă şi multidisciplinară a personalului

specializat care se ocupă de persoanele vâstnice, pentru a-i stimula în permanenţă, astfel
încât să crească nivelul relaţionării şi al comunicării la nivelul centrului, aceasta fiind o
soluţie pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor vârstnice din instituţii.

54
BIBLIOGRAFIE

1. Bǎlǎceanu-Stolnici, C., 1998 – Geriatrie practicǎ, Ed. Amaltea, Bucureşti

2. Băban, A., (2002), Metodologia cercetării calitative, Ed. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca
3. Bocancea C., Neamţu G., 1999 – Elemente de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi
4. Bogdan, C., 1997 – Geriatrie, Ed. Medicală, Bucureşti
5. Drîmba, O. ,1987 – Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti
6. Dumitru, M., 1984, – Bǎtrâneţe activǎ, Ed. Medicală, Bucureşti
7. Eliade, M., 1994 – Nostalgia religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti
8. Encyclopedia of Social Work, 1997,vol. I, NASW
9. Gal, D., 2003 – Asistenţa socialǎ a persoanelor vârstnice. Aspecte metodologice, Ed.
TODESCO, Cluj-Napoca
10. Gal, D., 2001 – Dezvoltarea umană şi îmbătrânirea, Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca
11. Gal, D., 2001 – Vine o zi ..., Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
12. Gallo, J. J., Busby-Whitehead, J., Rabins, P. V., Silliman, R. A., Murphy, J. B.,
Reichel, W., 1999 – Reichel’s Care of the Elderly: Clinical Aspects of Aging, 5th
edition, Lippincott Williams & Wilkins Publishers (e-book)
13. Goffman, E., 1961 –Aziluri, Ed. Polirom, Iaşi
14. Gusic, V. I., 1984 – Biologia vârstelor şi lupta împotriva bătrâneţii, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti
15. Help the Aged – Age discrimination in Public Policy.A review of Evidence,
www.helptheage.org.uk(21 mai 2007)
16. Iluţ, P., (1997), „Abordarea calitativă a scioumanului”, Ed. Polirom, Iaşi
17. Iluţ, P., (2005), „Sociopsihologia şi antropologia familiei”, Ed. Polirom, Iaşi
18. Kubler-Ross, 1992 – On Death and Dying, Ed. Tavistock-Routledge, London and
New York
19. Marshall, M., 1993 – Asistenţa socială pentru bătrâni, Ed. Alternative, Bucureşti
20. Neamţu, G., 2003 – Tratat de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi

55
21. Neculau, A., 1991 – Cultură şi personalitate, Ed. Militară, Bucureşti
22. Puwak, H., 1995 – Încetinirea ireverisibilitǎţii, Ed. Expert, Bucureşti
23. Rex Skidmore,Milton G.,Thackeray,O.William and Farley, 1997 – Introduction to
Social Work, Allyn and Bacon
24. Schiopu, U., Verza, E., 1997 – Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
25. Sorescu, M. E., 2005 – Asistenţa socială a persoanelor vârstnice, Craiova,Curs
universitar
26. Wolf, K., 1995 – The biological sociological and psihological aspects af aging

56